puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

2.2.1.7. Complexul Adam

Religiile moderne reprezintă momentul de apogeu al Complexului Tabu al cărui scop este diferenţierea morală de clasele exploatate şi obiectivarea exploatării sălbatice după cum s-a văzut la grupa precedentă. Pentru acest scop grupa de faţă reprezintă un intermediar o consecinţă dată de excitarea artificială a Libidoului care decurge din inhibiţiile tabu. Sexualitatea este un resort pe care scopul exploatării sălbatice îl foloseşte prin tensionarea artificială a Psihicului pentru a reduce la minimum Valoarea de Neutralizare globală a sclavului şi astfel preţul social să fie favorabil claselor exploatatoare, aristocratoide. Prin implementarea artificială a Psihopatiei Distimice care se manifestă prin timiditate şi neîncredere în sine şi care apare prin inhibiţia Libidoului odată cu perceptele mentalităţii tabu, subiectul este un fond favorabil exploatării sălbatice şi profitului economic ce decurge din ea, tocmai datorită nesiguranţei sale, a temerilor sale prenevrotice şi chiar a Obsesiilor ce decurg de aici. În acest caz promisiunea neutralizării libidinale în care s-au strâns toate frustrările sociale reprezintă praful în ochi aruncat tinerilor prin contractul cu sexul opus în cadrul instituţiei căsătoriei. Deşi originar căsătoria este o împlinire personală a individului prin unirea cu jumătatea sa ea devine ulterior un instrument de docilizare a omului de rând prin modelarea legilor sale de către educaţia sălbatică.

2.2.1.7.1. Caracteristici generale

Complexul Adam trebuie să fie definit relativ la stabilitatea statutului socio-profesional. Respectul pentru familie, încadrarea armonioasă în ea presupune încadrarea în plan socio-economic şi reflectă sau implică, respectul pentru societate în general. Ca mai toate Complexele Filierei Pozitive şi acesta este format de exemplul şi educaţia dată de clasele de sus care se integrează atât social cât şi profesional în mod perfect în comunitate. Familia reprezintă în acest caz un fel de rai pe pământ. Însă problema apare tocmai în momentul în care trebuie canalizată energia psihodinamică a claselor de jos. Căci ele se văd în situaţia de a lua cu asalt societatea datorită educaţiei sălbatice, a fixaţiilor oedipiene implicate de aceasta. Educaţia sălbatică se prezintă ca o foarte abilă strategie de a transfera către Libido problemele exploatării economice pe care clasele aristocratoide o aplică mentalităţilor proletaroide. De aceea dragostea poate fi pentru cei din clasele de jos iluzia fericirii, a ieşirii din condiţia modestă a exploatatului. Subiectul crede că prin dragoste poate rezolva toate problemele sale însă tot ce culege de aici este un Libido puternic şi o situaţie materială modestă. Societatea îi pune la dispoziţie posibilitatea de întemeiere a familiei dar asta cu preţul consolidării complexului Adam. Dar sexualitatea ca excrescenţă psihopatologică în care au fuzionat alte Complexe rămâne totuşi prohibită în continuare prin condamnarea practicării ei în afara scopului procreativ. Aşa că, datorită educaţiei sălbatice primite anterior, bucuria gustării din fructele erotismului vor păli curând iar neutralizarea libidinală se desparte de interesul general al său. În acest caz, familia va deveni pentru el o pedeapsă implicită ca pedeapsa pentru această gustare din ‘fructul interzis’. Fără aceste satisfacţii auxiliare familia este percepută ca plafonare, ca limitare a posibilităţilor individuale ca toate Complexele Filierei Pozitive dealtfel căci ele presupun anumite inhibiţii în favoarea societăţii.

Pulsiunea Libidinală este prin definiţie liantul căsătoriei. Ea are meritul şi avantajul neutralizării sale dar cu preţul creşterii frecvenţei în raport cu cea Animală. Hiperactivizarea ei este posibilă ca urmare a inhibiţiilor naturale justificate sau culturale artificiale. Statutul economic necesar întreţinerii copiilor, supravegherii şi educării lor în spiritul diferenţelor de clasă, dau un alt imbold acestui Complex şi anume unul privitor la armonizarea relaţiilor familiale. Căci interesul de a lăsa moştenire materială urmaşilor, precum şi de a fi îngrijit ulterior de aceştia atunci când intervine involuţia personală cu scăderea capacităţilor de autocontrol şi a statutului socioeconomic face din individ, un supus unei anumite norme de comportament. Ele vizează reinversarea rolurilor familiale şi a celor de adaptare la un grup social, de identificare cu acest grup. Acest grup este familia.

Stabilirea raportului axiologic al Complexului Adam, la fel ca în cazul tuturor complexelor Pozitive, cu excepţia celui Traumatic vizează statutul socio-economic al membrilor familiei în funcţie de care el este declarat funcţional sau nefuncţional. Căci dacă acest statut nu înseamnă decât neutralizarea ocolită a Pulsiunii Erotice, atunci fără îndoială că el funcţionează şi ca urmare a excitării sale. Reflexia socială a acestor norme date de comunitate este în măsură să consolideze structurile sociale cu impregnarea lor tabu. Căci însăşi latura tabu pe care familia o adoptă de la clasa socială aparţinătoare în primul rând implică ‘unirea până la moarte’ a soţilor adică încapsularea sub haloul tabu a familiei, ca nucleu al societăţii. Spargerea acestui halou tabu presupune un atentat la ordinea socială. Şi tocmai de aceea divorţul este văzut cu ochi răi acolo unde această ordine este foarte strictă. Latura patologică, chiar dacă imperceptibilă desemnează tocmai această frustrare.

De aceea protecţia erotică este protecţia civilizaţiei. Complexul Adam este acel complex care face ca un cuplu să existe pe o perioadă de timp dar nu din cauza unei formaţii instinctuale ale Instinctului Sexual cum este la păsări deşi şi aici această formă de organizare presupune de asemenea o evitare a conflictelor sociale. Aici este implicat principial un spectru covârşitor de factori educaţionali, ai civilizaţiei.

Situaţia maritală prezintă o opoziţie mai mult sau mai puţin puternică între Pulsiuni. Pe de o parte se găseşte Libidoul Masculin excitat datorită legii inhibiţiei implicată de Complexul Tabu dar pe de alta Libidoul Feminin ce este redus energetic odată cu apariţia copiilor. Structura maritală este dictată de aceste reglementări sociale relativ la intensitatea Libidoului masculin, după principiul monogamiei în stare să conducă la ea mai scăzută excitaţie posibilă. Viaţa sexuală a cuplului se vede a fi dictată de aceste norme sau cel puţin, implicată de ele. De aceea, având în vedere posibilul caracter subversiv al mentalităţii subiectului, dictată direct de Filiera Negativă se manifestă pregnant. Complexul Don Juan (ca omolog al lui Adam) este responsabil în mod special de tendinţa spre reorientare maritală şi erotică în general . Însă Complexul Adam este în măsură să implice un sentiment de legare de structura familiei sau de vinovăţie în cazul în care individul părăseşte această structură. De aceea în trecut reorientarea maritală nu era văzută cu ochi buni de către membrii comunităţii tocmai pentru că cel în cauză pare să răstoarne ordinea socială, care ameninţă poziţia privilegiat a anumitor clase. În ciuda acestor tendinţe Complexul Adam este perceput de membrii cuplului ca normă morală, ca o respectare a valorilor sociale. Complexul Polis este aşadar implicat direct aici iar cel Tabu este acela care îi determină garderoba.

Când doi oameni se căsătoresc, fiecare aşteaptă de la căsătorie speranţe mai mult nejustificate decât justificate impuse artificial de către o educaţie centrată pe Complexul Tabu. Dacă ambii o fac exclusiv din dorinţa de neutralizare a tensiunii libidinale, atunci între ei nu va exista decât foarte rar o potrivire perfectă în viaţa conjugală. Libidoul Masculin, structurat după principiul dominării a cât mai multe femele (ceea ce îi conferă o formă hiperactivă) este incapabil să rămână la acelaşi partener. Căci aşteptând neutralizarea Complexului Casanova (ca variantă a celui Eden) el va prinde în mod paradoxal dezgust faţă de sexualitatea nelimitată cantitativ dar limitata calitativ a căsătoriei. Scăderea energiei Libidoului poate fi o consecinţă. De aceea, cei trecuţi de o anumită vârstă încep să critice prostituţia sau viaţa sexuală hiperactivă. Dacă totuşi nu o fac iar sexualitatea lor este la fel de potentă, atunci ceva se întâmplă cu partenera. Căci interesul libidinal feminin este mai degrabă dat de fixarea animistă asupra partenerului după principiile selective ale Sexualităţii Feminine. În afară de acest stimulent libidinal interesul sexual al feminităţii este dictat decisiv de Complexul Matern. Apare în acest caz o sciziune de scopuri şi interese la nivelul relaţiei maritale: feminitatea este direct interesată în apariţia copilului iar masculinitatea este direct interesată de menţinerea unei vieţi sexuale, de neutralizarea Complexului Casanova fie şi doar în limitele cantităţii. Aşadar, pe parcursul experienţei maritale, masculinitatea şi feminitatea vor intra în conflict. Feminitatea îşi va concentra asupra copilului o bună parte a atenţiei, considerând rolul său sexual ca fiind încheiat (momentan cel puţin) iar masculinitatea va exercita presiuni cu privire la continuarea vieţii sexuale.

Acest conflict originar este unul universal dar din fericire, peste el se poate trece foarte uşor dacă rămâne doar la acest nivel. Căci în primul rând se poate ca bărbatul să aibă şi el Complex Matern şi în acest fel conflictul să se manifeste nu la nivel de cuplu, între soţi, ci la nivel de persoană. În acelaşi fel şi feminitatea are o sferă libidinală androidă şi, conform unei cereri a acesteia, va accepta fără mari frustrări o viaţă sexuală. Însă în cuplu apar disfuncţii afective datorate transformării Complexului Don Juan implicat în dragostea premaritală a celor doi, în cel Angel, respectiv prin concentrarea tensiunii psihice anterioare înapoi în cel Narcis (din care cel Angel face parte). Pentru parteneră partenerul pare neinteresant şi iese din vizorul animist al fixaţiei obiectuale a Complexului Don Juan. Faţă de cerinţele sexuale ale partenerului de cuplu ea se simte un simplu obiect, o proprietate utilă doar pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale lui iar în acest caz comunicarea de cuplu este suspendată. Pentru partener, dacă se întâmplă acest lucru, există trei variante generale. Fie va deveni într-adevăr un Don Juan, schimbând foarte des partenerele şi periclitând stabilitatea şi continuitatea cuplului. Fie va încerca să mărească doza de sex, la fel cum toxicomaniacii măresc doza de drog şi în acest caz va ajunge să experimenteze cu partenera cele mai deocheate cotloane ale Sexualităţii, de unde va apărea o presantă vinovăţie şi probleme de incompatibilitate asemenea celor de mai sus. Fie se va refugia în muncă ceea ce face obiectul Complexului Sisif din grupa cealaltă de Complexe fapt care este întregul scop al educaţiei sălbatice şi a eşafodajului moral cu care este împodobit cultural erotismul.

2.2.1.7.2. Explicaţia mitului lui Adam

Mitul creştin al izgonirii din Rai comportă mai multe nivele de analiză. La un prim nivel, Complexul Matern şi cel mai apropiat de el pe Trunchiul Psihic adică cel Eden, sunt în măsură să explice o astfel de izgonire. Dumnezeu le-a permis lui Adam şi Evei fericirea. Ei nu au ascultat poruncile, au fost izgoniţi şi de atunci ei încearcă mereu să recupereze această fericire. Pedeapsa lui Dumnezeu este aici tocmai Complexul Traumatic care devine, prin conversie, Eden. Căutarea fericirii denotă acest Complex. Complexul (Instinctual) Matern este aici prezent prin pomul cunoaşterii, pom care este interzis de Dumnezeu. Cunoaşterea reprezintă însăşi facultatea supremă de raportare la mediu, capacitatea de adaptare, de independenţă a Organismului faţă de protecţia maternă. O astfel de pierdere este deci resimţită dureros. Un alt nivel de analiză este Complexul Oedip, varianta familială a celui Narcis unde izgonirea din Rai este consecinţa săvârşirii incestului.

Aceste explicaţii sunt importante, au un rol indispensabil pentru înţelegerea mitului în cauză însă sunt insuficiente pentru explicarea ansamblului la fel cum mecanica newtoniană nu poate explica ansamblul universal al fenomenelor mecanice. Problema care se pune aici nu este atât pedeapsa cu excluderea cât tentaţia de a mânca din pomul cunoaşterii, ispita pe care Eva, la îndemnul şarpelui, o face asupra lui Adam. Cele două complexe Eden şi Oedip sunt insuficiente pentru a explica această tragedie mitică. În ceea ce îl priveşte pe Eden, obiectul lui de fixaţie a fost deja experimentat. El devine obiect de fixaţie edenică de abia ulterior, prin traumatismul izgonirii deci nu anterior pentru ca acesta să poată explica atracţia faţă de pomul cunoaşterii. Interzicerea acestuia de către Dumnezeu este traumatizantă ea însăşi deci într-un fel se poate explica până la un punct în mod Edenic o astfel de atracţie. Însă mitul este ceva mai complex. Interzicerea în cauză nu este o interzicere pedagogică, unde pomul poate fi pus la adăpost astfel încât cei doi să nu aibă nicicând posibilitatea de a accede la el aşa cum orice părinte trebuie să facă cu copilul lui pentru a-l proteja. O astfel de interzicere pare mai curând o capcană. Dumnezeu le spune doar să nu facă acest lucru. Dar sufletul omenesc percepe ambivalent orice ordin şi stare de lucruri, deci era evident că omul se va pune în siguranţă cunoscându-şi teritoriul şi va experimenta şi acest pom al cunoaşterii. Cei doi fie sunt incapabili fie sunt capabili să înţeleagă de ce nu este bine să mănânce din acel pom. Oricum ar fi ei sunt victimele educaţiei sălbatice. După cum un copil nu înţelege de ce nu este bine să se joace cu focul şi atunci chibriturile sunt puse la loc sigur la fel cei doi par să nu fie protejaţi în inocenţa lor., În cel de-al doilea caz Dumnezeu ar fi trebuit de asemenea să le explice exact ceea ce se va întâmpla. După mit pare verosimilă prima variantă tocmai pentru că cei doi erau inocenţi înaintea păcatului. Însă cert este că Dumnezeu nu a acţionat ca pedagog ecolog în nici una dintre aceste două variante. Complexul Oedip şi cel Eden apar ca urare a unui demers pedagogic concret. Primul este dat de o educaţie sălbatică (culturală) în cea mai mare parte iar celălalt este dat ca urmare a efectului traumatic pe care mediul (natural) îl are.

Restul de mit ce nu mai poate fi înţeles cu aceste două Complexe, nu poate fi înţeles decât în lumina grupei a patra de Complexe ale Trunchiului Psihic, respectiv prin intermediul ‘inhibiţiei libidinale’ pe care o instituie Complexul Tabu şi cu canalizarea excitaţiei libidinală către această grupă a patra. Complexul Tabu are ca scop crearea artificială a unei tensiuni psihice asupra celui educat tocmai pentru a putea fi exploatat şi manipulat mai eficient. O astfel de tensiune se resimte în mod natural prin suprimarea conversiunii energetice ce are loc odată cu activitatea ergastenică care face obiectul Complexului Sisif. Prin urmare problema izgonirii din Rai este una ce trebuie luată şi ca o intenţie şi nu numai ca o consecinţă. Dumnezeu caută ocazia ca să pedepsească şi nu să pregătească pe fii săi, exact aşa cum pedagogii incompetenţi (sau, poate prea competenţi pentru scopul lor) fac. Tocmai de aceea, simţind pe pielea lui o astfel de educaţie, Nietzsche declara că ‘creştinismul este o metafizică de călău’. În ceea ce priveşte stigmatul adus sexualităţii de către cultură, faptul că aceasta devine un rău, nu este pentru că ea este un rău în sine ci pentru că ea este în măsură să scadă tensiunea provocată de educaţia sălbatică şi să îi zădărnicească acesteia efortul. Omul devine vinovat pentru ceva ce este natural fiinţei sale şi atunci este pedepsit, deci îndobitocit prin mutilare sufletească sau acesta se mutilează singur prin adeziunea la morala oficială. Mâncarea fructului interzis reflectă exact această stare de fapte. Grădina Edenului reprezintă însăşi fericirea, eliberarea de tensiune iar pedeapsa trebuie să se aplice indiferent de motive dacă se doreşte eficientizarea muncii sclavului şi nu refugiul său în fantasme edenice prelungite.

Complexul Don Juan reprezintă transferul obiectului tabu către un obiect al dragostei oarbe, reflexia narcisică cât mai apropriantă. Iar relaţia stabilită astfel înseamnă tocmai extragerea zăcământului narcisic din această situaţie. În momentul în care această forare narcisică începe, urmează deziluzia, adică observarea că obiectul tabu nu este acolo unde a fost presupus şi de aici tocmai eterna căutare a lui Don Juan după himere. Această deziluzie face obiectul Complexului Adam. Problema lui Adam este nu păcatul lui, nu izgonirea lui din Rai ci tocmai eterna fugă a Raiului. El îl urmează asemenea celui pierdut în deşert care caută la nesfârşit obiectul ce apare în halucinaţia ‘fata morgana’ şi atunci când crede că a atins în sfârşit acest Rai, acesta dispare din nou. Ceea ce caută Adam este o astfel de unificare absolută prin dragoste. El trăieşte inocent în Rai, fără să înţeleagă că Eva lui este o nălucă, că dragostea lui pentru ea nu se datorează ei în sine ci tocmai lui care proiectează în ea conversiunea edenică a Complexului Traumatic. În momentul în care Sexualitatea epuizează o astfel de aşteptare (relaţia dintre sexualitate şi acest mit fiind cunoscută atât ca simbol tradiţional cât şi ca teorie psihologică) iar Adam mănâncă din celebrul măr, el comite ‘păcatul’ sexualităţii dar şi cunoaşte că a devenit prizonierul neraiului, al suferinţei pământene. Suferinţa aceasta este de fapt anterioară. Ea şi-a găsit astfel doar o compensare himerică în dragostea fulger a lui Don Juan. În momentul în care această dragoste îşi atinge scopul sexual ea dispare, devine greaua povară a lui Adam. La fel se întâmplă şi în Fetişism. Ceea ce el credea că este Rai, iubirea lui, se arată a fi de fapt marele păcat, iadul. Dragostea devine ură. Femeia care a fost iubită devine după căsătorie o vrăjitoare, o escroacă. Ea nu este Raiul promis, căsătoria cu ea a fost marea lui capcană, el a devenit sclavul ei şi totodată sclavul educaţiei sălbatice a exploatării. Tocmai de aceea Don Juan fuge de căsătorie iar o femeie care pare să îl subjuge este marele său duşman.

Îngroparea în căsătorie este păcatul lui Adam. El caută fericirea promisă de Complexul Tabu, el caută fericirea narcisică a ascensiunii sociale şi adaptarea la clasa exploatatoare aristocratoidă care s-a metamorfozat în dragoste. Aceste iluzii ca şi această dragoste dispar toate odată cu plafonarea căsătoriei. Deşi el a intuit căsătoria tocmai pentru a-şi proteja resursele narcisice faţă de rivali, el cade în propria capcană, devine legat de propria iubită care se transformă deodată într-o povară. Persoana iubită devine prin căsătorie cea care subjugă. Adam aruncă vina pe Eva pentru nefericirea lui, pentru starea lui sisifică de exploatat. În acest fel clasele de sus transferă la nivel familial conflictele produse de ele însele prin exploatarea sălbatică. Copiii care cresc într-o astfel de familie vor primi o educaţie sălbatică iar cercul perfect al maşinăriei exploatării sociale se reia mereu. Partenerul de viaţă va fi perceput ca pe un rival, un individ necunoscut, o forţă diabolică care îl controlează în cele mai mici detalii de aici şi eternele plângeri certuri ale soţilor relativ la viaţa lor conjugală.

 

 

 

2.2.1.7.3. Alte particularităţi ale Complexului Adam

Familia este văzută în mentalitatea clasică fiind adevărata împlinire a Omului ca fiinţă, o adevărată ‘cărare spirituală’ a sa. Astăzi ea este atât de rar aşa ceva încât ceea ce atunci se considera un rău, o pasiune, un dezmăţ respectiv viaţa sexuală, recent ea este considerată ca fiind ‘spirituală’. Existau însă în trecut apologeţi ai căsătoriei ca ‘unitate spirituală’ dar care în acelaşi timp credeau în sanctitatea castităţii. Aici stă marea problemă în ceea ce îi priveşte pe moderni, moştenitori a unei astfel de mentalităţi. Sexualitatea era recunoscută ca spirituală prin receptivitatea la castitate. Dar în acelaşi timp calea donjuanică se deschidea prin punerea într-un mod aproape masochistă în situaţia copilului. El reeditează triunghiul oedipian şi preia o pistă de lansare pentru părăsirea partenerilor de registru oedipian, prin castitate. Iniţial Complexul Adam este restrâns la maximum fapt ce permite intrarea pe uşa din dos a reversului său cel Don Juan. Prin exhibiţionismul donjuanic al dragostei în faţa unor potenţiali parteneri cuplul se consolidează. Premisele neutralizării originare cu învingerea rivalului implică o gamă largă de Complexe neutralizate şi o scădere a Valorii de Inhibiţie generală a Sistemului Psihic. Fără aceste acte căsătoria este doar o simplă neutralizare temporară a Libidoului. Căci dacă acesta nu se poate manifesta, fără să devină însă Adam din nou, el nu poate rezista fără noi supape de fixaţie. Dacă femeia care nu a mai avut orgasm cu soţul ei o perioadă mai lungă se întâmplă să aibă într-o anumită noapte, atunci în mod sigur bateria donjuanică se va fi reîncărcat prin apariţia unui coleg nou, prin schimbarea locului de muncă sau a casei, prin tot ceea ce este noutate şi în care Complexul Don Juan se transfigurează. Banalitatea familiei nu poate niciodată să reziste eternei căutări a Omului după nou. Fericirea are costum de Don Juan. Diferenţa dintre această femeie şi ceea care divorţează mereu şi mereu de soţi, este doar una de grad. Stabilirea a cât mai multe supape narcisice şi donjuanice pe care apoi le proiectează în banalul partener este o constantă a ‘familiei fericite’.

Pentru menţinerea unei căsătorii fericite, adică pentru susţinerea ei fantasmatică cu neutralizări donjuanice trebuie să fie implicată prosperitatea economică a familiei, adică încadrarea ei cu succes în sistemul economic. Pentru cealaltă posibilitate, unde familia este lipsită de bunurile economice necesare, situaţia devine foarte specială. Pălăvrăgelile despre spiritualitatea vieţii sexuale, despre fericirea familiei, vin tocmai pe fondul emoţional proletaroid. Căci pentru cei ce susţin astfel de idealuri familia este capcana socială a exploatării. Subiectul trece ca şi hipnotizat de la iluzia fericirii, a dragostei spirituale, nesexuale, donjuanice, la desfrâul sexual al Complexului Narcis ca urmare a duşului rece de tip Adam. El implică responsabilitatea familială, apariţia şi, ulterior, educaţia copilului. Or această responsabilitate este susţinută tocmai de necesitatea susţinerii familiei, ceea ce presupune angajarea subiectului în crunta exploatare la care este supus de sistemul social. Spiritualitatea sexualităţii şi divinitatea căsătoriei cu care aceşti apologeţi o investesc este o manifestare tipică a pedagogiei sălbatice. Ea are de fapt ca interes profitul realizat ca urmare a exploatării celor ‘acceptaţi’ în rândul celor maturi prin aceste percepte morale mutilante. Predica preotului în favoarea căsătoriei, acea dragoste infinită şi oceanică a lui este o manifestare a puterii seniorului, o zăpăcire a tinerilor, păcăliţi de concepţia iluzorie asupra fericirii eterne a căsătoriei. *

Nota: * Din păcate, acel zâmbet şi acei ochi plini de dragoste forţată a preotului care îi binecuvântează pe acei tineri căsătoriţi nu mai pot fi regăsiţi în momentul când peste ani şi ani, aceştia îşi maltratează copilul, răzbunându-se pe el pentru degringolada lor emoţională. Fireşte că atunci predicile despre ‘dragostea eternă’ încetează, pentru că acei foşti îngeri ai dragostei s-au dovedit a nu ‘merita’ acest lucru. Însă acel copil va deveni el însuşi terenul pe care se va însămânţa sămânţa teribilă a dezordinii emoţionale.

Prezenţa masivă a Sexualităţii în cea de-a patra grupă de Complexe se datorează vârstei adolescentine a istoriei omenirii, reprezentată de ultimele mii de ani. Conştiinţa vinovăţiei exploatării îşi caută justificarea în narcisismul religios unde, prin justificarea unei fiinţe supranaturale, tiranice, gata să ucidă şi să pedepsească crunt, se obiectivează comportamentul tiranic al stăpânilor. Nevroza se datorează supraexcitării Libidoului în mod artificial, prin inhibiţiile dureroase produse de perceptele educaţiei sălbatice. Pare cu totul deplasat modul în care autorităţile epocilor clasice care susţineau astfel de percepte mutilante pentru omul de rând într-o dramatică încercare de a fi sincer cu sine dar de a se şi ridica la o demnitate umană specifică. Hipersexualitatea este preţul plătit de acest om care, pe termen lung, dacă va lăsa moştenitori, se dovedeşte a fi aproape iresponsabil. Urmaşii lui nu vor putea rezista viiturii libidinale pe care el o provoacă pe propria piele.

A spune că epoca modernă este decadentă, a critica lipsa de ‘mister’ a relaţiilor sexuale patologice ale modernităţii, opunându-le pioşeniei epocilor trecute, aşa cum face Evola în ‘Metafizica sexului’, înseamnă a face metafizică în spaţiu microfizic. Pe lângă faptul că aceasta critică propriile teorii despre psihologia abisală despre care crede că ar fi ale lui Freud, el face apologia unei mentalităţi care se dovedeşte a fi de fapt tocmai principiul acestei decadenţe erotice moderne. ‘Superioritatea’ şi ‘spiritualitatea’ dragostei care sunt dorite pentru ele însele, la fel cum fetişistul face cu elementul fetişizat sau avarul patologic, cu banii săi, sunt preţul plătit pentru dreptul de a face în sfârşit sex, chiar dacă subiectul nu îşi dă seama de acest lucru. Schopenhauer a observat acest lucru iar polemica lui Evola cu el este una ridicolă, ţinând cont de diferenţa de fineţe teoretică între cei doi. Bucuria dragostei, ca orice manifestare a unui Complex Fundamental este o neutralizare a Instinctelor prezente ca relicve energetice genealogice. Deci, chiar dacă subiectul recunoaşte că nu doreşte să facă sex cu persoana iubită(care poate fi adevărat dealtfel iar el să nu se atingă trupeşte de aceasta) totuşi acest lucru o face prin prisma Sexualităţii ereditare care alimentează Complexul Don Juan. Iar dacă aparatul genital nu are nimic de a face cu dragostea spirituală nu înseamnă că şi reciproca este valabilă. ‘Metafizica sexului’ este o sintagmă care trezeşte ironia în special în legătură cu posibilitatea recentă de refugiere în Sexualitate a metafizicii, după ce critica kantiană a zguduit-o de pe tărâmul ei recunoscut. Ceea ce frapează la o astfel de formulare teoretică este chiar caracterul ei ‘metafizic’.

2.2.1.8. Complexul Don Juan

Complexul Don Juan, la fel ca şi cel Adam, poate fi dedus foarte uşor din cealaltă grupă de Complexe. El îşi primeşte structura şi o bună parte din energie de la Complexul Narcis care a determinat curajul dragostei de sine. Acesta renunţă la acest curaj şi se proiectează în altcineva într-o fiinţă de sex opus, un alter ego al său, pe care apoi el doreşte să o aproprieze, cucerindu-se astfel pe sine. Se va trata în continuare mai întâi despre principiul acestui Complex, despre rolul pe care acesta îl are pentru consolidarea cuplului şi a căsătoriei. Apoi se va analiza supravieţuirea postmaritală a acestuia, pentru ca în final să se trateze despre dinamica animismului, adică a însăşi atracţiei, a seducţiei pe care feminitatea şi masculinitatea şi-o exercită una asupra alteia.

2.2.1.8.1. Animismul donjuanic

Că iubirea ar scăpa investigaţiilor psihologice este ideea unui îndrăgostit care crede în realitatea obiectului dragostei sale, în sentimentele sale proiectate, în ideal. Dacă îndrăgostitul crede astfel este pentru că misterul s-ar risipi odată cu înţelegerea acestui sentiment. Teoria freudiană după care iubirea animistă ar fi genitală arată că el, marele cunoscător al abisurilor libidinale, nu a prea ştiut multe lucruri despre iubire din punct de vedere empiric. După el dragostea platonică ar fi ultimul ‘stadiu’ de dezvoltare a Sexualităţii, a Libidoului, trecând prin cel Oral şi cel Anal iar această formă ar fi dată de rezolvarea conflictului legat de Complexul Oedip. În primul rând, este de neînţeles cum se face că unii oameni, sub raportul orientării sexuale, pot atinge acest stadiu de depăşire a Complexului Oedip şi nu se îndrăgostesc niciodată. Apoi, cum se face că cei care sunt presupuşi a avea astfel de fixaţii la aceste ‘stadii’, ca obsesionalii sau cine ştie ce alţi asemenea, se pot totuşi îndrăgosti? Pentru aceste răspunsuri, Freud explică dragostea pe baza conceptului de ‘narcisism’, despre care se va spune puţin mai jos. Complexul Oedip este implicat şi el în aceste explicaţii şi , în acest fel, se cam face un fel de salată teoretică, de aceea trebuie luat pe rând aceste probleme şi analizate în amănunt.

Obiectul dragostei nu se raportează întotdeauna la forma Complexului Oedip, care este în cea mai mare parte ontogenetică, fixaţie infantilă a celui Narcis. S-ar putea spune chiar că părinţii joacă un rol mult mai mic decât credea Freud în alegerea obiectului dragostei. Copilul este normal să aibă orientări animiste către părinţi, deoarece, de multe ori în această perioadă părinţii înşişi sunt angajaţi într-o relaţie animistă, iar copilul presupune sinteza animistă a acestor orientări ale părinţilor unul faţă de celălalt. Prin urmare, animismul infantil nu va fi decât o reminiscenţă genealogică a dragostei care s-a întrupat între părinţi. Cu toate acestea copilul se poate arăta afectuos chiar şi faţă de părinţii adoptivi iar cei naturali să nu fie chiar recunoscuţi ca având vreo relaţie cu el cu condiţia să nu i se spună acest lucru anterior. Acest fapt face ca ideea despre animismul infantil să fie limitată la o formă care îşi găseşte continuitate în funcţie de o posibilă continuitate emoţională.

Cu toate acestea, importanţa imagourilor animiste genealogice este covârşitoare pentru fixaţia animistă asupra obiectului dragostei. Aici nu se operează o identificare brutală între persoana iubită şi un anumit reper animist genealogic. Căci în persoana iubită sunt proiectate condensarea mai multor imagini, în acest caz realizându-se adevărate traduceri feminine ale unor posibile imagouri masculine sau invers dar şi dinspre copil către adult. Iubirea pe care un bărbat o poate dezvolta pentru o femeie la un moment dat face obiectul unor astfel de traduceri animiste deoarece ea face posibilă o înmuiere a scoarţei sale psihice, îndrăgostitul devenind deodată timid şi atent ca o femeie.

Freud identifică patru situaţii de alegere a obiectului dragostei în funcţie de narcisism: ‘iubim potrivit cu tipul de narcisism: a) Ceea ce suntem noi înşine (pe noi înşine); b) Ceva ce am fost noi înşine; c) Ceea ce am dori să fim noi înşine; d) Persoana care am fost noi înşine’. Aceste patru situaţii nu sunt însă foarte clare sub aspectul dinamic şi de aceea ele trebuie clarificate mai departe, căci această clasificare pare mai degrabă una poetică decât una ştiinţifică. Pentru punctul b) şi d), Freud pare să vorbească despre dragostea maternă, în special în punctul d). Maternitatea însă nu poate fi identificată cu narcisismul iar dacă el o face, o face pentru că nu a clarificat limitele acestor concepte. Punctul a) se referă mai degrabă la un sentiment de simpatie frecvent în viaţa cotidiană şi explicat exclusiv prin Complexele Narcis şi Don Juan de tip marital sau premarital dar care nu este în măsură să fie în formă wertheriană, adică a cazului dragostei subite. Doar punctul c) este în stare să intuiască mai profund sensul dragostei animiste deşi în acea zonă noţiunea freudiană de ‘narcisism’ devine foarte ambiguă. Cu toate acestea şi acest punct este insuficient pentru explicarea fixaţiei asupra unui anumit obiect al dragostei şi nu pentru altul după cum o femeie de familie nobilă sau înstărită se poate îndrăgosti de un alcoolic ratat fără nici o perspectivă viitoare. În accepţiunea freudiană narcisismul pare să fie exclus Complexului Oedip din explicarea unei astfel de alegeri. Căci tatăl respectivei prezumtive persoane este exact opusul obiectului de alegere sexuală dar nu neapărat autoritar pentru ca, în acest caz, această fixaţie să se explice prin contraacţie, ci un om normal. Pe de altă parte există şi fixaţii animiste pentru care părinţii nu au nici un rol cel puţin nu cei naturali în cazul cazurilor de copii adoptaţi căci nu există nici o posibilitate de relaţionare cu aceştia.

Distincţia dintre dragostea animistă şi dorinţa sexuală nu este făcută suficient de clar de către Freud, totuşi. Uneori ambele elemente tind să se dizolve în unul singur. Freud lasă oarecum să se înţeleagă că dragostea ar fi produsul refulat al dorinţei sexuale, însă conceptul de ‘libido’ este mult mai îngust decât cel al animismului. Animismul are fără îndoială originea în fenomenul libidinal, însă el se diferenţiază net de acesta, după cum Psihicul se diferenţiază de Somatic. Dacă sentimentul originar al dragostei nu vizează doar interesul libidinal pe care subiectul îl poate avea faţă de partener precum şi realizarea cerinţelor Complexului Matern, prin întrunirea condiţiilor economice şi sociale ale întreţinerii familiei, atunci, conform principiului neutralizării optimale a energiei Psihicului, obiectul de fixare a dragostei trebuie să fie el însuşi optimal sub aspectul relaţiei naturale adică trebuie ca el să îşi depăşească rivalii. Indiferent de câte neajunsuri poate avea partenerul prezenţa rivalilor întăreşte fixaţia animistă a feminităţii. Spectrul acestora este luat în considerare de către feminitate care urmează să facă alegerea în funcţie de atracţia erotică, de virtuozitatea întreţinerii raporturilor sexuale şi, nu în ultimul rând, de prosperitatea economică pe care o deţine actual sau potenţial cel în cauză, prosperitate necesară condiţiei familiale. Acest mecanism specific feminităţii de funcţionare animistă este o variantă secundară a Complexului Don Juan, respectiv cea premaritală. El se manifestă deci în doi timpi: 1) Fixarea parţială pe obiectul sexual, care este una panoramică, incluzând mai mulţi pretendenţi; 2) Fixarea finală de obiect sexual, care constă în alegerea optimală a obiectului, a partenerului, după criteriile tocmai explicate.

Animismul nu se poate, în nici un caz, rupe de Sexualitate. O astfel de perspectivă este dată de însăşi constituţia feminină căci sarcina naşterii este principial pusă pe seama sexului feminin. Scopul dragostei este unul social-economic chiar dacă subiectul nu poate găsi introspectiv asemenea motive. Însă încadrarea feminităţii într-o spirală socială, unde masculinitatea are rol protector şi, prin urmare, stabilizator economic, este condiţia creşterii şi îngrijirii copilului. Consimţirea masculinităţii la cerinţele de dragoste ale feminităţii se face în primul rând datorită stabilirii unei vieţi sexuale pe care aceasta o poate avea datorită specificităţii permanente a excitării libidinale masculine. Lipsa de viaţă sexuală la bărbat conduce în cazul în care nu există preocupări ergastenice care să suspende conversiunea energetică, la tensionarea psihică extrem de puternică deoarece Sexualitatea este cea mai bună supapă de neutralizare a Complexelor Fundamentale. Promisiunea unei vieţi sexuale pe care masculinitatea o primeşte în cazul dragostei, presupune neutralizarea acestui Libido excitat. Înţelegerea de către masculinitate a unei astfel de potenţiale neutralizări majore se face raportându-se la Complexul Eden, prin cel Casanova, ca variantă erotică a acestuia dar şi cu alarmarea celui Matern ca matrice organică. Feminitatea ştie să exploateze acest ‘punct slab’ al masculinităţii iar comportamentul ei faţă de obiectul dragostei este unul care apelează la resorturile Maternităţii adică la comportamentul protector (al unui eventual copil sau animal) dat de gesturi fine, grijulii, cu o atitudine forţat inocentă, specifică copilăriei. De la această bază se poate vorbi despre o ornamentaţie animistă superioară, chiar dacă ea poate să se opună acestor principii.

Aceasta este predispoziţia donjuanică generală. Predispoziţia animistă, deşi are aceleaşi principii, este guvernată de totalitatea lor şi nu doar de cele dojuanice. Alegerea unui singur partener se face după condensarea arhetipurilor infantile şi moştenite, legate de satisfacţii profunde, de relaţii de dragoste. Motivele pragmatice nu sunt puse în discuţie aici pentru că dragostea animistă nu are timp să se orienteze după statutul social. Acestea sunt supradimensionate prin influenţa Complexului Eden, prin infuziunea paseismului edenic. Aceste arhetipuri aşteaptă proiecţia într-o persoană anume iar când cineva îndeplineşte formal şi independent asemănarea cu ele atunci implică deja reînvierea unui trecut edenic, reeditarea unei satisfacţii trecute. Această satisfacţie trece în primul rând prin Complexul Matern iar presupunerea inocenţei persoanei în cauză este o condiţie pentru fixaţia animistă. Prin infantilizarea partenerului, subiectul care se dedublează şi se identifică cu el, trăieşte el însuşi o reeditare a Maternităţii. De aceea Psihopatia Isterică derivă direct din suprasolicitarea Complexului Don Juan se manifestă prin această regresie infantilă, după cum se va vedea. Copilul şi adultul sunt aici condensaţi într-una şi aceeaşi persoană iar această condensare frizează clivajul; existenţa elementelor contradictorii (copil-adult) în aceeaşi persoană este însufleţită de situaţia dualistă a Psihicului Omenesc, de coexistenţa celor două Filiere ale Trunchiului Psihic. Femeia care beneficiază de trăsături mai fragile şi de un ten fin ceea ce produce iniţial o identificare cu copilul va putea fi aleasă ca obiect al dragostei dacă va avea şi plete sălbatice, libere, naturale. Deci părul lung, atribut al maturităţii este clivat în fineţea copilăriei. Dimpotrivă o femeie cu trăsături mai puţin regulate ar putea deveni obiect al dragostei atunci când, odată cu trăsăturile neregulate ale feţei care deja denotă maturitatea şi poate chiar sălbăticia, ea ar fi dublată de părul scurt şi de un machiaj strident. În acest fel se poate cliva sălbăticia matură şi inocenţa copilăriei prin părul scurt. Există şi femei mai puţin subtile (dar destul de multe la număr pentru a fi luate în considerare) care pe un fond de trăsături fine ale figurii şi cu o coafură bogată, în acelaşi timp se machiază şi strident semănând cu nişte maşini de lux. Dragostea nebună faţă de ele ale unui bărbat este explicată şi relativ la acest aspect. Bărbatul agresiv din fire, sălbatic prin natura sa, poate fi clivat în copil dacă are grijă de fineţea vestimentaţiei sau tunsoarea scurtă. Nevestele cowboy-lor americani, care preferau mirosul de transpiraţie la un bărbat, aveau aici o atracţie pur libidinală, nu însă şi o dragoste subită. Trăsăturile fine ale unui bărbat pot de asemenea forma o alură seducătoare, atunci când sunt dublate de părul lung. Fireşte că acei bărbaţi cu trăsături grosolane şi nedelicate, care mai poartă şi păr lung şi eventual barbă nu pot fi obiecte ale fixaţiei animiste, ci eventual ale unei dragoste domestice care se poate consolida în timp prin dovada lor de înţelepciune şi bunătate sufletească. Aşadar arhetipurile animiste se consolidează în jurul mamei iubitoare şi calde şi a tatălui activ şi inteligent chiar dacă societatea contemporană face posibilă o întreagă gamă de modele de părinţi fapt ce sa va reflecta în fixaţiile animiste ale generaţiilor următoare.

Graţia este atributul principal al feminităţii prin care aceasta îşi etalează formele cu care ea poate să se poarte cu viitorul copil. Cu ajutorul ei ea apelează la însuşi Complexul Matern al bărbatului. Acesta are întipărit în memoria genealogică comportamentul propriei mame faţă de el. Iar memoria sa este împrospătată ontogenetic. Graţia este atributul frumuseţii feminine căci ea se poate manifesta doar în ceea ce priveşte mişcările şi atitudinile feminine. Masculinitatea care încearcă să fie graţioasă (nu elegantă sau galantă) devine foarte uşor donquijotească. Căci frumuseţea feminină nu este un lucru în sine, ci o reeditare a caracterului infantil reprezentat de pielea fină, de ochii mari (raportaţi la faţă), de părul lin, de contrastul între roşul buzelor şi albul feţei etc. Toate acestea se asociază cu formele copilului pe care germenele feminin al bărbatului îl doreşte. Pe de altă parte, feminin este considerat trupul fecioarei, adică cel al adolescenţei târzii cu forme specific proporţionate, forme care nu sunt ‘frumoase’ în sine de asemenea. Căci frumuseţea lor este dată de excitarea psihică a inhibiţiei libidinale masculină specifică acestei vârste a bărbatului care îşi fixează în această perioadă neutralizarea pe obiectul reprezentat de sexul opus. Această edenizare a Libidoului este proiectată asupra acestor forme ale trupului feminin, care sunt caractere sexuale secundare şi care sunt investite edenic relativ la scopul sexual originar al lor. Un bărbat bătrân, al cărui Libido este mult scăzut va admira aceleaşi forme frumoase ale tinerelor fete, tocmai datorită acestei fixaţii edenice a masculinităţii din tinereţea ereditară, deşi sexul în sine nu îl mai interesează ca în tinereţe. În felul acesta se realizează Frumuseţea, eterizarea ei, desprinderea ei de Libido.

Aşadar nici Frumuseţea nici Graţia nu există în sine, ele fiind expresia unei deplasări, a unei fixări pe un element care se asociază cu interesul libidinal după principiile Iradierii şi Catalizei. Aşa se face că, fiind umilită şi înjosită, într-o societate unde războiul şi curajul era la loc de cinste, femeia din Atena antică nu îşi putea găsi refugiul decât în sexualitate, ca singurul izvor de neutralizare. Acest fapt a făcut ca ‘frumuseţea trupului masculin’ să fie mai importantă decât cea a celui feminin iar Parafilia (Homosexualitatea), care se explică tocmai prin moştenirea sferei libidinale ginoide, după cum se va vedea era destul de răspândită atunci.

Opusul Frumuseţii şi Graţiei este Grotescul, care presupune corpul bătrân sau cel care seamănă cu acesta şi care este dat de reacţia faţă de acest corp din punct de vedere erotic, în special al bătrânului libidinos care poate agresa sexual pe copil sau pe fecioară. De aici şi dezgustul pentru aceste forme, acest arhetip rămânând ca element important în Psihicul Uman.*

Nota: * Frumuseţea, Graţia şi Grotescul au fost analizate de către estetică, fiind numite ‘categorii estetice’, alături de alte câteva. Sensul conceptului de ‘categorie’ este cu totul altul însă, Aristotel folosindu-l pentru a include în el nişte metagenuri ce nu mai puteau fi clasificate ulterior, asemenea unor concepte ca ‘substanţă’, ‘cauzalitate’, ‘calitate’, etc. Sensul în cauză este păstrat de către Kant dar, dată fiind teoria lui asupra sciziunii dintre Obiect şi Reprezentare, el le consideră nu ca esenţe ultime ale lumii, ci ca reprezentări ale minţii umane asupra ceea ce ea crede că ar fi esenţa lumii. Spiritul profan însă a schimbat sensul conceptului cu cel ce ‘clasă’, astfel că, în acest caz, termenul categorie poate fi folosit cu sens de ‘categoria a doua’ de exemplu sau ‘categoria elevilor’. În sfârşit, ultimul stadiu de decădere al termenului ‘categorie’ este dat de spiritul estet. În acest nivel el nu se mai poate bucura nici măcar de stadiul de clasă, acoperind astfel concepte ale unor elemente particulare, cum este Frumosul sau Grotescul..

Implicarea unui Complex Matern investit edenic, este centrul în jurul căruia pivotează animismul. Toate actele dragostei se raportează mai întâi la acest Complex. Sărutul partenerilor este actul de reactivare a acestuia prin intermediul celui de sugere a sânului cu care se asociază şi care se adaptează ca preludiu pentru actul sexual, imitându-l pe acesta. În acest caz, Libidoul fuzionează în actul suptului specific Complexului Matern. Ţinerea de mână, care se poate observa în comportamentul matern (pentru asigurarea împotriva căzăturilor) poate fi de asemenea observată foarte des în dragoste. Fiecare act se poate analiza şi descompune în acest fel. Freud a inclus şi Complexul Matern în cel Oedip şi de aceea pentru el dragostea este dată de acest Complex afirmând că obiectul dragostei în general este ‘mama care hrăneşte şi tatăl care protejează’.

S-a arătat în subcapitolul dedicat Instinctului Sexual în ce mod sferele animiste pot dialoga între ele pentru stabilirea obiectului de fixaţie. Pe baza dedublării animiste opuse, subiectul îşi proiectează identificarea cu sine asupra unei persoane exterioare, de obicei de sex opus (poate fi şi de acelaşi sex, ca în cazul Transexualismului, sau Parafiliei) şi a cărei sferă manifestă este aceeaşi cu cea latentă a subiectului, în felul acesta stabilindu-se relaţia Don Juan. Aşadar comportamentul animist în materie de dragoste (masculin sau feminin), depinde de aceste arhetipuri particulare ale ambelor sfere animiste ce suportă dedublarea şi identificarea. Conţinutul acestui comportament este dictat de eterna relaţie de dragoste de tip Don Juan care se stabileşte între sferele animiste ale propriei persoane. În funcţie de arhetipurile ereditare ale ambelor sfere pe care subiectul le are va fi stabilit comportamentul şi fixarea sa animistă. De exemplu o mentalitate care funcţionează după principiile femeii supuse şi umile îşi fixează animismul pe bărbatul curajos şi chiar crud. Ea îl admiră şi îl iubeşte pentru faptul că viaţa ei se împlineşte familial chiar şi aceste condiţii indiferent dacă el este frecvent violent fizic cu ea. La nivel catalitic satisfacţia erotică şi violenţa fizică se unesc genealogic şi cultural. Dacă un bărbat are o sferă animistă latentă care este structurată după această formă se întrunesc premisele de constituire a masochismului. Un astfel de bărbat se identifică mai întâi prin dedublare cu sfera animistă latentă, devenind el însuşi femeia umilă şi iubindu-se pe sine ca bărbat crud şi puternic. Comportamentul său masculin va fi determinat tocmai de această identificare de tip Don Juan iar răutatea lui este încurajată de femeia umilă, latentă, din care ea îl alimentează cu dragoste.

Pentru sentimentele date de dragostea la prima vedere, Jung foloseşte termenii de ‘Anima’ şi ‘Animus’. Animus ar fi în acest caz predispoziţia feminităţii la masculinitate, în timp ce Anima, dimpotrivă, predispoziţia masculină pentru feminitate. Jung insistă mai puţin pe relaţia erotică a acestor elemente şi mai mult pe cea metaforică. Împărţirea fenomenului dragostei în Anima şi Animus pare mai degrabă a fi datorată genialei intuiţii platoniciene în legătură cu androginul originar, intuiţie pe care Jung nu a putut-o duce mai departe. Pe de altă parte Jung a abuzat de termenii latini; ‘Anima’ se referă la Viaţă, în general, în timp ce ‘Animus’ derivă din primul fiind sufletul ei, obiectul pasiunilor şi a emoţiilor. Aşadar acestea sunt departe de a fi originate în apariţia oului şi a găinii aşa cum îşi imaginează el. Aşa cum ‘Complexul Electra’ ca variantă feminină a Complexului Oedip trebuie respins ca lipsit de temei la fel, pe această bază a înţelegerii unitare trebuie respinsă şi distincţia lui Jung. De aceea conceptul de ‘animism’, cu cele două sfere ale sale este suficient pentru a face această distincţie.

De la mitul platonician al androginului, în ceea ce priveşte teoria dragostei, Schopenhauer a adus contribuţii importante, pentru ca apoi Freud să o explice sistematic. Totuşi acesta din urmă a renunţat în bună măsură la fereastra pe care o deschisese Platon. Schopenhauer arată însă cum alegerea obiectului dragostei se face conform cu ceea ce al numeşte ‘instinct al speciei’ prin interesul de a zămisli cel mai bun exemplar. Un astfel de ‘instinct’ este văzut de el ca opus faţă de cele ‘ale individului’ care caută asigurarea protecţiei sociale şi economice, asemănându-l cu cel Sexual al animalelor care îşi pot pierde viaţa pentru a-şi promova genele. Schopenhauer arată că acest ‘instinct al speciei’, care ar determina dragostea, pune specia înaintea individului, de aceea dragostea este oarbă iar finalitatea ei este clară: în persoana iubită îndrăgostitul caută corectarea propriilor defecte sau celor considerate ca atare. Se poate vedea că el o explică altfel decât prin modelul narcisic al lui Freud pe care acesta îl va lansa mai târziu. ‘Bărbaţilor scunzi le plac înaltele, blonzilor le plac brunetele’ spune Schopenhauer. Desigur că această căutare în persoana iubită nu este incompatibilă cu narcisismul freudian, căci scopul este tocmai această perfecţionare narcisică a progeniturii. Însă conceptul de ‘narcisism’ în cele patru variante freudiene, nu este suficient pentru a explica dragostea pasională (pe care Freud pare fie a uitat-o fie nu a experimentat-o îndeajuns) şi nici măcar pe cea normală. După el orice interes erotic în genere cade sub incidenţa celor patru variante însă acestea nu pot explica prin ele însele întreg spectrul de manifestări erotice. De aceea Schopenhauer este mai aproape de adevăr decât Freud în această privinţă. El arat în ce mod frustrarea în sine este determinată de o astfel de tendinţă de a căuta în celălalt o neutralizare a propriilor imperfecţiuni şi neajunsuri.

Alegerea obiectului dragostei într-un mod atât de brusc cum se întâmplă cu dragostea la prima vedere este un fenomen extrem de interesant. Fără îndoială că tehnica psihanalitică conduce la aceste resorturi particulare ale psihologiei abisale, identificându-le concret. Inhibiţiile predecesorilor în ceea ce priveşte structurarea animistă actuală sunt de importanţă covârşitoare. Părul, conformaţia craniului, culoarea tenului, sunetul vocii, conformaţia trupului şi multe altele care îl fac pe îndrăgostit să devină aproape psihotic, se dovedesc în final a fi identice cu proiecţia unor elemente fuzionate. Ochii mari, buzele roşii, tenul fin, conformaţia alungită a trupului sunt elemente care atrag proiecţiile dragostei la prima vedere prin care se manifestă animismul şi în care valorile copilăriei sunt fuzionate. Ambele sexe iubesc după acelaşi mecanism. Astfel că persoana iubită este determinată de formele de proiecţie libidinală asupra trupului celuilalt, ceea ce îl face capabil de a realiza actul sexual sau cel puţin, este perceput ca atare, drept pentru care satisfacţia este de asemenea originar libidinală, chiar dacă ea se modifică de nerecunoscut uneori. Dar chiar şi aceste forme libidinale secundare (cele sexy) în dragoste sunt impregnate cu fragilitatea infantilă într-un mod contradictoriu cum este cazul dragostei feminităţii pentru acelaşi bărbat. Virilitatea lui poate fuziona cu fragilitatea doar într-un mod contradictoriu, ceea ce îl face clivat la nivelul percepţiei partenerei după cum s-a spus mai sus. Contradicţia în cauză constă în impulsurile libidinale asupra acestei originare feminităţi care se identifică realmente cu o Pedofilie latentă. De aici şi sentimentele de inferioritate şi culpabilitate ale îndrăgostitului. Aşadar această inferioritate nu este o investiţie narcisică în aura tabuistă a celuilalt cum crede Freud. Căci narcisismul este investit în obiectele externe iar această culpabilitate şi inferioritate este reală, datorită acestor impulsuri contradictorii relative la obiectul dragostei. Narcisismul nu are decât un rol secundar în culpabilitate, adică el însuşi este implicat de o astfel de situaţie şi nu cel ce o implică. De aceea rolul narcisismului în dragoste este mai degrabă unul restrictiv iar persoana în cauză nu recunoaşte dragostea pentru o persoană cu reputaţie proastă, mai degrabă decât unul constructiv.

2.2.1.8.2. Complexul Don Juan premarital

Alegerea obiectului dragostei nu se face aleatoriu, ci acest obiect fixat în persoana iubită trebuie să îndeplinească condiţia socială, legată de un tabu. În caz contrar dragostea este una familială, domestică şi nu una tabu, donjuanică. Marile iubiri nu sunt acelea pe care le prezintă poeţii şi dramaturgii, cu zeul care se îndrăgosteşte de o muritoare, ci acelea unde muritorul se îndrăgosteşte de un zeu iar dacă deseori poeţii fac invers, acest lucru se datorează acestei abisale dorinţe de ascensiune socială ce îi roade. Acest fapt este investit cu Complexul Don Juan şi deci ocolit de la sensul său originar socio-economic, ceea ce determină contraacţiunea, investind cu statut superior pe cel care se îndrăgosteşte. Acest lucru, poate fi făcut şi dintr-o reorientare narcisică înapoi de la Complexul Don Juan, o tentativă de neutralizare psihică prin înjosirea celui adorat faţă de propria persoană. În felul acesta subiectul trăieşte iluzia încorporării narcisice a tabuului. Aşa se face că în Atena antică, ‘dragostea platonică’, iubirea ideală era cea a adolescentului faţă de un bărbat, pentru că acesta din urmă reprezenta tabuul autorităţii sociale, în timp ce femeia era considerată inferioară.

Interesul Complexului Tabu, a mentalităţii tabu avută de societate, de a canaliza către dragoste excitaţia psihică urmată refulărilor puternice, se datorează Complexului Adam pe care acestea îl urmăresc, datorat în special consolidării familiei pe care dragostea o implică. Acest lucru se explică datorită faptului că în familie apar copiii. Mulţi copii înseamnă o populaţie mare pentru stat iar acest lucru înseamnă la rândul lui forţă de muncă la fel de mare, ceea ce conduce la scăderea valorii mâinii de lucru ca urmare a şomajului. Într-o astfel de perspectivă exploatarea se poate realiza mai eficient pentru economia statului. Iritarea Bisericii în legătură cu avortul, poate avea şi acest imbold, paralel cu cel al poruncilor specifice acesteia. Însă interzicerea lui prin lege în cazul unor state dictatoriale se foloseşte doar de moralitate, o ia doar ca pe o mască. Căci dictatura se dovedeşte prea lipsită de scrupule pentru a mai emite pretenţii în acest domeniu. Iar dacă Biserica ar apăra aşa de mult individul, omul concret atunci în mod cert nu ar mai binecuvânta soldatul care pleacă la război şi nu ar mai subscrie la politica statului. Căci din situaţia avorturilor s-au declanşat multe Tulburări Psihice iar de la insatisfacţia instinctuală până la Nevroză este o cale care poate fi trecută cu ajutorul Complexului Tabu.

Îndrăgostirea subită este refugiul într-o nouă capcană faţă de capcana lui tradiţională dată de educaţie. El nu îşi dă seama că va intra în alta, una care este definitivă. De aceea ‘fata mare’ cere se grăbeşte la măritat a fost un bun subiect pentru proverbe. Dragostea este declarată una dintre cele mai mari valori ale normelor morale în jurul ei concentrându-se cele mai reprezentative instituţii sociale. Dragostea faţă de conducător, ca reînviere a dragostei infantile pentru părinţi, dragostea pentru Dumnezeu sau cea pentru copii, sunt resorturi pe care societatea le exploatează. Acest sentiment care îşi are originea în nevinovatul Instinct Matern, este folosit în războaiele politice şi religioase pentru capriciile politicienilor şi ambiţiile papilor. Dragostea este călcâiul lui Achile al omului pretins matur dar care nu vrea să recunoască că în ‘omul matur supravieţuieşte tot timpul copilul ce a fost’ cum spune Freud. Multe vise ale îndrăgostiţilor se prezintă ca lezare a acestui călcâi. Werther este sinucigaşul în final, el este taurul cel puternic care moare umilit de spada toreadorului. Îndrăgostirea este starea de hipnoză, aşteptarea astenică a unei minuni. Sub pretextul ei mase întregi de oameni sunt astfel hipnotizate.

Începând de la mama care îşi sufocă copilul cu dragostea ei oedipiană şi adultul ce va deveni se va raporta mereu la dragostea maternă pe care o vor căuta necondiţionat asemenea drogatului. El însuşi se prinde în această capcană şi astfel rămâne într-un soi de stupoare, de retardare psihică. Lumea înconjurătoare îi pare străină şi de neînţeles. Latura himerică a idealului lui Werther, tragismul destinului său are în faptul realităţii o replică ironică fie plafonarea familială, fie neîmplinirea ei, datorită unor factori exteriori. Werther, în situaţia sa limită este lăsat pradă confuziei. Lumea lui este o lume fantasmatică şi deprimantă. Tensiunea tabu îşi găseşte în disperarea wertheriană una dintre himerele sale cele mai halucinante. Viitorul său este Psihoza sau sinuciderea. Imaginea persoanei iubite este la fel de teribilă ca şi Halucinaţiile pentru psihotic. Societatea îl foloseşte pentru mecanismul exploatării iar persoana iubită îl foloseşte eventual ca pe o rezervă narcisică. El se îneacă în cercul vicios din care încearcă să iasă.

Werther este versiunea extremă a lui Don Juan. Până la acest punct el este jovial dar nu îşi ştie sau nu vrea să îşi recunoască starea lui. Don Juan caută ineditul iar dragostea este pentru el acest inedit. Această dragoste este departe de a fi o dragoste domestică, familială. El fuge de aşa ceva căci caută însăşi Divinitatea în persoana iubită după cum sfântul o caută. Problema lui Don Juan nu este persoana iubită, ci a ineditului acesteia, trecerea de la registrul de străin la cel de iubit. Acest lucru înseamnă tocmai replica socială a Complexului Oedip aşa cum acesta s-a structurat în copilărie în cel Narcis adică având principiul ascensiunii sociale. Freud spune că dragostea pentru femeile străine pe care o are bărbatul ar fi o alienare ca urmare a presiunii crimei ‘tatălui originar’ în cazul exogamiei şi deci fiul ar fi obligat ‘să-şi satisfacă nevoile sexuale cu femei străine care nu-i inspirau nici un sentiment de dragoste şi tandreţe’. Însă el se înşeală. Exact acelaşi lucru caută îndrăgostitul la femeile străine. El caută chiar mai mult căci dragostea familiară nu îi mai este suficientă. Don Juan sacrifică totul pentru tandreţea unei femei străine. Această tandreţe este mult mai puternică decât cea familială. Aşa cum mirajul oedipian prin magicismul lui seduce în acelaşi fel Don Juan este sedus de persoana în cauză, pentru ca apoi să seducă el însuşi. Actul seducţiei este totul căci sentimentul său de uluire pe care îl are de la persoana iubită constituie prada pe care el însuşi o reprezintă faţă de aceasta. El este pus ca pe jăratic, excitarea lui psihică este una implacabilă.

Asta este de fapt şi marea lui problemă pentru că ceea ce vede el este de fapt un tabu supradimensionat de proprii săi ochelari. Sciziunea tabu este marea dramă a lui iar tensiunea sa este de fapt fuziunea Complexului Narcis către dragoste, un fel de reorganizare a narcisismului prin investiţia în celălalt. Câţi din arborele său genealogic nu au găsit în dragoste drept speranţa pentru tot ceea ce îşi vor fi dorit! Poate că această dragoste va fi fost un sentiment de Oedip social, singura fericire. De aceea în basme fecioara săracă este iubită de prinţul bogat. Originea proletară: iată adevărata Problemă a lui Don Juan ca şi cea a lui Oedip. Îndrăgostitul uită asta adesea şi tocmai atunci când îi este arătată el pare lovit de trăsnet, pentru că simte că destinul îl urmăreşte. Însă el mai curând se arată nepăsător cu valorile materiale şi condiţia lui socială şi acesta este mecanismul prin care vedetele artistice atrag atâţia fani. Îndrăgostitul se revoltă când cineva face aluzie la capcana în care se află. Dacă cineva îi aminteşte de sexualitate, acela devine vulgar, înclinat spre lucruri neesenţiale şi tocmai dispreţul acesta pentru cotidian face ca el la un moment dat să plece în căutarea unei alte aventuri. El poate să o ia de la capăt sau să îşi schimbe radical modul de viaţă şi de a vedea lumea, devenind el însuşi vulgar într-o speranţă dionysiacă. Narcisismul pare în acest caz atât de departe şi totuşi este atât de esenţial!

2.2.1.8.3. Complexul Don Juan postmarital

Dat fiind faptul că dragostea (poetică) apare ca urmare a fuziunii Complexelor Autonome (Particulare în general) către Complexul Don Juan pentru feminitate iubirea este un prilej de mare fericire deoarece Spectrul acestor Complexe este mai larg şi are ca reper însuşi Complexul Matern. Spre deosebire de feminitate masculinitatea vede principial în relaţia cu sexual opus în primul rând neutralizarea libidinală şi latura Casanova a Complexului Eden. Libidoul Fizic alimentează din plin acest Complex deşi şi feminitatea este implicată pentru că fireşte individul este bianimat, masculinitatea şi feminitatea existând în grade mai mare sau mai mic în fiecare. Însă feminitatea este mai puternică la femeie şi este normal să fie aşa pentru că această structură animistă (gender) este concordantă cu sexul feminin. Or din pricina refulărilor libidinale superioare pentru acomodarea moralei oficiale la care aderă feminitatea ca urmare a structurii sale tradiţionaliste, selectiv-receptive compensarea în dragoste este ceva specific feminin. Din acest punct de vedere Don Juan este o regresie politico-socială de tip feminin către metafizica fantasmatică a dragostei platoniciene care înseamnă fixaţia animistă a sa. Datorită faptului că masculinitatea este mai mult implicată în activităţi ergastenice şi social-politice în stare să suspende conversia energiei psihodinamice din cea fiziodinamică libidoul poate fi izolat energetic. De aceea bărbatul care se îndrăgosteşte platonic (de o femeie) este mai curând poet, femeia fiind cea responsabilă de aceste constructe emoţionale de obicei.

Relaţia maritală conduce la restructurarea fixării animiste, la schimbarea obiectului dragostei. Căci intensitatea iubirii va scădea pe măsură ce realitatea concretă înlocuieşte locul lăsat gol necunoscut la partener până în timpul experimentării maritale reciproce şi care era umplut fantasmatic cu proiecţii specifice. Dacă apare copilul, atunci intensitatea iubirii se va converti în afecţiune maternă iar dacă acesta nu apare atunci însuşi oxigenul iubirii, Complexul Matern, este anulat. Şi într-un caz şi în altul feminitatea se va reorienta emoţional, fapt ce constituie forma postmaritală a Complexului Don Juan. Deci paradoxal, cu cât dragostea care îi uneşte pe cei doi într-o căsătorie este mai intensă, cu atât şansa ei de a se menţine într-o relaţie maritală este mai redusă deoarece acest lucru ar însemna creşterea Valorii de Inhibiţie a sistemului psihic global care mai întâi fusese neutralizat prin fericirea iubirii, prin fixaţia animistă. Este cunoscut şi chiar este obsedant exemplul eşecului marital pe care ‘marile iubiri’ îl cunosc.

După legendă personajul Don Juan ar fi fost ucis de cei pe care îi ridiculiza cu comportamentul lui ‘libertin’, asemenea lui Alcibiade din antichitatea ateniană. Căci Don Juan pare un adevărat profanator al tabuului familiei. El refuză familia şi se teme de ea de aceea părăseşte mereu cuceririle sale. El pare mai curând un ‘pervers sexual’ decât un mare rafinat. Revolta oficialităţilor împotriva acestui spărgător de tabuuri determină însăşi rezistenţa oficialităţilor la păstrarea tabuului şi a dominanţei exploatatoare. Don Juan trăieşte dimensiunea narcisică a dragostei iar fericirea lui este suptă din victoriile lui, producându-se astfel un soi de vampirism al fericirii. Căci asemenea albinei care ia nectarul de la fiecare floare, lăsând-o fără obiectul care îi atrage interesul la fel şi Don Juan îşi lasă victimele în disperare, luându-le fericirea şi folosindu-se de ea pentru sine. După ce nectarul a fost luat floarea nu mai primeşte nici o atenţie. În acest caz este evident că ameninţarea le adresa familiei este iminentă.

Uciderea lui Don Juan este un act contraactiv, căci el vizează proiecţia pe care oficialităţile o observă la el. Nu doar că ele se simt ameninţate în ceea ce priveşte familia lor dar el trezeşte şi invidie şi duşmănie din partea lor. Acest lucru se face pentru că rezistenţa familiei ca unitară se face sprijinindu-se pe scheletul donjuanic al sentimentelor maritale ale oficialităţilor însele. Femeia care îşi doreşte să fie iubită şi de alţii, ceea ce este un sentiment donjuanic, îşi va arăta exagerat, ostentativ dragostea pentru soţul său, de mult evaporată dealtfel, cunoscut până în măduvă. La fel face şi bărbatul. Moralitatea, dreptatea, frumuseţea, demnitatea şi tot ceea ce acesta etalează cu ostentaţie, vizează tocmai plasele donjuanice. Iar relaţia cu o persoană necunoscută de sex opus, fie ea minusculă, fapt ce determină însuşi haloul tabu al celuilalt, este o relaţie de tip Don Juan. Fără acest suport, căsătoria nu poate merge înainte iar atunci când este suprasolicitat, tot el o distruge. O astfel de slăbiciune este dubla umilinţă a celui care are un astfel de Complex şi este căsătorit. Mai întâi este îngroparea în căsătorie şi prezenţa căsătoriei fericite, rol ce este alimentat de satisfacţiile laterale donjuanice şi apoi inconsecvenţa donjuanică adică neexercitarea până la capăt a valorilor unei vieţi boeme specifice ceea ce atrage invidia faţă de cei care acceptă o astfel de viaţă. Tot ceea ce îi rămâne de făcut este exercitarea funcţiei puterii pentru a-l distruge pe Don Juan, de a-l elimina, de a-i lua calităţile. Căci în felul acesta trăieşte fantasma ‘învingerii’ lui Don Juan chiar şi prin posibila neutralizare narcisică a aplicării tabuului justiţiar. Complexul Don Juan postmarital se manifestă în special prin stabilirea criteriilor de departajare, de realizare a unor ierarhii între indivizii de acelaşi sex şi teatralitatea jovială a celor de sex opus. Relaţia retroactivă între cele două sfere animiste, aşa cum se va arăta ea mai jos (care se manifestă prin exploatarea animistă a rivalilor) poate conduce la comportamente ridicole, cum ar fi emfaza afectivităţii feminităţii sau a inteligenţei masculine, fiecare dintre acestea pozând contraactiv. Implicaţiile acestui Complex sunt multe şi bizare. Expunerea comportamentului ‘delicat’ şi ‘matern’ care cerşeşte o recunoaştere de superioritate animistă din partea anturajului este un astfel de exemplu. La fel de absurdă este şi pedanteria sau rigiditatea unor profesori sau pedagogi, cu nevoia de a obţine ‘dragostea supuşilor.

Don Juan este de la început mutilat social. Refugiul lui ermetic în fantasma edenică a iubirii este un refugiu Matern. Picătura maternă pe care el o găseşte undeva îl seduce şi o absoarbe instantaneu. Eternele sale peregrinări sunt în măsură să deranjeze autorităţile care văd că prin el ordinea socială tinde să fie zdruncinată. Don Juan este un pedepsit la orbire dar care şi-a dezvoltat alte simţuri şi se întoarce cu idei de răzbunare. Atentatul la siguranţa familiei este noua abilitate descoperită de Don Juan cel educat în spirit platonic. Nevasta neglijată de un soţ bine integrat social vede în Don Juan posibilitatea maternă de evadare dintr-o lume restrictivă şi ermetică. Succesul temporar al lui Don Juan este decizia tinereţii soţiei de respingere a bătrâneţii şi autorităţii clasice a soţului. Don Juan este prima crăpătură în mentalitatea Tabu înaintea prăbuşirii sale sisifico-dionysiace. El este primul glas al eşecului spiritului clasic.

2.2.1.9. Complexul Sisif

Grupa de complexe Sisif-Dionysos reprezintă scopul final al exploatării sălbatice iar robia sisifică alternează cu beţia dionysiacă. Excitaţia artificială produsă de civilizaţie prin intermediul Complexului Tabu îşi găseşte fie o neutralizare în explozia dionysiacă fie o anulare energetică prin strangularea conversiei energetice de la energia fiziodinamică la cea psihodinamică facilitată de epuizarea energiei fiziodinamice a subiectului în activităţile economice, ergastenice. După ce se va face o analiză a structurii generale a acestui Complex se va face o incursiune în elementele sale definitorii, în descrierea lui.

2.2.1.9.1. Structura Complexului Sisif

Tulburarea Bipolară (Maniaco-depresivă) este prototipul acestei grupe de Complexe. Depresia presupune reeditarea unui astfel de model de anulare a excitaţiei energetice iar subiectul rămâne marcat de ‘fericirea’ lui sisifică ca urmare a activităţii ergotice investită în idealul ascensiunii sociale. În momentul în care ascensiunea s-a produs ca urmare a creşterii personale a nivelului de trai, situaţia ergotică este rejectată asemenea celui care evită o situaţia traumatică după ce a fost traumatizat. De aceea numai Depresiile Simple pot fi reabilitate, vindecate prin ergoterapie în timp ce Depresiile Severe au nevoie de aceeaşi muncă epuizantă pe care membrii familiei de predecesori au adoptat-o pentru a li se atenua surplusul energetic. Însă adversitatea lor faţă de această condiţie de sclav îi face pe viitorii depresivi să refuze orice reeditare nu neapărat identică dar chiar şi asemănătoare a acestui model ergotic. Tocmai de aceea ei se retrag într-o lâncezire depresivă totală iar păcatele istoriei se plătesc indiferent de ceea ce pare la prima vedere şi la suprafaţă.

Complexul Sisif este modul prin care proletarul căsătorit fuge de tensiunile sale familiale iar iluziile sădite în el de educaţia sălbatică îşi au aici un crunt revers. Cu cât acesta este exploatat mai mult, cu atât Complexul Sisif este mai sever încrustat în sistemul său psihic. Sisif presupune prestarea unei munci brute, stereotipe, pentru care este necesară o destul de puternică cantitate de energie fiziodinamică necesară respectivei activităţi. Există aici un foarte ciudat paradox legat de stoparea conversiei energetice din sistemul psihodinamic în cel psihodinamic prin faptul că fluxul de energie este în mare parte dirijat către respectiva activitate iar tensiunea psihică scade din lipsă de materie brută. După cum se va vedea acest principiu determină un procedeu psihoterapeutic brut, ergoterapia, deşi în concepţia modernă această metodă nu mai este una profitabilă ci doar un ocupaţională. Dar din acest mecanism de blocare a conversiei energetice care este Complexul Sisif, în relaţie cu cel omolog său Dionysos, derivă două psihopatii, respectiv cea Hiperstenică şi cea Astenică. Prima, prin modelarea Neurastenică pe care o ia, stă la baza Nevrozelor iar cealaltă la baza Depresiilor prin autoreglarea negativă a circulaţiei energetice în sistemul fiziodinamic şi psihodinamic.

Autoreglarea energetică de tip Sisif însă se deosebeşte fundamental de cea a celui Dionysos, unde excitaţia energetică psihodinamică scade doar prin neutralizare. În cazul celui Sisif dimpotrivă, există reversul în supraenergizarea specifică activităţii ergotice prin efectuarea prelungită a unei munci brute, musculare. În cadrul ascensiunii sociale a unei astfel de Structuri Psihopatologice această supraenergie fiziodinamică se converteşte în cea psihodinamică după principiul conversiei energetice din moment ce este reglată energetic. Ea poate fi neutralizată dionysiac. Se va vedea la acest Complex în ce mod se face o astfel de neutralizare. Cea sisifică primeşte şi pe cea dionysiacă, mai precis pe cea care nu a putut fi neutralizată din diferite motive cum ar fi cel al excitaţiei sale prea mari. Însă această energie nu este preluată direct pentru că el nu poate conduce la o neutralizare ca atare ci mai degrabă la suspendare a conversiunii energetice, adică la secarea izvorului fiziologic al energiei, prin focalizarea sa în muncă brută. Căci munca de acest gen era o condiţie a supravieţuirii în epocile trecute iar Sisif mai degrabă caută munca în lipsa satisfacţiilor dionysiace de aceea el împinge perpetuu piatra pe vârful muntelui în legendă. Acesta este modelul ergastenic de anulare a energiei psihodinamice. Ea se autoreglează prin suspendarea sau micşorarea procesului de conversie, respectiv prin suprimarea ergotică a energiei. Acest model, pus în relaţie structurală cu celelalte Complexe devine principiul Psihopatiei Astenice de care se va vorbi la Psihopatologie în timp ce supraenergia psihodinamică este principiul Psihopatiei Hiperstenice. În condiţii speciale Complexul Sisif mai are încă două posibilităţi de autoreglare respectiv prin Psihopatia Neurastenică. Această Psihopatie este o variantă a celei Hiperstenice de care se diferenţiază prin particularităţile activităţilor ergotice ce vor fi explicate la momentul oportun sau prin autoreglarea predominant psihodinamică ceea ce face obiectul Psihopatiei Astenice transmisă ereditar şi care constituie fundamentul Depresiei Minore.

2.2.1.9.2. Economia sălbatică şi problemele ei

Economia sălbatică este un program economic general cu vaste implicaţii în plan social, până în miezul cel mai intim al familiei. Ea are ca scop profitul economic cât mai mare, un machiavelism economic. Pragmatismul american înnăscut a invadat domeniile ştiinţelor printre care şi cel al psihologiei. Mulţi dintre psihologii de profesie caută dimpotrivă programe de realizare a unor producţii cât mai mari, de manipulare a capacităţii muncitorului de a realiza o muncă mai eficientă, de a suporta mai bine efortul în loc să vadă reversul psihopatologic al unei astfel de ameţeală economică. Fireşte că probabil că intervenţia asupra creierului ar putea fi luată în vizor în viitor de aceste programe. Însă aici nu se poate vorbi de o soluţie. Căci toată problema porneşte de la incapacitatea unui anumit negociator de a cere un bun preţ pentru marfa lui iar acest negociator este însuşi muncitorul. Marx a observat foarte bine acest fenomen, chiar dacă a exagerat cu concluziile ce trebuiau luate aici, ceea ce a condus la un program eronat de combatere a acestei situaţii.

Este foarte clar că un sclav sau un individ din pătura de jos a societăţii, va face orice pentru a-şi întreţine familia atâta timp cât ea este ameninţată cu foamea. Premisele negocierii relaţiei de schimb nu sunt aceleaşi pentru muncitorul în cauză şi pentru patronul care are de unde să îşi aleagă alt muncitor şi să îl concedieze pe cel care vrea să îşi vândă mai scump produsul său, care aici este munca sa. El nu contribuie cu nici un fel la ajutorarea şomerilor care poate că vor fi ajuns deja într-o mizerie cumplită iar Valoarea de Neutralizare a energiei psihodinamice generale a sistemului lor psihic luat separat este foarte scăzută pe Axa Psihodinamică, ceea ce constituie un mare atu pentru acest patron. Fireşte că de aici implicaţiile sunt incredibile. Căci muncitorul este pus în situaţia de a vedea cum patronul său devine atât de bogat şi el este plătit cu o remuneraţie atât de minimă pentru munca ce generează de fapt această reuşită a patronului. Dar, pe de altă parte, nu poate protesta pentru că poate ajunge într-o mizerie mult mai mare. În această confuzie muncitorul îşi va descărca mânia pe membrii familiei, în special pe copii, care vor fi ei înşişi educaţi sălbatic, acest gen de educaţie propagându-se în familie ca un virus.

Rezultatul acestei inconştienţe pentru Europa sunt cele două mari războaie precum şi fenomenul comunismului. Nazismul a recurs repede la ura de moarte faţ de evrei, unii dintre aceştia deţinând pârghiile economice din Germania acelei perioade şi acţionând în bună parte ca patroni după modelul de mai sus. Antisemitismul Germaniei naziste a fost preţul pentru care civilizaţia l-a plătit pentru luxul de a avea o economie sălbatică burgheză unde evreii au fost cei mai abili. În aceeaşi măsură o astfel de economie sălbatică era preţul pe care Europa îl plătea în epoca burgheziei pentru persecuţiile la adresa evreilor din timpul Evului Mediu şi nu numai, persecuţii la care ei au trebuit să se adapteze prin îndemânările comerciale. La fel astăzi Europa se vede invadată şi terorizată de estici. Reversul îşi face deja apariţia în ţări ca Franţa unde a doua sau a treia generaţie de emigranţi produc mari pagube sistemului. Din păcate acestea sunt problemele pragmatismului sălbatic, cu reversul sigur pe care el îl implică. Iată că profitul obţinut de pe urma muncii bunicilor şi părinţilor lor este anulat de comunitate prin fondurile ce trebuiesc alocate pentru integrarea socială a urmaşilor acestora. Economia sălbatică îşi are consecinţe nefaste.

Cazul cel mai concret de economie sălbatică a fost posibil în secolele trecute, unde mentalitatea clasică specifică, după cum s-a văzut la Complexul Tabu, joacă un rol hotărâtor. Agapismul Creştinismului (doctrina dragostei) fundamentat pe supremaţia iubirii faţă de restul valorilor, era în măsură să prezinte fundalul psihic tensional al acestei strategii. Această tensiune psihică este dată de faptul că dragostea nu poate fi despărţită de Sexualitate decât prin Refulare. Din păcate acest agapism creştin fie pregătea terenul în mod direct pentru tensiunea inhibiţiei libidinale fie în mod artificial prin culpabilizarea excesivă a relaţiilor sexuale deşi ele erau în mod inconştient încurajate prin însăşi mentalitatea agapistă. În sfârşit, Sexualitatea suprasolicitată făcea posibil înmulţirea păturii de jos, deci apariţia şomajului şi concurenţa pe locurile de muncă. Şi, de aici se ajungea la scăderea salariilor după cum se prezintă legea economică a concurenţei. Fie că erau muncitori din perioada burgheziei, fie că erau ţărani liberi (de a-şi plăti taxele suveranului) fie sclavi de-a dreptul, situaţia lor este totuşi cumva identică. Susţinerea cerşitului în mod oficial, după pretinse principii morale, avea dimpotrivă un scop economic precis; cerşetorii erau un important sector de concurenţă pentru muncitori iar în felul acesta economia sălbatică îşi va fi atins strategia. Nimeni nu era obligat să dea bani la cerşetori însă ei obligau muncitorul să accepte un salariu mai mic. Câştigul patronului de pe urma eventualelor acte caritabile era mai mare raportat la profitul unor salarii mai mici. Modelele social-dictatoriale s-au folosit de această strategie prin interzicerea avortului sub masca imposibilităţii de a legifera o ‘crimă’ dar instituţionalizându-se o crimă incomparabil mai mare. Iar ceea ce este cunoscut sub numele de comunism, a ştiut să se folosească de această pătură de jos în mod abil cu scopul unui progresism orb dar aplicat, paradoxal, anapoda.*

Nota: *. Pragmatismul este impulsul economic de bază şi fără el sistemul economic este imponderabil. El este însuşi combustibilul acestui sistem şi de la el pleacă şi întemeierea unui sistem economic viguros şi întemeierea civilizaţiei, a societăţii moderne. Căci istoria Omenirii este de fapt, tocmai istoria devenirii sistemului economic în ceea ce priveşte spectrul de experienţe sociale. El poate fundamenta metodologic o teorie şi din acest punct de vedere psihologii americani au creat curentul pragmatist. De fapt în lipsă de altceva modelul pragmatist este acceptabil. Însă marea lui problemă este aceea de a fi orb, din punct de vedere ştiinţific, asemenea insectelor ce se epuizează noaptea în jurul unui bec, după cum deja s-a spus mai sus. Certitudinea pragmatismului este aceea a unei limuzine de lux protejată antiglonţ. El funcţionează acum şi aici, însă dintr-un alt unghi se poate la fel de bine ca această limuzină să fie distrusă, cu ajutorul unor arme sofisticate. Căci eşecul final al pragmatismului nu constă în faptul că vizează câştigul orb, ci tocmai faptul că nu câştigă suficient iar o teorie ştiinţifică care înţelege dinamica unui sistem devine mai pragmatistă decât pragmatismul însuşi. O astfel de teorie exploatează elementele rare în timp ce pragmatismul se mulţumeşte să le exploateze pe cele cunoscute; dar între timp pot apărea situaţii neprevăzute. Situaţia cu urmaşii emigranţilor de mai sus este un exemplu bun aici. La fel şi în economie există încă unele premise pragmatice nedemonstrate şi luate ca axiome, ceea ce face ca ştiinţa economiei să existe ca una pragmatică. Problema pragmatismului sălbatic pe care pragmatismul american nu o poate în nici un fel soluţiona şi departaja de pragmatismul ştiinţific, constă în faptul că pragmatismul nu spune nimic despre sistemul în sine ci doar despre consecinţele lui imediate. Deci în timp fie s-ar putea ca aceste consecinţe benefice iniţial să aducă efecte secundare negative încât să anuleze acest beneficiu, fie acest beneficiu să fie unul minor în raport cu unul major ce se poate scoate în urma înţelegerii dinamice a sistemului. În ambele cazuri interesele personale şi manipularea sunt acelea care stopează posibilitatea de înţelegere globală a unor consecinţe în favoarea înţelegerii mediate de un profit. Aşa se face că atât-de-lăudatul pragmatism american ce face din poporul american ca fiind poporul cu cele mai multe idei ‘adevărate’, să fie de fapt în pragul unui nou dezastru care, din păcate, nu se vede din limuzina cu geamuri fumurii.

Maltratarea copiilor poate fi o uzină imensă de creare a fondului pentru economia sălbatică. Însă această situaţie este ea însăşi una antieconomică pentru că economia poate să stagneze mai devreme sau mai târziu tocmai pentru că creativitatea şi inventivitatea este stopată iar pe de altă parte tulburările antisociale sunt consecinţe directe ale acestei economii şi educaţii sălbatice după cum se va vedea. Politicienii nu au nici un interes să semnaleze acest fapt mai din ignoranţă mai din ipocrizie, însă dacă nu se iau măsuri de ecologie socială în acelaşi ritm în care s-au luat la un moment dat, SUA poate deveni victima unor tulburări sociale nemaipomenite. Economia sălbatică este principiul apariţiei Tulburărilor Psihice căci în situaţia de contrast social extrem, omul de jos este scindat între răzbunarea prin revoltă şi neajunsurile vieţii. Acest lucru poate fi muşamalizat de autorităţi prin existenţa organelor de ordine, în stare să reducă la tăcere orice manifestare deplasată. Dar asta nu înseamnă că problema a fost rezolvată ci doar amânată, aruncată pe umerii copiilor şi nepoţilor, a generaţiilor viitoare. Căci în situaţia de emancipare a celor ce astăzi suportă frustrări şi devitalizări ca urmare a acestor abuzuri, explozia psihopatologică îşi cere preţul pentru defectuoasa organizare socială din trecut. O protecţie socială concretă este un act ecologic prin excelenţă. Acest act trebuie să se concentreze pe protecţia copilului în cel mai înalt grad. Spre cinstea lor unele ţări central europene au pus foarte bine la punct acest sistem încât orice abuz semnalat de copil, în special în ceea ce priveşte contextul familial poate conduce la intervenţia concretă a societăţii chiar prin anularea dreptului de tutelare. Din acest imbold al economiei sălbatice, a pragmatismului orb multe dintre ţări nu intervin în astfel de cazuri, copiii ‘educaţi’ într-un anumit fel fiind desigur fondul pragmatic pentru un profit economic maxim. Însă acest gen de pragmatism trebuie să ştie că la câştigul orb se află o consecinţă incalculabilă şi tot ceea ce s-a construit cu mari eforturi se poate duce pe apa sâmbetei.

 

2.2.1.9.3. Complexul Sisif şi angoasa existenţială

Dacă Complexul Traumatic este expresia legii autoreglării şi cel Eden al celei excitaţiei atunci, metaforic spus, Complexul Sisif pare să fie expresia legii respingerii valorice deşi nu această lege îl face să fie ceea ce este. Dacă se imaginează un animal răpitor care mai mult se odihneşte decât se hrăneşte (deoarece se hrăneşte cu carne care este mai bogată în calorii) şi un altul nerăpitor care îl are pe primul drept duşman şi care mai mult moare decât trăieşte este evident că tot ceea ce acesta din urmă ar avea de făcut este să se teamă încontinuu, să aibă un fel de disconfort care face parte din viaţa lui. La fel se întâmplă cu sclavul care este făcut pentru a fi exploatat. Munca sa fizică grea, epuizantă presupune epuizarea energiei fiziodinamice a sistemului organic cu consecinţă în anularea energiei psihodinamice. Un astfel de proces este alimentat de monştrii educaţiei sălbatice în scopul celor care l-au educat astfel şi care astfel sunt în situaţia de a profita de pe urma sa. Epuizarea fizică este calea de refugiu a Omului de sine însuşi. Paradoxal prin rezistenţa şi adaptarea corpului, a Organismului la aceste condiţii energia fiziodinamică se va adapta şi ea. Individul are astfel posibilitatea să facă din corpul său un izvor puternic de energie fiziodinamică. Însă exploatatorul are interesul unei cât mai mari utilităţi şi a unui cât mai mare profit deci acest animal va deveni un fel de sac fără fund a acestei energii. Ea trebuie cheltuită în felul acesta. Ea este suficient de grosolană şi de barbară pentru a nu pătrunde pe canalele fine ale unei neutralizări spirituale aşa că acest model spiritual aristocratoid nu este de acceptat pentru morala de sclav la fel cum un erbivor nu poate mânca carne.

Subiectul face lucruri care nu îi sunt neapărat necesare pentru supravieţuire iar eventuala utilitate a acestei activităţi vizează doar posibile satisfacţii ulterioare, epifenomenale, asemenea satisfacţiei bizare a lui Sisif din mitologie de a urca piatra grea pe munte de unde ea va cădea mereu şi mereu pe partea cealaltă. Situaţia pare absurdă însă ea este generată de starea civilizaţiei. Subiectul va ‘căuta de lucru’, începând de la jocul simplu până la un întreg spectru de activităţi, satisfacţii, stereotipii şi lucruri care îl atrag pe Om din faţa oglinzii ontologice a propriei conştiinţe.

Din acest punct de vedere Complexul Sisif este prototipul alienării umane. Deşi are parte de anularea excitaţiei energiei psihodinamice, muncitorul exploatat sălbatic îşi dă seama de lipsa de autenticitate a vieţii sale după cum drogatul îşi dă seama că a greşit luându-le după ce iese de sub influenţa dozei. El poate conştientitza faptul că acestea îl omoară dar va continua să le folosească pentru că îi produc multe satisfacţii psihice în timpul efectului lor. Dorinţa popoarelor de libertate nu vizează libertatea politică, de autonomie naţională aşa cum spun manualele de istorie. Libertatea aşa cum s-a consacrat în utopiile politice este dorinţa proletarului de a ieşi de sub sfera exploatării, aici avându-şi originea acel ciudat sentiment de constrângere şi de stres al Psihopatiei Neurastenice. Evoluţia este una dintre constantele Vieţii deci şi ale Omului. El se simte principial ucis atunci când se simte constrâns să facă o activitate stereotipă. Deşi o Tulburare ca Psihopatia Anancastă poate să ajungă să o adopte în mod masochist ca nucleul ei comportamental definitoriu totuşi stereotipia rămâne o moarte a spiritului şi în acest caz. Ascensiunea este totul pentru sclavul care şi-a mai păstrat vie posibilitatea de vindecare socială. De aceea el caută mereu soluţii ingenioase pentru a-l face să iasă din starea de mizerie iar acest fapt îl împinge paradoxal către o şi mai mare afundare în Complexul Sisif. Sclavul modern trăieşte această dramă în acest mod şi se afundă în capcanele sociale în dorinţa disperată de a deveni rege. Aceasta este forma lui extremă şi unde el se prezintă aşa cum îl prezintă existenţialiştii depresivi. Subiectul caută după himere. El este bine ancorat în societate şi îşi urmează o carieră, se dedică pe deplin muncii sale, însă ştie că ceva nu este în regulă. Frica lui de moarte este enormă.

Complexul Sisif în epoca modernă, ca sentiment al neîmplinirii, a neliniştii interioare îşi are aici originea. Subiectul se simte nefericit, ceva îi lipseşte deşi poate să aibă de toate. Sclavul modern poate fi chiar un bogătaş putred care îşi macină sănătatea în afaceri foarte solicitante în care se implică. La fel şi omul de rând care se plictiseşte dacă nu face ceva. Plictiseala este un fel de Depresie normală şi reprezintă cel mai fidel acest Complex căruia însă îi lipseşte puterea pentru a deveni o Depresie puternică. Plictiseala este o moarte lentă, o asistenţă nesfârşită a Omului Modern la propria lui moarte. Bătrânul fondator de imperii economice se simte el însuşi deja mort iar exact acest sentiment îl face putred. El crede că şi-a irosit viaţa, că a lăsat-o să treacă printre degete deşi ar face tot acelaşi lucru pus în situaţia să o ia de la capăt. Cel puţin din plictiseală. O astfel de libertate este un blestem spune Sartre; căci libertatea absolută este mai constrângătoare decât cea mai cruntă sclavie. Câte idealuri au fost spulberate prin simplul fapt că subiectul a ajuns acolo unde dorea! Problema nu este a succesului lor şi mai degrabă a eşecului lor, Complexul Sisif fiind trezirea din himerele tabuiste. Se ştie că atunci când anumiţi primitivi au fost civilizaţi au murit ulterior de Depresie uscându-se ca planta fără apă. Identificarea acestui sentiment cu eroul din mitologie, condamnat să urce stânca pe munte, de unde ea cade mereu şi mereu pe partea cealaltă, ca pedeapsă a zeilor pentru cutezanţa de a refuza condiţia de muritor, este una dintre cele mai zguduitoare realităţi ale fiinţei omeneşti. El muritorul, pune moartea în lanţuri, aşa că numai intervenţia altui zeu face ca ea să fie eliberată. Sisif este sclavul care se răzvrăteşte contra stăpânilor. Libertatea lui este blestemul lui căci condiţia lui a fost demult stabilită ca muritor de către zei. Curajul şi capacitatea lui sunt suferinţa lui. Nemurirea lui, dorinţa lui de a trăi veşnic, este veşnica lui moarte.

Sinuciderea este varianta extremă a Complexului Sisif şi ea apare ca urmare a coroborării legii atracţiei valorice cu cea a autoreglării energetice. Începând de la forma sa reflectată în legea respingerii valorice şi ajungând la preluarea retroactivă de către cel Dionysos, ca portiţă hedonist-extremă de canalizare a acestei energii, toate aceste se datorează unei astfel de situaţii. Şi de aceea predispoziţia sisifică depresivă este urmată de izbucnirile maniacale dionysiace. Căci dacă în forma sa simplă, Complexul Sisif presupune acceptarea unor activităţi ‘ocupaţionale’, de obicei de factură economică, dorite şi pentru consecinţele lor, este normal ca supraexcitarea acestui Complex să se realizeze fie maniacal, prin intermediul omologului său Dionysos, fie direct depresiv, consecvent cu dimensiunea ergastenică a acestuia adică cu acel sentiment de inutilitate relativ la constrângerea activităţilor stereotipe.

Existenţialismul depresiv este curentul eseistico-filosofic specific secolului al XX-lea, deşi el se poate vedea sporadic chiar în secolul al XIX-lea iar germenii acestuia se pot observa adânc în istorie. El insistă asupra evidenţierii iluziilor Omului asupra speranţelor sale deşarte, arătându-le şi analizându-le. Relaţia lui cu psihologia abisală este de netăgăduit, el propunând chiar şi o metodă de psihoterapie care, după cum se va vedea, se apropie destul de mult de psihanaliză, are aceleaşi principii însă nu face o intervenţie exhaustivă. Diferenţa de abordare a lumii este şi ea evidentă deoarece el este mai degrabă o filosofie care se concentrează mai mult asupra exteriorului pentru a-l compara cu iluziile interiorului pe când psihanaliza se concentrează pe cercetarea interiorului pentru ca apoi această comparaţie să fie făcută particular de pacient.

Existenţialismul depresiv vede în lume ceva lipsit de sens, agitaţiile şi isprăvile ei fiind inutile şi irelevante. Căci dacă lumea nu are nici un sens atunci ele nu înseamnă nimic. Merită arătat că o astfel de idee se regăseşte în toate Depresiile care depăşesc un anumit prag de severitate. Această lipsă de satisfacţie faţă de banalitatea vieţii cotidiene nu este ea însăşi una normală, ca bază a acestui curent ci una psihopatologică. Aici se poate observa nostalgia sentimentului de tabuizare ale claselor superioare aşa cum este resimţită de clasele de jos, asocierea acestuia cu Complexul Matern. Ameninţarea cu ermeticul mecanism al exploatării, munca fizică brută, face ca individul din aceste clase să se concentreze asupra celei mai puerile reacţii de supravieţuire, adică asupra acaparării unei proprietăţi particulare cuprinzătoare. Proletarul este asemenea muribundului care se zbate pentru a trăi. Tensiunea lui specifică este atenuată prin muncă. Acceptarea unei munci grele se datorează tocmai speranţei sale de a ajunge înstărit iar această dorinţă devine la fel de intensă ca şi cea a dorinţei sexuale a adolescentului care îşi închipuie că sexul este edenul.

Complexul Sisif rezultă din sentimentul de dezgust al bărbatului căsătorit, anterior posesor de inhibiţii libidinale, ca urmare a uzului marital de sex. Complexele sale premaritale au făcut din sex ceva atât de tabu. El se aşteaptă ca sexul să fie altceva, ceva miraculos, însă observă cu stupoare că este ceva banal. Aici el poate să se reorienteze erotic conform principiului Don Juan dar ţinând cont de rigorile normelor civile se va adânci în muncă odată cu secretul refixării sale erotice pentru care se recunoaşte vinovat şi tot în acel loc va ajunge. La fel se întâmplă şi cu proletarul exploatat, dat la o parte de roboţii moderni şi pus în situaţia să se vadă pe sine. Are o posibilă locuinţă confortabilă, timp liber şi hrană din belşug însă se obişnuieşte rapid cu ele şi atinge acelaşi dezgust. Îşi va pune el însuşi beţe în roate şi va evita bunăstarea tocmai din acest motiv. El le declară nule, la fel cum face Complexul Adam cu căsnicia sa. De aici şi intenţia negativistă de a declara nule bunurile materiale, fericirea şi tot ceea ce este de dorit. Ajunge chiar să regrete personajele diabolice ale trecutului şi chiar ermetismul social care l-a condus de fapt spre această stare sufletească. În realitate dispreţul lui faţă de moarte este dorinţa lui de a trăi veşnic iar problema sinuciderii nu este decât o abisală spaimă de moarte. Căci această frică de moarte ascunde o rezervă de excitaţie psihodinamică pe care individul crede că va ajunge să o neutralizeze cândva. Iar moartea, ameninţarea cu moartea pe care viaţa o implică, înseamnă pentru el invazia în sistemul psihic a acestei excitaţii. Refuzul lui de a accepta viaţa aşa cum o fac ceilalţi este o atitudine moral-aristocratoidă. Căci, prin intenţia lui de a se arăta un fel de supraom, un fel de zeu care s-a pierdut din greşeală într-o lume pentru care el nu este făcut, Sisif îşi doreşte tocmai această istorică dorinţă de identificare cu prosperitatea aristocraţiei. Conştient de faptul că viaţa nu îi mai poate aduc aduce satisfacţii, Sisif se sinucide dar tocmai datorită fricii teribile de moarte pe care o trăieşte. Ea este asemenea unei pedepse care i se aplică cu siguranţă dar ea nu face decât să amplifice această teamă prin întârzierea sa. Sinuciderea nu este decât un mod de a atenua suferinţa aşteptării unei morţi văzută mai tragic decât ea.

Existenţialismul depresiv al unui Sartre, scepticismul cu privire la orice principiu coordonator al lumii, este datorat tocmai acestui model originar. Refuzul sensului Vieţii, al Universului în general este refuzul Complexului Tabu, refuzul Creştinismului şi al sacrului în general, refuzul metafizicii şi a magicismului cu privire la împlinirea fizică, pământească. Existenţialiştii depresivi nu se revoltă împotriva lumii, ci împotriva magicismului tabuului impus de violenţa traumatică. Refuzul tabuului de către existenţialişti este de fapt răzbunarea primitivului faţă de regele sau zeul care nu le-a adus prosperitate. Problema nu este a sensului sau nonsensului lumii, ci a educaţiei tabu, în spiritul căutării fericirii extrapământene, a fericirii eterne pe care Religiile o promit în schimbul mutilării ergastenice şi a docilităţii faţă de stăpân. Depresivul se vede păcălit căci eforturile sale au fost zadarnice. Predecesorii săi i-au transmis lui povara sisifică iar fericirea eternă nu a mai venit. Corpurile predecesorilor săi sunt dezintegrate în mormânt, în timp ce sufletul lor trăieşte în el asemenea stafiilor. De aceea Religia nu a jucat cinstit, cel puţin cea oficială a Bisericii Creştine. Pariul pascalian a fost pierdut.

Povestea lui Sisif rămâne totuşi o legendă, un mit. C a orice alt mit, ea suferă proiecţia mentalităţii celui care îl adoptă. Despre eroul Sisif nu se ştie totul ci doar ceea ce este sisific în cel care l-au purtat în suflet. Nu se ştie dacă piatra pe care el o împinge către vârful dealului nu va rămâne totuşi acolo cândva, chiar dacă ea a căzut de câteva ori pe partea cealaltă. Şi astfel într-un fel Sisif, eroul poate face un munte din pietrele pe care le tot urcă. Discipolii lui poate că nu au ocazia să facă un munte. Ei pot fi abia la început; ei pot să nu ştie să aşeze pietre în vârful dealului de unde pietrele cad mereu şi mereu. Acum, că Sisif eroul poate face un munte până la cer şi de aici să fie trăsnit şi tot muntele sfărâmat, aceasta este o altă problemă. Aceasta pare să fie soarta civilizaţiilor. Totuşi nimeni nu este îndreptăţit să spună nici că muntele va fi continuat de un alt erou până undeva anume, nici că muntele va fi cu adevărat distrus de trăsnet. Şi chiar dacă va fi fost cu adevărat distrus cândva, poate că un altul va învăţa să îl facă mai bine. A înţelege pe Sisif eroul în acelaşi fel în care se prezintă Sisif eşuatul, este însă o generalizare pripită. Căci Sisif care eşuează etern este sclavul care crede că printr-o neutralizare narcisică îşi poate rezolva automat situaţia lui care l-a deformat (poate mii de ani) prin intermediul predecesorilor săi. Dorinţa lui de a fi stăpân este deplasată către orgoliul propriului stăpân însă ceea ce el îşi doreşte este de fapt ieşirea din situaţia de sclavie. Deplasarea către Complexele Narcis, Eden şi Don Juan face parte din autoreglarea sistemului psihic. De aici tot ceea ce face sclavul nu este decât să o ia de la capăt. El adoptă Religia, singura în măsură să prezinte o neutralizare puternică ale Complexelor Eden sau Narcis, prin identificarea cu Isus, Mahomed, Buddha, etc., precum şi fericirea paradisului lor sau a Nirvanei. Aici se manifestă cu adevărat Complexul Sisif, căci (luând ca exemplu societatea occidentală) adoptând Religia Creştină sclavul crede că va intra în egalitate, că nu va mai fi sclav.

Însă sclavul a rămas cu exploatarea lui iar fericirea lui nu se poate găsi decât prin aruncarea voluntară în capcana economiei sălbatice după cum masochistul a rămas fixat de pedeapsa fizică primită în copilărie sau de predecesorii săi. Satisfacţia lui libidinală nu se poate întregi decât prin reeditarea acestei pedepse investite libidinal prin Cataliză. Aici se află de fapt adevărata conştiinţă sisifică, respectiv lipsa programelor de ecologie socială, maltratarea conştiinţei umane dată de exploatarea sălbatică. Organismul este susţinut de un anumit sistem energetic, unde energia fiziodinamică este foarte puternică iar neutralizarea ei se face prin blocarea conversiei sale în energie psihodinamică prin activitatea ergastenică. După ce această activitate este anulată şi conversia energetică se manifestă în fapt, sistemul psihic este prins într-o permanentă stare de excitaţie care se autoreglează specific, după cum s-a arătat mai sus. Tocmai această fixaţie sisifică seculară face ca sistemul psihic să se vadă invadat cu o plusexcitaţie ce nu va fi niciodată neutralizată. Acest blestem stă în spatele tuturor acestor autori. Atâta timp cât această plusexcitaţie rămâne suspendată funcţional mereu, sistemul psihic este pus în faţa conştiinţei sisifice. Subiectul nu este mulţumit de sine, tot ceea ce a încercat a dat greş; Religia l-a dezamăgit, sexualitatea l-a dezgustat, arta l-a plictisit iar tot ceea ce pare a-l binedispune sunt substanţele narcotice. Aici este însă marea diferenţă dintre eroul Sisif şi discipolul său; anume că Sisif trebuie să îşi fi fixat piatra în vârful muntelui, a avut această capacitate, în timp ce celuilalt îi cade mereu. Dacă el ar sta să o aşeze atunci fără îndoială că ar merge mai departe într-o neutralizare narcisică. Însă el nu poate. În felul acesta el rămâne la modestul lui deal în loc să facă un munte. El rămâne cramponat în satisfacţiile minore, banale ale mulţimilor, este condamnat la acestea şi nu se poate sustrage lor. Aceleaşi satisfacţii banale, legate de sexualitate, de căsătorie, de dragoste, pot fi normale pentru cei normali dar nu şi pentru el. Perceperea mediocră a religiei este în măsură să susţină o tensiune psihică uşoară a omului normal; muzica pop, ale cărei subiecte se limitează în spaţiul dintre pat şi frigider, nu îi poate aduce mare bucurie. La fel se întâmplă şi cu sisifizarea eroului. De pe dealul mediocru muntele se poate vedea şi el tot un deal. Însă eroul este cel care face cursul istoriei. Iar dacă spre bătrâneţe el nu mai are entuziasmul iniţial, asta nu înseamnă nicidecum că a trecut prin etapele resemnării depresive după experienţele maniacale, ci pur şi simplu pentru că îşi va fi împlinit existenţa, îşi va fi terminat opera. Dar viaţa lui este transfigurată în opera care a rămas după el. El îşi va fi depăşit condiţia sisifcă, îşi va fi neutralizat plusexcitaţia adunată timp de secole prin opera lui iar în felul acesta şi-a luat revanşa în faţa istoriei. El a spart cercul vicios al condiţiei sclavului şi a atins demnitatea umană. Existenţialismul depresiv nu a făcut acest lucru iar viaţa lui este încă dominată de trecut. Tensiunea lui psihică proiectată în exterior îi domină viaţa şi mentalitatea iar viaţa va rămâne pentru el o enigmă.

 

2.2.1.10. Complexul Dionysos

Complexul Dionysos este reacţia Negativă la Complexul Sisif, adică la latura sa depresiv-ergastenică. La multe civilizaţii supuse unui regim de exploatare reacţia dionysiacă poate fi înţeleasă ca o a doua pagină a foii căci tensiunea acumulată prin astfel de programare a vieţii cere o neutralizare specifică. Iar dacă din motive diverse, înfundarea ergastenică nu mai este posibilă la un moment dat atunci această tensiune poate lua formă dionysiacă, printr-o izbucnire puternică a iraţionalului şi a exuberanţei. Sisif caută sensuri în lume, stabileşte himere şi dorinţe ciudate pe care ulterior să le realizeze prin planuri concrete, prin metode raţionale, prin elaborări secundare complexe, ce se identifică în strategii pe termen lung. Dimpotrivă, Dionysos trăieşte clipa, renunţă la aceste planuri. I se par crude, generatoare de tensiuni, de aceea beţia este reacţia lui tipică de abandonare a acestora. În acest caz Complexul Dionysos este nucleul Psihopatiei Hiperstenice deoarece latura lui psihopatologică presupune această dezinhibiţie, această explozie a tensiunii acumulate care îşi are cea mai bună expresie în episodul Maniacal din Tulburarea Bipolară (Maniaco-depresivă).

Fiind o implicaţie a Complexului Sisif, configuraţia sa se stabileşte retroactiv cu a acestuia. Originea lor este comună, respectiv exploatarea economică instituită de puternica influenţă a Complexului Tabu. Complexul Tabu îl recunoaşte pe acesta şi se teme de el pentru că o înfruntare a acestora pe plan social se poate termina printr-o revoltă masivă, individul fiind orbit de pasiunea răzbunării. De aceea Complexul Tabu ştie să se ferească din timp de aceste răbufniri prin întărire retroactivă şi prin fixarea unor scurgeri regulate de excitaţie care sunt chiar sărbătorile unde poporul cade în extazul desfătării. Aici Complexul Dionysos îşi găseşte canalizarea. Răzbunarea fantasmatică care ia forma sacrificiilor animale sau umane, fie ea una simbolică, se materializează prin dansuri specifice, malefice, dezinhibitoare sau de exorcizare. Latura răzbunării pe autoritate este deghizată în aceste fantasme şi consumată ad-hoc la nivel fantasmatic. După ce se vede eliberat şi epuizat fizic subiectul este apoi în stare să judece corect actele sale de desfrâu şi să se căiască pentru săvârşirea lor, să îşi recapete demnitatea superioară, care îi poate părea singura ce trebuie urmată. În acest fel răzbunarea pe autoritate este ţinută în frâu chiar de autoritate, prin întărirea tradiţiilor şi a sărbătorilor. Conştiinţa identificării cu aceasta este cea care atrage mereu şi mereu atenţia de la tensiunile sociale, care suportă în acest fel o fuziune în aceste ritualuri. Însăşi răzbunarea poporului în forma ei brută are dimensiunea sa diabolică iar mitul hoardei primitive descris de Freud este de fapt o formă ocolită a acestei revolte dionysiace, care ajunge în final să se revolte chiar asupra propriei fiinţe, generând astfel degringoladă socială. Acest lucru se face fie dacă în luptă învinge autoritatea, dacă reuşeşte să înăbuşească revolta, fie dacă învinge poporul. Raţia dionysiacă va avea momentul de trezire de sub posesiunea diavolului cel ‘corupător’ iar acesta se traduce psihopatologic cu tranziţia de la episodul maniacal la cel depresiv. Singura soluţie este reprezentată chiar de deghizarea acestei revolte, sistematizarea ei în cadrul miturilor şi a tradiţiilor iar amintirea dezastrului va fi chiar imboldul Traumatic. Acesta are rol de oprire a desfrâului dionysiac înainte de degenerarea lui dar şi înainte de începerea lui propriuzisă, la fel cum părinţii îl ameninţă cu ‘babaul’ pe copilul neastâmpărat ceea ce presupune canalizarea culturală a pulsiunilor lui. Sacrificiile sunt în măsură să releve pedeapsa. Dacă marii criminali erau executaţi în locuri publice acest lucru era în măsură să controleze traumatic aceste porniri dionysiace.

Imboldul spre fericire, căutarea cu orice preţ a ei este modelul acestui Complex Dionysos. La cel Eden fericirea era un subsidiar, o rezervă intenţională ce nu era pusă în act, deoarece cel Traumatic sau alte lucruri o împiedicau. Aici însă fericirea este căutată cu o ardoare absolută. Ea este preluată ca model de la cel Eden eventual sau chiar inventată căci tot ceea ce urmăreşte subiectul este să scape de Depresie. Fericirea edenică este mai intelectualizată, mai raţională, însă aici ea nu cunoaşte aceste limite. Ea se imaginează ca satisfacţie pentru grijile şi frustrările stării proletare. Proletarul se ştie exploatat şi îşi cere astfel dreptul de a căpăta fericire. Aici Complexul Eden este doar un instrument al celui Dionysos.

Fericirea, ca fapt în sine, a fost ridicată în slăvi de către toţi oamenii. Ea a fost dorită de toată lumea şi nu a fost niciodată văzută decât ca pe un scop în sine. Părerile contrare sunt neconsemnate şi neînsemnate. Dar fericirea este diferită de la individ la individ, după cum s-a spus la Complexul Eden. Una este fericirea dionysiacă a lui Nietzsche şi alta este ataraxia stoicilor. Deşi şi unii şi alţii o numesc fericire, sentimentele lor implicate în ea sunt mult diferite. De aceea ea a fost definită prin negativul ei, prin nefericire mai curând decât prin ceea ce este ea în sine. În ceea ce priveşte fericirea dionysiacă, fericirea este momentul de neutralizare a unei excitaţii. Sistemul psihic degajă fericire odată cu egalarea sau apropierea Valorilor sale de Inhibiţie şi Neutralizare la fel cum atomul radioactiv degajă energie la trecerea electronilor pe un alt strat. Dacă plăcerea este acest proces la nivel instinctual brut, fericirea este acest proces relativ exclusiv la Psihic. La fel cum plăcerea este cu atât mai mare cu cât inhibiţia, frustrarea anterioară este mai mare, aşa şi fericirea este mai mare cu cât nefericirea anterioară este mai mare. De exemplu, un om de rând va fi fericit să fie filmat şi dat la televizor, în timp ce o vedetă de cinema va fi indiferentă, ba chiar iritată uneori de aşa ceva. Fericirea nu pare să fie aşa de ‘fericită’ cum pare la prima vedere. Iar dacă este să i se caute un principiu, atunci acesta va fi descoperit în tot ceea ce înseamnă Filieră Negativă, în special în primul şi ultimul Complex al ei.

Nietzsche face apologia stării de exuberanţă dionysiacă pe care o opune celei apolinice, calmul şi cumpătarea acesteia părându-i-se acestuia ca valori alienante. Este un fapt foarte frecvent ca maniacalii să le propună celor din anturaj să meargă la spitalul de psihiatrie, acolo unde ei au fost trataţi anterior pentru Depresie. În lumina maniacală normalitatea pare ea însăşi depresivă. De aceea cel care rămâne la spital este maniacalul este şi nu cel însoţit căruia acesta îi făcuse recomandarea. Comparată cu matematica starea apolinică este un fel de ‘zero’, în timp ce inhibiţia sisifică este un fel de ‘minus unu’ şi fericirea dionysiacă este ‘plus unu’. Fericirea maniacală este o contracarare a Depresiei iar Depresia este o ‘înţelegere’ a ‘absurdităţii lumii’. Deci sub raport psihodinamic nu există diferenţe. Dimpotrivă diferenţele sunt de ordin existenţial, căci după o fericire imensă, un individ îşi poate zbura creierul nesuportând preţul psihodinamic plătit pentru aceasta.

 

 

www.000webhost.com