puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

2.2.4. APLICAŢII ALE PRINCIPIILOR PSIHOLOGIEI COGNITIVE

Acest capitol este în măsură să arate direct care este legătura între psihologia abisală şi cea cognitivă. Cele mai multe din aceste aplicaţii au fost deja tratate sub raportul pulsional primar, adică sub raportul aplicării la scară largă a structurii pulsionale a Complexelor Fundamentale, cum ar fi Hipnoza, Arta, Religia şi Ştiinţa. La acestea se adaugă aici şi Umorul şi Visul, ca importante aplicaţii intelectuale. Visul este elementul principal care cere un subcapitol special implicat aici. Căci, după cum s-a amintit, Visul este una dintre cele mai importante şi mai cunoscute părţi ale psihologiei abisale. Chiar dacă, pentru ceea ce va urma, aceste aplicaţii nu sunt relevante, totuşi ele nu pot face obiectul altei discipline în ceea ce priveşte relaţia cu Inconştientul decât din alt unghi de vedere. Chiar dacă acestea pot fi justificate şi explicate cognitivist, alternativa abisală este de neînlocuit.

 

 

2.2.4.1. Probleme preliminare

A aborda domenii atât de vaste este fără îndoială o sarcină extrem de dificilă pentru psihologia abisală, cu atât mai mult cu cât tratarea lor este una generală şi nu substanţială. O astfel de temă este obiectul unor alte genuri de lucrări. De aceea introducerea în cadrul psihologiei cognitive a acestor domenii poate părea un lucru extravagant. Totuşi o ipoteză trebuie să fie tratată ca atare, deci trebuie să i se dea şansa de a nu fi respinsă doar pe acest temei şi de a i se acorda timp până când îşi va demonstra pe deplin ceea ce îşi propune. Şi aici referirea se face, fireşte, la psihologia ştiinţei cu precădere. Căci o psihologie cognitivă trebuie să culmineze şi să fie susţinută de un altfel de domeniu. Până atunci psihologia abisală poate analiza aplicaţiile preştiinţifice, rudimentar intelectuale, ca în cazul Religiei şi Artei, precum şi cele structural-intelectuale, ca în cazul Umorului, Ştiinţei şi filosofiei, ale principiului asocierii şi retractării, după care funcţionează Gândirea. Acest lucru se va face prin analiza pe larg a zonei ideatice negative şi pozitive, ca două momente indispensabile ale manifestării Gândirii.

2.2.4.1.1. De la straturile mnezice profunde la logica celor superioare

S-a arătat mai sus faptul că toate activităţile cognitive au la bază momentul preştiinţific, momentul critic al determinării ideatice a cunoştinţelor. Chiar dacă acest moment este unul peste care se trece ulterior el este cel care face o schiţă ideatică după care ea se cristalizează ideatic şi se ajunge la un rezultat coerent şi optim. Acesta se raportează mereu la momentul critic, cum este cazul cu Umorul, Filosofia şi Ştiinţa sau dimpotrivă, la această coerenţă se insistă pe stadiul său anarhic, preştiinţific, cum este cu cazul Religiei şi Artei. În toate cazurile, Intelectul parcurge etapa excitării ideatice, a asocierii mnezice. Toate reţelele mnezice ce se asociază cu problema în cauză sunt scoase la ‘licitaţie logică’ după care urmează etapa de retractare unde, dintre aceste idei, este aleasă cea convenabilă logic adică etapa pozitivă. Etapa pozitivă în Ştiinţă face obiectul psihologiei cognitive neabisale şi deci va fi tratată particular faţă de psihologia abisală. Dimpotrivă, etapa negativă, poate fi tratată cu succes de psihologia abisală prin aplicaţiile sale cognitive, în care sunt prezente atât ideile negative, cât şi cele pozitive. O astfel de combinaţie se face fie direct în stare de Clivaj cum este cazul Ştiinţei, filosofiei, Religiei şi în parte Umorului fie în stare de Fuziune (necontradictorie) ca în cazul Artei şi, de asemenea, în parte Umorului.

Fie că este vorba de Clivaj, fie de Fuziune, ideile Intelectului se găsesc obiectivate de situaţia reală sau imaginară în astfel de stare. Ele coexistă reciproc şi de aceea produc un sentiment de bine, o neutralizare pulsională, abisală, care este bucuria descoperirii ştiinţifice, bucuria religioasă, plăcerea estetică sau plăcerea râsului copios. O astfel de situaţie se datorează tocmai dimensiunii fantasmatice a Psihicului Omenesc ce îl face pe Om să se angajeze în domeniile respective, să le abordeze şi în felul acesta să trăiască anumite fericiri, adică neutralizări energetice specifice. Căci ilogicismul, contradicţia ce există între ideile pozitive şi cele negative, ce ignoră principiile logice, este reacţia Psihicului la banalitatea vieţii normale, logice, conform legii respingerii valorice. Cu alte cuvinte, aceste domenii prezentate sunt mijloace de produs artificial fericire.

Fiecare dintre aceste domenii vizează un anumit grad de negociere a formării realităţii după forma şi asemănarea individualităţii ideilor negative. Gradul şi puterea straturilor mnezice superioare de a accepta implicarea celor profunde în produsul spiritual finit explică însuşi domeniul pe care individul îl alege ca definitoriu pentru persoana lui. Atunci când straturile mnezice profunde sunt mai puternice individul va avea o alură religioasă iar când cele superioare sunt mai autoritare el va avea o alură ştiinţifică. Între cele două se află Umorul. Între Umor şi Ştiinţă se află Filosofia, iar între Umor şi Religie se află Arta. Visul şi Hipnoza reprezintă două manifestări involuntare sau semiinvonluntare ale spiritului. Logica cognitivă ce va fi dezvoltată mai jos are ca punct de reper tocmai acest tip de stabilizare a rolului Intelectului în formarea şi cristalizarea acestor domenii.

Aplicaţiile concrete ale principiilor de funcţionare ale Intelectului, centrate în jurul conversiei ideilor negative în cele pozitive, se face nu prin participarea brută a Intelectului, cu conversia normală negativo–pozitivă ca în cazul gândirii normale, a Cunoaşterii brute, simple, ci prin evidenţierea opoziţiei dintre cele două momente ale Cunoaşterii Intelectuale, prin exagerarea în special a momentului de asociere, adică a ideii negative. În acest caz rezultatul este însăşi absurditatea intelectuală, ceea ce este deliciul fără margini al Gândirii, acţiunea de cerc sau conversia Filierei Pozitive în cea Negativă prin intermediul primei grupe de Complexe. Observarea de către Jung a principiului cercului ce apare ca mişcare perfectă în mitologie, astrologie şi alte domenii, unde Psihicul este implicat activ, are de fapt ca explicaţie însuşi Complexul Eden pe care această mişcare circulară o vizează şi care este dată de Filiera Negativă. Ideile negative sunt specifice copilăriei şi gândirii magiciste ale acesteia şi sunt susţinute şi de Complexul Matern şi nu de o predeterminare, de o inserare originară paleoistorică ce s-ar repeta în mod static sub aceeaşi schemă aşa cum crede Freud şi Jung. Practic o astfel de teorie face astfel posibilă teoria destinului, a fatalităţii cu toate problemele sale.

Abordarea cognitivistă a acestor probleme este oarecum diferită de cea pulsională, deoarece nu interesează atât latura Pulsiunii implicate, cât mai ales suprastructura organizării Pulsiunilor însele fără prezentarea lor ci doar a fenomenelor cognitive care le implică prin structura lor pe acestea. Acest fapt face ca aceste Pulsiuni să susţină efectiv respectivele aplicaţii intelectuale. Cu excepţia Visului, care este o aplicare intelectuală secundară, toate celelalte domenii ale aplicării active şi directe a Psihicului în lumea externă stau sub semnul Extroiecţiei despre care s-a discutat. Filosofia, Religia, Arta şi Umorul presupun o agresiune asupra Obiectului extern al lumii, o recreare a acestei lumi încât fiecare subiect să devină creatorul ei absolut, Dumnezeul ei. Astfel că, după modelul Complexului Narcis, subiectul devine principiul absolut al lumii de el create; el se protejează faţă de proiecţiile negative pe care le face în lumea reală, percepută ulterior ca ostilă prin aceste activităţi spirituale. Subiectul se identifică cu agresorul creând astfel o nouă lume, cea acestor domenii, distrugând formele preexistente ale acesteia. cestor domenii, distrugând formele preexistente ale acesteia.

 

 

2.2.4.1.2. Gândirea şi reformarea perpetuă a domeniilor cultural-ştiinţifice

 

 

Revoluţiile şi inovaţiile culturale sunt datorate de doi factori. Unul este obiectiv şi ţine direct de schimbarea cadrului social iar altul este subiectiv şi nu vizează schimbarea cadrului social ci păstrarea raportului social al elitei relativ la mase. Cel obiectiv vizează o problemă legată de statutul energetic al Pulsiunilor. Practic repetiţia contactului Sistemului Psihodinamic cu acelaşi obiect de satisfacere în timp diferit nu mai asigură acea unitate şi identificare a fondului negativ cu cel pozitiv pentru că negativitatea originară se pozitivizează prin neutralizare energetică şi astfel devine banală şi desuetă, ruptă de restul spectrului de Pulsiuni Negative. De această situaţie este responsabil însuşi fenomenul de neutralizare energetică care micşorează cuantumul energiei acumulate în Pulsiunile Negative. Energia prizonieră în aceste noduri de reţea izolate ale Sistemului Psihic le face banale şi ordinare la fel cum o femeie devine astfel în situaţia în care se oferă total unui bărbat după ce iniţial a fost foarte dorită. O astfel de banalizare a vechilor dorinţe atât de deplânse de nostalgici nu se datorează unei pierderi a esenţei umanităţii ci tocmai evoluţiei sale, a civilizării perpetue. Acesta este sensul unui Segment Psihodinamic în general.

Evoluţia tehnologiei şi civilizaţiei presupune o banalizare perpetuă a invenţiilor care conduc la civilizaţie datorită unor invenţii şi mai importante. În fapt problemele rezolvate de o invenţie sau inovaţie tehnică implică o serie de alte şi alte probleme ce trebuiesc rezolvate. Disponibilitatea comunităţii la astfel de mobilitate a scopurilor şi de posibilitate de adaptare implică schimbări radicale de mentalitate şi transformări de moravuri şi mentalităţi. Dezvoltarea domeniilor de implicare intelectuală vine să acopere lipsa unui fond cultural care să acompanieze aceste revoluţii perpetue ale lumii civilizate. Acesta este latura strict energetică a reformelor şi evoluţiei socio-culturale.

Schimbarea modei se face şi din interesul constituirii unui statut narcisic al elitei culturale. Atunci când masele încearcă să imite cultura elitistă produsul cultural astfel rezultat în primul moment este subestimat şi pejorativizat. Fenomenul raportului artei clasice cu kitsch-ul este relevant. Momentul de imaturitate al începutului artei clasice însăşi este identic cu cel al imaturităţii kitsch-ului faţă de ea însăşi deci practic atitudinea ei faţă de el ar trebui să fie identică cu cea faţă de preistoria dezvoltării sale faţă de care are un respect aproape mitic. Şi totuşi respectul faţă de kitsch se află la polul opus. O astfel de ciudăţenie este dată de faptul că preistoria culturii clasice se asociază cu ea pe linie de descendenţă fiind parte a culturii oficiale impuse de autoritatea clasică în timp ce kitsch-ul este o cultură a outsiderilor, a marginalilor. Chiar atunci când kitsch-ul se maturizează şi devine profesionist şi stabil cultura elitistă face tot posibilul să se diferenţieze de el făcând un pas mai departe în diferenţierea faţă de cultura de masă. Aceasta este latura narcisică a culturii în general şi ea se poate vedea foarte clar în modă. Cultura are astfel o alură de extremă dreapta, de cultură a excluderii. Însă ea este cultura elitei care îşi manifestă liber şi natural statutul. Pusă în slujba administraţiei comunităţii ea poate comite grave erori şi nedreptăţi sociale prin politici exclusive de dreapta. Însă privită axiologic ea este coloana verticală a culturii. Adoptate mecanic soluţiile obiectuale ale culturii periferice par că întinează sacralitatea sa originară. Scriitura îşi pierde unicitatea şi capacitatea de inedit devenind desuetă şi sterilă. Însă mobilul apariţiei sale originare va fi fost tocmai această nevoie tipică de inedit.

 

 

2.2.4.1.3. Conversiunea energetică dinspre Filiera Negativă către cea Pozitivă în producţiile intelectuale

 

 

Caracterul de negativ şi pozitiv al Ideilor nu trebuie înţeles sub aspect politic sau etic. El se referă la ceva ce este dincolo de bine sau de rău şi care decide caracterul negativ şi pozitiv în aceste domenii. Pozitivitatea idelor se referă fie la permisivitatea socială fie la banalitatea sau unanimitatea unor cunoştinţe în rândul unei comunităţi. Negativitatea, dimpotrivă presupune ineditul, originalul, noul şi nepermisul specifice Filierei Negative. Negativitatea se poate converti în pozitivitate în mod accidental, excepţional sau prin revoluţie socio-culturală. Întreaga civilizaţie este un proces de pozitivizare a negativului psihic, de adaptare la realitate a tentaculelor pulsionale ale Instinctului, de negociere a Principiului Plăcerii cu cel al Realităţii.

Se spune că tot ceea ce este bun fie e imoral, fie e ilegal, fie îngraşă. Adică este interzis. Dar de fapt tocmai această interzicere (Pozitivă) face ca energia psihodinamică amânată de la neutralizare să se adune şi să îşi ceară comparaţia printr-o excitaţie ce se transmite ca moştenire urmaşilor în scopul neutralizării. Întreaga construcţie a civilizaţiei presupune încercarea de permanentizare a unor beneficii pe care natura le oferă sporadic, temporar. Civilizaţia este de fapt o încercare de imitare şi păstrare a paradisului natural temporal cu condiţia eliminării pericolelor sau inconvenientelor pe care original natura le are. Acest lucru poate determina în epocile de formă clasică o civilizare superioară doar pentru o anumită parte a societăţii, pentru o clasă socială de obicei minoritară. Inhibiţiile psihodinamice pe care trebuie să le suporte restul comunităţii este preţul plătit pentru luxul civilizaţiei clasice de a improviza astfel de paradisuri pentru o minoritate. Aceasta este profilul societăţilor imperiale. Întărirea frustrărilor în interiorul comunităţii pentru majoritate conduce la întărirea negativităţii mentalităţii omului de rând şi această nevoie de convertire a sa în pozitivitate. Comunităţile cu astfel de stratificări sociale contrastante sunt specifice spaţiilor occidentale. De aici şi eternul hedonism al Omului Occidental, permanenta sa căutare şi depăşire a limitelor. Astfel că tot ceea ce este bun pentru el se află într-o perpetuă fugă faţă de obişnuinţă. Asemenea aporiei lui Achile care nu poate prinde broasca ţestoasă Omul în general şi cel Occidental în special nu poate avea o satisfacţie identică faţă de realităţi identice care se oferă spre consum în momente diferite.

Imoralul, ilegalul şi periculosul sunt bune tocmai pentru că nu au fost consumate şi au fost interzise. Sub presiunea Pulsiunilor Filierei Negative Intelectul este nevoit să găsească soluţii pentru conversiunea pozitivă, pentru eliberarea de sub lanţurile inhibiţiei a energiei acumulate timp de generaţii în acestea. Toate producţiile intelectuale remarcabile au ca numitor comun acest gen de conversiune energetică iar acest lucru se va arăta în amănunt pe parcurs. Impunerea negativităţii (personale, individuale) în faţa pozitivităţii (comunitare, banale, ordinare) este sensul oricărui demers intelectual. Gândirea are rolul de a rezolva problemele deja existente sau pe cele apărute ulterior. Conflictul dintre pozitivitate şi negativitate are ca rezultat aceste mari domenii ale spiritului şi se traduce în conflictul dintre natural şi supranatural pentru Religie, conflictul dintre eroare sau banalitate ştiinţifică şi adevăr în cazul Ştiinţei, şi Filosofiei, conflictul dintre banal şi remarcabil pentru Artă şi contradicţia, contrarietatea sau identitatea dintre două idei sau sisteme ideatice pentru Umor.

 

 

2.2.4.1.4. Despre extinderea corpului logicii către logica cognitivă

 

 

Este momentul ca în acest text să intervină şi logica cu metoda ei şi să contribuie la dezvoltarea psihologiei abisale. Implicaţiile pe care logica le are în psihologia abisală au fost deja semnalate în Introducerea acestei lucrări odată cu schema ştiinţelor care gravitează în jurul Psihologiei Abisale. Umorul arată clar în ce mod analiza logică a discursului comic şi Pulsiunile Psihice implicate în el se pot întâlni în acelaşi discurs teoretic. Analiza formelor de Umor, Ştiinţă/Filosofie, Artă şi Religie este parte integrantă a ştiinţei logicii atât ca metodă cât şi ca rezultat. Începând de la fondatorii logicii Platon şi Aristotel ea a renunţat treptat la interesul său originar de a stabili legi ale adevărului sau falsităţii în favoarea formalizării discursului gândirii. Vechile dezbateri antice nu au fost rezolvate de rezultatele ştiinţei logicii care mai mult le-a complicat şi le-a deturnat către interpretarea discursului şi traducerea sa în limbajul formal. De aceea corpul logicii s-a extins mult în afara logicii silogismului şi a logicii propoziţiilor adică a acelor părţi menite să stabilească valoarea de adevăr a cunoştinţelor. Practic prin formalizarea acestor domenii logica iese total din matca ei a stabilirii valorii de adevăr către formalizare, către reducerea formelor gândirii la un limbaj specific, formal. În acest fel logica se umanizează, renunţă la abstracţionismul scolastic în favoarea unui scop mai concret. Practic logica este chemată să refacă prăpastia moştenită de la dualismul clasic între Gândire şi Pulsiune. Logica domeniilor gândirii aşa cum se va dezvolta în următoarele secţiuni marchează acest pas. Prin clasificarea situaţiilor comice, religioase şi artistice logica face acelaşi efort de interpretare a discursului intelectual pe care îl face şi analiza argumentelor specifice logicii propoziţiilor. Psihologia abisală poate profita de experienţa logicii şi prelua de la ea metoda pentru a-şi atinge propriile interese după cum şi ea a oferit logicii informaţii importante cu privire la statutul adevărului. Aşa că prin analiza logică a Umorului Psihologia abisală îşi poate consolida teoria Asocierii şi Retractării intelectuale pe care Gândirea o operează.

Cea mai importantă obiecţie la adresa concepţiei de judecător al valorii de adevăr a logicii este aceea că ştiinţa nu evoluează faţă de şi nu ia în seamă regulile sale formale. Ştiinţa nu o ia în serios deoarece este atentă doar la datele ei interne. Până şi recomandările pe care logica le face sunt elemente epistemologice infiltrate în corpul formalist clasic al logicii care nu seamănă cu aspectul său matematicist.

Atunci când i se cere să ofere soluţii practice cu privire la presupusa valoare de adevăr pe care logica o oferă cunoştinţelor ea cade iremediabil în filosofare. Logicienii, care cad unanim de acord asupra corpului logicii încep să aibă diferende pe însuşi procesul de formalizare, de interpretare şi abstractizare a cunoştinţelor planului ştiinţific. Există două variante ce se pot dezvolta din această situaţie: fie logica îşi acceptă statutul de parte a filosofiei fie ea renunţă la scopul pretins de a oferi valoare de adevăr cunoştinţelor cel puţin aşa cum o oferă Ştiinţa însăşi. În ambele cazuri această pretenţie este retractată. Căci dacă ea devine o parte din filosofie atunci se ştie că o bună parte din filosofia contemporană a renunţat să mai caute adevărul ştiinţific în favoarea descrierii unor stări limită sau a speculaţiei pure. Astfel că logica riscă să piardă din caracterul ştiinţific. Dacă însă se mulţumeşte cu statutul de matematică a judecăţii, adică de traducător în plan formal a conţinuturilor produselor intelectuale şi nu de judecător al valorii de adevăr al acestora atunci ea îşi poate păstra caracterul ştiinţific chiar dacă păstrează din inutilitatea practică pe care cea mai mare parte a corpului matematicii o are. Oricum ea nu este foarte populară printre ştiinţe. Mulţi dintre savanţi nu sunt familiarizaţi cu formulele sale şi nu le folosesc în munca lor. Însă prin schimbarea statutului său ea are măcar şanse să se dezvolte către alte direcţii. Căci dacă renunţă să fie percepută ca distribuitor de esenţă a adevărului independent de planul ştiinţific ea are mai multe posibilităţi de extindere de la presupusul abstract plan logic al logicii silogismului şi a propoziţiilor către însuşi planul ştiinţific şi astfel poate crea o legătură între aceste două planuri deermetizându-le. Deschiderea portiţei pulsionale către formalizare logică înseamnă o mai mare apropiere între acestea două însele.

Relaţia dintre planul ştiinţific şi cel logic al cunoştinţelor nu este una ermetică. Există destui logicieni care ţin cu orice preţ să menţină o izolare totală a celor două planuri deşi este clar că orice produs intelectual se negociază cu realitatea direct sau indirect. O astfel de poziţie poate fi suspectată de ermetism dualist. Logica nu face destule eforturi de a arăta că formulele abstracte ale limbajului său au legătură doar cu realitatea constanţei formelor logice în judecăţile corecte dar şi cu realitatea implicată de aceste produse intelectuale în planul logic. Fireşte că logica silogismului şi a propoziţiilor nu au nevoie să facă acest recurs la planul ştiinţific al realităţii şi apoi în cel psihic. Dar faptul că logica nu a făcut forturi de a formaliza şi acest plan şi de a trece dincolo de acest cadru atestă o oarecare prejudecă a ermetismului dualist. Gândirea are logica drept atribut ulterior şi nu cauză. Ea este o negociere a intimităţii psihologice a Pulsiunilor cu realitatea obiectelor. Dacă însăşi logica clasică este o experienţă pe care Gândirea o are relativ la procesele de funcţionare a ei însăşi în judecarea realităţii atunci este cert că extinderea ei către acest domeniu înseamnă de fapt refacerea unui traseu natural al judecăţii. De aceea deschiderea ştiinţei logicii către corpul tuturor producţiilor Gândirii indiferent de vreo posibilitate de adevăr al acestora ci doar cu interesul formalizării lor, a traducerii discursului lor, cea acestor domenii, distrugând formele preexistente ale acesteia este pasul firesc pe care logica trebuie să îl facă.

 

 

2.2.4.1.5. Principiile logicii cognitive

 

 

Logica cognitivă este un compromis între două sisteme de valori cu ecou pulsional fără de care produsul intelectual nu poate exista. Unul este sistemul cognitiv al subiectului iar altul este sistemul obiectiv al realităţii sau al abstracţiei ideatice. Primul este reprezentat de subiectul care percepe domeniul, de cel care intră în contact cu el. Fără el acesta este asemenea unei cărţi necitite, unde informaţia nu este prelucrată. Sistemul ideatic este dat de mecanismul Asociere-Retractare, dat de procesul de reglare specific Intelectului. Spectrul ideatic implicat de asocierea ideatică face obiectul Ideilor negative. Ele sunt idei năstruşnice, ciudate, eronate dar care se asociază într-un fel cu nodul de reţea mnezică, adică cu reprezentarea centrală a Umorului. Ideile pozitive, dimpotrivă, reprezintă cunoştinţele recunoscute ca adevărate, normale şi logice. Şi ele la bază Ideile negative ca moment al asocierii intelectuale dar pe care le domină cu ajutorul procesului de Retractare.

Gândirea este un fenomen de procesare a unor date prin filtrul pulsional propriu a unor date preluate fie direct din realitate fie din fondul cultural. Logica cognitivă presupune existenţa unei situaţii compuse din două elemente care au o anumită relaţie între ele şi care reflectă această compoziţie. Acestea sunt date de două stări ale unei situaţii cognitive date, unul precedându-l pe celălalt. Elementul care precede este numit aici Intrigă sau Moment Iniţial iar cel care urmează este numit Deznodământ sau Moment Final. Ele sunt aici numite generic Momente ale logicii cognitive şi pot fi regăsite în orice produs intelectual care este situaţia cognitivă. Orice situaţie cognitivă este acompaniată de analiza subiectului, adică de cel care percepe produsul intelectual şi care stabileşte Relaţia dintre cele două Momente. Acesta este o activitate intelectuală, un moment al devenirii produsului intelectual respectiv momentul de Asociere intelectuală unde latura negativă a cunoştinţelor este implicată direct. Relaţia nu este un efect, o urmare a unei cauze date în realitate deşi realitatea suportă proiecţia ei. Relaţia trebuie privită numai şi numai în raport cu cunoştinţele ce se referă la realitate, la modul în care din ele decurge sau nu existenţa unui Deznodământ. Orice produs intelectual este dat de conflictul dintre forma negativă şi cea pozitivă a Intelectului ce se regăseşte în corespondentul faptic al acestora. Dacă subiectul care percepe domeniul intelectual adică discursul ştiinţific, filosofic sau religios, situaţia comică sau opera de artă îl încadrează într-un suprasistem ideatic atunci încercarea de analiză a sa vizează condiţiile dintre caracterul negativ sau pozitiv al cunoştinţelor, precum şi cele trei Elemente ale logicii cognitive respectiv Intriga, Deznodământul şi Relaţia dintre ele.

Elementele (formale) ale logicii cognitive referitor la cele două Momente şi la Relaţia lor aparţin discursului intelectual analizat şi nu celui al logicii sale clasice relativ vreo eventuală valoare de adevăr a acestui conţinuturi. Tocmai prin acest fapt logica cognitivă se extinde către planul ştiinţific. Stabilirea caracterului Negativ sau Pozitiv al Momentelor sau Relaţiei se face numai relativ la conţinuturile discursului intelectual şi nu la altceva.

Apare atunci următoarea serie de combinaţii:

a) Intriga Pozitivă – IP

b) Intriga Negativă – IN

c) Relaţia Pozitivă – –P

d) Relaţia Negativă – –N

e) Deznodământul Pozitiv – DP

f) Deznodământul Negativ – DN

Aceste combinaţii elementare se combină la nivelul situaţiei comice globale dând naştere la 8 astfel de combinaţii dintre care prima, respectiv combinaţia IPP→DP în general se exclude deoarece ea reprezintă normalitatea, adică situaţia lipsită de comic, de artistic, de ştiinţific etc. din natură. Ea reprezintă banalitatea. Există însă o combinaţie care nu este specifică pentru Ştiinţă şi Filosofie dar care apare în restul de domenii. Aceste combinaţii sunt:

1) IPPDN

2) INPDP

3) INPDN

4) IPNDP

5) INNDP

6) IPNDN

7) INNDN

Aceste combinaţii vor fi reţinute tocmai pentru că ele reprezintă însăşi ambivalenţa dintre două sau mai multe idei conţinute în Relaţie. Produsele intelectuale se stabilesc doar la nivel de Relaţie, la fel ca şi celelalte Momente între care se realizează această ambivalenţă. Aici fie Relaţia este Pozitivă şi unul dintre Momente sau ambele sunt Negative, fie Relaţia este Negativă şi atunci unul sau ambele Momente sunt Pozitive, fie toate trei Elementele sunt Negative ca în Umorul Absurd şi atunci ambivalenţa se realizează între ei şi predispoziţia la aşteptare a subiectului, care se aşteaptă la un Deznodământ Pozitiv.

Intriga şi Deznodământul reprezintă două momente care continuă unul prin altul, fie într-o situaţie reală, fie în una imaginară fie una total abstractă. Localizarea în plan ştiinţific a desfăşurării formulei de consecutivitate între Intrigă şi Deznodământ se face atât la nivel de microdiscurs cât şi de macrodiscurs intelectual. Primul se referă la simplul argument (ştiinţific, filosofic sau religios), situaţie (comică sau onirică) sau element (artistic). Celălalt se referă la ansamblul de argumente, situaţii sau elemente legate şi constituite într-un tot discursiv. Intriga Pozitivă este o realitate obiectuală sau ştiinţifică banală, unanim recunoscută de întreaga comunitate. Intriga Pozitivă este ordinară, ea reflectă mersul firesc şi normal al lucrurilor relativ la ce crede comunitatea că este normal şi firesc. Comunitatea are un rol absolut hotărâtor în ceea ce priveşte stabilirea Elementelor logicii cognitive. Ea reprezintă normalul, generalul, cristalizarea maximală a pozitivităţii culturale. Reforma negativă propusă de Gândire nu se poate face nici fără pozitivitatea culturală iniţială nici fără preluarea produselor negative, individuale în plan comunitar. Dacă comunitatea nu poate ajunge la aceste produse atunci nici nu poate reacţiona la propunerile lor.

Manifestările spiritului sunt manifestările libertăţii şi a autoguvernării individului. Tocmai de aceea domeniile spiritului au tentă aristocratoidă, sunt expresia claselor superioare. Orice adăugare la un domeniu şi îmbogăţire a conţinutului său presupune existenţa iniţială a unui Deznodământ Negativ, a refuzului acceptării ordinii normale a lucrurilor. De aici porneşte întregul construct cultural. Găsirea unei Intrigi Negative deşi este anterioară logic apariţiei Deznodământului ea este totuşi posterioară psihologic lui. Forţarea limitelor posibilităţilor implică atenţia la crăpături şi inconsecvenţe în corpul domeniilor deja date cultural pentru ca ulterior între cele două Momente să se stabilească Relaţia.

În Religie, Ştiinţele Observaţiei, Vis şi Umor Intriga Pozitivă este o situaţie naturală recunoscută şi acceptată ca naturală şi firească. În Ştiinţele Abstracte, Artă şi Filosofie Intriga Pozitivă este un curent sau un domeniu de cercetare afirmat şi complet. Dimpotrivă, Intriga Negativă este excepţionalul, ceva care de obicei nu poate fi explicat prin datele existente la îndemâna comunităţii, ceva care iese din tipar. Pentru celelalte domenii ea este un curent sau o disciplină nouă, una ce pleacă de la alte premise sau îşi deduce corpul din alte postulate. Relaţia Pozitivă este regăsirea conţinutului Intrigii în cel al Deznodământului. Relaţia Negativă este sensul diferit al Deznodământului faţă de datele din conţinutul Intrigii. Pentru Ştiinţele de Observaţie ea se stabileşte prin date de cercetare noi.

Logica cognitivă îşi păstrează şi ea caracterul de inutilitate faţă de stabilirea valabilităţii a unei teorii sau curent artistic şi chiar renunţă la orice fel de pretenţie de astfel de stabilire. La fel ca şi în cazul nucleului său clasic şi eventuala adăugare cognitivă nu poate fi decât o companie matematicistă a demersului intelectual prezent independent de ea în formarea şi consolidarea acestor domenii. Logica îşi recunoaşte astfel un caracter pur decorativ şi nu unul utilitar. Pe lângă faptul că din start ea va fi renunţat la relevarea vreunui adevăr şi la stabilirea de criterii pentru el logica cognitivă poate prelua eventualele dezbateri interminabile cu privire relativ la interpretarea realităţii în scopul formalizării la fel cum s-a întâmplat în trecut cu anumite teorii metafizice cărora logica era chemată să le dea verdictul final. De exemplu fenomenul morţii poate fi luat ca pozitiv pentru un sistem de referinţă dar poate fi luat ca negativ pentru un altul. De exemplu dacă sistemul de referinţă este viaţa şi lumea în genere atunci moartea este un fenomen pozitiv prin banalitatea ei; orice organism se naşte şi moare invariabil iar moartea este o banalitate fără o implicare emoţională a celui ce o judecă. Dar dacă sistemul de referinţă este propria persoană sau familie atunci moartea în cauză este un Moment Negativ tocmai datorită caracterului său excepţional dat de rezonanţa emoţională a acestui fapt.

 

 

2.2.4.1.6. Probleme metodologice ale domeniilor logicii cognitive

 

 

Produsele intelectuale pot fi împărţite în două clase, respectiv în cele profunde şi cele elaborate, superioare. Cele profunde vin în câmpul acţiunii intelectuale în mod involuntar asemenea intuiţiei şi a jocului. Cele elaborate sunt cele care necesită metodă şi muncă efectivă de elaborare. Între cele două grupe nu există o delimitare strictă şi clară şi fiecare împrumută din caracteristicile celeilalte. De exemplu Visul pentru prima grupă reprezintă involuntaritatea absolută deoarece el se finalizează abia în timpul somnului în timp ce extrema celei de-a doua grupă este Ştiinţa. Practic demersul ştiinţific este un efort elaborat conştient, voluntar şi metodic realizat. Rareori se poate întâmpla ca o intuiţie să fulgere mintea savantului în mod involuntar deoarece demersul ştiinţific este unul elaborat şi stabilizat diurn, prin operaţii complexe care cer toate resursele cognitive. Dar nici Visul nu este un produs exclusiv interlocutor şi se va vedea imediat că el este elaborat de fapt ziua şi doar finalizat noaptea.

Analiza domeniilor de producţie intelectuală prezentate mai jos necesită câteva precizări metodologice. Dacă Visul şi Umorul sunt analizate în amănunt nu acelaşi lucru se poate face cu Religia, Filosofia, Ştiinţa şi Arta. Acestea sunt domenii de lungă elaborare şi structurare care necesită analize separate. Complexitatea lor ar face practic interminabil acest gen de lucrare iar metoda ar deveni una fără nici un fel de legătură cu interesul principal al acestei lucrări care rămâne acela de explicare a fenomenelor psihopatologice. Dinamica psihologiei abisale vizează mai puţin analiza straturilor mnezice superioare pe care se formează cele mai complexe sisteme ideatice. Ea vizează abisalul Sistemului Psihic adică tot ceea ce ţine de straturile mnezice profunde. Dacă produse intelectuale de genul Umorului, Ştiinţei sau Artei sunt totuşi analizate aici este tocmai pentru că în ele se doreşte a fi arătată implicarea principială a structurării originare ale Aparatului Psihic. Tratarea completă a Umorului deşi în el sunt implicate mai mult conţinuturile mnezice ale straturilor superioare se datorează faptului că acesta nu ar necesita vreo lucrare separată ca în celelalte domenii. Simplitatea lui şi a Visului permit o analiză detaliată şi completă al cărei centru de greutate rămâne în zona psihologiei abisale şi nu a altei discipline cum este antropologia culturală, istoria religiilor, epistemologia sau estetica. Dar pentru că aceste domenii intră în corpul general al psihologiei abisale ele pot fi tratate de asemenea la modul foarte general sub aspect cognitiv după cum s-a făcut deja sub aspectul pulsional. Dacă majoritatea dintre ele au fost analizate sub raport strict pulsional profund mai departe ele vor fi analizate sub aspectul lor elaborat, respectiv de logică cognitivă al structurării lor culturale.

 

 

2.2.4.2. Visul

 

 

 

Visul este cel mai important element al funcţiei cognitive în ceea ce priveşte psihologia abisală. Cea mai mare parte din justificarea cestor două ultime subcapitole se leagă de el şi de aceea el va fi tratat în mod special aici. Dificultatea parcurgerii textului este, din acest punct de vedere, extremă, căci el este încununarea celorlalte teorii din celălalt subcapitol. Se va trata mai întâi despre relaţia Somnului cu Visul, apoi se vor critica anumite teorii, în special cea freudiană despre Vis, apoi se vor dezvolta implicaţiile teoretice desprinse din acesta, cu anumite clarificări de concepte şi atitudini faţă de el pentru ca apoi să se justifice înlocuirea termenului de ‘interpretare’ cu cel de ‘aprehendare’.

 

 

2.2.4.2.1. Somnul şi Visul

 

 

Ca fenomen biologic mecanismul Somnului trebuie studiat de biologie. În principal sunt trei teorii care încearcă să explice Somnul, teoria neuronală, teoria ischemiei cerebrale şi cea a chimismului sanguin. Prima consideră că Somnul s-ar datora suspendării funcţiei neuronilor ca urmare a retracţiei dendritelor, a doua consideră că Somnul s-ar datora reducerii debitului cerebral iar cea de-a treia că acesta s-ar datora acumulării unor diferite substanţe în sânge.

În cercetarea Visului, stabilirea unor date cu privire la el nu trebuie să vizeze decât imagistica. Un vis ce ar fi lipsit de imagistică nu este un Vis şi asta se poate doar la orbii din naştere căci analizatorul vizual este cel mai complet din toate şi apare cel mai frecvent implicat în vise. Visele auditive sau tactile sunt mai întotdeauna acompaniate de imagini căci focalizarea atenţiei, dată de orice percepţie, se răsfrânge în primul rând pe văz ca posibilitate maximă de percepere. Chiar dacă aparatele de investigare a creierului înregistrează aceleaşi stări şi pentru Somnul care are imagistică şi pentru cel fără imagistică totuşi Visul Imagistic implică resurse mnezice speciale. În ceea ce priveşte înregistrarea acestei tematici imagistice şi ereditatea ei, aparatele de investigare a creierului nu au o asemenea capacitate deocamdată pentru că tehnica actuală nu permite asemenea performanţe. Astfel de performanţe trebuie să fie acelea de a putea detecta gândurile pe care cineva le are la un moment dat iar acest lucru nu îl poate face decât o tehnologie foarte avansată. Din păcate, singura experienţă cu privire la existenţa viselor nu poate consta decât în experienţa directă deocamdată şi anume, în mărturia celui ce visează.

La ora actuală Visul este cercetat pe baza unui indice nespecific lui şi anume cel al mişcărilor oculare rapide (Rapid Eyes Mouvement – REM ). Presupunerea că orice vis ar genera asemenea mişcări oculare, este eronată. Fără îndoială că sunt vise care au şi corespondent somatic iar în centrul acestor vise stau cele traumatice, coşmarurile. Acestea au rezonanţe somatice datorită principiului rezistenţei, presupus de Complexul Traumatic. Există, de asemenea şi vise netraumatice, care au rezonanţă somatică iar asta vizează exclusiv predispoziţia somatică pentru o astfel de raportare, după cum există şi rezonanţă în sens invers, de la somatic la imagistica onirică. Aceste vise sunt cunoscute drept vise de excitaţie. Însă între Vis (ca predispoziţie mnezică) şi mişcările oculare (ca predispoziţie somatică) nu poate exista raport de identitate sau concomitenţă, chiar dacă există o oarecare legătură între ele. Somnul este generat de suprasolicitarea fizică deci are scop recuperarea capacităţii organice, mnezice fără efort intelectual considerabil. Dac fondul organic al Memoriei este mai puţin solicitat peste zi atunci visele vor fi mai abundente deoarece funcţia de recreare a sa se va fi încheiat mai repede decât cea de recreare somatică extramnezică iar capacitatea mnezică, odată refăcută, îşi poate relua activitatea. Asta explică, după cum se va vedea, de ce imagistica viselor face de obicei obiectul conţinuturilor mnezice mai puţin solicitate, care determină fenomenul de Deplasare. Dacă, dimpotrivă, Somnul este generat de suprasolicitarea intelectuală, fără implicaţii prea mari în zona efortului fizic, fireşte că visele vor fi cu atât mai rare cu cât recuperarea se va face mai greu. Căci dacă Memoria nu este recreată atunci Visul, care este opera ei, nu poate avea loc. Însă, invers faţă de acest caz, capacitatea de efort fizic se redresează mult mai repede în sensul Somnului, drept pentru care nu există un impediment pentru a nu se manifesta ca atare.

Aceste două forme de somn au fost sesizate şi numite în literatura de specialitate Somn Brut şi Somn Paradoxal. Primul corespunde primului caz iar cel de-al doilea, celuilalt. În acest caz se poate lesne constata că, deşi Somnul brut este mai predispus la vise totuşi rezonanţa somatică în general şi REM în special sunt suspendate. Însă, în cel de-al doilea caz, sunt suspendate chiar visele însele iar activitatea somatică poate avea accente intense în timpul Somnului. Însă există multe cazuri care reprezintă intermediarul între aceste extreme. Dar, cu toate astea, nu se poate susţine o legătură cauzală între Vis şi mişcarea oculară sau o concordanţă absolută între ele deşi este clar că acolo unde Visul se asociază cu o asemenea predispoziţie pentru mişcări oculare, el poate induce momentele de mişcare a ochilor. Deşi adepţii teoriei concordanţei absolute între Vis şi REM spun că la trezirea concomitentă din Somnul REM visele sunt mai clare decât acelea pe care şi le amintesc după trezirea naturală, ei uită să precizeze că nu toate cazurile răspund astfel deoarece, sunt unele unde trezirea din Somnul REM nu relevă nici un vis. O astfel de constatare experimentală este în măsură să demoleze orice astfel de concepţie despre cauzalitatea dintre cele două lucruri.

Pe de altă parte, deşi susţinătorii teoriei concordanţei REM – Vis sunt de acord că aşanumitul Somn Paradoxal durează cam între 80 – 120 de minute, totuşi nu se gândesc că nu există un vis care să se poată întinde pe o astfel de perioadă de timp. Deci trebuie că există momente în care REM nu pot fi determinate de Vis. Dacă aici s-ar aduce uitarea drept contraargument ca răspuns, adică uitarea acestor vise ar fi cauza neconcordanţei între Vis şi REM, atunci cum s-ar putea explica faptul că există două şi chiar mai multe vise între care subiectul reuşeşte să facă distincţia? Există cazuri în care subiectul poate chiar să precizeze raportul de întâietate în momentul visării lor. Cercetări chiar pe subiecţi caracterizaţi prin Somn REM, (având în vedere că în primele ore de somn şi ei dezvoltă Somn Brut fără REM sau alte procese fizice, logice, concrete, caracterizate Somnului Paradoxal) au arătat că există vise chiar înaintea instalării acestei faze de somn, ceea ce infirmă teoria concordanţei absolute între Vis şi REM. De asemenea, ea este infirmată şi de prezenţa acestor mişcări în stare de comă (deci caracterizată prin suspendarea totală a Gândirii, deci a oricărei posibilităţi de a visa) precum şi la nounăscuţi, care nu pot visa, deoarece Memoria lor, cu toate că are conţinuturi ereditare are încă formă embrionară. Deşi animalele pot visa, după cum se va arăta, totuşi a conchide că pe baza REM, acestea ar avea o prodigioasă activitate onirică, este fals.

 

 

 

2.2.4.2.2. Critica teoriilor freudiene asupra Visului

 

 

Oricare ar fi explicaţia neurofiziologică a Somnului Uman normal, spre deosebire de Hibernare, este sigur că el are funcţia de recuperare. Ea poate fi una fizică, atunci când el intervine ca urmare a unei extenuări fizice sau poate fi recuperare mnezică atunci când Somnul urmează unui efort mnezic. Pentru psihologie interesează această ultimă stare deoarece oboseala mnezică reţine atenţia şi conduce la suspendarea parţială a capacităţii de ecforare a Memoriei. De aici se poate deduce că suspendarea funcţională a reţelelor mnezice este posibilă, chiar dacă doar în mod parţial şi reversibil.

Însă dacă anumite reţele mnezice sunt inhibate de altele şi care, datorită suprasolicitării lor diurne, îşi pierd această capacitate de control asupra celorlalte prin fenomenul Somnului, atunci acestea îşi găsesc noaptea, în timpul Somnului, starea de ecforare în forma Visului. Dar, prin faptul că aceste reţele mnezice de obicei fac obiectul Complexelor ce se asociază cu Filiera Negativă, este evident că ceva anume le stimulează fie intern fie extern. Aşadar, Visul nu are rol de apărător al Somnului cum foarte fantezist spune Freud ci el este un epifenomen al funcţionării Memoriei şi care se manifestă în condiţiile de mai sus.

Pot exista vise datorate exclusiv unor cauze parapsihologice care nu oferă nici un fel de intrigă, nici un fel de întâmplare, ci se reduc la simple elemente care, oricât ar fi puse în relaţie cu un sentiment sau o întâmplare nu pot fi explicate. Aceste vise au un caracter sincronic, adică fie reflectă situaţii ce se întâmplă concomitent sau se vor fi întâmplat fără ca subiectul să fi luat cunoştinţă de ele în starea de veghe, fie au un caracter de premoniţie. Aceste ciudăţenii depăşesc cu mult puterea de explicaţie a psihologiei abisale iar opinia că astfel de vise ar fi simple coincidenţe poate duce la discuţii sterile, fără să fie neapărat acceptată vreuna din variante.

În ceea ce priveşte majoritatea viselor, acestea au un temei intern exclusiv. Ele sunt susţinute mnezic de diverse interese din viaţa diurnă a subiectului. De obicei acest sentiment ia forma unei dorinţe, a unei preocupări sau specializări care ocupă atenţia subiectului în timpul zilei. Dacă acest interes face obiectul conflictului Complexelor Psihice care determină însăşi starea de Conştiinţă din timpul zilei, atunci, prin faptul că acest conflict se află noaptea în stare de latenţă, după principiile de funcţionare ale Memoriei, el se deplasează către straturile sale profunde sau către elementele contingente nucleului pulsional respectiv. Pentru ca povestea pe care Visul o vizează şi care îl susţine de fapt funcţional (‘conţinutul latent’ după Freud) să fie adaptată la straturile profunde ale Memoriei, ea nu se manifestă în formă inteligibilă, clară. Aşa că, straturile superioare ale Memoriei au capacitatea de a prezenta această poveste şi ea ia o formă condensată într-o propoziţie sau într-un obiect cu caracter magic, fantasmatic. Astfel că această condensare se face fie prin elementele fantastice, fie prin fraze sau comportamente ciudate sau fie prin cuvinte cu dublu sens.

Prin urmare, Visul nu este necesar să fie o deghizare a unor senzaţii latente pe care Conştiinţa nu le acceptă aşa cum credea Freud. Căci ea nu se grefează invariabil doar pe un singur model comportamental ci, pe lângă cel manifest, mai există şi altele, în stare de latenţă la care ea se raportează de asemenea. Astfel că, acele senzaţii latente care fac obiectul unui alt model comportamental decât cel manifest, decât cel acceptat, se află deja în câmpul Conştiinţei luând parte la conflictele care generează această stare. Prin urmare aceste senzaţii nu au nevoie să fie deghizate, deghizarea lor fiind un lucru accidental care se datorează fenomenului Condensării.

Teoria freudiană susţine că Visul deghizează senzaţiile, dorinţele neacceptate de subiect, în mod special pentru evitarea Fricii, Angoasei. După el coşmarurile se datorează insuficientei deghizări a acestor dorinţe. O astfel de teorie este falsă pentru că în timpul Somnului modelul comportamental diurn este suspendat şi starea de inhibiţie a acestor dorinţe o dată cu el. Chiar şi acestea pot fi suspendate dacă fac obiectul exclusiv a straturilor superioare ale Memoriei. În acest caz în locul lor poate apărea, conform principiului Condensării, substratul lor profund. De aceea coşmarurile au în ele dorinţe nerealizate, vechi. Dar se poate foarte simplu observa că aşanumitele deghizări insuficiente ale dorinţelor, care ar determina coşmarul, sunt de multe ori mult mai deghizate decât aceleaşi dorinţe la persoane diferite care nu au totuşi vise anxioase. Dacă teoria freudiană ar fi adevărată, atunci nu doar că în aceste ultime cazuri ar trebui să existe Coşmar dar intensitatea lui în ceea ce priveşte frica pe care ar produce-o, ar trebui să fie direct proporţională cu gradul de deghizare a acestor dorinţe. Însă faptul că lucrurile nu stau aşa vine să întărească acest contraargument. În fond coşmarul este expresia directă a Complexului Traumatic care, fără îndoială, este marea punte de legătură între straturile profunde şi cele superioare ale Memoriei.

Nu există o legătură funcţională între Somn şi Vis ci doar una epifenomenală. Teoria lui Freud după care Visul este paznicul Somnului este eronată şi slab argumentată chiar dacă cele mai multe vise reprezintă satisfacerea dorinţelor. De aici şi până a considera că scopul Visului ar fi satisfacerea unei dorinţe în scopul menţinerii Somnului, este o prăpastie. O astfel de teorie este influenţată şi de teoria sa asupra Schizofreniei, cu care Visul se aseamănă după cum se va vedea. Freud tinde să înţeleagă Schizofrenia nu ca pe o boală neurologică în special, ci ca pe un Mecanism de Apărare al Eului, ce face ca sub impulsul Principiului Plăcerii, să conducă la o satisfacţie fantasmatică în lipsa uneia reale. Halucinaţia ar fi o astfel de fantasmare. Însă o astfel de teorie este una dintre marile erori freudiene iar la Psihopatologie se va vedea acest lucru. Dacă cele mai multe din visele normale sunt ‘frumoase’ şi Freud poate să spună că Coşmarul este de fapt eşuarea funcţiei de menţinere a Somnului, în Schizofrenie lucrurile stau complet invers. Cele mai multe dintre Halucinaţiile Schizofrenice sunt asemenea Coşmarului, unde subiectul este apostrofat şi înjurat de voci sau vede creaturi monstruoase sau are Halucinaţii Cenestopate (zoopatice) unde crede că are animale în stomac sau pe sub piele, care l-ar mânca progresiv, etc.

Acest gen de satisfacere pare foarte nenatural. Pare mai natural ca subiectul să se trezească şi să îşi satisfacă dorinţa decât să îşi păstreze Somnul. Pe de altă parte, dacă Somnul s-ar dori să fie lent, atunci nu ar fi posibil însuşi Visul iar Memoria va continua să vegeteze şi să nu mai funcţioneze normal. De fapt, apariţia Pulsiunii care este dată de excitaţia organică a Instinctului ce determină Visul prin excitaţia reţelelor menzice ale Memoriei, nu poate să conducă la trezire prin sine însăşi. Este nevoie de stimuli foarte brutali pentru ca Somnul să treacă direct în stare de veghe, în caz contrar el dispărând treptat aşa cum însuşi Freud a acceptat de fapt. Acest lucru se datorează refacerii potenţialului organic. O simplă excitaţie nocturnă nu poate să conducă prin sine însăşi la trezire înaintea refacerii acestei potenţe organice.

Demonstraţia falsităţii teoriei freudiene a Visului ca paznic este pusă în lumină printr-un experiment foarte simplu. Dacă cineva este trezit în timpul Somnului pentru a gusta sau a bea ceva (ce în mod normal acea persoană şi-ar dori ziua) şi el refuză să se trezească amânând până dimineaţa respectivul deliciu, cu toate că îşi va aminti de intervenţia din toiul nopţii, totuşi el raportează direct rareori vise referitoare la respectiva dorinţă. Ce se poate spune în acest caz? Că subiectul îşi refulează dorinţa în aşa fel încât o va fi făcut insesizabilă? Atunci cum se face că unii subiecţi îşi amintesc de această intervenţie tocmai atunci când ‘cenzura’ este şi mai mare, adică ziua? La fel se poate spune şi în cazul în care este invocată uitarea Visului. Aşadar acest experiment arată că o Pulsiune reală pusă în relaţia cu un stimul puternic (din partea celui ce încearcă ademenirea celui ce doarme) nu poate conduce la trezire prin sine însăşi. Însă cum ar fi posibilă o atât de firavă satisfacere fantasmatică pe care o va fi dezvoltat artificial sistemul psihic? Aici trebuie înţeles că nu Somnul este inflexibil, ci doar că Visul este insignifiant pentru un vast sistem organic ce nu poate fi deranjat de orice capriciu al subsistemului mnezic. Însă dacă se dovedeşte că aici este vorba de ceva serios ca urmare a unei necesităţi vitale (de exemplu o ameninţare externă) atunci Somnul trebuie întrerupt numaidecât. În acest caz, trezirea este un fenomen normal şi nu se datorează unei presupuse eşuări a vreunui Mecanism de Apărare al Somnului ci tocmai reacţiei de apărare a Organismului. De aceea sunt şi Coşmaruri ce nu conduc neapărat la trezire chiar dacă sunt ceva mai slabe decât cel care fac acest lucru. În acest caz se poate spune că mecanismul de satisfacere fantasmatică a eşuat însă totuşi trezirea nu va fi survenit. Însă ar fi fost mai bine să fie aşa căci subiectul s-ar fi putut culca la loc liniştit, pe când, în cazul în care îşi continuă Somnul el doarme destul de rău. Satisfacţia de dimineaţă când va fi constatat că totul nu este decât un vis poate fi adusă ca exemplu. Însă în acelaşi mod trebuie arătat şi faptul că unii oameni au insomnie din intenţia de a nu avea vise anxioase în timpul nopţii. Deci Anxietatea produsă de Coşmar poate fi mai neplăcută de cât oboseala datorată lipsei de somn.

Revenind la experimentul de mai sus se poate foarte bine întâmpla ca unii subiecţi chiar să se trezească datorită importanţei respectivei dorinţe. Or dacă ar exista un astfel de Mecanism de Apărare al Somnului prin trăire fantasmatică, nu ar fi mai probabil ca subiectul să refuleze trezirea şi să îşi păstreze Somnul într-un vis edenic şi la trezire să se mai bucure odată şi de trăirea reală a satisfacţiei în felul acesta să le aibă pe toate trei? Însă în acest caz subiectul se trezeşte şi doar atât. Mai poate fi adus aici un alt exemplu aflat la polul opus acestora, cel dat de adolescenţii şi tinerii ce deseori se plâng dimineaţa că s-au trezit dintr-un anume vis, dorind parcă să se culce la loc. Or dacă teoria lui Freud ar fi adevărată şi dacă natura tot s-ar chinui să facă un astfel de sistem de apărare a Somnului, atunci de ce nu face ca astfel de vise să ţină toată noaptea? În cazul de faţă se poate foarte bine observa că nu Visul întrerupe Somnul ‘atunci când e nevoie’, ci Somnul întrerupe Visul în mod indiscret prin trezire, poate tocmai pentru că cel care doarme crede prea mult în visul său. În sfârşit, originea celor mai multe vise este localizată temporar în timpul dimineţii, atunci când subiectul nu îşi mai doreşte atât de mult continuarea Somnului, Organismul fiind recreat în mare parte. Acest fapt nu se potriveşte, de asemenea, cu teoria lui Freud.

Concepţia lui Freud despre Visul datorat cenzurii nocturne este tributară concepţiei sale despre Psihicul văzut ca un teren de luptă pe viaţă şi pe moarte între elementele acestui sistem. Un Psihic proletaroid are o astfel de sumbră perspectivă fireşte. Însă astfel de dereglări funcţionale ale Sistemului Psihic sunt mai rar de găsit la un Psihic exploatator, aristocratoid unde mai toate dorinţele sunt îndeplinite. Visele se întâlnesc şi aici iar cenzura nocturnă cu forţa şi autoritatea ei, nu şi-ar avea nici un rost aici din moment de o astfel de tensiune psihică este extrem de redusă iar o satisfacţie oarecare este tratată indiferent sau cu puţină atenţie.

Cauza formală a apariţiei Visului nu este suficient să fie doar o dorinţă, deşi, de multe ori, o astfel de dorinţă este aceea care determină conţinutul lui. Căci, dacă el este o funcţie a Memoriei iar dacă aceasta este terenul pe care Psihicul se desfăşoară înseamnă că el este punerea în aplicare a unui interes psihic, oricare ar fi acesta. Sistemul Psihic este suma tuturor inhibiţiilor pe care specia în general şi insul în particular, le au de-a lungul evoluţiei iar prezenţa lui are scopul manifest de a neutraliza Segmentele Psihodinamice care rezultă din aceste inhibiţii. Dar acestea nu vizează doar simpla neutralizare prin Obiect, prin dorinţă şi satisfacere ci şi evitarea traumatismului care produce inhibiţii externe. În acest caz trebuie şi acest punct luat în vedere ca fiind un conţinut ideatic al Visului iar Coşmarul este elementul vizat aici. Pentru explicarea lui, Freud a recurs la argumentul dantelăresc. El a presupus că funcţia Visului care ar fi neutralizarea fantasmatică a unei Pulsiuni pentru a evita trezirea, ar fi dat greş în scopul ei. Însă şi în acest caz, această presupusă funcţie a Visului care ar avea scop homeostatic, ar ajunge exact contrariul ei, adică fie la trezirea din somnul cu Coşmar, fie la continuarea somnului, atunci când ar exista motive serioase să fie încetat. Chiar Freud a relatat cazuri în care subiecţii naufragiaţi la poli visau atmosferă tropicală deşi ameninţaţi cu îngheţarea. În acest din urmă caz, este mai importantă trezirea, pe care Visul nu o face, după principiul freudian. Însă în primul caz este mai important somnul şi presupusa funcţie a lui va fi dat greş. Dacă Visul ar avea o astfel de funcţie homeostatică atunci s-ar cuveni mai degrabă să producă trezirea din coşmaruri, aşadar dar şi pe cel care visează o climă caldă dar în realitate îngheaţă. Căci nici o funcţie homeostatică nu vizează doar o structură din sistem, Somnul în cazul de faţă, ci întreg sistemul.

Un alt contraargument se referă la repetabilitatea şi irepetabilitatea viselor. Dacă Visul ar fi o satisfacere halucinatorie, deghizată de hărţuiala cenzurii, cum se poate explica repetabilitatea sa? Căci dacă o Pulsiune este satisfăcută nocturn, atunci cum s-ar explica faptul că ea revine în Visul ce se repetă? Aici, fie se recunoaşte faptul că el nu este o satisfacţie halucinantă, deoarece Pulsiunea nu va fi fost neutralizată, tocmai pentru că revine, fie se replică faptul că este normal ca Pulsiunea să fie satisfăcută periodic adică ea ar reveni în visul repetitiv pentru a fi din nou satisfăcută. În acest din ultim caz trebuie adusă precizarea că nu toate visele sunt repetitive. După concepţia satisfacerii fantasmatice ele ar trebui să fie aşa căci unele dorinţe din vise nu au vreo altă cale de satisfacere pe perioada diurnă iar odată cu reîncărcarea energetică a lor, ele ar trebui să reapară. Compulsia la Repetiţie pe care Freud a introdus-o la sfârşitul operei sale nu rezolvă nimic în această problemă, ci dimpotrivă, ea deschide locul unor speculaţii fără temei. Fireşte că aici există posibilitatea unor explicaţii auxiliare legate de gradul de satisfacere a unei astfel de dorinţe. Adică s-ar putea spune că un vis ce se repetă o face pentru că dorinţa s-a satisfăcut într-un grad mai mic în timp ce cea dintr-un vis ce nu se mai repetă ar fi fost satisfăcută într-un grad mai mare. Acest tip de explicaţie derivă într-o întrebare filosofică: nu este mai simplu pentru Sistemul Psihic să stea într-o perpetuă stare de somn şi astfel majoritatea dorinţelor să fie satisfăcute fantasmatic? Sau de ce nu continuă Somnul fantasma de satisfacere şi în timpul Coşmarului asemenea unui alpinist care se chinuie să urce un perete? De ce intervine trezirea până la urmă? Nu este mai uşor pentru Sistemul Psihic să evite satisfacerea unor dorinţe care conduc la Coşmar şi să o ia treptat cu dorinţe mai minore în aşa fel încât coşmarul să nu se mai repete? Iată probleme care decurg din această teorie şi care ignoră latura biologică a Organismului şi dezideratele sale transmise Psihicului. Freud a preferat să introducă dualismul Eros-Thanatos spre sfârşitul carierei tocmai pentru a întări şi cârpi ideea dubioasă a satisfacerii fantasmatice a Visului. Practic Instinctul Morţii nu este decât refugiul Psihicului în Somnul satisfăcător. A uitat însă că moartea şi coma sunt totuşi lipsite de vise ca şi cea mai mare a Somnului.

Teoria cenzurii şi a satisfacerii halucinatorii din vise, deşi încearcă să explice ceva, este în profund dezacord cu alte elemente ale complicatului fenomen al Visului. Această presupusă cenzură ce ar mutila implacabil Pulsiunile în timpul zilei slăbeşte noaptea ceea ce ar face ca Visul să fie un astfel de mecanism de satisfacere. Luând în considerare acest fapt atunci starea de somn ar trebui să fie un cerc vicios al Organismului pentru a nu se mai trezi deloc după cum tocmai s-a arătat mai sus. Pe când, în realitate, satisfacţia fantasmărilor nu poate fi posibilă decât în relaţie cu satisfacerea reală a dorinţelor. Teoria satisfacerii halucinatorii suferă de acea slăbiciune a psihologiei abisale freudiene de a se răzvrăti împotriva biologiei, frizând astfel cartezianismul. Căci dacă Freud ar fi presupus o condiţie fiziologică (Hardul organic) a Visului şi a Psihozelor, rezultatul ar fi fost altfel.

Funcţia fantasmatică a Visului este dată tocmai de slăbirea sistemului cognitiv care nu mai poate stabili determinări conceptuale ale reprezentărilor căci aceste determinări sunt făcute pe bază de asociaţii brute, magiciste. Aceste asociaţii sunt posibile după principiul Condensării, despre care se va mai trata încă, într-o viitoare secţiune. Caracterul fantasmatic este recunoscut ca ireal de abia în stare de veghe, atunci când subiectul îşi poate aminti visul şi, prin urmare, reprezentările din Vis li se atribuie acea cenzură conceptuală strictă iar determinările predicative pe bază de asociaţii brute sunt anulate şi dezinvestite de iluzia lor de realitate.

Visele de excitaţie sunt visele care apar ca urmare a stimulilor externi direcţi. Cu toate astea, teoria freudiană a Visului ca apărător al Somnului se poate aplica pe o porţiune restrânsă a ariei viselor dar asta nu pentru că Visul ar avea o astfel de funcţie în ceea ce priveşte structura sa fiziologică, ci doar în ceea ce priveşte conţinutul lui, semnificaţia lui. O astfel de categorie o reprezintă Visele de dimineaţă care sunt supuse unui program strict şi care îşi doresc cu adevărat prelungirea Somnului. Astfel de dorinţă este exact cea contradictorie faţă de stimul. Dacă stimulul este soneria ceasului atunci conţinutul manifest al visului poate fi o situaţie edenică, cu fecioare care agită clopoţei deasupra patului, în care subiectul actualizează o situaţie de amintire-ecran din prima copilărie cu care el ar dori să se confunde. Însă, în cazul unor persoane stresate, Visul poate avea efect contrar celui de prelungitor al Somnului. În acest caz, soneria ceasului poate fi visată ca zgomotul pe care farfuriile foarte valoroase îi cad cuiva din mână. Sensul este acela că, dacă nu se va trezi, va trebui să suporte o frustrare materială (scăderi de salariu, concediere, etc.) care se asociază cu pierderea bunăstării.

Există teorii contrare celei freudiene care susţin că Visul ar avea rol de santinelă dar nu în apărarea Somnului, ci în deprivarea lui. Ele susţin că Visul s-ar datora unei posibilităţi de trezire a Organismului în faţa unui eveniment periculos. Cu alte cuvinte, Visul nu ar fi decât o indispoziţie de apărare cu un scop dinainte stabilit. Însă o asemenea ipoteză nu explică cum este posibilă imagistica Visului. Cum este posibil ca, din predispoziţia pentru treziri intermitente în timpul Somnului pe care Visul ar avea-o, să se ajungă la o Conştiinţă onirică, la o imagistică onirică fapt ce determină însăşi existenţa Visului? Căci dacă această imagistică ar fi ea însăşi efectul în plan figurativ a unei asemenea predispoziţii, atunci, asemenea teoriei freudiene care nu poate explica Coşmarul, această teorie nu poate explica visele plăcute. Se ştie că dintr-un vis plăcut nimeni nu doreşte să se trezească. În acest caz Visul este exact contrar unui impuls pentru securitate. Pe de altă parte, această ipoteză nu poate explica somnul fără vise. Chiar dacă o asemenea teorie, experimentată în lumea animalelor, are ceva valabil în ea totuşi la Om ea îşi pierde şi mai mult această valabilitate deoarece nu poate să surprindă esenţa Visului. Astfel că, observaţia că animalele, în timpul Somnului au mişcări oculare rapide mai frecvent dacă trăiesc în mediu periculos, care ar fi un fel de predispoziţie pentru trezire, nu se susţine deoarece aceste mişcări oculare nu sunt paralele cu visele, nu sunt un semn al lor după cum s-a constatat ulterior. Şi Freud acceptă că în timpul Somnului rămâne o ‘anumită cantitate de atenţie disponibilă pentru trezire’, ca în cazul mamei care se trezeşte la scâncetul copilului. Această presupunere trebuie judecată nu în termeni psihologici, ci fiziologici. Mama nu se trezeşte în aceste cazuri pentru că ar avea atenţia concentrată asupra copilului ci ţipătul lui determină apariţia atenţiei. În caz contrar ar trebui să se ajungă la concluzia falsă după care căprioara s-ar trezi la cel mai mic foşnet în pădure pentru că ar avea o mică parte de atenţie disponibilă Refulării dorinţelor sale ceea ce este absurd.

 

 

 

2.2.4.2.3. Legătura dintre Vis şi Pulsiune

Dacă Freud ar fi venit cu o teorie coerentă a Pulsiunilor concepţia satisfacerii unei dorinţe în timpul visării ar fi avut o oarecare trecere deşi ar fi devenit uşor superfluă. Practic orice Pulsiune presupune o energie şi un interes de neutralizare. Orice produs psihic este investit cu energie şi cu excitaţie. Dacă Visul este un produs psihic este normal ca prin el să se manifeste o excitaţie cu intenţia de neutralizare. Că se neutralizează sau nu în timpul visării asta este o altă problemă. Iată că afirmaţia lui Freud devine inutilă deoarece orice Act Psihic este o dorinţă. Funcţia Psihicului în general este una neutralitică, pragmatică. Visul, ca fenomen psihic, fireşte că trebuie să se refere la o dorinţă sau o problemă în general. Dar de aici şi până la a susţine că Visul are o funcţie neutralizator – halucinatorie precisă este un drum foarte incert. Freud tinde să dea aură fiziodinamică dorinţei pe care o presupune (ne)satisfacută în Vis la fel cum face cu Cultura pe care o crede ca sublimare a Instinctului Sexual (asta doar parţial deoarece conceptul său de sexualitate este extins în afara albiei organice). Iată că o astfel de afirmaţie face aceleaşi imprecizii ca şi aceea a Sublimării ignorând restricţiile Pulsiunii Organice. Replica la această afirmaţie este aceeaşi cu cea dată concepţiei sublimării în Cultură.

Dacă Visul nu are o funcţie homeostatică decât sub raportul psihic asta însemnă că el se reduce la o homeostazie ideatică, afectivă şi nu una fiziologică. Neutralizarea halucinatorie prin Vis, postulată de Freud se dovedeşte şi ea a fi falsă sub raportul scopului presupus de Freud. O astfel de funcţie pe care el a observat-o în visele infantile precum şi în cele ale celor ce făceau expediţii la Polul Nord, nu este decât una epifenomenală. Deci, ea nu este necesar să urmeze unui interes homeostatic fiziologic ci eventual unuia psihic care rămâne la nivelul ideo-afectiv chiar dacă uneori lasă impresia că ar îndeplini o astfel de funcţie. De aceea multe vise au ca pilon central neutralizarea unei dorinţe şi anume a uneia care a scăpat voluntar sau involuntar de sub interesul pragmatic al Filierei Pozitive diurne, care este scindată în timpul Somnului. Dar asta lasă loc şi unor alte interese homeostatice cum ar fi Frica, deci apelul direct la Complexul Traumatic care transpare în Coşmar. Dealtfel analiza acestor coşmaruri scoate la lumină o dorinţă de obicei percepută ca ilicită care îşi va fi găsit manifestarea sau şi neutralizarea în perioada diurnă. În acest caz Coşmarul nu mai poate îndeplini funcţia freudiană, pentru că ea este deja îndeplinită în timpul zilei. Cazurile de incest, urmate de coşmaruri violente sau de căderi psihotice, sunt cunoscute. Iată deci că Frica poate fi un alt element central al Visului pe lângă dorinţă, sub aspectul ideo-afectiv, aşa cum Freud a recunoscut şi el mai târziu. Fireşte că tentaţia de a identifica frica cu dorinţa l-ar fi cucerit imediat pe Freud pus în faţa unui astfel de contraargument şi astfel ar fi fost forţat să privească către legile generale ale Pulsiunii sau măcar pe funcţionalitatea lor retroactivă.

Un alt pilon îl poate constitui activitatea diurnă care se poate regăsi în visele savanţilor. Stilul de viaţă al acestor oameni este diferit de cel al oamenilor obişnuiţi, al acelora care interesează predilect aici. Aceştia sunt rupţi de viaţa socială de multe ori iar preocupările lor sunt legate de munca zilnică din domeniul de cercetare în care se cufundă. Uneori ei nici măcar nu sunt în stare să supravieţuiască dacă cineva nu ar avea grijă de ei. Visele lor sunt legate strict de munca lor, fiind cunoscute unele mărturii ale savanţilor care au descoperit importante lucruri pentru Ştiinţă chiar în timpul Somnului prin vise. Aceşti oameni abia dacă mai au dorinţe. Visele lor sunt imprimate cu un alt pilon ideo-afectiv iar dorinţele lor sunt fuzionate în munca lor.

Dorinţele diurne concrete (deci cotidiene) conduc la vise tocmai pentru că aceste vise sunt sporadice. Rareori o persoană visează în fiecare noapte şi, pe de altă parte, se pot găsi situaţii în care unei mari dorinţe nu îi urmează tot timpul un vis pentru posibila obiecţie cum că dorinţele acestea nu ar fi suficient de puternice. Aceste cazuri sunt cele de epuizare intelectuală globală unde visele întârzie cu lunile deşi problemele dezbătute sunt destul de complicate şi absorbante. În acest caz Visul nu mai apare pentru că întregul sau aproape întreg sistemul de reţele mnezice este suprasolicitat începând de la straturile superioare şi terminând cu cele profunde care se aplică activ în susţinerea acestora. Aici intervine şi neutralizarea de tip fuzional, multipulsională pe care o implică activitatea intelectuală suprasolicitantă. Din acest punct de vedere, Visul este dependent de cantitatea de energie fiziodinamică sau psihodinamică implicată. Dacă subiectul suportă frustrări alimentare şi deci dacă energia fiziodinamică a Instinctului Nutritiv creşte atunci acest lucru se reflectă clar în activitatea onirică sau invers direct de la energia psihodinamică originată ereditar la nivelul straturilor profunde ale Memoriei.

Din acest punct de vedere Visul rămâne un deşeu intelectual care se datorează iradierii energetice într-o anumită zonă a sistemului psihic. El este similar cu REM sau cu orice fel de alte spasme musculare din timpul somnului care nu fac decât să fie exersate în timpul odihnei celorlalte. Întinderea ce survine în timpul Somnului sau imediat după acesta ca gest amplu de contractare şi exersare a muşchilor nefolosiţi de obicei este un fenomen foarte similar cu cel al Visului. Organismul este asemenea unui motor unde anumite părţi funcţionează în timp ce altele se odihnesc la fel cum o fabrică în foc continuu lucrează în schimburi de angajaţi în aşa fel încât producţia să nu se oprească. Visul este expresia cerebrală a acestei rotaţii. Aşadar cauza principală a apariţiei visului este factorul fiziologic, este suportul neurofiziologic care lasă în stare de funcţionare şi alte arii mnezice care nu primesc energie pe perioada diurnă. Că această energie este refulată sau că este insuficientă datorită consumării ei în activitatea de zi cu zi asta e o altă problemă. Rămâne de a stabili care anume zonă este pregătită să suporte receptarea acestei energii. Acest izvor de energie ţine de două surse. Prima vizează conţinuturi psihice profunde ce nu intră în componenţa funcţională diurnă tocmai datorită staturilor mnezice foarte adânci la care sunt localizate. Cea de-a doua se refer chiar la energia fiziodinamică ce decurge din faptul că recuperarea Organismului extracerebral este mai rapidă şi mai simplă decât în cazul celui cerebral ce susţine sistemul de reţele mnezice.

Aşadar Visul este prezenţa nocturnă, în Somn a stării de engramare a unui conţinut mnezic oarecare care şi-a dobândit funcţia de recreare înaintea celorlalte conţinuturi mnezice, suprasolicitate diurn şi aflate încă în stadiu de recuperare. Acest lucru se întâmplă datorită suprasolicitării şi suspendării parţiale a capacităţii lor de a deveni operante, ca urmare a frecvenţei lor diurne. Astfel de suprastructură mnezică ce devine operantă înaintea alteia, are particularitatea de a fi mai puţin solicitată în momentul zilei. Aici Freud are dreptate atunci când spune că Visul este o dorinţă latentă. Prin urmare nu poate exista Vis decât acolo unde există astfel de inhibiţii. Acestea singure sunt în stare să reactiveze mnezic alte infrastructuri, după principul reţelelor mnezice, care, deşi nu suportă suprasolicitarea diurnă, totuşi nu au suficientă forţă de ecforare, aflându-se în stare de latenţă. Prin urmare şi animalele pot să aibă vise dacă au astfel de inhibiţii, care să devină suspendate în timpul Somnului iar infrastructurile mnezice care vor fi suferit inhibiţia în tipul zilei să se manifeste în Vis, după legea atracţiei valorice.

Aşadar teoria Visului ca descărcare psihică este falsă. Dacă conţinutul Visului ar fi posibil sub raportul apariţiei în timpul zilei, atunci s-ar mai putea vorbi de o descărcare psihică când cenzura tendinţelor antisociale se manifestă. Însă după cum se ştie Visul ignoră această cenzură. Dar şi atunci tensiunea psihică nu ar trebui să rămână la simpla apariţie, ci să determine comportamentul să aibă succes în neutralizare. În acest caz se poate într-adevăr vorbi despre descărcare psihică adică despre suspendarea unui conflict între anumite tendinţe psihice. Dar în timpul Somnului, aceste Pulsiuni sunt ele însele în afară de vreun conflict căci cenzura diurnă este suspendată în scop recreativ. Dacă astfel de conflict nu există atunci nu poate exista nici descărcare iar ceea ce pare descărcare nu este de fapt decât o trezire mai devreme a unei anumite părţi din Memorie după cum s-a spus.

O astfel de teorie este tributară concepţiei freudiene după care cenzura diurnă nu ar fi suspendată total, ci doar parţial. Însă, mai întâi, cenzura nu se aplică Pulsiunilor în sine adică infrastructurilor mnezice ci posibilităţii lor de a deveni satisfăcute adică finalităţii lor comportamentale. Însă în Somn o asemenea finalitate este exclusă în mod absolut deoarece Comportamentul însuşi este suspendat. Prin urmare o cenzură pur şi simplu nu îşi poate avea nici un rost în timpul Somnului. În al doilea rând, cum se poate explica faptul că o asemenea cenzură este până la urmă înlăturată? Adică cum se face că ea rezistă până la un moment dat apariţiei Visului iar, dintr-o dată, ea ar fi înlăturată şi Visul ar apărea? Căci dacă o asemenea cenzură este de la început atât de slabă încât să nu poată ţine piept Pulsiunilor opuse, atunci ar trebui ca Visul să ţină toată noaptea. Iar dacă Visul are apariţie instantanee, atunci trebuie explicat ce anume face ca raportul dintre cenzură şi Complexele Negative să fie stabilit în favoarea acestora din urmă pentru a facilita Visul. Căci dacă el apare atunci fie cenzura îşi pierde din capacitatea ei de a ţine piept acestor tendinţe şi aici trebuie explicat în ce mod ar fi posibil aşa ceva, fie acestea cresc în intensitate şi ar trebui, de asemenea, explicat ce anume ar face ca ele să crească în intensitate sub raportul energetic. O explicaţie universală nu se poate oferi în aceste condiţii. Pentru că, mai întâi, în ceea ce priveşte cenzura, o astfel de slăbire în intensitate nu s-ar putea explica decât pe principiul oboselii, ceea ce ar face să se ajungă tocmai la teoria susţinută aici fie pe principiul relaxării nu doar a cenzurii însăşi ci şi a unui Psihic presupus ca fiind în afara cenzurii. Acest fapt face imposibil de explicat de ce întreaga cenzură nu slăbeşte în timpul Somnului. O consecinţă a acestui fapt ar fi aceea că Visul ar fi la fel de lung ca Somnul. În al doilea rând, dacă Filiera Negativă ar fi ceea care ar creşte în intensitate, atunci nu ar mai fi posibilă un sfârşit al Visului decât odată cu trezirea ce ar interpune din nou cenzura, lăsând la o parte dificultatea de a explica ce anume ar face ca această intensitate energetică să crească.

Însă una dintre cele mai importante probleme constă în însăşi teoria sa asupra Aparatului Psihic. Refularea nu este dată de Conştiinţă ci tocmai Conştiinţa este rezultatul Refulării după cum s-a arătat mai sus. Conţinuturile primitive refulate sunt acelea care sunt repudiate, pentru faptul că împiedică instaurarea unui model comportamental optim la condiţiile sociale date. În momentul în care acest model este suspendat de Somn, adică de suspendarea funcţiei unei anumite părţi din Memorie, se instaurează automat un alt astfel de model. Chiar dacă este latent, el este unul profund şi cuprinde şi celelalte elemente necuprinse de celălalt indiferent dacă ele pot fi contradictorii faţă de altele.

 

 

 

2.2.4.2.4. Visul este o formă de Gândire

Există o teorie care face distincţia cu totul artificială nu numai între Gândire şi Vis dar şi între fenomene mnezice subiacente acestora care ţin, din punct de vedere principial, de acelaşi fenomen al Gândirii cum ar fi pseudogândirea (thought-like) şi pseudovisul (dream-like). În primul rând distincţia dintre Gândire şi Vis este nesemnificativă, mai ales când se vorbeşte de o Gândire pe timpul Somnului. Chiar între gândirea conceptuală cea mai abstractă din perioada diurnă şi visul cel mai halucinator există acelaşi principiu de funcţionare: asociaţia mnezică. Diferenţa dintre aceste două fenomene constă în faptul că asociaţia gândirii abstracte vizează engramarea de frecvenţă, în timp ce Visul operează cu engrame profunde fapt ce face posibilă Deplasarea. Un vis care vizează probleme de gândire abstractă fireşte că nu va avea posibilitatea Deplasării. Acest fapt va face ca aşanumita pseudogândire (thought-like) să nu facă posibilă Deplasarea şi deci caracterul bizar sau halucinator al Visului de engramare profundă. Acest caracter este dat de fenomenul de Condensare căci el se manifestă în mod şters, fără nici un obiect clar amintit.

În acest caz, fireşte că se poate vorbi despre o pseudogândire dar aceasta este tot Vis. Acest conţinut al Visului, adică suportul profund şi posibilitatea Deplasării nu se realizează iar profunzimea pe care o prezintă Memoria în timpul Somnului, în acest caz, rămâne nudă. Există anumiţi matematicieni, fizicieni şi alţi savanţi care au spus că au rezolvat unele probleme teoretice chiar pe când dormeau, în Vis. Faptul este destul de improbabil căci este posibil ca în timpul Visului soluţia la o problemă să fie doar recunoscută în timp ce ea putea să existe dinainte fie în stare germinală, fie chiar în stare terminală dar reţelele mnezice să fi fost foarte suprasolicitate şi să refuze ecforarea. În acest caz se produce un fel de Deplasare dar nu una verticală ca în cazul viselor de conţinuturi profunde, ci una orizontală. Cu toate că acele reţele nu sunt complet refăcute totuşi soluţia problemei este dată de asocierea cu alte reţele mai puţin solicitate. În acest caz Visul doar ar putea să le facă operabile pe aceste reţele, să le pună în stare de ecforare chiar în timpul Somnului după principiile rotaţiei funcţionale fiziologice care guvernează apariţia Visului însuşi. De asemenea, distincţia între Vis şi pseudogândire (dream-like) trebuie şi ea înţeleasă ca nefiind principială. Aşanumitul pseudovis este de fapt tot un Vis cu deosebirea că ideea principală din el nu este atât de importantă pentru a produce o întreagă înlănţuire de idei ci doar o frântură din ea, fapt ce atestă simplitatea unei asemenea probleme pentru viaţă, pentru cel ce visează.

Nnu se poate vorbi de Vis fără suspendarea straturilor superioare ale Memoriei, al căror obiect îl constituie reţelele mnezice de reprezentări condensate pozitiv. Căci din punct de vedere ideatic straturile profunde nu au puterea de a se impune în faţa straturilor superioare dacă acestea ar funcţiona. Subiectul poate să îşi imagineze ca adevărate ideile sale superioare pentru că el are puterea Condensării Pozitive, ceea ce presupune un complicat exerciţiu intelectual de raportare la realitate. Dar iluzia de realitate a acestora este luată chiar din condensarea sentimentului realităţii pe care îl dau aceste reţele pozitive. Reţelele negative, ce fac obiectul straturilor profunde în special, sunt recunoscute ca imposibile în starea de veghe tocmai pentru că acestea nu se suprapun cu anumiţi algoritmi ideatici cultivaţi de Gândire şi care au suficientă autoritate să discrediteze reţelele negative ale straturilor profunde. Acesta este şi cazul rezistenţelor în faţa demersului psihanalitic. Subiectul recunoaşte ca ‘iraţionale’ ideile sale abisale, el nu crede că ar putea avea aceste idei discreditate logic. Însă experienţa psihanalitică convinge că o astfel de discreditare nu este suficientă pentru anihilarea unora care se bucură de autoritatea tradiţiei cum sunt ideile profunde. De aceea tradiţia supravieţuieşte mult timp în sufletul profund chiar şi după ce a fost recunoscută ca inoportună de către spiritul modern.

Dealtfel, paradoxul este că aceste reţele profunde sunt autoritatea energetică a sistemului ideatic al straturilor superioare. Ideile profunde guvernează sistemul ideatic superior, ca piloni ai acestuia. Dacă aceste reţele profunde şi brute nu sunt perceptibile în timpul stării de veghe este tocmai pentru că această bază a Psihicului se verifică la nivelul straturilor superioare iar energia se răspândeşte pe reţelele superioare. Reprezentările profunde sunt încorporate în ideile normale şi în percepţiile stării de veghe. Prin acest aflux energetic ele pot fi ignorate, fiind condensate în forma finală a straturilor superioare. Cu totul altfel se întâmplă în Vis sau în Psihoză unde aceste straturi sunt fie suspendate din cauza odihnirii lor (în primul caz) fie anulate structural sau funcţional de către diferiţi factori (în cel de-al doilea). Acest fapt face ca aceste reprezentări să nu se mai poată condensa în altceva ceea ce explică explozia acestor reţele profunde ce pot apărea în Vis sau Psihoză, percepute ca reale.

Una dintre marile enigme ale Visului este capacitatea de amintire a acestuia după Somn. Uneori amintirea unui vis poate să se menţină pe perioade de zeci de ani. Teoria satisfacerii dorinţei a fost recunoscută chiar de Freud ca parţială (‘Dincolo de principiul plăcerii’) tocmai relativ la astfel de fapte. De aceea el a introdus Compulsia la Repetiţie dar chiar şi ea însăşi se vede pusă în situaţie dificilă. Ea este insuficientă cel puţin pentru faptul că în timpul Somnului nu se satisface nici o dorinţă, exceptând pe cea de a dormi şi atât. Toate teoriile ce mizează pe sciziunea Conştient–Inconştient se află în aceeaşi situaţie. De ce această dorinţă satisfăcută mai are nevoie să treacă în Memorie? De ce amintiri crezute uitate apar mai curând în Vis decât atunci când întregul sistem cerebral este în stare de veghe? De ce aceste reprezentări vagi şi nesemnificative devin deodată importante, ţinute minte, după ce au fost elemente ale unui Vis? Răspunsul constă tocmai în capacitatea de regenerare a Memoriei. O astfel de capacitate nu trebuie neapărat să fie suspendată total în timpul Somnului. Se poate explica suspendarea funcţiilor reţelelor suprasolicitate însă după cum Organismul însuşi se regenerează este perfect justificată şi împrospătarea reţelelor mnezice cu naşterea unui nou strat mnezic. Dacă Visul reprezintă neconcordanţa timpului de regenerare ale diferitelor zone din sistemul general de reţele mnezice atunci explozia lor funcţională nu poate să găsească ecou decât în planul stratului nounăscut, care se vede în situaţia de a avea primele sale informaţii. Căci straturile mnezice profunde au nevoie de un timp mai scurt de regenerare asemenea fiziologiei extracerebrale tocmai datorită folosirii lor mai reduse dar şi rezistenţei lor mai mari în faţa remanierii mnezice.

De aceea rezonanţa reprezentărilor Visului este mai mare decât în cazurile în care reprezentările ar fi rămas la nivel normal. Stratul superior nu face decât să preia această stare mnezică a Visului şi să şi-o aproprieze în perioada diurnă următoare Somnului atunci când reprezentările straturilor profunde îşi vor fi reluat deja locul în sistemul ideatic. Straturile mnezice profunde revin astfel la starea de ascundere aşa cum iniţial ele au fost înainte de realizarea Visului. Ele susţin reţelele complicate ale straturilor superioare dar sunt eclipsate de ele atunci când sunt active. De aceea fără ipoteza stratului nounăscut, Visul ar dispărea şi el odată cu înflorirea ideatică diurnă. Dată fiind ‘foamea’ acestui strat mnezic nounăscut realizat în urma regenerării prin odihnă a Memoriei orice informaţie are şanse să fie engramată pe el. De aceea pare să fie falsă teoria conform căreia multe din vise s-ar uita până la starea de veghe. Aşadar salvarea acestei senzaţii de realitate este dată de stratul nounăscut ce păstrează excitaţia sa aşa cum a primit-o în timpul Somnului deşi reprezentările profunde îşi reiau locul de intermediari în Condensare din starea de veghe în forma originală, fiind din nou ignorate.

 

 

 

2.2.4.2.5. Cataliza este principiul uitării Visului

Uitarea viselor, uneori pe parcursul aceleiaşi zile, nu este opera cenzurii aşa cum crede Freud. În general teoria cenzurii cade ca explicaţie pentru Condensare şi Deplasare. Aceste fenomene sunt date, aşadar de epuizarea funcţională a substratului organic al Memoriei, de starea de odihnă din timpul Somnului. Dacă ar exista o astfel de cenzură şi în cazul uitării ar fi mai natural ca Visul să nu fie recunoscut deloc dimineaţa. Situaţia se întâmplă dup acest model în cazul Hipnozei unde într-adevăr subiectul nu îşi mai aminteşte ceea ce i s-a spus la şedinţă dacă, printre altele, i s-a spus să nu îşi amintească despre acest lucru. Aici sugestia funcţionează ca o cenzură şi are la bază tocmai mentalitatea Complexului Matern care primează în faţa amintirii relaţiei personale anterioare sugestiei. În cazul Visului ar trebui ca Visul să nu fie amintit deloc după cum Freud însuşi recunoaşte că cenzura slăbeşte în timpul nopţii, al Somnului şi revine la aceeaşi valoare în starea de veghe. Tocmai pentru că devine şi mai puternică ea ar putea suprima şi mai mult ‘realizarea dorinţei’. Pus în faţa unei astfel de probleme, Freud o tratează superficial. El aduce exemplul unor vise de ale sale vechi, scrise pe hârtie, pe care le analizase abia după câţiva ani din lipsă de timp fapt care, spune el, nu a periclitat în nici un fel înţelegerea lor. De aici el trage concluzia că numai slăbirea cenzurii, ca urmare a propriei autoanalize, ar fi făcut ca acest lucru să fie posibil. Însă acest argument este duplicitar. Pe de o parte el recunoaşte că cenzura şi-a făcut datoria, făcându-l să uite visul timp de ani de zile (în caz contrar ele nu ar mai fi trebuit notate pe hârtie deloc) iar pe de alta, el spune că cenzura a fost slăbită ca urmare a autoanalizei, care nu se poate face subit. Pus în situaţia de a explica amintirea imediată a Visului dimineaţa în ‘Interpretarea viselor’, el emite anumite ipoteze la care se obligă să revină, lucru pe care nu îl mai face ulterior. La aceasta se adaugă şi marea problemă a viselor ce se păstrează în Memorie zeci de ani uneori, fapt care aduce un întreg spectru de dificultăţi după cum s-a arătat mai sus.

Uitarea viselor se datorează faptului că amintirea lor de dimineaţă este datorată nu straturilor profunde unde Visul îşi are originea, ci stratului mnezic cel mai nou care apare datorită regenerării naturale a Memoriei, a Catalizei. Acest nou strat apare de cele mai multe ori pe timpul nopţii în timpul Somnului unde acesta îşi are ecoul. Visul este singurul element ce dă utilitate primară acestui strat nounăscut. Ele este jocul acestui nou strat mnezic aflat în perioada infantilă. Uitarea sau păstrarea în memorie a conţinutului său manifest depinde mai întâi de implicarea straturilor profunde iar apoi de gradul de păstrare a ‘copilăriei’ stratului nou care se joacă cu aceste date. O activitatea intelectuală asiduă scurtează copilăria Visului şi astfel el este uitat de cele mai multe ori dacă straturile mnezice profunde oferă date rutinate şi ele. Însă un stil de viaţă relaxat şi simplu este un teren mai fertil pentru păstrarea amintirii viselor chiar dacă produsul profund este unul slab investit energetic.

Starea de veghe produce o reluare a activităţii Memoriei inclusiv a straturilor superioare care se suprapun faţă de cele profunde din care Visul îşi trage energia. Condensarea Pozitivă face ca aceste straturi profunde să fie încorporate în cele superioare şi de aceea se produce o sciziune funcţională preluată de stratul nounăscut şi cele profunde, deghizate acum parcă în ceea ce aici se numeşte periferia Visului sau conţinutul latent al său. O legătură între starturile profunde şi cel nounăscut se face prin intermediul psihanalizei care stabileşte noi reţele de asociaţie între nucleul Visului şi periferia lui. Astfel că ceea ce era în afara subsistemului de reţele reduse la epuizare catalitică în acest caz este ulterior introdus în interiorul său iar reţeaua este întărită. Între reţelele sale de asociaţie mnezică se stabileşte o reţea superioară de asociaţie pe baza căreia este posibilă Deplasarea. Aşa se explică de ce, după explicarea periferiei, un vis este trecut din starea de nucleu în cea de periferie iar repetarea lui într-o noapte viitoare este aproape imposibilă. (Viceversa este la fel de valabilă: dacă un vis analizat se repetă înseamnă că analiza nu a fost suficient de profundă). Acest proces se numeşte aici difuzarea periferică a aprehendării psihanalitice sau comprehensiunea şi constituie motorul curei psihanalitice după cum se va vedea. În momentul în care o reprezentare sau reţea este încorporată sub raportul ideatic atunci se stabilesc puternice întăriri între acestea şi reţelele centrale ale sistemului psihic iar Visul Nuclear este încorporat în ele. În acest fel el poate fi ţinut minte mult timp după aceea iar unele vise, ceva mai complicate, sinteză a Suprastructurării Psihice pot fi ţinute minte toată viaţa. De aceea un vis ce este uitat este insuficient aprehendat. Excepţie fac cele cu elemente diurne care sunt engramate superior şi care pot fi catalizate ele însele. Observaţia faptului că multe vise se uită dacă cel ce visează se trezeşte în timpul nopţii, gândindu-se la vise şi în special analizându-le, nu se explică prin faptul că subiectul nu mai este nevoie de ele deoarece îşi ratează scopul de presupus paznic al Somnului, cum spune Freud, din moment ce subiectul s-a trezit deja. Dimpotrivă, după această teorie, tocmai atunci ar trebui ca Visul să continue să apară chiar şi mai pregnant pentru ca subiectul să poată cel puţin de atunci încolo să doarmă bine. Faptul că nu se întâmplă aşa atrage noi dubii asupra teoriei însăşi.

 

 

 

2.2.4.2.6. Deplasarea

Unul dintre atuurile principale care l-au favorizat pe Freud în teoria sa asupra Aparatului Psihic a fost tălmăcirea, aprehendarea, înţelegerea sensului Visului. Acesta are un sens, chiar dacă pare de multe ori absurd, iar acest sens nu poate fi arătat decât printr-o muncă specifică de analiză. Căci, fiind elaborat după legile specifice ale mecanismului visării, Visul face ca acest sens să fie deghizat. Descoperirea pe care Freud a făcut-o referitor la această tehnică pare mai degrabă o redescoperire (ceea ce nu îi subminează deloc valoarea). Aristotel vorbeşte de faptul că un bun tălmăcitor al Visului este acela care găseşte asemănări între vis şi tălmăcirea lui. Cel care are experienţă în analiza viselor ştie că această asemănare este cea care face ca un element din vis să fie pus în relaţie cu un sentiment sau o situaţie întâmplată în realitate. Dacă tălmăcirile de care vorbeşte Aristotel nu ar fi fost făcute de tălmăcitori cu experienţă, care nu ar fi înţeles bine conţinutul unui vis, Aristotel nu ar fi vorbit despre acest individ cu calificativul de ‘bun’ căci el este piatră unghiulară pentru multe ştiinţe şi nu s-ar fi lăsat sedus de misticisme. Trebuie ca tehnicile tălmăcitorilor antici să fi fost destul de avansate devreme ce Aristotel le-a luat în considerare.

Visul, aşa cum apare el şi cum îl ştie toată lumea, este doar o latură manifestă a sa, de aceea Freud l-a numit conţinut manifest. Dincolo de acesta el ascunde un conţinut latent, care este însuşi sensul lui. Faptul că nu conţinutul latent este visat şi cel manifest care este mult mai simplu şi mai redus se explică prin fenomenul de Deplasare care este un fel de scut informaţional al acestui conţinut latent. Visul apare ca urmare a unei supraexcitări a unei anumite reţele mnezice sau a unui subsistem de reţele din cadrul sistemului general. O astfel de excitaţie produce ecforarea reprezentărilor cuprinse în reţea care pot fi acceptate, recunoscute de Sistemul Psihic sau refulate. Ceea ce trebuie reţinut este că această excitaţie psihică nu are loc noaptea, cum credea Freud după cum s-a arătat mai sus, ci ziua, cu o excitaţie psihică suficient de puternică pentru a conduce la latenţa manifestării sale comportamentale. Această condiţie este indispensabilă pentru Vis căci fără această excitaţie Visul nu poate apărea şi nu se pot explica. Ea uneori poate surveni şi noaptea prin influenţa unor factori externi (ceasuri, căldură, frig, cuvinte induse, etc.) ceea ce dă naştere la visele de excitaţie.

Pulsiunile sunt singurele ce pot explica o astfel de excitaţie internă. Cele Fiziologice sunt extrem de slabe noaptea tocmai pentru că Organismul nu le acordă fondul energetic. Dar tocmai această slăbire a lor poate scoate din hibernare pe cele Autonome. Dacă se reconstruieşte imaginea structurării lor cu negocierea între cerinţele Instinctelor şi fondul ereditar de modificare culturală oferit de acestea se poate concepe un moment de cristalizare la nivel de individ în care acest fond să nu mai aibă nici un rol în formarea lor asemenea părinţilor pentru copiii ajunşi adulţi. În limitele unor acţiuni asidue de formare ele îşi vor fi consolidat un anumit nivel de acţiune care nu poate fi convins aşa uşor să ‘iasă la pensie’. De aceea ele se mai pot juca în vise pe fondul slăbirii funcţiei Pulsiunilor Fiziologice în timpul Somnului. Teoria Somnului deranjat de acestea pe care o susţine Freud este fantezistă după cum s-a arătat mai sus. Dimpotrivă, teoria Visului indirect care îşi are originea chiar ziua, poate scăpa de aceste contradicţii şi poate explica de ce visele sunt sporadice la unii oameni tocmai pe baza acestei supraexcitări psihice. Căci ea nu apare în fiecare zi, ci doar în anumite momente, în funcţie de situaţie. Odată cu ecforarea respectivului complex de reţele mnezice şi cu suprasolicitarea Hardului organic, acesta este scos din competiţie în ceea ce priveşte posibilitatea de a avea reprezentări în posibilul viitor vis. Însă acestea vin din cadrul altor reţele care sunt excitate secundar datorită plusexcitaţiei ce rămâne rest din conversia acestuia în ecforarea reţelelor primare, recunoscute sau refulate. Acesta este fenomenul Deplasării.

Apariţia viselor simbolice se face prin Refularea sistemului de reţele în stare de inactivare nocturnă la baza lor topică, adică la elemente dintr-o anumită reţea verticală. Cu cât aceste elemente sunt mai bine fixate mnezic cu atât este mai mare posibilitatea ca ele să înlocuiască sistemul de reţele ce se odihneşte în cadrul Visului. În ceea ce priveşte Deplasarea, adică asocierea şi Condensarea Orizontală, această asociaţie nu se face direct de la sistemul în sine căci acest lucru ar presupune deja încadrarea anterioară a respectivului element în sistem, ceea ce presupune adăugarea unei noi reţele sistemului. În acest caz, epuizarea ei împreună cu sistemul ar fi iminentă. O astfel de Deplasare trebuie să fie neutralizabilă. Asta înseamnă că asociaţia ce se stabileşte între anumite elemente din sistem şi elementul de deplasare, este una ce aparţine fazei negative a Intelectului şi abia apoi respinsă de retractarea ideatică ordonatoare a sa. Întărirea unei asemenea asociaţii nu este posibilă decât prin investirea ei cu autoritate din partea elementelor pe care le substituie în mod inutilizabil el însuşi pentru sistem din pricina aceluiaşi simplu motiv al separării de sistem. Acesta este conţinutul latent al Visului. Asta înseamnă că însuşi elementul din structura asociaţiei ce este proiectat către elementul extern asupra căruia se deplasează Visul este el însuşi element al fazei primare a asocierii, a excitaţiei ideatice negative a Intelectului. Reţeaua de asociaţie este tot verticală, pentru ca apoi să se proiecteze asupra elementului de deplasare tot în mod simbolic. Deci investiţia pulsională a elementului de deplasare nu se face direct, de la sistemul de reţele latent cum credea Freud, ci mijlocit, pe baza sa topică de asociaţie. Cu alte cuvinte, susţinerea asociaţiei se bazează pe o reţea verticală în ambele sensuri.

Odată stabilit aportul Intelectului în formarea Visului, adică a rolului funcţionării Memoriei în ceea ce priveşte straturile sale superioare, se pune întrebarea în ce mod este posibil ca acest lucru să fie făcut chiar în timpul somnului. Răspunsul este fireşte acela că acest lucru nu este făcut deloc aşa. Căci o astfel de activitate minuţioasă nu este posibilă în timpul Somnului. Elaborarea Visului nu se face în timpul apariţiei sale. Pe lângă caracterul paradoxal al aceste afirmaţii apar numeroase alte întrebări. Prima se referă la stabilirea originii sale temporale. Răspunsul la această problemă nu poate fi dat decât de cazul de funcţionare a Intelectului însuşi, respectiv de perioada diurnă. Complicatele operaţii intelectuale descrise mai sus sunt posibile în paralel cu cele obişnuite. Faptul că în Vis rămân doar acestea, se datorează lipsei de utilizare a noii reţele, prelungirea ‘copilăriei’ sale, după cum s-a spus mai sus. Excitarea ei prin investiţia pulsională, altfel ca cea din timpul nopţii, face ca aceste elemente să supravieţuiască pur şi simplu, asemenea selecţiei naturale, sistemului de reţele latent, logic, al sistemului ideatic global. Întărirea unui element de asociaţie subliminală, prelogică, este autorizată de condensarea asupra lui a cât mai multor reţele din sistemul global în aşa fel încât să devină un nod de reţea, adică o reprezentare care se asociază cu un număr maxim de alte asemenea ei.

Consecinţele unei asemenea constatări au în primul rând posibilitatea de a releva paralelismul gândirii normale cu cea latent psihotică, negativă, la orice individ ce visează şi deci ce raţionează. Latenţa psihotică a omului normal sub raportul ideatic este evidentă. Animalele, fiind lipsite de capacitatea de gândire asemenea omului şi lipsite de tradiţii culturale, sunt incapabile de a avea un sistem ideatic vast care să permită operaţii intelectuale complicate şi prin urmare nu pot avea vise ca oamenii din principiu. Ele pot totuşi avea vise rudimentare, legate de interesele cotidiene din cadrul sistemului lor ideatic rudimentar în funcţie de mediul în care trăiesc asemenea simplităţii celor ale copiilor. Însă animalele nu au vise complicate asemenea oamenilor.

Fenomenul de Deplasare care apare în Vis trebuie să se datoreze în primul rând fixării diurne asupra unui element care suportă proiecţia unui conţinut psihic de obicei inhibat. Atenţia voluntară a subiectului asupra acestui element extern trebuie de asemenea inhibată căci subiectul nu înţelege pe moment latura negativă a acestui conţinut proiectat. Percepţia ce urmează acestei Proiecţii are la bază acest fond pulsional care determină statutul de asociere verticală a respectivei reprezentări. Al doilea model vizează altceva şi anume suprasolicitarea reţelei în care este plasată reprezentarea sau interesul oarecare existent la un moment dat în câmpul de acţiune al unui subiect. Astfel că, reprezentarea sau sistemul de reprezentări în cauză se reduce la o reprezentare de bază care este pusă în relaţie de asociaţie verticală cu acestea. Cu alte cuvinte acestea sunt deduse la scheletul lor topic. În sfârşit, cel de-al treilea model vizează o asociaţie pe orizontală a reprezentării ce este dată ca nod de reţea într-un sistem de reţele foarte solicitat dar care reprezintă un interes oarecare. Primul model are o explicaţie retroactivă, legată de ‘deghizarea’, de amânarea pe cale ocolită a unei Pulsiuni. Inhibiţia ei, care de cele mai multe ori este dată de refulare, conduce la excitaţia ei, ceea ce face ca reţelele mnezice ce nu au apucat să fie refulate în viaţa de zi cu zi sau cel puţin, inhibate, să primească iradierea energetică a acesteia. Celelalte două modele au explicaţii fiziologice, legate de epuizarea capacităţii organice a Memoriei de a funcţiona în zona respectivelor reţele. Excitaţia psihică nu poate conduce la funcţionarea acestor reţele care se odihnesc în Somn dar conduce la excitarea reţelelor învecinate ce nu au fost foarte solicitate diurn.

Iată un alt motiv de a fi considerată greşită opinia susţinută de Freud după care Deplasarea s-ar datora cenzurii, ca un mecanism special al Visului. O astfel de teorie este tributară concepţiei sale despre Vis ca paznic al Somnului concepţie combătută în amănunt mai sus. În orice caz, după Freud, deformarea Visului s-ar datora împăcării cenzurii cu dimensiunea neutralitic-halucinatorie a Visului. Numai că cenzura nu poate fi altceva decât însăşi Refularea. Insă dacă ea poate fi observată clar în primul model descris aici, nu mai este totuşi implicată în celelalte fiind aproape imposibil de văzut căci ea îşi are originea în perioada diurnă şi nu în cea nocturnă. Exceptând visele de excitaţie, toate visele se visează de fapt ziua iar excitaţia mnezică este singura în măsură să provoace ecforarea unor reţele mnezice. Ea este un fenomen general în vise şi deci nu se poate restrânge la excitaţia nocturnă la care se referă Freud. De aceea, pe lângă aceasta, trebuie acceptată una diurnă, singura care poate explica Visul care nu apare ca o excitaţie nocturnă. Fără această ipoteză mecanismul său nu este posibil din punct de vedere neurocerebral.

Aşadar cenzura nu este un fenomen specific apariţiei Visului. El poate apărea foarte bine şi fără ea. Dacă ar exista un mecanism special pentru aceasta în ceea ce priveşte formarea Visului sau pentru rezistenţa în tălmăcirea lui, care ar determina eventual ‘obiectivare a cenzurii’ după cum spune Freud, atunci însăşi înţelegerea lui nu ar fi posibilă. Căci actul psihanalitic s-ar împotrivi unui mecanism fiziologic cu rol precis în acest caz iar psihanalistul ar fi asemenea schizofrenicului care refuză să mai mănânce pentru că consideră că nu mai are aparat digestiv. Însă situaţia nu se prezintă aşa iar aprehendarea Visului nu duce deloc la o tragedie fiziologică. Visul are valenţe reversibile chiar şi în cazul Nevrozei dată ca urmare a educaţiei sălbatice şi unde subiectul îşi impune un mod nenatural de a fi. Iar aici se recunoaşte teza freudiană a psihopatologismului originar al Psihicului Uman, prin faptul că conţinutul său latent este recunoscut ca patologic ce apoi ar trebui normalizat prin actul de cenzură. Iar dacă teoria lui pare să fie plauzibilă pentru primul model de Vis, ea este cu totul eronată în celelalte două modele.

 

 

 

2.2.4.2.7. Condensarea

Relaţia dintre Condensare şi Deplasare i-a scăpat lui Freud. El le-a tratat mai mult descriptiv decât dinamic. De aceea atunci când încearcă să aprofundeze problema el devine foarte obscur, tocmai pentru că nu are la îndemână o teorie asupra Hardului Sistemului Psihic. În fond Deplasarea este o Condensare Orizontală unde reprezentările nucleare se substituie unora periferice la nivelul reţelelor orizontale. Condensarea este un proces al întregii activităţi psihice şi nu numai a Visului respectiv a unei părţi din acesta cum Credea Freud. Alături de Deplasare şi simbolistică fiecare sunt sugerate de el ca ocupând locuri separate. În realitate ele se suprapun una peste cealaltă şi acoperă integral Visul. El pare să rezerve conceptului de ‘condensare’ doar domeniul Condensării Negative şi nu şi pe cel al Condensării Pozitive, a periferiei Visului către centru. Condensarea Negativă este motorul unei reprezentări absurde, relativ la două reprezentări reunite forţat într-una singură în felul acesta apărând imagini de genul celor ce populează pânzele lui Dali. Astfel că şi aici se poate vorbi de Condensare şi ea trebuie recunoscută ca fiind în relaţie cu latura negativă a Visului fiind la fel de importantă ca aceasta şi având acelaşi principiu. Unii autori postfreudieni ajung la extrema cealaltă, tinzând să ignore Condensarea Negativă în favoarea celei Pozitive. Odată ce se stabileşte clar acest lucru trebuie analizată relaţia dintre reprezentările coerente din Vis (adică cele ce par normale în conţinutul său manifest) şi acele reprezentări suprarealiste ale sale, unde este recunoscută Condensarea.

Gradul de excitare a reţelelor secundare care apar în fenomenul Deplasării trebuie să întrunească condiţiile unui anumit prag. El nu trebuie să fie atât de mare încât să declanşeze pe loc ecforarea reprezentării căci ar conduce la suprasolicitarea engramelor sale şi astfel apare posibilitatea epuizării sale. Practic o astfel de situaţie face să nu apară posibilitatea de visare. Dar nu trebuie să fie nici atât de mic încât Visul să nu aibă loc deoarece respectiva reţea nu ar întruni condiţiile conversiei excitaţiei în ecforare. Fireşte că aceste condiţii nu sunt valabile pentru cazul în care excitaţia psihică survine seara înainte de adormire în aşa fel încât sistemul ideatic nu are timp să elaboreze concluzii şi să suprasolicite Hardul complexului de reţele care se pot regăsi foarte bine în Vis ca un fel de continuare a gândirii de dinainte de culcare. Deci, exceptând acest caz, Deplasarea respectă aceste praguri de excitaţie psihică.

Aici intervine relaţia Deplasării cu Condensarea. Căci dacă o astfel de reprezentare sau de reţea secundară nu întruneşte pragul minim în ceea ce priveşte excitaţia finită de la un anumit subsistem de reţele mnezice, totuşi ea poate întruni acest prag cu ajutorul excitaţiei venite de la alte astfel de subsisteme, prin Deplasare. Astfel energia psihică se însumează şi prin acest fapt se respectă pragul minim de excitare. Acesta este Condensarea Centripetă, unde o reprezentare sau o idee centrală este investită cu mai multe excitaţii periferice. Acesta este cazul viselor clare şi coerente în aşa fel încât autorul poate crede că nu mai este nimic de explicat. Simbolistica naturală, care se deosebeşte de simbolul oficial, cu intervenţii subiective, se înscrie în acest model de Condensare Centripetă. Celălalt model este al Condensării Centrifuge şi apare atunci când acestea se reunesc într-un singur element (Reprezentare sau Idee) datorită ambivalenţei ideatice sau a consecinţelor multiple ale unei idei, atitudini, situaţii, etc. În felul acesta iau naştere, pe de o parte, reprezentările fantastice şi visele absurde iar pe de alta, visele clare dar care au substrat multiplu şi conţinut latent la fel de complex ca şi în celălalt caz.

Înlănţuirea ideilor onirice pe care Freud le numeşte ‘idei manifeste’ le reprezintă pe cele latente. Aceste idei manifeste nu sunt consecinţa a celor latente, ci principiul acestora. De aceea, latent este însuşi Visul faţă de ideile generale în care se înscrie. Mecanismul Deplasării s-a dovedit a fi el însuşi guvernat de arhetipurile straturilor profunde şi ea nu se susţine decât prin această autoritate. Dacă se ia în considerare diferenţa dintre Condensarea Parţială, care apare doar la nivelul reprezentării şi Condensarea Generală, care apare la nivelul ideii, atunci trebuie spus că nu periferia Visului (conţinutul latent) se condensează la nivelul său. Căci dacă nucleul Visului este dat tocmai de straturile mnezice profunde, prin simboluri sau reprezentări catalizate sau direct prin Deplasare, atunci este firesc ca straturile profunde ale Memoriei să fie anterioare celor superioare din punct de vedere temporal. Or, teoria Condensării Generale a lui Freud prezintă lucrurile exact invers: Visul, (nucleul) este dat ulterior periferiei sale. În acest caz menţinerea conceptului de ‘condensare onirică generală’ ar avea o raţiune pur descriptivă şi nu una dinamică. Căci Visul apare nu ca o clasificare, ci ca o diviziune dacă se poate face această comparaţie cu domeniul logicii. Dacă se întâmplă ca Noţiunea Generală să supravieţuiască noţiunilor ce se divid din ea, adică Visul să apară doar ca nucleu, asta nu se întâmplă datorită cenzurii despre care vorbeşte Freud. După el, ea trebuie să oprească realizarea dorinţei iar Visul s-ar deghiza pentru a se furişa de aceasta. O astfel de descriere l-a condus la ideea că ‘visul este paznicul somnului’. Însă, după cum s-a demonstrat mai sus, această speculaţie organicistă este imposibil de susţinut ştiinţific. Aici este nevoie de fenomenul epuizării organice a starturilor superioare ce are nevoie de mai mult timp de recuperare prin Somn pentru o explicaţie viabilă a fenomenului Visului.

 

 

 

2.2.4.2.8. Aprehendarea

Visul nu se poate reduce la un singur sens şi Freud a recunoscut parţial el însuşi într-un fel acest lucru ca urmare a experienţei brute de analiză a viselor. Totuşi el a continuat să creadă că există un sens major al viselor, pe care orice psihanalist bun trebuie să îl găsească. Fireşte că orice psihanalist bun trebuie să dea o analiză cât mai completă visului pe care îl analizează şi să aducă elemente revelatoare pentru asociaţie. Însă, nu se poate vorbi despre o descifrare, de interpretare a Visului aşa cum sunt descifrate textele din limbile necunoscute. Căci Visul este creat de mintea Omului, de asociaţiile dintre modelele de reţele mnezice, asociaţii ce nu vizează o regulă neapărat. Este suficient ca două lucruri să se prezinte într-o relaţie oarecare, fie ea chiar şi o dorinţă particulară a celui ce o face, pentru ca asociaţia să se stabilească, indiferent de cât de absurdă este pe plan logic. Tocmai de aceea apar în vise tot felul de elemente ce sunt total absurde, de genul condensărilor negative de obiecte de genul celor din picturile suprarealiste. De asemenea, multe din elementele prezente în vise au rezonanţă ambivalentă. Nu există conţinut manifest şi conţinut latent al Visului într-o demarcaţie atât de strictă ca aceea descrisă de Freud căci aceste lucruri sunt două feţe ale aceluiaşi sistem de reţele mnezice. Conţinutul latent este întreg Sistemul Ideatic şi nu poate fi redus la câteva idei cum face el. Căci Sistemul Ideatic nu prezintă structuri ideatice izolate ci toate acestea conlucrează retroactiv unele cu altele. Conţinutul manifest este exact ceea ce reuşeşte să supravieţuiască remanierii mnezice date de actul de odihnire al Memoriei în timpul Somnului. În această stare unele noduri de reţea sunt mai puţin solicitate în timp ce altele sunt mult mai solicitate şi au nevoie de odihnă pentru recuperarea fiziodinamică.

Uneori poate surprinde faptul că un vis poate să reprezinte ceva, că el are un sens, însă o astfel de reacţie vine pe fondul unei concepţii magiciste, tradiţionaliste, după care Inconştientul este ceva cu totul deosebit de Conştient. Această idee a fost respinsă mai sus. Când Freud a descoperit că de fapt aceste Instanţe conlucrează, fireşte că a fost luat în râs. Faptul că ideile minţii sunt de fapt şi în stare de veghe şi în stare de Somn iar mintea unui Om este una şi aceeaşi şi ziua şi noaptea a părut bizar la acea vreme. Alţii, mai deschişi în opinii, au fost surprinşi cu adevărat constatând că mintea omenească este aceeaşi şi ziua şi noaptea după cum primitivii au trei nume diferite ale soarelui în funcţie de poziţia sa pe cer şi care se arată surprinşi să afle că toate trei sunt de fapt unul şi acelaşi lucru.

Tot ce trebuie să facă psihanalistul în analiza viselor este cercetarea sistemului ideatic al celui ce a avut visul şi apoi să spună cu ce anume s-a asociat elementul din vis din acest sistem. Însă nu se poate face mare lucru aici dacă se ia ca reper această prejudecată legată de scindarea minţii omeneşti în vis şi în stare de veghe sau teorii de genul celei enunţate de Descartes conform cărora Dumnezeu ar pune idei în mintea umană. Legat de ‘interpretarea’ acestor vise de către concepţia populară, care dă Visului un sens divin, un mesaj de la zei, Freud însuşi a căzut pradă sensului unic. O mulţime de certuri legate de analiza viselor s-ar fi evitat foarte simplu dacă psihanaliştii şi-ar fi dat seama că visele au mai multe repere şi că nu este posibil ca un vis să fie analizat total, deoarece acest lucru presupune o muncă de reconstrucţie ideatică ce se referă la sistemele ereditare ceea ce este cu adevărat imposibil. Era mai bine ca, în loc să se certe, psihanaliştii să recunoască faptul că toţi au dreptate cu excepţia faptului că nu îşi recunosc acest lucru reciproc. În fond nu este imposibil să se reconstruiască un sistem ideatic căci cel ce este analizat îl poate descrie pur şi simplu. Însă este imposibil de a recunoaşte acele idei patologice ce apar în vise şi pe care subiectul nu le recunoaşte ca fiind ale sale, după cum însuşi Visul nu va fi fost recunoscut ca atare din motivele invocate mai sus. Psihanalistul nu trebuie decât să aducă acele indicii ce dovedesc contrariul şi să convingă pe cel în cauză că el, de fapt, nu este ceea ce a fost învăţat să creadă că este, cel puţin de către educaţia tradiţională. De aceea, psihanalistul poate alege din sistemul ideatic al celui ce visează elemente care îi specifice interesului lui teoretic ca în analiza oricărui Act Psihic de fapt. De aceea ‘dovezile’, pe care psihanaliştii le aduceau în certurile lor nu erau relevante decât pentru ei înşişi. Problema este în ce mod psihanalistul se pricepe să miroasă ce anume şi-ar refula pacientul. Acest lucru este o sarcină ce se consolidează în timp pe parcursul şedinţelor de psihanaliză. Psihanaliştii au fost criticaţi pentru faptul că analizele lor nu corespundeau însă aici este implicată problema tocmai acestei acomodări cu vastul sistem ideatic al unui individ. Fireşte că cei ce s-au supus la un astfel de test nu au putut să spună acelaşi lucru, nu au putut să identifice ceva ce este patologic la cineva, pentru că nu au avut timp. Însă concluziile lor erau, fără îndoială, toate valabile cu condiţia să fi fost nu explicate pe baza simbolisticii, ci pe cea a asocierii cu elementele Sistemului Ideatic al subiectului. De aceea trebuie precizat faptul că cel în cauză tinde să nu mai dea detalii unei viitoare analize după ce i s-a descoperit secretul iar psihanalistul să întâmpine rezistenţe ‘conştiente’.

Gândul nu este realitatea, nu este obiectul reprezentat. Deşi fiecare este de acord cu un astfel de enunţ, totuşi, în profunzime se crede în faptul că gândul este o realitate obiectuală, ideea tributară magicismului primitiv. Sistemele filosofice, tradiţiile şi instituţiile sociale au această presupoziţie la bază. Reacţia psihanaliştilor la lipsa de aderenţă la ‘interpretare’ pe care o făceau colegii lor, se datora tocmai credinţei că gândul ar fi supus principiului noncontradicţiei din logică. Este normal ca Visul să aibă un număr nedefinit de sensuri. Dacă psihanalistul vede Visul ca pe un obiect real, atunci fireşte că se va înfuria atunci când cineva vine cu un alt sens în explicarea lui. Însă tocmai aici stă ambivalenţa demersului psihanalitic tradiţional.

Iată un exemplu semnificativ care constă într-un vis publicat de Freud de la un pacient de-al său: ‘Tata a murit dar el a fost dezgropat şi este prost dispus. El continuă să trăiască după dezgropare, însă autorul Visului face tot posibilul să nu se observe aceasta’. După cum însuşi Freud dă detalii, cel care a visat acest vis a avut un dinte bolnav pe care ar fi dori să îl scoată. Medicul i-a recomandat însă să nu se grăbească cu scoaterea lui, este păcat de dinte, mai bine ar fi tratat etc. Analiza a scos la lumină detalii interesante legate de persoana tatălui celui ce a visat; acesta murise recent după un tratament foarte costisitor. Fireşte că Freud spune că cel care a visat a identificat dintele cu tatăl. El spune mai departe, că această identificare se face după prescripţiile religioase mozaice (autorul visului în cauză fiind evreu) în care se spune că ‘dacă un dinte te face să suferi, atunci scoate-l’. De aceea el ar fi vrut să aibă acea atitudine faţă de tată şi nu prin îngrijirile pe care i le acorda care semănau a tratare a dintelui şi nu a atitudinii radicale de scoatere pe care tradiţia iudaică o impunea. Iat că tatăl deschide o altă poveste; acest percept religios presupune că tatăl mai bine ar muri decât să fie tratat. După Freud visul în cauză ar avea tocmai acest sens în ciuda protestelor celui care este autorul său. Faptul că tatăl este prezentat în vis ca prost dispus şi că autorul ar face tot posibilul ‘să nu se observe aceasta’ este explicat de Freud prin resentimentele pe care, copil fiind, acest subiect le-ar fi avut faţă de tată în legătură cu practica masturbării.

Lucrurile sunt prezentate simplist însă, după ‘ochelarii doctrinei’, la fel cum depresivul vede în lume numai ceea ce este negativ. Freud este cu totul neexplicit deşi povestea cu masturbarea este un lucru evident, legat de culpabilitatea inoculată de tradiţie relativ la această practică. El însă nu explică restul de sensuri ale respectivului vis. Învierea tatălui este fără îndoială punctul cel mai important care poate fi explicat prin mai multe gânduri. Unul ar fi cel al problemei cu dorinţele, ceea ce îl va face pe cel care a visat să mai aibă odată grija tratamentului, adică cheltuirea banilor. Suma de bani pe care el trebuie să o dea la tratarea dintelui se asociază cu cea a tratării tatălui. Deci tatăl scos din groapă presupune o altă ‘durere’ financiară. Pe de altă parte, probabil că cel în cauză s-a gândit că s-ar putea ca tratamentul aplicat dintelui să fie la fel de ineficient ca şi cel aplicat tatălui şi problema să nu fie rezolvată, urmând ca dintele să fie până la urmă scos dar cu cheltuieli inutile în plus. Probabil că această dezamăgire a avut-o cel în cauză atunci când a murit tatăl zicându-şi că a cheltuit degeaba cu tratamentul căci tot la acelaşi rezultat s-a ajuns. Tatăl a fost artificial ţinut în viaţă dar el totuşi a murit fapt ce l-a făcut pe autorul visului să îşi dea seama că boala tatălui l-a făcut ‘un om mort’ iar încercarea lui de înviere prin tratament a fost una inutilă, căci el este tot ‘prost dispus’. Acest lucru înseamnă aşadar, că tatăl este ‘dezgropat’ pe când el este cu adevărat mort. La fel stau lucrurile şi cu tratamentul dintelui. Pe de altă parte trebuie luată în considerare durerea care este mult mai mare în cazul extracţiei decât în cel al tratamentului şi se asociază cu gândul dureros al refuzului tratamentului tatălui. Tatăl este reînviat aici pentru că subiectul se consideră vinovat faţă de proasta educaţie a fiului său şi în acest fel el încearcă să repare greşeala. Tatăl poate fi aici un fel de Dumnezeu care învie din morţi şi care este atoateştiutor. Aici pot fi aduse în prim plan sentimentele de vinovăţie induse de creştini evreilor cum că l-ar fi ucis pe Isus. Iată un alt motiv de a-l poza pe tată în prost dispus. Se poate ajunge cu căutarea la dilema etică generală susţinută cultural între compromis şi inflexibilitatea morală.

Practic un astfel de vis poate conţine în el atât de multe sensuri încât să acopere un întreg domeniu cultural. Explicaţiile lui Freud pot fi cele mai importante în analiza acestui vis, însă dincolo de ele există şi alte conţinuturi care deschid portiţe noi de analiză. Aici se poate deduce şi o ură ambivalentă faţă de tată, pentru că, efectiv nu i-a acordat subiectului o astfel de educaţie. Un alt motiv pentru care tatăl este reînviat în vis este dat de problemele pe care fiul nu le poate face faţă (faptul că a ajuns la psihanalist demonstrează acest lucru). Din acest punct de vedere tatălui îi este cerut ajutorul după cum fac copiii cu părinţii lor prin constructul reînvierii. Dezamăgirea lui faţă de situaţia acesta este chiar aceea care face ca în vis tatăl să apară prost dispus. El poate fi psihanalistul ce pare prost dispus (datorită regulii de abstinenţă) sau însuşi medicul ce va opera tratarea sau extracţia dintelui (stomatologii ştiu în ce măsură, de frica durerii, pacienţii adoptă o poziţie infantilă). Ascunderea a ceva nu se poate reduce la masturbare căci subiectul poate ascunde sentimentele de deznădejde faţă de tată şi luarea unei poziţii cuviincioase faţă de acesta în timpul tratamentului. Secretul ce trebuie ascuns de psihanalist nu este nici el străin aici. Ascunderea lipsei dintelui ce trebuie extras este o altă consecinţă şi fireşte că se pot scrie volume pe tema unui vis ca acesta. Iată câte rădăcini poate avea un astfel de vis.

Este falsă părerea lui Freud că majoritatea viselor nu necesită supraanaliză ci doar unele, puţine la număr. Freud ia aici exact aceeaşi poziţie ca a acelor sceptici la adresa psihanalizei şi la faptul că Visul nu ar avea nici o explicaţie. Cu riscul repetiţiei trebuie din nou arătată latura unei formaţii filosofice dualiste care a stat la baza sistemului său psihologic. Este normal ca din moment ce el caută în vise exact ceea ce îi confirmă teoria, să piardă şi restul de elemente la fel ca şi cel care refuză să caute vreun sens în Vis deoarece crede că acesta nu ar avea nici un sens şi pentru care nu depune nici un efort de cercetare. Este clar că această poziţie este influenţată negativ de teoria ideoteică care probabil că supravieţuia în profunzimile sufletului său.

 

 

 

2.2.4.2.9. Simbolismul

Deplasarea, Condensarea şi Simbolizarea au la bază acelaşi mecanism şi anume substituirea unei idei sau reprezentări cu un element de asociaţie. Diferenţa dintre ele este aceea că Deplasarea se face pe asociaţie orizontală care de obicei este imediată, în timp ce Simbolizarea şi Condensarea se fac atât pe asociaţie atât verticală cât şi pe orizontală. În acest caz elementul substituit (simbolizatul) şi cel ce substituie (simbolul), nu mai poate reconstitui asociaţia iniţială. Cel puţin subiectul nu îşi mai aminteşte de ea. Astfel că asociaţia imediată de obicei poate fi un element contiguu adică un element care să aibă o relaţie cauzală sau de identitate formală cu elementul substituit. Interesul se fixează asupra lui ca urmare a refulării obiectului de interes real iar excluderea lui din Memorie ca reprezentare dar nu şi ca ‘spirit al lui’ nu şi ca reţea de asociere se transferă către acest element substitutiv. Dimpotrivă, în cazul asociaţiei făcută în timp aceasta se face după identitate formală şi este tributară gândirii magiciste. De multe ori se poate stabili asociaţia fără să se facă apel la simbolistică ce poate fi foarte înşelătoare şi care are statut de probabilitate. Prin urmare ar fi justificabil ca aceste două forme de asociaţie să se numească împreună Deplasare ca fenomen fuzional.

Diferenţa dintre Visul-Simbol şi Visul-Deplasare este pur şi simplu aceea că, în cazul Deplasării, Intelectul găseşte în realitate o situaţie sau un element de analogie pe când în corpul simbolului acesta este nevoit să îl formeze cu mijloace proprii fără ajutorul extern. Este clar că în cazul Deplasării, realitatea are un rol de excitant, de hărţuitor într-o anumită măsură a conţinutului latent în timp ce Visul simbolic vizează o energie proprie Sistemului Psihic ce îşi găseşte astfel interesul prin constrângerea reţelelor mnezice. Trebuie aici precizat modul unilateral freudian, jungian şi adlerian de a analiza simbolurile, fie prin sexualitate, fie prin mitologie, fie prin ‘complexul de inferioritate’. Oricât de clară ar fi descifrarea unui simbol este sigur că el cuprinde şi alte elemente cu totul diferite de primele şi care au o importanţă la fel de mare.

În ceea ce priveşte asociaţia verticală şi uneori chiar pe cea orizontală cu privire al o reţea sau sistem de reţele care se află în situaţie de epuizare diurnă elementul de asociaţie este esenţial fapt ce face ca astfel de elemente să apară în vise. Freud a ignorat acest lucru introducând obscura teorie a simbolisticii Visului, germenele şi mai obscurei teorii a Inconştientului Colectiv, a lui Jung. Dacă nu este scoasă în evidenţă latura asociativă a acestor elemente şi se cade în staticismul Inconştientului, atunci acest lucru este neştiinţific. De exemplu înainte ca Freud să spună că simbolul femeii este casa, cu uşa reprezentând organul genital în care intră cheia (simbol pentru organul sexual masculin) cu geamuri, etc., el trebuie în mod necesar să recunoască în elementul ‘casă’ tocmai condiţia socioeconomică a căsătoriei ce face posibilă Sexualitatea. Deci acest element cuprinde în sine mai multe sensuri ce sunt fuzionate şi care culminează cu asociaţia normală. Fireşte că nimeni nu va nega tiparul mnezic pe care un ciocan îl are în relaţie cu penisul, fiind în relaţie de asociaţie verticală deci de întemeiere topică şi negativă a reprezentării. Însă, aici trebuie cercetat când subiectul a văzut un ciocan, în ce condiţii, poate el s-a lovit la deget cu el, poate a văzut la un moment dat un muncitor pe jumătate gol lovind cu ciocanul un metal etc. Iar dacă el nu îşi poate aminti aceste elemente, totuşi o astfel de reprezentare cu rol de nod de reţea mnezică trebuie să se asocieze cu o situaţie reală. Căci Memoria nu poate scoate de la sine date dacă nu le-a primit din afară

Pe lângă teoria Inconştientului Colectiv, teoria simbolistică a avut o influenţă nefastă asupra psihanalizei postfreudiene unde, sub masca simbolisticii, psihologia abisală s-a plafonat pierzându-şi astfel prospeţimea de odinioară. Psihanaliştii mult prea uşor au ‘interpretat’ aceste simboluri după criterii legate de reţete şi nu după cele ale atenţiei şi cercetării naturii vii. Fireşte că aplicaţiile terapeutice ale direcţiilor şi curentelor în noile teorii propuse vor trebui să scoată la iveală dimensiunea fuzională a oricărui conţinut latent al Visului iar acest demers trebuie să stabilească o ierarhie a sensurilor fuzionate în el sau într-un Act Psihic oarecare. În ceea ce priveşte aceste simboluri ce apar în mituri, legende, Religii etc., fenomenologia psihologiei abisale va trebui să facă lumină în acest domeniu şi să evite hazardările teoretice de genul celor făcute de Freud chiar dacă ele sunt verosimile. Existenţa simbolului nu trebuie negată şi termenul ‘simbol’ nu trebuie înlocuit, ci doar mai bine definit. Latura topic-cognitivă a simbolului cu simbolizatul, în Vis, pe bază de similaritate, este posibilă prin intermediul tiparului mnezic al Reprezentării ce este simbolizată şi în care intră simbolul ca element de întemeiere verticală a acestui tipar. Însă trebuie explicat anume cum a ajuns acolo respectivul simbol, mai întâi de a declara pur şi simplu că el înseamnă ceva.

 

 

 

2.2.4.2.10. Probleme terminologice ale analizei

Problema denumirii actului psihanalitic de analiză a Visului nu poate fi trecută cu vederea şi expediată rapid fie doar şi pentru precizia terminologică necesară comunicării. Termenul folosit de Freud, respectiv ‘deutung’, nu este nici pe departe clar nici pentru teoria lui despre vise. Asemenea Definiţiei, Termenul este şi el o exprimare concentrată a unei teorii mai cuprinzătoare iar toate atributele acesteia se regăsesc în termenii folosiţi după cum într-un sistem părţile se acomodează cu întregul. În ceea ce priveşte teoria lui Freud aceasta acceptă scopul Visului de a îndeplini o dorinţă şi din acest punct de vedere Visul are un sens relativ la o astfel de dorinţă. Însă în afară de semnificaţia aceasta, termenul german mai are şi pe aceea de ‘tălmăcire’ sau ‘interpretare’. Aceste sensuri concentrate în acest termen sunt destul de contrare unul faţă de celălalt. Căci ‘sens’ se referă la ceva strict respectiv la natura internă a unui obiect, la semnificaţia sau dinamica lui internă indiferent de subiectul ce intră în relaţie cu acest obiect. Etimologia latinească a termenului englezesc ‘interpretation’ (cu care ‘deutung’ este tradus în englezeşte), este aceea de ‘explicare’, ‘lămurire’ ceea ce îl face identic cu ‘deutung’. Totuşi ‘interpretation’ vizează tocmai implicarea subiectului capabil de a influenţa obiectul şi apoi de a extrage din acesta semnificaţia pe care el a pus-o în elementul de interpretat. De exemplu o temă în Artă poate avea interpretări diferite, în funcţie de artist sau de momentul de abordare a temei. O lege constituţională neclară poate fi interpretată diferit în funcţie de interesul fiecăruia în aplicarea acesteia. Psihanalistul însă nu trebuie să tragă vreun folos din explicaţiile sale de pe urma unui vis. Chiar dacă o face involuntar nu acesta este scopul ci eventual un posibil beneficiu secundar al analizei. Explicaţiile pe care psihanalistul le dă se referă la Pulsiunile şi reprezentările reale conţinute într-un Act Psihic ce este analizat, indiferent de poziţia lui şi fără ca proiecţia propriilor Pulsiuni să influenţeze realitatea explicaţiilor acestui Act chiar dacă aceste proiecţii pot determina o explicaţie mai degrabă decât alta. Când o explicaţie nu este susţinută de realitate atunci ea este greşită deşi nu se poate şti sigur când se întâmplă acest lucru. Un posibil indiciu ar fi lipsa de reacţie a unui pacient (nepsihotic) la o astfel de aprehendare. Este foarte important ca analiza psihanalistului să se diferenţieze de discursul ideatic al paranoicului. Căci cu totul altfel se întâmplă în cazul reprezentării specifice paranoicului care dă o importanţă deosebită unor indicii neconcludente pe care el le aranjează corespunzător într-un sistem ideatic propriu. Freud a lăudat capacitatea paranoicului (de Ideaţie de Persecuţie) de a înţelege gândurile negative ale celorlalţi însă aici înţelegerea nu este integrală ca în cazul psihanalistului. Intelectul ideaţiei paranoice are un rol secundar pe când la psihanalist este invers. Interpretarea paranoică este altceva decât înţelegerea psihanalitică deşi uneori se mai suprapun. Confundarea acestora s-a făcut chiar de către Freud însuşi ceea ce a condus la credinţa unora cum că psihanaliza nu ar fi nimic altceva decât un Delir. Fireşte că şi psihanalistul mai poate greşi la fel cum paranoicul mai poate nimeri adevarul individual (caci pe cel general îl identifică bine). Dar confundarea tendenţioasă a celor două domenii aşa cum au făcut-o adversarii psihanalizei se datorează fie lipsei unei fine distincţii între aceste două fenomene, fie unor interese oculte.

Lucrurile tind să se aranjeze odată cu distincţia dintre Act Psihic (conţinut psihic în genere) şi obiectul real. În primul caz nu funcţionează principiul noncontradicţiei cu privire la reprezentările condensate în el dar funcţionează în cazul în care el este înţeles ca principiu, ca realitate organică, adică ca Hard. Din acest punct de vedere el este obiect real. Problema este că psihanalistul nu se ocupă de obiectul real, de Hardul Actului Psihic, ci de Softul lui. Însă paranoicul tocmai către această latură este interesat. El nu este interesat de gândul ca atare cât de punerea lui în practică; el interpretează realitatea faptic ce se leagă de presupusul persecutor şi nu de principiul acestei realităţi, care este gândul acestui presupus persecutor. De aceea acţiunea agresivă sau de orice fel ce poate produce un prejudiciu paranoicului, poate fi minoră faţă de psihanalist şi negociată astfel de el. Paranoicul nici nu deţine organul intelectual al psihanalistului care poate oricând să renunţe la un indiciu sau să îl pună sub semnul întrebării, dacă nu apar şi alte indicii şi confirmări ulterioare. Paranoicul se mulţumeşte doar la aceste indicii pe care le ia direct din realitate dup care interpretează realitatea obiectuală în felul lui. Dacă diferiţi psihanalişti pot da explicaţii diferite despre acelaşi act psihic, asta se datorează chiar fuziunii sub care se prezintă Actul Psihic şi orientării atenţiei lor pe ceva anume şi nu datorită faptului că acesta ar avea o metodă paranoică ce o consideră drept Ştiinţă asemenea paranoicului cu tematică de Descoperire şi Invenţie. Actul Psihic are mai multe sensuri. Se va trata în amănunt această problemă la Psihoterapie. Din alt punct de vedere, termenul ‘interpretare’ are o proastă tradiţie religios-metafizică, referindu-se la ‘tainele’ trimise de Divinitate în lucrurile particulare şi aduse la lumină de preoţi. Văzută din afară, fie cu nuanţă de dispreţ, fie de divinizare, psihanaliza este asemănată cu această practică. Ea trebuie să se dezică de o astfel de viziune iar renunţarea la termenul în cauză poate fi un prim pas.

Asta este latura degenerativă ce reiese prin traducerea termenului ‘deutung’ prin ‘interpretation’, deşi chiar termenul freudian are şi el o astfel de doză de misticism. Dup cum s-a amintit mai sus, ceea ce este virtuos în acest termen este tocmai conotaţia lui de ‘sens’. Însă acesta în englezeşte ar fi putut fi tradus prin ‘meaning’, Fireşte că inclusiv acest ‘meaning’ are conotaţii ambivalente, păstrând încă infestarea cu teoriile despre Vis pe care Freud le-a slujit, printre care şi cea ideoteică, după care el ar fi un mesaj divin sau cele aleator-simbolistice, după care Visul ar însemna ceva, simbolizând ceva. Acest din urmă caz a condus la întocmirea de dicţionare de simboluri decodificate ale acestora, Visul fiind aici abordat într-o manieră astrologică. Teoria Visului-satisfacţie, enunţată de Freud, este tributară unor astfel de concepţii pe care el nu le depăşeşte decât formal în ciuda tehnicii redescoperite ce i-a dat posibilitatea explicării misterului viselor. Freud critică ambele teorii, el pare să le depăşească şi totuşi pare să fie mereu legat de ele. O astfel de poziţie are o explicaţie emoţională, legată de oroarea lui faţă de ipocrizia burgheziei epocii sale care, odată cu o astfel de morală rigidă practicată ziua s-a trezit noaptea cu vise dubioase. Practic ele nu mai puteau fi considerate ca mesaje divine datorită obscenităţii sau sentimentelor de angoasă pe care le dădeau iar opinia oficială trebuia să fie aceea după care Visul nu ar avea nici un sens fiind un ‘deşeu nocturn’ şi fiind explicat pur organic. El s-a prins în astfel de polemici cu conotaţii mai complicate preferând astfel naivelor teorii ideoteice sau astrologiste, ideea Visului ca sens particular. În realitate Visul nu se împarte în formă şi sens, adică în ‘conţinut manifest’ şi ‘conţinut latent’ chiar dacă distincţia făcută de el este una foarte utilă. Totuşi Visul este o colecţie de frânturi de poveste iar acestea nu se pot rupe de povestea în sine. Freud preferă să numească povestea pe larg, cu numele de ‘conţinut latent’ dar de fapt ea este mai manifestă decât Visul în sine şi, el însuşi este latent din punct de vedere topic faţă de ceea ce el numeşte ‘conţinutul latent’.

Termenul de ‘sens’ mai are şi o aură metafizică predilectă, referindu-se în special la teoria fatalistă sau cea substanţialistă asupra lumii, după care ‘aparenţa’, realitatea obiectelor concrete, ar fi guvernată de o forţă ce este diferită de obiectul însuşi: ‘esenţa’. Această teorie tributară magicismului primitiv. În acest caz s-ar spune că obiectul are un ‘sens’ ce stă tocmai în această forţă, fiind astfel predestinat. Dacă lumea este întâmplare sau fatalism nu s-a decis încă, fiind o problemă filosofică. Cert este că această dilemă nu se regăseşte în cazul teorei Visului ce nu poate depăşi o astfel de dilemă cu atât mai mult cu cât acest termen de ‘sens’ este impregnat de teoria ideoteică. În acest caz mai curând s-ar potrivi aici termenul ‘semn’ şi atunci Visul poate avea o semnificaţie oarecare. Se poate susţine astfel că Visul semnifică sistemul ideatic sau o parte din acesta. Însă de obicei ceea ce semnifică presupune o traducere căci semnificantul se află în alt sistem de referinţă faţă de semnificat. De exemplu, limbajul semnifică o anumită realitate. Problema este că Visul Nuclear şi cel Periferic se află în acelaşi sistem de referinţă, în acelaşi Sistem Psihic. S-ar putea face totuşi o mică concesie termenului de ‘semnificaţie’ folosit în limbajul curent, chiar şi în cazul în care semnificantul şi semnificatul s-ar afla în acelaşi sistem de referinţă de exemplu, o remarcă spirituală, o metaforă etc. Însă această parte a termenului suferă de faptul că ia ca premisă această presupusă opoziţie Conştient-Inconştient anume faptul că ceea ce este subliminal, periferic faţă de nucleul ce apare la suprafaţă nu poate fi cunoscut. Aceasta este o idee prepsihanalitică. Psihologia abisală şi psihanaliza nu trebuie să adopte termeni de conotaţie antipsihanalitică, tradiţionalistă. De fapt, Freud însuşi recunoaşte Condensarea ca fiind asemenea alegerii de reprezentanţi pentru o populaţie la fel cum este Visul Nuclear faţă de cel Periferic. Astăzi se ştie că între conducători şi conduşi nu este diferenţa dintre cer şi pământ, aşa cum s-a susţinut în trecut. Cert este că teoria Condensării şi cea de ‘traumedeudung’ se potrivesc ca apa şi uleiul, făcând obiectul unuia dintre cele mai mari paradoxuri ale gândirii freudiene.

Un nume coerent dat actului de psihanalizare al viselor şi a tuturor Actelor Psihice se lasă destul de greu de dezvăluit. Aşadar cel de ‘interpretare’ este din start nepotrivit. Cel de ‘decondensare’ este totuşi insuficient chiar dacă sub raportul descriptiv este exact. El se referă doar la elementele condensate adică la reprezentările şi ideile îmbinate ceea ce este ultima parte a analizei viselor şi nu şi la prima care este cea mai importantă. Căci dacă Visul presupune corespondenţa în straturile profunde ale Memoriei sau în reţelele mnezice neutilizate diurn a unor infrasisteme de reţele epuizate funcţional şi care se recreează prin Somn atunci se presupune existenţa pilonilor de asociaţie verticală ce susţin întregul sistem mnezic al reţelelor superioare. Aceşti piloni sunt reprezentări cataliticeprin excelenţă la care se reduce sistemul ideatic în mod invariabil în timpul Visului. Iar dacă analiza Visului presupune reconstrucţia sistemului ideatic pornind de la aceşti piloni, atunci este normal ca actul psihanalitic, în general, să se numească ‘decatalizare’. Un astfel de termen cuprinde sub sensul său şi actul de decondensare şi pe cel de defuzionare. Însă există un termen care are şi aceste virtuţi dar care poate primi sub sine şi conceptul de ‘insight’ adică de integrare mintală a acestei analize şi care este cel de ‘aprehendare’ care va fi acceptat aici, după cum el a mai apărut în această lucrare.

 

 

 

2.2.4.2.11. Logica cognitivă a Visului

Visul este activitatea intelectuală care precede celelalte domenii. Cu toate acestea elementele conţinute manifest de el sunt rar arhetipuri ale Pulsiunilor Fundamentale. Teoriile lui Jung au anumite neajunsuri deoarece în vise apar mai curând elemente cotidiene decât elemente fantastice. Acestea apar totuşi rar chiar dacă visele care le conţin sunt foarte speciale. Superficialitatea conţinutului manifest al Visului atestă faptul că acesta este primul pas către profunzimea Psihicului. După cum se va vedea el atestă negativitatea ideilor cotidiene pe fondul relaxării fondului organic al Memoriei care converteşte pozitiv energia acestora. Indiferent de forma lui Visul nu reuşeşte să ateste forţa fondului negativ al Psihicului ci doar nivelul lor de manifestare în condiţiile suspendării cenzurii pozitive. Sensul (Pozitiv) din cadrul conţinutului manifest al Visului este unul extrem de rudimentar. Definirea Momentelor logicii sale cognitive se face relativ la dorinţele personale ale individului şi posibilitatea realităţii de a le îndeplini. Realitatea implicată în conţinutul manifest al Visului nu este una specială, ascunsă experimentării directe a fiecăruia ca în cazul Ştiinţei sau Religiei ci este realitatea banală, domestică a fiecăruia din care intelectul extrage frânturi pe care apoi le combină după libera alegere. Fireşte că un savant care este toată ziua ocupat cu problemele sale este posibil să aibă vise legate tot de această realitate. Pentru savant ea poate fi banală şi desuetă iar pentru omul de rând ea poate fi inaccesibilă. Negativitatea Visului se defineşte de ceea ce împiedică în mod expres legile realităţii (naturale sau sociale).

Dacă un membru al familiei a murit şi este visat ca atare atunci Intriga onirică este una Pozitivă deoarece visul repetă o situaţie deja dată în realitate. Dacă visul prezintă moartea în conţinutul său manifest înaintea morţii în realitate a celui drag atunci Intriga este Negativă deoarece ea nu a arătat încă conţinutul visului în scop de pozitivizare.

 

 

 

2.2.4.3. Hipnoza

În ceea ce priveşte apariţia lui cognitivă fenomenul hipnotic se datorează tot influenţei ideilor negative cu cele pozitive asemenea oricărui produs intelectual. Prezenţa hipnotizatorului ca obiect tabu îl face pe subiect să se acomodeze acestei situaţii prin filtrarea ideilor şi comportamentului pozitiv, pin excesiva refulare aplicată aparatului cognitiv şi fondului pulsional profund după cum s-a văzut la Complexul Tabu. Subiectul apare ca un teren conflictual, căci hipnotizatorul ştie să accentueze un conflict emoţional preexistent, după care apoi să îl rezolve el însuşi, cu sugestia. Astfel că subiectul îşi oferă autonomia decizională cu scopul de a se elibera de conflict. Conflictul în sine reprezintă o stare reală, pozitivă, pe care subiectul o ascunde pentru a se etala la nivelul social al hipnotizatorului şi de a competiţiona cu el. Conflictul psihic este accentuat artificial prin intermediul induceri ideilor negative şi pozitive. De exemplu, hipnotizatorul poate dialoga pe un ton familiar, poate da explicaţii logice despre Hipnoză subiectului de genul că ea ar fi un simplu Somn produs artificial, că subiectul nu are de ce să se teamă, totul este sub control, etc. Toate aceste asigurări sunt de fapt punere de gaz pe foc, căci subiectul se comportă sub raport cognitiv ambivalent iar ideile produse nu au decât sarcina de a suprasolicita temerile şi prejudecăţile ancestrale cu privire la Hipnoză, ca fapt supranatural. Pe de altă parte aceste asigurări ale hipnotizatorului par asemenea acţiunilor de contraactivare sau de liniştire forţată pe care pedagogul o recomandă sub titlul ‘încrederii în sine’ dar care întăresc însăşi starea de tensiune. Prin aceste manevre sunt stimulate straturile mnezice profunde şi conflictele psihice care li se asociază. Aşa se face că în această stare de ‘veselie’ pozitivă, hipnotizatorul aruncă mesaje negative, de genul directivului ‘dormi!’. Conflictul este implacabil căci respectul iniţial se dovedeşte a fi de fapt un preludiu, o bunăvoinţă şi că hipnotizatorul ştie de fapt punctele slabe ale subiectului al cărui ‘somn’ pare singura soluţie a ieşirii din criza psihică astfel stimulată.

Actul hipnotic se bazează pe câteva artificii tehnice, legate de însăşi relaţia de subordonare a subiectului faţă de hipnotizator. Fără această relaţie autoritatea Hipnozei nu este posibilă. Subiectul este pur şi simplu epuizat prin conflictul la care este supus. Iniţial el are tendinţa de a-l concura pe hipnotizator. Cel mai simplu exemplu este cel al metodei fixării ochilor. Hipnotizatorul îi propune aşadar o competiţie în care hipnotizatorul are experienţă mai mare: care clipeşte primul. Acesta are experienţa fixării ochilor spre deosebire de subiect care de obicei nu are o astfel de experienţă. El acceptă concursul însă îl va pierde tocmai din această cauză. Din lipsă de exerciţiu subiectul va fi primul ce va clipi odată cu începerea uscării globilor oculari pe care el o interpretează ca pe o putere specială a hipnotizatorului. Această pierdere antrenează în lanţ tot ce va urma. Căci hipnotizatorul nu ezită să repete subiectului că genele îi sunt grele, că va adormi, etc. Practic fondul emoţional sugestionabil al subiectului se lasă dus de nas de poveştile spuse de hipnotizator către care se proiectează deja forţe magice. O simplă reacţie fiziologică determină o interpretare negativă, realizată de aparatul cognitiv care, pe această zonă, este foarte dominată de fondul pulsional. Această interpretare este aceea că hipnotizatorul ar avea puteri supranaturale. Absurditatea sugestiilor hipnotizatorului, negativitatea acestor idei este ceea ce face o explozie negativă asemenea fisiunii nucleare cu efectul hipnotic cunoscut. Majoritatea tehnicilor hipnotice au acest efect şi implică obosirea ochilor subiectului în aşa fel încât să fie nevoit să îi închidă şi să regreseze matern cu justificarea somnului. Fie că prin faţa ochilor săi este balansat un obiect care îi atrage interesul subiectului (un ceas de aur, un obiect valoros, etc.) fie că i se cere să privească fix un anumit punct Hipnoza este o credulitate dusă la extrem pentru subiect şi o atitudine imperativă dusă la extrem din partea hipnotizatorului.

Din punctul de vedere al logicii cognitive o situaţie originară de forma IPP→DP îi creează subiectului o interpretare de tip INP→DN. Neîncrederea originară a subiectului faţă de hipnotizator se regăseşte în prima formulă prin care eventuala pretenţie de a sa crea Hipnoza este redusă la o banalitate cu uşoară tentă de şarlatanie. Cea de-a doua formulă există şi ea ambivalent în mintea subiectului dar are autoritate mult mai mică decât prima. Ea explodează numai după ce subiectul se simte afectat cumva de primele efecte ale Hipnozei. Practic hipnotizatorul devine un magician, un profet posesor de forţe supranaturale. Majoritatea comenzilor pe care subiectul le acceptă stau sub semnul Deznodământului Negativ deoarece în realitate hipnotizatorul nu face nimic ci doar sugestibilitatea şi suprainterpretarea subiectului face ca realitatea extraordinară creată de Hipnoză să fie posibilă. A

Hipnoza este astfel foarte asemănătoare cu Visul. Diferenţa este dată de faptul că în Vis Ideile negative sunt părăsite de partenerul lor pozitiv datorită odihnirii (nocturne a) fondului organic care preiau convertirea lor (diurnă) iar în Hipnoză Ideile pozitive se retrag regresiv ca urmare a sugestiei hipnotizatorului. Din această situaţie se poate deduce faptul că cel ce răspunde la comenzile hipnotice are mai întâi un fond pulsional negativ foarte puternic deoarece existenţa unor Pulsiuni Negative inhibate şi în situaţie de surplus energetic sunt cele care permit supunerea faţă de grija maternă a hipnotizatorului abandonând propriul sistem ideatic pozitiv de negociere a realităţii. Sugestionabilitatea subiectului este un element decisiv al succesului Hipnozei. Dacă subiectul este încrezător în forţele proprii şi are un moral ridicat (are o constituţie psihică aristocratoidă) sau nu are destul respect pentru statutul social al hipnotizatorului el nu va răspunde la comenzile şi sugestibilitatea propuse de acesta.

Fenomenul hipnotic se poate regăsi în majoritatea fenomenelor producţiilor intelectuale. Fondul sugestionabil este însăşi comunitatea căreia elita îi propune produsele sale. Nevoia de somn hipnotic şi cedare a fondului negativ către autoritatea elitei este parte a conexiunii comunitare a produsului spiritual faţă de elită şi comunitate. Religia este domeniul spiritual în care acest model se poate vedea cel mai clar.

 

 

 

www.000webhost.com