puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

2.2.3. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI COGNITIVE

Se poate spune că până acum s-a tratat în exclusivitate despre nucleul sistemului psihic, despre pilonii săi de bază. De acum încolo, în acest capitol se va analiza periferia sa referitor la această bază. Se poate vorbi despre o analiză cognitivistă întreprinsă de psihologia abisală tocmai pentru că legăturile dintre aceste domenii sunt clare. Acest fapt se datorează mai întâi interesului pe care psihologia abisală îl are pentru Vis care, după cum se va vedea, este o aplicare a unor principii cognitive ce trebuie tratate independent de el. Apoi acesta se datorează existenţei unor probleme de axiologie epistemică legate de unele simptome psihotice ca Iluziile sau Halucinaţiile care apar la Psihopatologie şi care nu pot fi tratate atât de simplist cum a făcut psihopatologia până acum fiind nevoie de o tratare mai atentă a lor. Problemele autenticităţii cunoştinţelor implică automat tangenţa cu unele probleme din filosofie, de aceea acest capitol pare foarte mozaicat sub aspectul subiectelor dar el are însă un liant metodologic stabil.

2.2.3.1. Probleme metodologice

Relaţia dintre psihologia abisală şi cea cognitivă nu este una de subordonare ci doar de încrucişare. Căci nici psihologia abisală nu se înscrie în cea cognitivă cum insinuează behavioriştii dar nici cea cognitivă nu este subordonată celei abisale, cum s-a susţinut de către unii psihanalişti. În realitate domeniile se întretaie, fiecare având elemente independente, pe lângă cele comune care fac de fapt obiectul acestor două subcapitole. În acelaşi fel psihologia cognitivă se detaşează de cea abisală în ceea ce priveşte epistemologia. Legile Cunoaşterii sunt legi proprii, legate de inserţia în realitate mai curând decât de neutralizarea excitaţiei energetice deşi ea nu poate avea decât o astfel de consecinţă. Relaţia dintre neutralizarea energetică şi Cunoaştere nu trebuie aşadar înţeleasă ca fiind de opoziţie absolută căci Cunoaşterea îşi are baza în însuşi mecanismul de neutralizare ca atare a Pulsiunilor după modele culturale, tehnologice şi sociale, drept pentru care între excitaţie şi neutralizare a apărut un nou domeniu şi anume cel al stăpânirii naturii prin intermediul Cunoaşterii. Când se va aborda problema Cunoaşterii Intelectuale se va arăta că excitaţia şi reprimarea asociaţiilor mnezice joacă un rol covârşitor în actul cognitiv. Aşadar Pulsiunea nu poate fi eliminată nici din cel mai scrupulos şi mai obiectiv demers ştiinţific iar Complexul Narcis a arătat în ce mod acestea devin Ştiinţă. Faţă de opiniile simţului comun, unde Pulsiunea este transferată atât energetic cât şi structural prin Fuziune, domeniul ştiinţific operează mai ales cu Iradierea energetică şi mai puţin cu Fuziunea deşi multe aşazis ştiinţe, la fel ca şi preistoria ştiinţelor, prezintă încă urme ale Pulsiunii în enunţurile lor. Însă adevărata Ştiinţă este aceea care se detaşează de Pulsiune chiar dacă îşi alege domeniul în funcţie de Pulsiune, de anumite fixaţii de ideal, de obicei cu originea în copilărie (admiraţie pentru o anumită persoană, interese speciale etc.). Metoda pe care o adoptă trebuie să ţină cont de posibilitatea de a reflecta realitatea şi nu de cea care permite direct anumite neutralizări energetice particulare. Acestea se pot neutraliza secundar, indirect şi chiar acest scop îi este pus direct în vedere căci rezultatul demersului ştiinţific trebuie să folosească la creşterea nivelului de trai prin tehnologizarea superioară a sistemului economic al comunităţii. Tocmai această călăuză pulsională ce însoţeşte demersul ştiinţific face ca epistemologia să fie recunoscută ca psihologie şi să fie ajustată principiilor fundamentale ale psihologiei cognitive ce constituie punctul de intersecţie acestora chiar dacă metoda epistemologiei diferă fundamental de cea utilizată până acum.

Marea problemă a ceea ce se numeşte astăzi psihologie cognitivă, ca mai toate disciplinele care au ca obiect metoda şi teoriile, este aceea a faptului că nu este (şi nu îşi acceptă statutul de) psihologie care este o ştiinţă a Pulsiunilor. Acest lucru se datorează unei orientări speciale a sa căci ea nu se ocupă cu semantica cunoştinţei. În acest caz ea preia folosirea abuzivă a termenului ‘psihologie’. Această ştiinţă oscilează între ştiinţele ale căror obiect este ‘inteligenţa artificială’ la care se adaugă ştiinţele neurocibernetice şi logica. Acest demers este însă unul formal căci psihologia cognitivă nu are nevoie nici de logică nici de neuroştiinţe pentru a-şi constitui domeniul deşi ea poate avea relaţii cu ambele. Legarea ei atât de strânsă de acestea trebuie mai curând înţeleasă ca o împrumutare a autorităţii pe care acestea o au. Însă acest lucru nu ajută prea mult psihologia în sine decât eventual pentru a face impresie. Din această cauză ceea ce se numeşte ‘psihologie cognitivă’, probabil din lipsă de informaţie faţă de preistoria sa filosofică, intră destul de vizibil atât în domeniul logicii (uneori fără a fi conştientă de lucrul acesta) cât şi al epistemologiei tradiţionale. Aşa se face că astăzi psihologia cognitivă încearcă să (re)descopere, uneori fără succes, unele rezolvări ale acestor discipline pe care ele le-au clarificat de mult. Acest demers este foarte facil, căci uneori se abuzează de termeni de genul celor de ‘categorie’, ‘concept’, care de multe ori sunt preluaţi din jurnalistică, fără să le fi fost cunoscută originea şi sensul în disciplinele care i-au consacrat (care merită monopolul lor şi nu confuzia pe care folosirea lor eronată o implică prin necunoaşterea sensului lor).

Încercarea psihologiei cognitive de a înţelege cogniţia fără aportul pulsional este de la început sortită eşecului tocmai pentru că unii indivizi sunt mai ‘predispuşi’ la anumite acte cognitive iar alţii mai puţin. Cazul Tulburărilor Psihice care sunt explicate de aceasta ca deficit cognitiv este relevant ignorând faptul că acestea pot atinge atât subiecţi cu bagaj cultural şi informaţional diferit cât şi cu indice de inteligenţă diferit. De exemplu, după un accident de circulaţie, un subiect poate avea Fobie de Maşini sau de Loc (de locul unde s-a întâmplat accidentul) iar ideaţia lui este îndreptată către acest domeniu însă un altul poate să nu fie atât de impresionat de un astfel de eveniment iar informaţiile pe care le păstrează vor fi mai reduse decât în cazul primului. Teoria cogniţiei a condus şi la modele cognitive discutate de psihanalişti. Problema este că mai înainte de a deveni un act cognitiv şi recunoscut ca atare, acest gen de Tulburări sunt mai întâi acte pulsionale iar Pulsiunea se continuă cu actul cognitiv. Din punct de vedere cognitiv nu există explicaţie pentru Tulburarea de mai sus; tot ceea ce explică cogniţia este faptul că în locul respectiv subiectul a avut un accident de maşină şi este posibil să mai aibă unul. Însă de aici nu decurge necesar faptul că subiectul trebuie să capete o Tulburare Psihică după cum o cameră de luat vederi nu va căpăta o astfel de Tulburare. Ca să apară Tulburarea este nevoie de un Complex Traumatic pe care actul cognitiv îl propagă cu sine.

Sciziunea între Pulsiune şi actul cognitiv aşa cum apare în psihologie astăzi, ea împărţindu-se în discipline care le studiază separat şi unilateral fără a ţine cont de aporturile celorlalte, este unul neoportun. În aceste condiţii, actul cognitiv fără suportul pulsional nu este decât descris de psihologia cognitivă iar orice descriere este incompletă şi sumară. Dacă acest act cognitiv nu este pus în relaţie cu alte resorturi ale Organismului şi nu este explicat prin acestea el se vede suspendat în aer. Evoluţia sistemului cognitiv uman care porneşte de la aceste baze şi deci, le moşteneşte structura, este omisă şi ea în timp ce psihologia cognitivă dă în mod invariabil explicaţii unilaterale ce vizează doar partea ontogenetică a acestuia, adică ultima etapă a sa fără a-i înţelege geneza şi topica.

Implicarea întregului aparat psihic în actul cognitiv este în parte o necesitate legată de caracterul unitar al Organismului Uman şi al Vieţii în general fiind imposibil de izolat o parte din sistem din punct de vedere funcţional. Implicarea Pulsiunilor Psihice în actul cognitiv este premisa majoră a psihologiei cognitive iar o viziune ‘puritanistă’ de genul celei behavioriste, care reduce actul cognitiv la S→R şi care a fost pusă în practică în sistemul de învăţământ, îşi găseşte valabilitatea în chiar rezultatele acestui sistem. Se spune în astfel de teorii că odată ce s-a ars la mână copilul va fugi de foc. În acest caz stimulul este focul iar fuga este răspunsul. Însă ce pierde din vedere această teorie este tocmai copilul.

Actul cognitiv intră în sfera mai largă a elaborării secundare a Pulsiunilor respective în actul de decorare al acestora, în demersul comportamental aferent în aşa fel încât să faciliteze o neutralizare maximală a lor. Filosofii, de asemenea, au ignorat în bună parte latura energetică, pragmatică a Cunoaşterii (cu excepţia pragmatismului american care a căzut în extrema opusă, cea de a considera pragmatismul drept criteriu al Adevărului) iar teoriile lor se suprapun peste dualismul tradiţional şi insistă pe presupusa izolare a Cunoaşterii faţă de pasiune. Cu toate că actul cognitiv, ca mijlocitor al neutralizării Pulsiunii, se distanţează de ea devenind un fenomen care deţine legi proprii, la origine acesta este nedespărţit de ea. Pulsiunea este o condiţie pe tot parcursul său indiferent de cât de abstract devine ulterior el iar dacă filosofii au închis ochii acestui fapt se datorează laturii tabu a filosofiei.

Psihologia cognitivă trebuie extinsă mult mai mult decât se prezintă astăzi (sau mai bine zis, se autoprezintă), ea apărând a fi o simplă filosofie aplicată în domeniul fenomenului cognitiv. Acest lucru se datorează faptului că biologia este încă incompletă. Cu alte cuvinte trebuie abandonată metoda ei experimentală, pe care psihologia în general a adaptat-o atunci când s-a desprins de filosofie, rejectând metoda speculaţiei. Fireşte că lipsa de rigoare şi certitudine ştiinţifică a acestei metode este evidentă, însă acest lucru se datorează nu neapărat metodei ci mai degrabă domeniului încă insuficient cunoscut al fenomenului cognitiv. Căci la fel cum logica şi matematica folosesc metode neempirice şi asta nu le împiedică să fie ştiinţe şi psihologia cognitivă poate face foarte bine la fel. Abandonarea metodei ‘speculaţiei’ nu a adus ţara făgăduinţei în psihologie căci noua disciplină s-a văzut în situaţia de a duce lipsă de material ştiinţific cu preţul întăririi rigorii metodei. Or în acest moment metoda observaţiei trebuie abandonată în favoarea celei preferate de epistemologie, căci ea singură permite avansarea în domeniul cognitiv deocamdată.

Acest demers de extindere a sferei psihologiei cognitive trebuie să cuprindă şi ceea ce a fost recunoscut drept epistemologie prin simplul fapt că în ultimele două secole sub acest nume s-a ascuns o mulţime de domenii, conceptul de ‘filosofie’ fiind unul din ce în ce mai confuz. Identificarea unei astfel de operaţii trebuie să reiasă din însăşi definiţia psihologiei cognitive ca ştiinţă a fenomenul Cunoaşterii. Pe de altă parte în acest fel s-ar recupera anumite descoperiri de psihologie de până acum, care păreau ‘speculative’. Însă acest lucru nu implică neapărat lipsa de rigoare ştiinţifică ci doar prejudecata empiristă a psihologiei ceea ce o face limitată în anumite probleme. Preluarea epistemologiei din câmpul filosofiei nu trebuie să fie neapărat dublată de preluarea metodelor filosofiei sau a conceptelor sale suspendate în aer, nelegate de anumite date fiziologice.

Aşadar cu înţelegerea mecanismului cognitiv, cu descoperirea legilor ce guvernează Cunoaşterea (în special cea abstract-ştiinţifică) se ocupă psihologia cognitivă nonabisală iar latura abisală urmează să fie expusă aici. Ea reprezintă însăşi baza psihologiei abisale fapt ce face ca elemente de Hard ale aparatului psihic să fie discutate din nou aici, cu toate că acest capitol este închinat Softului. În fapt, tocmai conlucrarea între cele două dimensiuni ale acestui aparat face ca acest lucru să fie posibil în forma prezentată aici iar fără analiza Pulsiunilor din celelalte subcapitole această parte a Hardului său nu ar fi fost înţeleasă. Recunoaşterea rolului Pulsiunii în psihologia cognitivă implică recunoaşterea identităţii bazei sale cu cea abisală ca urmare firească a unităţii sistematice a Omului. Acest fapt este în măsură să schimbe radical epistemologia, iar acest deziderat se va realiza într-o altă lucrare ţinând cont de tematica şi metoda diferită a acesteia.

2.2.3.2. Memoria

Memoria este Hardul, suportul substanţial-organic al Softului aparatului psihic. Instinctele, metapsihologia în general, reprezintă Hardul său fiziodinamic, generativ. Acesta determină tot ceea ce este Soft prin fenomenul Iradierii vectorilor pulsionali ai Hardului. Principiile acestuia se regăsesc în dinamica Instinctelor, a Pulsiunii în general. Memoria, dimpotrivă, presupune doar suportul neurologic, cerebral al acestuia. Ea nu putea fi astfel inclusă în capitolul care tratează despre Hard în general căci pentru a o fi înţeles era nevoie de prezentarea acestuia mai întâi ca însuşi scop al său. Cu toate că ea este exclusiv Hard totuşi aici nu există o bază primară de unde să fie deduse metabiologic principiile sale, cum a fost cazul cu cele ce au făcut obiectul Hardului unde, din legile generale şi din Instincte, erau deduse toate celelalte, inclusiv Softul. De aceea Memoria nu se va trata aici atât ca Hard ci în special ca Soft iar despre primul nu se poate spune mai nimic tocmai pentru că nu are o bază deductivă.

 

 

2.2.3.2.1. Memoria ca sistem de reţele asociative

 

 

Neurofiziologia este disciplina cea mai îndreptăţită să dea lămuriri despre Memorie. Lipsa unei tehnologii de cercetare face ca această disciplină să opereze în mare parte cu extirpări ale diferitelor zone ale scoarţei cerebrale pentru ca apoi să observe rezultatele de unde să tragă mai apoi concluziile. Această situaţie se aseamănă oarecum cu gândirea magicistă a primitivului care explică sistemul natural prin dorinţe şi pasiuni personale proiectate în funcţie de anumite caracteristici empirice experimentate de el. Căci în aceeaşi măsură un extrem de complicat sistem este analizat şi explicat în funcţie de nişte caracteristici ce pot fi observate ca urmare a experienţelor utilizării bisturiului, oricât de fin ar fi acesta. Memoria a fost tratată în special introspecţionist şi experimental (de către psihologia experimentală) până acum, deci empiric. Fireşte că această latură a ei este foarte importantă, căci relevă modul ei exterior de a se manifesta. Acest lucru este indispensabil pentru cunoaşterea ei însă insuficient pentru a constitui o ştiinţă despre ea. Psihologia tradiţională spune despre Memorie că este opusul uitării insinuând faptul că ar fi cumva o capacitate, nu o realitate. De aceea, în lumina datelor care au fost fixate aici, Memoria trebuie să aibă un rol în ceea ce priveşte ambele astfel de capacităţi deci metoda analizării sale se va adapta la această perspectivă. Aşadar, aici interesează mai puţin datele empirice despre Memorie, cât mai ales finalitatea, scopul existenţei ei relativ la Pulsiuni, pentru ca abia apoi să fie analizat mecanismul ei intern de funcţionare.

Jung a operat distincţia dintre conceptul de ‘arhetip’ ca pattern imagistic şi cel de ‘complex’, ca pattern comportamental deşi nu a definit clar aceste concepte, lăsându-le o oarecare mireasmă de ambiguitate. A ciopârţi domeniul Psihicului în acest fel este cu totul inoportun căci se vede clar că de fapt aceste două concepte se referă la acelaşi lucru, anume la Pulsiune şi la devenirea sa pe care Jung a ignorat-o, fapt ce l-a condus la o teorie neştiinţifică. La fel face şi psihologia generală care împarte Psihicul pe capitole după model empiric în Cunoaştere, Memorie, Afectivitate, Gândire, Percepţie, etc., ceea ce o face să îi scape tocmai ceea ce face Ştiinţa să fie Ştiinţă, adică faptul de a înţelege principiul obiectului de studiu.

Pulsiunea nu poate fi înţeleasă ca diferită de Memorie iar Memoria nu este altceva decât Psihicul concret adică Sistemul Psihic care este în relaţie cu Mediul. Reprezentările pe care ea le acceptă în sistemul său de reţele sunt de fapt proiecţii ale interesului Pulsiunii în obiectele externe care urmează să fie reprezentate mnezic. Memoria este prin definiţie cadrul psihodinamic al Pulsiunii Psihice. Pentru ca o astfel de Pulsiune să treacă de la stadiul de Fiziologică la cel de Psihică, este necesară aplicarea legilor psihodinamice şi a fenomenelor ce le facilitează transformarea.

Mai întâi trebuie spus că scopul ei este acela al informării, al înregistrării datelor. Dar ea nu înregistrează haotic tot ceea ce îi cade sub raza de căutare, ci numai anumite date. Adică ea trebuie să pună la dispoziţia sistemului psihic acele modele, situaţii întâmplări, legături, etc., care pot fi folosite pentru viaţa de zi cu zi sau în interesul insului, în general. N u toate datele trebuiesc reţinute ci doar cele cu importanţă pentru interesul Organismului. Importanţa unei astfel de informaţii trebuie să se stabilească în funcţie de timpul pentru care este valabilă. Faptul că cineva se întâlneşte cu o altă persoană pe stradă poate fi uitat după o anumită perioadă, atunci când nu mai este nici un interes în amintirea acestui fapt. Nevroticii anxioşi posedă hipermnezie deci se poate spune că trauma determină această situaţie. Unele date nu sunt uitate niciodată. Însă majoritatea informaţiilor se uită şi foarte puţine rămân. De aceea, atunci când Freud spune că amintirile inconştiente sunt atemporale, deci eterne, el are în vedere aceste date. Însă se va vedea că pot fi şi ele uitate prin Cataliza eredităţii dar caracterul lor minoritar nu se împacă cu caracterul primordial al Inconştientului. Acesta este înţeles de el ca fiind ca un şuvoi pe care rareori Conştientul îl poare ‘refula reuşit’, deci este din acest punct de vedere un resort major al Memoriei.

Pentru a înţelege cum este posibilă această selecţionare trebuie să se plece de la analiza memorării prin repetiţie, respectiv de la faptul că o reprezentare este engramată mai bine dacă are acces mai des la memorare. Experimentele au arătat că o reprezentare ce a fost mai întâi reţinută şi apoi uitată, este mai predispusă la reengramare şi la fixare stabilă decât o alta care nu a fost niciodată în această postură, luând contact cu stimul mnezic pentru prima dată. Aşadar frecvenţa unui impuls neurocibernetic facilitat de simţuri, adică de analizatori, conduce la o mai mare capacitate de fixare. Se poate spune pentru început că Memoria se aseamănă cu mucoasa stomacală unde impulsul nervos tradus de analizatori este acidul clorhidric din sucul gastric. Substanţa receptivă a sa este afectată de aceste impulsuri în aceeaşi măsură în care este afectată mucoasa stomacală de către acid, ea regenerându-se continuu.

Frecvenţa unei reproduceri este dată de frecvenţa engramării stimulului extern, nervos, în Memorie, adică de constituirea tiparului mnezic al reprezentării. În momentul stimulării mnezice, adică al cererii căutării care i se adresează, impulsul energetic determină iradierea energetică a sa pe un anumit câmp mnezic după modelele de asociaţie în reţea. Acest fapt are o importanţă capitală pentru fenomenul de reamintire unde ecforarea unei reprezentări, redarea ei, nu este făcută în mod necesar de către un stimul corespondent ei ci este făcută doar de un alt stimul al cărei reprezentare este inclusă în raza de reţele dată de acest fenomen de iradiere energetică a impulsului mnezic ca urmare a asociaţiilor în reţea. De exemplu, dacă cineva îşi engramează o anumită informaţie pe care o aude în timp ce face un anumit lucru, atunci această informaţie se asociază cu tema respectivei activităţi. Iar în momentul în care activitatea este reluată informaţia este şi ea redată ca urmare a asociaţiei dintre cele două reprezentări. Iradierea este modelul fundamental al simptomului nevrotic care se deplasează într-o reţea mnezică de la o reprezentare la alta datorită presiunii exercitate de Refulare asupra simptomului originar. Astfel că Fobiile Nevrotice pot la un moment dat să se fixeze către elemente nefobogene în ele însele, cum ar fi copiii, telefonul, ploaia, etc. Acestea nu pot produce un traumatism prin ele însele dar ele se asociază cu traumatisme imaginate de nevrotic. Acest caz este cel de asociaţie de vecinătate sau pe orizontală a unei reprezentări în Sistemul Psihic. Pe lângă acest model mai există şi cel al asociaţiei verticale, care presupune legătura pe care o reprezentare o poate avea cu un grup de reprezentări care deja sunt fixate de mult timp în Memorie fapt ce face ca ea să fie automat engramată la fel cum o persoană se integrează în familia sa. Asociaţia orizontală, dimpotrivă, nu presupune o astfel de relaţie de rudenie între reprezentări ci doar simpla contiguitate.

Înţelegerea funcţionalităţii Memoriei se leagă tocmai de ceea ce este cunoscut mai puţin a ţine de ea şi anume fenomenul de uitare. Persistenţa unor reprezentări vechi se realizează prin uitarea a ceea ce era în plus şi menţinerea a unei părţi selectate predispoziţional. Această predispoziţie selectivă a Memoriei este posibilă pentru o anumită reprezentare în funcţie de nivelul de asociaţie cu baza sistemului psihic. Periferia mnezică se schimbă periodic asemenea frunzelor copacilor care se schimbă de la an la an, adică reprezentările se uită. Este inoportun să se vorbească despre memorie de scurtă durată (MSD) sau de lungă durată (MLD) cum se vorbeşte astăzi căci problema constă în statutul topic al unei reprezentări referitor la Trunchiul Psihic. Şansa acestuia şi a reprezentărilor de asociaţie de a supravieţui în timp este dată tocmai de frecvenţa stimulărilor deci tocmai de frecvenţa engramărilor mnezice ceea ce conduce la fixarea mai mult sau mai puţin a informaţiei. Deci în fond şi asociaţia verticală are la bază tot pe cea orizontală, cea de frecvenţă. Numai că persistenţa unei reprezentări este dată de frecvenţa reprezentărilor similare care formează un tipar, un algoritm, în care respectiva reprezentare se înscrie iar acest enunţ este o lege a Memoriei.

Funcţia de engramare verticală a unui impuls mnezic întrece tiparul preexistent în care se plasează. De aceea de obicei valoarea de reprezentare mnezică îi este recunoscută doar acesteia din urmă şi nu şi tiparului preexistent, fapt ce este demonstrat printr-un experiment reprezentativ pentru psihologia cognitivă. Acest experiment este acela aplicat unor subiecţi cărora li s-au expus 10 000 de ilustrate cu un interval de câteva secunde între ele iar după un anumit timp li s-a cerut să îşi amintească cât mai multe dintre ele. Fireşte că rezultatele au fost foarte slabe. În momentul în care li s-a expus un alt set de ilustrate în care erau inserate şi o parte dintre acestea, totuşi subiecţii au dat performanţe net superioare în recunoaşterea lor. Asta înseamnă că în Memorie s-a păstrat totuşi ceva căci în caz contrar subiecţii nu ar fi putut să recunoască ilustratele inserate deşi la prima probă ei nu îşi putuseră aminti ceva despre ele. Cu toate astea acest lucru arată că ele vor fi fost efectiv uitate ci doar parţial uitate, ele având un tipar mnezic chiar şi în situaţia în care reprezentările lor nu au putut să fie redate. Este evident că un asemenea tipar este întărit odată cu a doua probă, adică cu repetarea, cu frecvenţa stimulărilor asupra analizatorilor. Senzaţiile de ‘deja-vu’ sau de ‘deja-conu’, Iluziile şi confuziile demonstrează prin ele însele faptul că o reprezentare se susţine pe alta dacă sunt asemănătoare în special în ceea ce priveşte pe acestea din urmă. În cazul lor reprezentarea stimulului reuşeşte să conducă chiar la ecforarea tiparului reprezentării cu care se asociază, fiind susţinută de acesta. Persistenţa reprezentării elementului ce a determinat confuzia sau Iluzia denotă o asociaţie verticală cu reprezentările ce au fost confundate sau proiectate iluzoriu. Deci o reprezentare nu este trecută prin anumite filtre cu o anumită selecţie până la memoria de lungă durată, aşa cum se susţine de către psihologia de astăzi.

Asociaţia verticală care susţine persistenţa unei reprezentări este dată de două modele. Primul vizează asociaţia prin identitate şi explică persistenţa unei reprezentări complete dată de frecvenţa stimulării de către un asemenea stimul. Cel de-al doilea vizează asociaţia prin asemănare, adică prin identitate parţială şi astfel reprezentarea nu va fi uitată, ci mai bine susţinută în părţile de identitate cu suportul ei dat de tiparul mnezic în care se încadrează. De aici şi lipsa de unitate a unei astfel de reprezentări, adică caracterul ei parţial, implicit. Primul tip de asociaţie verticală este specific Memoriei Periferice în timp ce celălalt este specific Memoriei Centrale. Acest lucru este posibil datorită faptului că Memoria Periferică este specifică reprezentărilor ale căror stimuli externi au importanţă secundară pentru un individ iar engramarea lor cere ca frecvenţa lor în câmpul experimental al său să fie maximă. Este cazul cu reprezentările pe care mecanicul le are despre motor datorită implicaţiei sale de ordin practic în repararea acestor motoare. Reprezentările de asociaţie centrală nu au o frecvenţă ontogenetică semnificativă însă au una genealogică de acest gen deoarece ele se asociază cu straturile mnezice profunde, adică cu Complexele Fundamentale fapt ce le dă atributul de vârfuri de aisberguri.

După cum se va vedea în actul Percepţiei şi cel al Gândirii, acte care presupun două aplicări diferite ale Memoriei, Filiera Pozitivă joacă un rol deosebit. Filiera Pozitivă nu este decât determinarea teoretică suficient de clară a ceea ce Freud numea Conştiinţă deşi există şi deosebiri între aceste concepte după cum se va vedea. Trunchiul ca şi Periferia au loc doar ca manifestări mnezice căci Memoria reprezintă pentru Sistemul Psihic ceea ce este atmosfera pentru Viaţă. Fără Memorie nu poate exista Act Psihic şi nimic ce poate fi psihic. Cu toate acestea se pare că conceptul freudian de ‘memorie’ este foarte restrâns căci în ‘Dincolo de principiul plăcerii’ el declară fără echivoc că ‘o excitaţie nu poate deveni conştientă şi, în acelaşi timp să lase o urmă în memorie’. Deci, el fixează conceptului de ‘memorie’ o strânsă legătură cu cel de ‘inconştient’, în timp ce Memoria şi Conştiinţa par a fi incompatibile. Asta arată că el restrângea Memoria doar la ceea ce aici se numesc ‘straturi mnezice profunde’, adică la acele reprezentări care pot supravieţui mult timp. Este evident că o excitaţie ce face apanajul straturilor mnezice superioare este supusă proceselor de Gândire, adică de Iradiere fapt ce este posibil prin autorizaţia energetică a Trunchiului. Această excitaţie are şanse fie să fie neutralizată, fie pur şi simplu uitată. Asta totuşi nu înseamnă că excitaţia energetică nu se poate înscrie în Memorie iar dacă se întâmplă ‘fără a lăsa o urmă durabilă’, asta nu înseamnă că actul mnezic nu este implicat.

Susţinerea verticală a Trunchiului îndeplineşte condiţia pentru întărirea tiparului mnezic a respectivei reprezentări. Iar dacă asociaţia acestei reprezentări cu vreun Complex este una puternică atunci fără îndoială că dintr-un număr mare de reţele mnezice, respectiva reprezentare va supravieţui singură tocmai datorită asociaţiei verticale. Şi astfel, ea se înscrie într-o amintire durabilă deşi, încadrată într-un act cognitiv ca Percepţia sau Gândirea, ea fusese iniţial în Conştiinţă. Că Trunchiul Psihic, care este pilonul acestei engramări este inconştient este adevărat însă structura Complexelor Abisale s-a format ea însăşi în acelaşi mod adică prin centripetizare către straturile profunde. Deci nu se poate obiecta că acest fenomen face ca reprezentarea în cauză să devină inconştientă sub aspectul principiului ei ca urmare a asociaţiilor verticale şi de aceea Conştiinţa se exclude din acel moment. Căci o astfel de susţinere este posibilă pentru toate reprezentările straturilor superioare exceptând cazul în care ele sunt engramări de frecvenţă deci atunci când tiparele mnezice sunt oarecum izolate sub aspectul legăturii la sistemul de reţele. Deci Trunchiul Psihic susţine indirect şi reprezentările straturilor superioare ce nu vor fi păstrate în timp.

La ora actuală există în psihologia cognitivă o dezbatere sterilă cu privire la existenţa sau nu a Memoriei Imagistice. Altfel spus, există o tabără care spune că Memoria este susţinută de imagini, după care tot ceea ce este ţinut minte corespunde unei imagini, în timp ce cealaltă consideră că imaginea este dată anterior. Trebuie aici precizat că imaginea este tot timpul una simbolică şi nu poate fi decât astfel. Deci ea este un ansamblu de configuraţii şi elemente care sunt impulsionate care sunt asociate cu o anumită reprezentare. Fără o astfel de precizare I. Kant a introdus în epistemologie păguboasa distincţie agnosticistă între concepetele de ‘lucru-în-sine’ şi ‘fenomen’. Sterilitatea unei astfel de polemici constă în faptul că orice reprezentare mnezică este susţinută de o alta fie pe reţea verticală de asociaţie fie pe una orizontală. În cazul de faţă, imaginea cu pricina face obiectul asociaţiei verticale, fireşte. Aşadar, nu este nevoie de postularea unei Memorii Imagistice căci această capacitate aparţine Memoriei în general. Apartenenţa la una dintre taberele beligerante este o problemă de unghiul în care este privită problema. Dacă reprezentarea este luată în sine, atunci ea doar se asociază cu respectiva imagine şi nu este înlocuită sau reprezentată de aceasta. Dacă reprezentarea este luată relativ ea nu poate rezista singură în câmpul mnezic decât dacă se plasează într-o reţea care, dacă este verticală, este substituită altei reprezentări care constituie tocmai imaginea.

2.2.3.2.2. Cataliza

S-a amintit anterior despre analogia Catalizei cu arhivarea sau comprimarea fişierelor de către computer. Dar dacă computerul redă întocmai astfel de fişiere memoria umană are acea capacitate de sinteză a lor, de reducere maximală, arhetipală. Arhivarea şi compresia pe care computerul o face nu se face după un top al importanţei datelor ci, eventual după identitatea informaţiei, după resimbolizarea ei. Oricum chiar dacă ar putea face o sinteză a datelor după un top al importanţei programul computerului ar fi tot opera minţii omului care îşi va fi făcut astfel o copie mecanică. În orice caz a identifica procesele naturale ale funcţionării active a memoriei (umane) cu cele artificiale, pasive ale comprimării datelor de către computer este acelaşi lucru cu a identifica jocul actorilor de teatru cu realitatea pe care ei o reprezintă.

Posibilitatea persistenţei unor anumite reprezentări în funcţie de intensitatea algoritmului mnezic este o caracteristică decisivă a Memoriei şi a capacităţii sale de uitare. Cataliza presupune o astfel de extirpare din câmpul mnezic a unor reprezentări care nu au îndeplinit criteriul frecvenţei, adică nu se înscriu într-un anumit tipar cu o anumită valoare de înregistrare, adică cu un prag catalitic. Dacă e să fie imaginat comparativ pragul catalitic poate fi asemănat cu nivelul apei în timp ce reprezentările păstrate pot fi asemănate cu vârful aisbergului care pluteşte deasupra apei. Partea de sub apă a aisbergului, cea care este şi cea mai masivă, este uitată. Aşadar, dacă Memoria poate fi comparată cu aisbergul, vârful aisbergului se comportă ca un catalizator al corpului său ascuns în apă. Aşa se explică că unele Obsesii nevrotice sau Halucinaţii schizofrenice pot fi trăite dureros de subiect deşi prin ele însele nu înseamnă ceva de genul acestor trăiri ci doar presupun o anumită tensiune catalitică care s-a concentrat după uitarea elementelor de asociaţie. Pragul catalitic explică aşanumitele amintiri-ecran din copilărie pe care psihanaliza le reconstituie într-un sistem complex, unde ele se dovedesc a fi centrul unor astfel de asociaţii. Reducţia sau concentrarea catalitică care se manifestă prin deplasarea unei mase informaţionale către un punct anume, este legată de timpul de uitare. Deci pragul catalitic variază, existând astfel mai multe praguri catalitice la nivelul cărora se stabilesc straturile mnezice. Fiecare strat mnezic are o capacitate calitativă legată de ecforarea, de redarea mnezică a unui centru catalitic şi una cantitativă, legată de ecforarea periferiei informaţionale. Raportul dintre capacitatea calitativă şi cea cantitativă a stratului mnezic, determină locul unui start mnezic în câmpul Memoriei. De exemplu, un strat foarte profund conţine mai mult capacitatea calitativă, ca amintiri foarte vechi dar foarte scurte şi neexplicite, pe când un strat superior prezintă informaţii recente, mai complete şi mai explicite dar şi mai multe. Raportul dintre capacitatea cantitativă şi cea calitativă înclină pentru cea cantitativă în ceea ce priveşte straturile superioare pe când la straturile profunde capacitatea calitativă, catalitică, primează.

Se poate vorbi astfel de două genuri de straturi mnezice. Există straturile profunde şi straturile superioare ale Memoriei. În cazul primelor reducţia catalitică este maximă, ele putând fi localizate în jurul amintirilor-ecran din copilărie sau înaintea unor conţinuturi elaborate, zonă ce diferă de la individ la individ în ceea ce priveşte limita de vârstă faţă de momentul la care se raportează. Celelalte sunt plasate în perioada recentă şi se localizează în Memoria Periferică. Aşadar Memoria este astfel constituită încât să selecţioneze informaţii în funcţie de frecvenţa şi importanţa lor. Cea mai mare frecvenţă o reprezintă zona Trunchiului Psihic, în jurul căruia se formează Coroana Psihică reprezentată de reţelele mnezice periferice. Această selecţie este stabilită pe baza unei funcţii a Memoriei care se manifestă prin regenerarea straturilor superioare şi care presupune concentrarea catalitică a masei mnezice către Trunchiul Psihic şi slăbirea tiparelor reprezentărilor periferice până la dispariţia lor. Acest lucru face ca stratul mnezic să devină din ce în ce mai profund, adică să aibă caracter centripet. Memoria este asemenea istoriei care înregistrează majoritatea fenomenelor din epoca contemporană dar care le reţine doar pe cele mai importante din epocile mai vechi, informaţiile despre ele scăzând progresiv cu vechimea lor. Deci stratul mnezic cel mai nou este înlocuit de un altul pe măsură ce trece timpul.

Distincţia între MSD şi MLD a fost facilitată şi de unele leziuni şi intervenţii chirurgicale asupra hipocampului, fapt ce ducea la anularea funcţiei de Cataliză a informaţiei. Subiectul nu îşi putea aminti operaţii efectuate cu puţin timp anterior dar îşi amintea anumite operaţii făcute mai demult. Totuşi faptul că Memoria, în special presupusa MSD, ar fi fost lezată şi localizată în hipocamp este mult prea uşor spus. Căci în hipocamp se poate la fel de bine plasa un element care ţine de operaţia mai complicată a sistemului cerebral de a opera această funcţie de Cataliză care, în felul acesta, ar fi putut fi deteriorată.

Conceptul de ‘cataliză’ introdus aici este în măsură să explice ‘logica cu nimic mai prejos a Inconştientului’ (m. G.B.) despre care vorbeşte Freud. Un Inconştient care să gândească atât de bine a scandalizat pe toată lumea pe timpul teoretizării lui de către Freud sau Nietzsche. După cum s-a văzut la subcapitolul anterior tot ceea ce este Inconştient trebuie să fi fost cândva Conştient fie că acest ceva vizează ontogeneza fie că vizează filogeneza. Ceea ce este conţinut în arhivele Psihicului se datorează catalizării straturilor superioare în cele profunde asemenea rezumatului unei povestiri. Dată fiind implicarea termenului ‘inconştient’ propus de Freud cu conotaţiile sale tradiţionaliste este mai bine să se folosească şi cel de ‘subliminal’ sau abisal’ pentru a desemna aceste arhive. Aşadar nu Inconştientul gândeşte ci el redă ceea ce a fost gândit cu mult înainte. O astfel de situaţie trebuie net diferenţiată de cazul Refulării unde nimic nu devine inconştient doar pentru că este refulat, la comandă, cum crede Freud. Căci Refularea nu are în vedere prohibirea Pulsiunii ci satisfacerea ei pe căi ocolite. Este înţeleaptă decizia lui Freud din ‘Noi prelegeri introductive de psihanaliză’ unde recunoaşte că nu Inconştientul este refulatul ci Preconştientul. În felul acesta el face o importantă dar, din păcate, inconsecventă distincţie. Aşadar Cataliza şi Refularea sunt două lucruri diferite iar arhivele subliminale ale Psihicului date de Cataliză nu este necesar să fi fost refulate. Suprapunerea Catalizei cu Refularea apare însă în simptomul nevrotic în special acolo unde impresiile timpurii joacă un rol important după cu s-a arătat clar de către psihanaliză. Deşi unii autori au argumente valabile atunci când consideră că ceea ce este refulat nu este Inconştient totuşi se înşeală atunci când declară că nu există pur şi simplu un Inconştient.

Freud pare să fi confundat în mod paradoxal Memoria în general cu straturile profunde ale sale adică cu pilonii săi arhetipali refuzând să accepte dinamismul straturilor superioare unde reprezentările se uită cu repeziciune. El a făcut astfel şi grosolana eroare de a identifica aceste straturi profunde cu Inconştientul iar pe cele superioare cu Conştientul. În realitate elementele profunde ca amintirile vechi se pot păstra foarte bine în Memorie. Visul reprezintă un caz special cu privire la acest fapt, după cum se va vedea. La acest fapt se mai adaugă un lucru de neînţeles pentru sistemul freudian pentru că provoacă una dintre cele mai flagrante şi mai neliniştitoare contradicţii. Criticând teoria aprioristă a lui Kant despre idealitatea spaţiului şi a timpului, pe care o înţelege greşit asemenea multor altora după cum s-a amintit până acum aici, el spune că elementele Inconştientului sau Seului sunt nemuritoare, nefiind date în spaţiu şi timp (teoria lui Kant nu se referă la Actele Psihice profunde din Inconştient ci chiar la Percepţie pe care Freud o recunoaşte ca fiind ‘în timp’). Aşadar, după el, Inconştientul ar fi de zeci de ani la fel şi numai psihanaliza, care ar scoate aceste Acte din Inconştient, le-ar face uitate. În felul acesta ea le-ar da timp asemenea lui Adam care primeşte viaţa de la Dumnezeu, pe Capela Sixtină şi astfel cura ar fi posibilă. Lăsându-se la o parte faptul că psihanaliza are o altă explicaţie se poate spune că dacă ‘conştientizarea’ acestor Acte Psihice atemporale le-ar da de fapt timp, adică dacă ar fi puse în rândul modificărilor şi degenerărilor (concepţia lui Kant referindu-se, pe de altă parte, la statutul ‘transcedental’, adică cognitiv al reprezentărilor şi nu la cel funcţional), asta ar însemna că psihanaliza ar reuşi să elimine pur şi simplu Tulburările Psihice. Deoarece această afirmaţie ar însemna că intensitatea mnezică a unui Complex oarecare care, dacă este suprasolicitat determină Tulburarea Psihică după cum se va vedea, ar scădea până la dispariţie, ceea ce este fals. De fapt tot ceea ce poate face psihanaliza este să îi ofere un program mai performant de Soft, adică să îi ofere arme mai bune de luptă cu Tulburarea, însă nu o poate elimina. Este adevărat că intensitatea ei scade de obicei dar asta nu înseamnă că ea dispare căci pacientul rămâne în continuare să îşi facă psihanaliza singur după ce a terminat cura cu un psihanalist de profesie şi după ce s-a deprins el însuşi cu tehnicile psihanalitice.

Ceea ce trebuie combătut aici este atemporalitatea, eternitatea virtuală a reprezentărilor profunde, teorie mistică ce îşi are apogeul în Inconştientul Colectiv al lui Jung. O teorie genealogistă asupra Psihicului, care susţine remanierea eternă a Memoriei odată cu naşterea (de fiecare dată alta odată cu o nouă generaţie), spulberă o astfel de concepţie. Persistenţa unei reprezentări de-a lungul mai multor generaţii, pe cale genetică, nu este exclusă de procesul de remaniere mnezică a naşterii. O astfel de reprezentare trebuie să aibă şi o mare dimensiune catalitică şi depinde de experienţa particulară a insului, de condiţiile de mediu, particulare pentru fiecare individ. Teoria arhetipurilor jungiene, după care la fiecare ins se manifestă nişte imagini identice nu după un principiu identic ci după particularităţile Inconştientului Colectiv’ este, fireşte, cel puţin naivă. Căci o astfel de imagine de reprezentare genealogică, ereditară, nu este dată din preistoria Omenirii ci ea devine pe parcurs aşa, Jung fiind aici tributar finalismului religios. Dimpotrivă, o Tulburare Psihică se remite odată cu timpul (exceptând cazurile în care condiţiile de mediu şi suprastructurările genetice o întăresc) tocmai pentru că uitarea atinge şi straturile profunde ale Memoriei chiar dacă o face mai greu. Cel mai bun exemplu este cel al Paranoiei unde ideaţia paranoică se remite la bătrâneţe. Dacă totuşi simptomul nevrotic dispare odată cu psihanaliza iar reprezentările refulate scad în intensitate acest lucru este pentru că ele sunt anulate în ceea ce priveşte furnizarea energetică. Această furnizare energetică este exact elementul ce face să persiste mult timp în Memorie o reprezentare, datorită tensiunii şi nu pentru că ele ar fi ‘virtual eterne’. Timpul este totuşi cel mai bun psihoterapeut.

2.2.3.2.3. Refulare şi Cataliză

La nivelul dinamicii structurale, Refularea nu este altceva decât fuziunea unei anumite reţele mnezice intr-o alta sau într-un sistem de reţele. Cazul este identic cu două cursuri de apă sau cu doi curenţi de aer care se întâlnesc. În acest caz, cel mai puternic dintre aceştia imprimă rezultantei forma sa iar rezultanta finală este suma celor două, vectorul lor. Considerând că orice Pulsiune are un canal de conversie comportamentală Refularea nu poate fi decât preluarea excitaţiei unei astfel de Pulsiuni în excitaţia alteia opuse ei în ceea ce priveşte neutralizarea. În acest caz, la nivel global, excitaţia poate fi neutralizată parţial sau aproape total prin prisma supraneutralizării a unei excitaţii diferite. Aşadar, puritanismul zgomotos este tot un fel de perversitate, de dereglare libidinală, tocmai de aceea în final el se termină cu Nevroza. De aceea aşanumitele Mecanisme de Apărare au fost recunoscute ca elemente ale Refulării. Este cazul aşanumitei Sublimări adică a Fuziunii în concepţia de aici. Fiind lipsit de posibilităţi de satisfacţie libidinală cineva îşi poate transfera această satisfacţie în domenii lăturalnice ca în cel al politicii sau al afacerilor de unde să o compenseze astfel. Subiectul se pune într-o postură de maximalizare a satisfacţiei. Adică, dacă el nu are posibilitatea de a profita de pe urma sexualităţii ca atare atunci profită de pe urma respectabilităţii cu care sunt priviţi cei care, datorită vârstei şi înţelepciunii neglijează acest fapt făcând politică. Fără această opţiune excitaţia energetică este mai mare faţă de cazul în care o face. Chiar dacă perturbarea sa nu îi aduce satisfacţii depline totuşi ea poate fi considerată ca satisfacţie în plus faţă de cazul în care ar fi fost inhibată total. Or tocmai această superioritate de neutralizare face excitaţia Pulsiunii opuse celei Libidinale să primească fuziunea acesteia. Fenomenul Catalizei face ca aceste două Pulsiuni să fie unul şi acelaşi lucru chiar dacă sun opuse. Şi tocmai acest lucru se întâmplă şi cu cuplurile de Complexe ale Trunchiului iar în loc de două reţele să existe una singură, cu două origini. După zeci de ani politicianul sau patronul matur îşi neglijează familia în favoarea profesiei tocmai datorită acestei fuziuni timpurii, respectiv pentru că erotismul său este fuzionat, amestecat cu acest corp străin din care nu mai poate fi ales decât printr-o muncă migăloasă de analiză.

O altă problemă care trebuie analizată aici este cea a amneziei infantile. Aceasta nu trebuie în nici un caz identificată şi nici măcar relaţionată cu Amnezia Psihogenă sau orice fel de Amnezie nevrotică aşa cum face Freud. Căci amnezia infantilă este dată de cauze fiziologice, în timp ce acestea au cauze psihice. Or a afirma că toţi copiii sunt nevrotici, în speţă, isterici, este prea mult, căci nu s-ar putea deosebi de cei care dezvoltă într-adevăr simptome conversive sau de somatizare. De ce cei mai mulţi nu dezvoltă acest gen de Tulburări? Freud nu poate răspunde aici în mod satisfăcător. Intervine aici o deosebire flagrantă, capitală între Amnezia Isterică şi amnezia infantilă naturală anume că prin psihoterapie, cea Isterică dispare şi Memoria va funcţiona normal însă cea infantilă niciodată nu va putea face acest lucru iar noi amintiri ecran nu vor mai apărea după experienţa unei cure. Cel mult subiectul poate accepta că un anumit lucru s-a întâmplat dar revenirea memoriei infantile este imposibilă. Psihoterapia, psihanaliza în special, poate readuce amintiri crezute a fi fost uitate dar nu poate readuce întreaga memorie. Aşadar o astfel de diferenţă face ca între amnezia infantilă şi Amnezia Isterică să nu existe semn de egalitate. Refularea produce un fel de amnezie a elementului refulat şi a celor periferice lui, prin reţele mnezice apropiate. Acest lucru este comun oricărei Nevroze însă el este oarecum diferit de Amnezia Isterică sau cea infantilă căci nu vizează masa generală a Memoriei ci doar o anumită parte, minusculă în raport cu aceasta, respectiv un gând negativ sau o imagine.

Se pune în continuare întrebarea anume când va fi fost refulată memoria copilului pentru a fi devenit amnezică, în copilărie sau mai târziu? Dacă ar fi fost făcută în copilărie atunci cum se face că toţi copiii sunt atât de direcţi, de liberi în gândire, exprimare şi dorinţe? În acest caz ei ar trebui să fie realmente inhibaţi ca nevroticii. Pe de altă parte, dacă ea ar fi făcută mai târziu, de ce nu se instalează atunci Nevroza cu toate simptomele sale? Argumentul adolescenţei cu Tulburările Psihice specifice nu poate fi adus aici căci, în acest caz, amnezia infantilă este deja instalată.

În sfârşit, cea mai puternică obiecţie este cea a amintirilor-ecran descoperite chiar de Freud în ceea ce priveşte geneza lor. S-a observat că analiza acestor amintiri ecran, face ca panorama acestora să fie una impregnată cu refulări în sine asemenea refulărilor nevrotice. Ele relevă prin analiză dorinţe erotice specifice, tendinţe agresive, etc., adică exact ceea ce este refulat în Nevroze şi ascuns. Cum se face însă că o mulţime de date insignifiante sunt trecute sub amnezie şi tocmai acestea se păstrează condensate în amintirea-ecran din copilărie? Căci în Nevroze este exact pe dos.

Explicaţia amneziei infantile constă în faptul că psihismul infantil nu se prezintă ca un câmp acerb de conflicte, decât în cazul unei educaţii sălbatice. Căci în majoritatea cazurilor acesta se prezintă ca un câmp de dorinţe satisfăcute şi mai puţin ca un câmp de interdicţii. Dacă copilăria ar fi o Nevroză, ar mai fi ea atunci învelită în voalul edenic aşa cum este înţeleasă de adult? Din cauza imaturităţii fiziologice în acea perioadă Trunchiul Psihic este încă în stadiul de proiect, codat încă în cromozomii Organismului dar încă nenăscut. Copilul reia parcă evoluţia filogenetică după cum spune maxima celebră. Complexele sale nu s-au structurat în Trunchiul Psihic decât fragmentar şi astfel sistemul mnezic este asemenea unui calculator care înregistrează neselectiv toate informaţiile în funcţie de un buton. Aceste informaţii însă nu sunt susţinute de straturile profunde ale Memoriei căci acestea nu există. Căci dacă creierul uman este cauza pentru care maturizarea este atât de lungă la Om, este normal ca straturile profunde ale Memoriei să fie reglate şi aduse în stare de maturitate abia la sfârşit după ce celelalte părţi ale creierului, răspunzătoare de funcţii vitale pentru această perioadă, îşi vor fi atins maturizarea sau, dacă nu, cel puţin optimizarea. Se poate totuşi face ca această parte a creierului, cea a straturilor profunde, să obţină primatul maturizării în aşa fel încât amnezia infantilă să fie eliminată. Acest caz este cel al copiilor sălbatici, crescuţi de animale. Amnezia acestora ar produce un dezastru pentru Organism în societatea civilizată căci el trebuie să reţină cât mai multe date din experienţa avută. Însă alte funcţii vitale pot ajunge la nedezvoltare. Tocmai de aceea acei copii crescuţi în sălbăticie nu au mai putut fi educaţi şi nici măcar aduşi în stadiul de retardaţi. Ei se comportau ca animalele care îi crescuseră pe când retardaţii mai păstrează ceva din funcţia de Om, cum ar fi mersul biped, vorbitul, forma corporală cât de cât coerentă etc.

Or, la copilul normal, strangularea suportului profund al Memoriei face ca datele să fie amalgamate în straturile superioare care vor dispărea mai târziu prin fenomenul restructurării catalitice. Amintirile-ecran au şansa de supravieţuire tocmai datorită substratului lor erotic care se transmite ereditar în funcţie de Libidoul parental. Dacă acesta este mare, atunci copilul îl va moşteni şi el se va manifesta precoce datorită legăturilor Instinctului Matern cu cel Sexual. În acest caz, stabilirea lui explică păstrarea în Memorie a unor imagini ce s-au fixat pe reţeaua lui, în timp ce celelalte vor dispărea ca ramurile cărora li se taie trunchiul.

2.2.3.2.4. Condensarea ca lege generală a Memoriei

 

 

 

Când se vorbeşte despre straturi mnezice nu trebuie să se înţeleagă prin acestea altceva decât ca având o funcţie descriptivă, în legătură cu momentul engramării şi în nici un caz ca având o funcţie dinamică de genul explicaţiilor simpliste din psihologia tradiţională, în special în ceea ce priveşte teoriile despre MLD şi MSD. Analizată comparativ Memoria se prezintă asemenea sodiului care îşi pierde luciul metalic odată cu contactul cu oxigenul după tăierea acestuia iar tăierea sa poate fi comparată cu engramarea unei reprezentări în masa Memoriei. O altă comparaţie poate fi făcută cu cea a pielii supuse la traumatisme externe deschise şi care se cicatrizează în funcţie de intensitatea traumatismului. Această cicatrizare, care este capacitatea Memoriei de ‘vindecare’. Ea reprezintă uitarea şi este la fel de importantă ca şi însăşi funcţia ei de bază: engramarea.

Capacitatea unei reprezentări de a se fixa în jurul unui tipar dat de o astfel de ‘cicatrice’ (susţinerea funcţională a engramării sale) se explică printr-o altă funcţie a Memoriei care este cea de focalizare sau de dirijare a unei impresii tocmai către clasa din care face parte. Această operaţie seamănă cu clasificarea din logică. O astfel de focalizare a unei reprezentări către pilonul său de asociaţie verticală face obiectul unei ‘căutări’ pe care această reprezentare o face de-a lungul sistemului de reţele mnezice. De exemplu în momentul în care o reprezentare este pusă într-o oarecare relaţie cu o alta, aceasta din urmă bucurându-se de stabilitate mnezică, ea va fi mai bine reprodusă decât în cazul în care este lăsată la voia întâmplării. Această punere în relaţie face obiectul căutării, după cum puiul îşi caută mama în mod specific într-o colonie suprapopulată. Totuşi nu trebuie presupus că ar exista vreun mecanism de descompunere a Reprezentării în tot felul de algoritmi, care ar fi apoi repartizaţi de Memorie, după cum se susţine astăzi de către gestaltişti. În acest caz nu s-ar putea în nici un caz explica pe ce bază se face această descompunere, care după aceea ar fi repartizată. Căci repartizarea coincide cu însăşi descompunerea pe baza coincidenţei pe care Reprezentarea o are cu o alta mai profundă care este deja engramată şi stabilă. Dacă aceste reprezentări coincid total atunci subiectul nici măcar nu face eforturi speciale de înţelegere a părţilor particulare ale lor tocmai pentru că el face apelul direct la Reprezentarea deja engramată. Însă de cele mai multe ori aceste reprezentări pot să nu coincidă iar subiectul iniţial percepe nu întregul ci doar partea de coincidenţă cu reprezentarea stabilită. Abia apoi aceasta poate fi interpretată de celelalte, pentru ca apoi să o reunească într-un întreg. Fireşte că, dată fiind capacitatea mare de a primi reprezentări, pe care o au straturile superioare se poate spune că Percepţia este totală. Dar ea se poate cataliza imediat, în secunda următoare şi deci se poate reduce la părţi înainte de a fi deja dată complet. Astfel, se înţelege că Percepţia este parţială, după cum se va vedea. Dacă Percepţia, care este guvernată inflexibil de legile Memoriei, ar face posibil întotdeauna întregul, totul, pentru ca apoi să fie împărţit, atunci ar însemna că ea ar trebui să fie un depozit nelimitat care nu se deteriorează şi care se adaugă progresiv. Căci Percepţia întregului se face în reprezentare stabilă şi atunci, numărul colosal de percepţii vor fi păstrate toate. Este clar că ambele teorii, respectiv cea primatului întregului şi cea a primatului părţilor, sunt în situaţia de a explica dacă oul sau găina a fost întâi; căci lor le lipseşte tocmai o viziune clară asupra Memoriei iar distincţia parte-întreg în cadrul Percepţiei este una simplistă, tributară mai degrabă metafizicii decât cercetării ştiinţifice.

Înţelegerea Memoriei odată cu teoria parţialitistă nu este atât de simplă, căci copilul nu este o tabula rasa iar Viaţa în genere are capacitatea de a conserva într-un fel sau altul informaţia. Totuşi dacă s-ar presupune o tabula rasa unde Memoria să înceapă efectiv de la zero, în acest caz este clar că câştig de cauză ar avea reprezentările obiectelor cele mai frecvente, care o stimulează în aşa fel încât pilonii algoritmici să se instaleze până la urmă. Căci doar aceştia pot explica toată funcţionarea aparatului cognitiv. Aşadar, mecanismul de descifrare, de focalizare a Memoriei nu poate fi explicat nici de gestaltpsihologie şi nici de teoria care i se opune ei principial. Gestaltpsihologia nu poate explica de ce mai este nevoie de despărţire şi împărţire a întregului odată ce deja Reprezentarea este dată. Adică ea presupune că Percepţia este dată înaintea focalizării mnezice ceea ce este eronat. Teoria ce i se opune şi care susţine că sunt percepute mai întâi amănuntele nu poate explica, de asemenea, procesul de unificare a Reprezentării şi la fel focalizarea ei către algoritmul corespunzător. Cu alte cuvinte, nici una dintre aceste teorii nu este în stare să explice relaţia dintre fondul Memoriei şi noua Reprezentare.

Pentru a înţelege acest complicat proces de focalizare a reprezentării trebuie plecat de la sistemul de reţele sub care se prezintă Memoria, reţele constituite din reprezentări între care se constituie relaţii de asociaţie. Nu se poate înţelege localizarea Reprezentării către un anumit tipar în care ea intră şi în funcţie de care ea se fixează. Dacă cineva sau ceva o dirijează pe aceasta special către această ‘putere centrală’ atunci trebuie că fie această Reprezentare a fost deja engramată deci selectată înainte de a fi identificată şi atunci se ajunge la contradicţiile nelimitării Memoriei fie această Reprezentare este destinată să parcurgă acest drum şi atunci nu se poate explica pentru ce mai este nevoie să fie engramată căci ea poate fi cerută direct de la stimul pe baza acestei predispoziţii prezumtive. De aceea trebuie presupusă o căutare haotică a acestei Reprezentări după o autoritate care să îi dea stabilitate şi nu o predestinare a acesteia către această stabilitate. Situaţia trebuie să se prezinte ca o excitaţie în masă a sistemului de reţele ale Memoriei iar Reprezentarea se va fixa în jurul unei astfel de autorităţi, adică unui algoritm cu formă asemănătoare. În felul acesta restul excitaţiei se poate pierde. Situaţia este la fel ca în cazul telefoniei celulare, unde semnalul produs de un solicitant se propagă în toată aria de cuprindere, însă el va fi captat doar de telefonul al cărui număr a fost solicitat. O astfel de structură a Reprezentării este semnalul de recunoaştere al oricărei alteia şi în felul acesta se produce stimularea energiei stabile, renovarea ei odată cu o nouă Reprezentare. De aceea este necesar ca sistemul de reţele mnezice să nu fie văzut ca o reţea de becuri, unde fiecare Reprezentare ar corespunde unui bec, aşa cum s-a susţinut. El trebuie conceput mai curând ca o mare aglomerare de stele în jurul unui centru de atracţie. Acest centru de atracţie este marea ‘cicatrice’ ce păstrează ‘luciul metalic’ al Reprezentării. Astfel de metaforic luciu se datorează faptului că, dintr-un motiv sau altul, acolo, la nivelul acestui strat mnezic, la nivelul unei vârste oarecare a speciei, reprezentările de acest tip au abundat. După cum o iarnă grea (sau un an greu), se vede într-unul dintre inelele unui copac care corespunde cu el la fel şi o astfel de influenţă se păstrează în Memorie. Acesta este cazul Complexelor Fundamentale ale Trunchiului Psihic iar ele guvernează cerul de reprezentări al Memoriei. Aşadar paradigma Memoriei ca şi corp generativ nu trebuie luată ca absolută. Ea reprezintă un mod de imaginaţie căci se dezvoltă mai degrabă ca un copac unde ramurile sunt reţele mnezice, în general pe verticală. Şansa unei Reprezentări de a fi înregistrată depinde tocmai de substratul său pe care ea îl reactivează atunci când, sub formă de impuls, circulă rapid şi nedirijat în spaţiul de extindere al Memoriei. Aceste reţele verticale sunt asemenea crengilor copacului ce se sprijină pe trunchi fără legături orizontale, deci fără reţele orizontale, reţele care se întâlnesc doar la nivelul straturilor superficiale. Pentru că iniţial Memoria stochează foarte multe date după care acestea cad ca frunzele.

Aşadar o reprezentare nu are şanse să fie engramată decât dacă există un tipar mnezic în care se înscrie formând astfel o reţea, presupunând că un astfel de tipar este la rândul lui format din mai multe reprezentări ce se asociază prin identitate sau analogie. Atunci când reprezentările care formează tiparul se află în stare de identitate, acest tipar are în final formă particulară, fiind o noţiune particulară. Însă când în reţeaua verticală de reprezentări relaţia dintre acestea este analogia atunci apare noţiunea generală. În acest caz periferiile reprezentărilor se pierd şi se păstrează doar centrul general.

Capacitatea Reprezentării Superioare, adică a unei reprezentări care este engramată recent, de a produce o imagine concretă, clară şi explicită a obiectului reprezentat, se datorează bazei sale preexistente în Memorie adică a prototipului său care participă direct la autorizarea acestei calităţi a respectivei reprezentări. Acest fenomen se numeşte Condensare şi a fost descoperit şi teoretizat de Freud ca urmare a experienţei aprehendării viselor. Cu toate acestea acest fenomen pare să fi fost intuit înainte de el. De exemplu, în ‘Critica facultăţii de judecare’ (p. 74, Editura Trei) , Kant spune: ‘Trebuie să notăm că imaginaţia (…) este de asemenea capabilă să reproducă imaginea şi forma obiectului dintr-un număr foarte mare de obiecte de diferite feluri sau de acelaşi fel. Ea este în stare chiar, atunci când mintea vrea să stabilească comparaţii, ca, suprapunând efectiv – după toate presupunerile – o imagine peste alta, deşi nu suntem conştienţi de aceasta, să obţină de aici, prin concordanţa mai multor imagini de acelaşi fel, o medie care serveşte drept măsură comună.’

Forma pe care o descrie Freud este însă una particulară, referindu-se la reducerea a ceea ce el numeşte ‘conţinut latent’ al Visului, la ‘conţinutul manifest’ al său. În acest fel visul este autorizat mnezic de către conţinutul latent. Freud însă nu a înţeles suficient mecanismul Condensării pe care îl tratează în special descriptiv şi nu dinamic, ratând astfel ocazia de a înţelege că el se poate extinde la toate procesele psihice.

2.2.3.3. Percepţia

De obicei Percepţia se tratează înaintea Memoriei, actul cognitiv fiind înţeles ca posibil în etape. După acest model informaţia este mai întâi percepută, apoi memorată şi abia apoi analizată intelectual. Lucrurile nu stau deloc aşa, pentru că aceste presupuse trei lucruri sunt de fapt trei dimensiuni ale unuia şi aceluiaşi fenomen. Gândirea este deja dată de fenomenul Catalizei, prin care este posibilă generalizarea. Percepţia este şi ea posibilă tocmai datorită straturilor mnezice atât superioare cât şi profunde, de aceea Percepţia a trebuit să fie analizată după ce a fost analizată Memoria.

2.2.3.3.1. Generalităţi

 

 

 

În 1958, o revistă de popularizare a Ştiinţei a publicat un experiment făcut într-o sală de cinema cu două loturi de subiecţi cărora li s-a prezentat un film. În filmul primului lot erau strecurate mesaje ca ‘drink coke’ sau ‘eat popcorn’ , unde, pe lângă bombardamentul de informaţii specifice. Celui de-al doilea lot martor i s-a prezentat acelaşi film, însă fără aceste mesaje. S-a constatat că vânzarea de coca-cola era superioară cu 18 % iar cea de popcorn cu 50 % faţă de lotul martor. Fireşte că articolul a provocat mare senzaţie, deoarece cronologic, subiectul înlocuia Iluziile Isterice ale Sucumbelor şi Precumbelor aşa cum apăreau ele ca simptome în secolele trecute sau pe cel paranoic al influenţei malefice. Biserica a fost cea mai predispusă să caute astfel de mesaje, pe care le bănuia de a fi satanice, în muzica rock, în discursurile politice etc. şi s-a ajuns până în a se vota legi în unele state americane care să interzică popularizarea acestor produse, înfiinţându-se comisii care să decidă care dintre acestea erau într-o astfel de situaţie. Aceste comisii au ajuns să caute dovezi asemenea simptomului paranoic al Ideaţiei de Gelozie dar care riscau să devină o neoinchiziţie. Fireşte că această reacţie de amploare este specifică omului de rând a cărui activitate este una predominant economică, acesta neavând timp să aloce pentru înţelegerea sufletului său. Căci o astfel de înţelegere ar fi explicat clar faptul că astfel de mesaje, fie că sunt inteligibile, fie că sunt deghizate, se întâlnesc la tot pasul. Psihologia abisală le văzuse cu o jumătate de secol înainte şi arătase clar acest lucru însă cei care erau abia atunci uimiţi de propriile descoperiri nu fuseseră în contact cu aceste teorii.

Atenţia este impregnată de interesul pragmatic sau neutralitic în general, fie că el este deghizat, fie că este manifestat direct. În acest caz este normal ca subiectul să îşi dorească să ronţăie popcorn din cauza agitaţiei care apare ca urmare a vizionării sau să se răcorească cu o băutură răcoritoare dacă este pus în faţa unor întâmplări spectaculoase ca în cazul celor din respectivul film. Mesajele în sine, sunt simple picături care umplu paharul. Mesajele acestea se suprapuneau peste un substitut deja existent şi implicarea spectatorului în lupta dintre ‘bine’ şi ‘rău’, cu dorinţa de a ajuta ‘binele’ fireşte că îl va fi făcut sugestionabil. Însă este greu de crezut că un mesaj de genul ‘părăseşte imediat încăperea’ ar fi avut vreun ecou, tocmai pentru că nu era în interesul spectatorului acest lucru. De aceea concepţiile paranoice ale influenţelor subliminale care mai există şi astăzi nu au o bază teoretică solidă. Căci, în realitate, astfel de mesaje sunt date involuntar direct de la Inconştient fără ca ele să fie măcar cunoscute de emitent iar cantitatea de astfel de mesaje existente în tot ceea ce înseamnă comunicare este imensă. Luarea lor de bune este o problemă personală a fiecăruia.

 

 

 

2.2.3.3.2. Percepţia şi Senzaţia sunt acelaşi lucru

Psihologia cognitivă actuală face o artificială distincţie între Senzaţie, Percepţie şi Reprezentare. O asemenea distincţie se face însă de pe poziţii empiriste, fără a se căuta mai întâi principiile care le stau la bază. De fapt Senzaţia, Percepţia şi Reprezentarea sunt stări ale unuia şi acelaşi fenomen. Senzaţia este impulsul nervos aferent în stare de prefixare mnezică, Percepţia este acelaşi impuls însă în stare de fixare mnezică, în timp ce Reprezentarea este tot acest impuls ajuns să fie deja engramat mnezic. Aceste elemente, după cum se va vedea imediat, sunt susţinute fiecare de pilonii algoritmici ai Memoriei. Percepţia şi Reprezentarea nu pot fi separate aşa cum se încearcă astăzi, căci aceste două elemente se explică unul pe altul datorită faptului că Percepţia cuprinde în sine Reprezentarea. Ea este ultimul act al procesului perceptiv. Conceptul de ‘reprezentare’ este astăzi nejustificat redus doar la acele reprezentări care sunt date în afara influenţei stimulului asupra analizatorilor, adică doar la reprezentările catalitice, la amintiri. Însă este evident că şi în prezenţa stimulilor, aceste reprezentări imediate ale lor au aceeaşi fundament chiar dacă ele fac obiectul stratului cel mai nou al Memoriei. Această diferenţiere absolută este tributară unei viziuni parcelate asupra Memoriei şi nu a uneia care o înţelege principial, unitar. De aceea conceptul de ‘reprezentare’ trebuie extins şi în zona reprezentărilor nemijlocite ale Percepţiei căci, în fond, chiar şi cele catalitice sunt date tot în urma percepţiilor. Aşadar diferenţa dintre aceste două tipuri de reprezentări constă doar în prolixitatea celor nemijlocite şi sinteza celor catalitice iar între ele nu există diferenţă de principiu. Cu alte cuvinte, rezultatele unei percepţii vor fi tot timpul reprezentări iar acestea au sediul în Memorie fie ea şi la nivelul straturilor celor mai noi. Un stimul interesant prezintă o reprezentare durabilă, cu suport vertical puternic iar acest fapt atestă că Memoria primeşte mii de impulsuri nervoase pe care le selectează catalitic.

O astfel de distincţie exclusivistă reflectă o viziune gestaltistă asupra fenomenului cognitiv. După ea obiectele ar fi percepute ca întreg şi apoi, aceste percepţii ar fi subîmpărţite în elemente particulare teorie criticată mai sus. Introducerea teoriei susţinerii verticale a reprezentărilor, adică a asociaţiei verticale, precum şi a celei orizontale, face ca mitul gestaltist să seevaporeze. Înainte ca subiectul să aibă o senzaţie, adică o percepţie fugară, o semipercepţie, aşa cum este ea definită de gestaltism, subiectul poate a avut mii de percepţii asemănătoare ce au întărit respectivul tipar mnezic al reprezentării în cauză. Se ştie, de exemplu, că copilul analizează în amănunt orice obiect. Aceste obiecte îi par banale adultului dar pentru copil ele sunt noutăţi. El analizează succesiv calităţile unui astfel de obiect, îl întoarce pe toate părţile, eventual îl şi gustă şi dacă îi este luat din centru atenţiei sale înainte ca el să îl fi analizat suficient, îşi arată nemulţumirea. Această perioadă reprezintă una de structurare a straturilor profunde, baza întregii percepţii în general iar comportamentul cognitiv al copilului spulberă orice teorie gestaltistă. Căci nu există nici un obiect care cade sub incidenţa sa, căruia copilul să nu îi acorde o atenţie specială iar acest lucru se întâmplă tocmai unei dorinţe, unui interes empiric. Acesta este posibil datorită Catalizei la care este supusă Memoria în special prin actul naşterii, deci a regenerării absolute. Aşadar, aşanumita Senzaţie nu este decât o Percepţie anterioară, engramată suficient pentru a continua actul cognitiv şi în lipsa unei informări exhaustive asupra obiectului. Iar relaţia ei faţă de Percepţia completă este aceeaşi cu cea dintre Intuiţie şi Gândire, Intuiţia fiind o Gândire anterior engramată în toată schema ei şi care se poate declanşa automat în cazul stimulării.

2.2.3.3.3. Proiecţia şi Percepţia

Termenul ‘proiecţie’ vine de la latinescul ‘projectio’ (întindere înainte) şi în mare parte este încetăţenit în geometrie şi neurologie cu sensul de transfer a unei structuri dintr-un sistem dat pe o altă structură dintr-un alt sistem, diferit de primul. De exemplu proiecţia în plan a unei forme spaţiale, unde geometria spaţială şi cea plană sunt cele două astfel de sisteme. La fel se susţine şi proiecţia cinematografică, unde imaginile de pe banda de film sunt proiectate pe ecran. Se poate vorbi aşadar de o corespondenţă, de o influenţă pe care cele două sisteme şi-o fac unul altuia pe baza anumitor elemente de comunicare la fel cum în silogistică termenul mediu facilitează proiecţia unei premise în alta, fapt ce are ca rezultat însăşi concluzia. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre Proiecţia Psihică. Cele două sisteme implicate aici sunt realitatea şi Psihicul Omenesc care se raportează la ea.

După cum arată şi termenul, acest fenomen se referă la interpretarea naturii conform standardelor interioare, presupunerea exterioară a unor conţinuturi psihice interne. Acest fapt este datorat mecanismului Cunoaşterii după care, o experienţă engramată mnezic va fi folosită într-un context diferit. Chiar dacă Cunoaşterea devine Conceptuală, adică este dirijată de experimentarea directă a obiectelor, după cum se va vedea totuşi imboldul spre această experimentare este unul proiectiv. Deci Proiecţia stă la baza Cunoaşterii în general, fiind un stadiu al ei şi anume cel de formă magicistă. Chiar dacă se desprinde mai mult sau mai puţin de stadiul Proiecţiei totuşi Cunoaşterea Conceptuală nu se poate desprinde total de el. Chiar şi demersul metodic presupune proiecţii abstracte, catalizate, de formă abstractă. Dar acesta presupune şi proiecţii magiciste iar plasticitatea enunţurilor unor autori arată acest lucru. Diferenţa dintre Cunoaşterea Conceptuală şi cea Magicist-pură constă în faptul că prima operează cu asociaţii verticale în timp ce cealaltă cu cele orizontale deşi în timp şi acestea se verticalizează. Deci în primul caz se operează cu emoţia în mod direct, pe când în cel de-al doilea aceasta este mediată de experimentarea lumii.

Proiecţia este teoretizată în literatura de specialitate ca expulzare a unor gânduri şi Pulsiuni neacceptate de individ la sine şi atribuirea lor la alţii, pentru a face posibilă o anulare a neplăcerii pe care aceste gânduri ar produce-o. Modelul acesta pare să fie mai degrabă unul social legat de modul în care un grup reacţionează faţă de un individ ca atare. Nu este clar de ce aceste elemente neacceptate sunt totuşi expulzate în exterior şi nu continuă să fie refulate. Dacă ele se întorc deghizate pe uşa din dos atunci apar câteva situaţii. Fie sunt acceptate şi atunci nu mai au nevoie să fie proiectate căci subiectul le pune în practică şi este împăcat cu ele. Fie nu sunt acceptate şi atunci sunt din nou refulate; dacă nu ar fi refulate atunci nu ar mai putea din start să fie neplăcute şi plus de asta nu s-ar putea explica cum de ar fi neplăcute. Sau, în sfârşit, ele fie sunt neobservate şi atunci sunt ignorate pur şi simplu. Pe de altă parte, admiţând că acestea ar fi totuşi expulzate cu titlu de Mecanism de apărare’, de ce totuşi ele nu sunt mai degrabă ‘forcluse’, cum spune Lacan, adică făcute în aşa fel încât să nu se mai întoarcă şi să necăjească presupusul Eu? Operaţiunea aceasta pare să nu aibă nici o logică în contextul general, neplăcerea Eului fiind aceeaşi, ba chiar mai mare. Este mult mai uşor pentru subiect să îşi accepte tendinţele agresive faţă de alţii, decât tendinţele agresive ale altora faţă de el, aşa cum el şi le imaginează tăindu-şi practic creanga de sub picioare. O astfel de atribuire a tendinţelor agresive către ceilalţi pare să fie mai degrabă o Raţionalizare a propriei Agresivităţi. Chiar dacă Proiecţia este implicată aici ea are altă dinamică decât aceasta şi anume interesul de înţelegere a realităţii după modele preexistente în mintea omenească la fel cum filmul de pe ecran preexistă în banda din aparat.

Aşadar Proiecţia nu este un Mecanism de Apărare după cum spune Freud ci este o etapă a Cunoaşterii, un proces universal al ei. Orice cunoaştere presupune o experimentare minimă a lumii, deci o capacitate minimă de a avea reprezentări empirice, care la rândul lor sunt puse în relaţie cu substratul emoţional. În felul acesta ia naştere Proiecţia. O proiecţie fără un suport extern, fără informaţiile preluate direct de la realitate ci înlocuirea lor cu date ale imaginaţiei se numeşte Fantasmă, spre deosebire de Iluzie care presupune un suport extern minim. De aceea M. Klein se înşeală să considere drept Proiecţie mecanismul de identificare cognitivă a copilului cu mediul. Căci un asemenea stadiu este tocmai cel fantasmatic, datorat unei imposibilităţi biologice de a opera o distincţie empirică între mediu şi propria persoană. Iar Proiecţia înseamnă chiar trecerea unui element din planul propriei persoane în cel al realităţii, deci distincţia între cele două medii este una specială acestui mod de operare cognitivă.

Prin urmare Proiecţia nu presupune doar proiectarea negativă, cu scop presupus de apărare a Eului, ci şi una pozitivă, unde nu se mai poate susţine ideea de apărare. Aşadar dacă Proiecţia Negativă înseamnă proiectarea sentimentelor ostile în exterior, atunci cea Pozitivă este nu numai proiecţia sentimentelor pozitive dar şi algoritmii cognitivi care apar ca urmare a experimentării realităţii. De aceea frumuseţea sau urâţenia lumii depinde de materialul proiectat. Aceasta se poate observa foarte clar în Tulburarea Bipolară (Maniaco-depresivă) şi, parţial, în sistemele filosofice, unele fiind optimiste iar altele pesimiste. Mecanismul de Apărare al Eului pe care l-ar constitui Proiecţia nu poate fi susţinut de cazul proiecţiei Pozitive deci nu este necesar să se considere că ea ar fi aşa ceva tocmai pentru că principiul Proiecţiei este unul pozitiv. În particular, analizând Proiecţia Negativă se poate observa că chiar aici presupunerea Mecanismului de Apărare nu este întemeiată, după cum deja s-a văzut mai sus. Proiecţia sentimentelor negative asupra altei persoane nu se face direct, ci mediat. Mai întâi sentimentele ostile sunt izolate de raza de acţiune a Comportamentului după modelul inhibiţiei iar tensiunea dintre cele două Filiere este extinsă la nivelul tensiunii dintre sine şi lume. Deci Proiecţia se deosebeşte de această posibilă ‘apărare’ din punctul de vedere al aşazisului Mecanism de Apărare căci subiectul nu se apără ci atacă.

Proiecţia nu poate fi înţeleasă în mod simplist asemenea modelului cinematografic, deşi comparaţia este sugestivă fapt ce justifică menţinerea termenului. Totuşi diferenţa faţă de modelul cinematografic este aceea că lumea externă în care se proiectează nu este un perete pasiv, ci lumea este un factor principal de activitate în relaţionarea ei cu Memoria. Pentru a se proiecta ceva în exterior este nevoie de un material care va fi secundar proiectat după ce în prealabil a fost acumulat. Principiul excitaţiei în masă a impulsului exterior tradus în plan nervos ca urmare a influenţelor stimulilor asupra analizatorilor demonstrează efectiv faptul că el este recunoscut şi încorporat în reţeaua mnezică corespunzătoare pe baza tiparului preexistent. Dacă nu ar avea un corespondent formal în procesul perceperii el fi recunoscut. Aceasta este funcţia cibernetică originară a Memoriei, anume aceea de a traduce o influenţă, o acţiune specifică obiectului (sunet, miros, gust) într-un astfel de impuls nervos.

Acest model este valabil şi pe plan general şi pe plan particular, referitor la o situaţie dată. Aşadar înainte să apară răspunsul proiectiv al subiectului trebuie totuşi presupus un stimul penetrant în straturile Memoriei prin conversie nervoasă. Proiecţia nu înseamnă nimic altceva decât o simplă percepţie a factorilor externi conform cu statutul particular al subiectului. Aşadar aura mistică cu care s-a decorat acest concept de ‘proiecţie’ după care s-ar expulza în afară ceea ce ar fi greu de suportat pentru Eu, după cum spune Freud referindu-se la sentimentele ostile, trebuie recunoscută ca fantezistă. Proiecţia şi Percepţia sunt elementele unui sistem retroactiv al Cunoaşterii, sistem care ia naştere atunci când subiectul se relaţionează cu mediul. Ceea ce s-a numit ‘identificare cu agresorul’ şi recunoscut ca Mecanism de Apărare diferit de Proiecţie se dovedeşte a fi chiar un astfel de resort natural şi originar al Proiecţiei ca atare. În momentul în care acest fenomen este suficient înţeles în ansamblul său funcţional forte multe din aceste presupuse Mecanisme de Apărare pot fi considerate astfel. Ele nu sunt manifestări tipice ale Psihicului Uman ci forme originare ale funcţiei cognitive.

Freud şi majoritatea autorilor de specialitate preferă să numească Introiecţie această Proiecţie Pozitivă descrisă aici. Termenul a fost introdus de S. Ferenczi. J. Laplanche şi J-B. Pontalis au observat foarte la obiect, în ‘Vocabularul Psihanalizei’ faptul că o distincţie clară între cele două concepte freudiene este greu de făcut şi uneori ei se confundă. Dificultatea provine tocmai de la viziunea simplistă, rudimentară, nefuncţionalistă asupra Psihicului aşa cum a fost înţeles până acum, respectiv după modelul simplist al subiectului care expulzează ceea ce este rău şi colectează ceea ce este bun în virtutea unui principiu abstract de sortare a acestora. Or, în situaţia în care se înţelege faptul că Organismul se raportează retroactiv la mediu, comunicarea dintre cele două sisteme reglându-se în circuit închis, este normal ca acest circuit să fie numit ‘proiecţie’. Acest sistem autoreglativ trebuie luat ca total, ca întreg şi nu doar parţial ca atunci când subiectul observă totul în negru după modelul Proiecţiei Negative care s-a numit până acum ‘proiecţie’. Trebuie numit ‘proiecţie’ şi faptul care apare atunci când acesta îşi încorporează doar ‘albul’ din mediu după modelul celei Pozitive care s-a numit Introiecţie. Aceste două lucruri sunt de fapt unul şi acelaşi după cum o pistă de întreceri sportive este pistă pe întreg circuitul şi nu doar pe porţiunea de intrare. Circuitul în cauză nu se numeşte antipistă pe porţiunea de ieşire iar Introiecţia nu este altceva decât o Proiecţie inversă. Raportându-se la ‘obiectele bune’ ce vor fi introiectate, subiectul trebuie mai întâi să le proiecteze el însuşi în realitate pentru ca apoi să le încorporeze în interior. Comparaţia cea mai plastică a acestui fenomen este cea a insectelor cu trompă care, pentru a se hrăni, au nevoie să dizolve hrana în propria salivă pe care o ‘proiectează’ asupra ei pentru ca apoi să o încorporeze odată cu saliva în care ea a fost dizolvată. Abia în acest caz se poate vorbi despre Introiecţie.

Lipsa de clarificare a acestui fapt a condus la multe confuzii şi lipse de delimitări clare între concepte. De exemplu Introiecţia şi Încorporarea au fost folosite când ca sinonime când ca diferite de mulţi autori, cea de-a doua fiind văzută ca procesul de raportare a sugarului la sânul matern. O astfel de dificultate însă se poate evita odată cu distincţia clară între planul cognitiv şi cel energetic al Psihicului. Cu toate că cele două nu se prezintă în realitate ca separat, este nevoie de această distincţie în scop funcţional. Aşadar dacă Proiecţia este semnalul de ieşire al comunicării cu mediul, semnalul de intrare al acestei comunicări este tocmai Percepţia, adică recepţia subiectului la răspunsul mediului asupra căruia a proiectat. În acest caz Introiecţia şi Încorporarea pot fi înţelese ca sinonime ele referindu-se la Obiect în măsura în care acesta este Obiect al Plăcerii şi numai al Plăcerii. Iar dacă există o Introiecţie, trebuie să existe şi un model opus acesteia după cum există Proiecţia ca opusă Percepţiei pe plan cognitiv. În literatura de specialitate pentru acest concept a fost folosit tot termenul ‘proiecţie’ iar distincţia între planul cognitiv şi cel energetic a rămas ambiguă. Din acest punct de vedere, conceptul de ‘proiecţie’ nu a fost aşadar înţeles în raport direct cu cel de ‘percepţie’. De aceea el are o coloratură staticistă fără să fie înţeles ca o implicare activă a subiectului în experimentarea mediului. Un pas fundamental a fost făcut de către M. Klein, care a introdus conceptul de ‘identificare proiectivă’. Acesta se referă la un fenomen cu caracter fantasmatic care apare la nivelul cognitiv al copilului, ca posedare, control şi agresiune a sa faţă de mamă, prin Fantasma de Intruziune în corpul acesteia. După această autoare, aici ar apărea şi angoasa rămânerii prizonier în corpul matern ceea ce ar sta la baza Claustrofobiei. Fireşte că M. Klein elaborează insuficient acest concept fiind tributară unor concepte neclare cum ar fi cel de ‘proiecţie’ şi cel de ‘identificare’ deşi conceptul ei de ‘identificare proiectivă’ nu are legătură cu niciunul dintre acestea. Căci Proiecţia este văzută ca o expulzare de gânduri negative, în timp ce Identificarea Proiectivă o tentativă de control asupra corpului matern perceput ca frustrator, după ea. Aici se poate vedea clar în ce măsură o teoreticiană ca M. Klein credea în conceptul de ‘proiecţie’ ca expulzare. Căci, prin folosirea termenului acestuia în cel de ‘identificare proiectivă’ se afirmă pe de altă parte faptul că conceptul de ‘proiecţie’ trebuie să fie mai larg decât sfera celui explicitat de Freud. Raportarea la acesta pare să fie ambivalentă din punct de vedere teoretic.

Conceptul de ‘identificare proiectivă’ este totuşi insuficient elaborat de ea tocmai pentru că el serveşte din start unei teorii insuficient elaborate legată de concepţia Psihozei ca regresie la ‘poziţia schizoid-paranoidă’ sau la cea ‘depresivă’. Acest concept, a cărei realitate este observabilă în simptomele psihoticilor ar fi tributar fenomenului de relaţie cu mama credea ea. Însă fenomenul opus Introiecţiei nu se originează aici şi aceasta este limita conceptului său. Căci el are o funcţie fantasmatică de origine genealogică în ceea ce priveşte mecanismul său, origine care se explică în lumina funcţiei Psihicului, ca adaptare la Mediu. De aceea termenul de ‘identificare proiectivă’ este insuficient şi sub raportul conceptual dar şi sub cel etimologic, lingvistic drept pentru care este preferabil să se folosească un alt termen mult mai sugestiv, respectiv cel de ‘extroiecţie’, ca opus celui de ‘introiecţie’ şi omolog celui de ‘proiecţie’. Extroiecţia este deci un fenomen specific funcţiei psihice în general şi el apare în toate acţiunile umane în măsura în care acestea sunt şi psihice şi nu doar fiziologice. La M. Klein acest concept se limitează doar la latura fantasmatică, fireşte foarte importantă şi edificatoare pentru funcţia sa, însă insuficient explicat sub raportul originii. Acest fenomen apare cel mai concludent în ritualurile magice, în Artă şi Religie, după cum se va vedea mai jos.

O astfel de relaţionare a aparatului cognitiv (psihic) cu realitatea presupune o implicare retroactivă a respectivelor sisteme în adaptare unul cu altul. Ea nu poate fi explicată simplist, aşa cum face gestaltismul sau parţialismul în psihologie, unul explicând Percepţia ca posibilă mai întâi ca întreg şi apoi ca părţi iar celalalt invers. Se repetă aici povestea primatului oului sau găinii iar simplismul unor astfel de înţelegeri sunt tributare unei concepţii substanţialiste asupra lumii, adică a unui dualism idealist. Gestaltismul se reduce la raţionalism, care o vede ca pe o manifestare a raţiunii care concepe de la sine legi pentru a înţelege lucrurile iar parţialismul la empirism, care vede în Cunoaştere o corespondenţă cu ele. Însă ambele sunt tributare unei concepţii simpliste asupra aparatului cognitiv ce este văzut ca un ceasornic pe când, de fapt, el este mult mai complicat. Teoria corespondenţei adevărului, după care Cunoaşterea este dată de corespondenţa în plan cognitiv a ceea ce există în realitate este aici elocventă pentru o astfel de viziune. O astfel de teorie este luată ca axiomă Ştiinţă, fără să înţeleagă că fără a presupune un subiect care percepe această realitate, toată ştiinţa despre realitate este lipsită de o bază stabilă.

Acest lucru a fost înţeles parţial de D. Hume, care a negat posibilitatea Intelectului de a susţine o teorie coerentă asupra cauzalităţii şi înţeles total de către I. Kant, care a extins asupra întregii teorii a Cunoaşteri o astfel de stare de fapt. El a fost primul care a explicat în mod proiectiv Cunoaşterea, respectiv prin adăugarea unor concepte la dezordinea datelor empirice care, după el îşi au originea în Intelect (a priori). În felul acesta el a salvat posibilitatea ca Ştiinţa să rămână valabilă după ce Hume o arătase ca fiind proprie naturii Intelectului, a subiectului cunoscător şi nu a realităţii. Chiar dacă în dicţionarele de psihologie, ce dau Proiecţiei definiţii savante şi lipsite de conţinut, numele lui Kant lipseşte sau este tratat sumar totuşi originea teoriei Proiecţiei se află chiar în teoriile sale. Atunci când el spune că ‘intelectul prescrie legi fenomenului’ şi în felul acesta apare Ştiinţa, fireşte că el aderă la teoria Proiecţiei unor forme cognitive în exterior pentru ca apoi aceasta să fie percepută, ceea ce constituie tocmai un punct de legătură între sistemul cognitiv şi sistemul obiectelor realităţii. În ‘Critica raţiunii pure’ el spune: ‘Dacă cunoştinţele s-ar orienta după fenomene, atunci nu se poate explica cum acestea ar adera la ele dar dacă fenomenele se orientează după cunoştinţe, atunci se poate explica foarte bine acest lucru’. Aceasta este schimbarea copernicană pe care el a produs-o în psihologia cognitivă respectiv faptul că limita perceperii realităţii este dată de conţinuturile proiectate în ea şi nu în faptul că Gândirea ar crea pur şi simplu realitatea, aşa cum a fost înţeles chiar în timpul vieţii. În acelaşi fel în psihanaliză se proiectează de obicei propriile tendinţe paranoide de interpretare şi apoi criticate acestea în locul psihanalizei. Fireşte că aici şi Kant a intrat în probleme de nerezolvat cum ar fi aceea de a salva universalismul prin justificarea originarităţii categoriilor Intelectului şi, prin aceasta, la susţinerea valabilităţii absolute a ştiinţelor. Acest lucru a fost pus la îndoială de gândirea modernă, teoria relativităţii a lui Einstein fiind aici cel mai bun exemplu. Însă Kant are meritul de a fi explicat şi elaborat teoria Proiecţiei intuită de Hume în mod peiorativ.

2.2.3.3.4. Probleme tradiţionale ale Percepţiei

Psihologia, în special cea cognitivă, a crezut mult prea uşor că poate trece peste problemele pe care ‘speculaţia’ filosofică a încercat să le rezolve. În domeniul Percepţiei ea postulează stimulii materiali în afară care acţionează asupra analizatorilor, fapt ce conduce actul perceptiv. O astfel de teorie pleacă de la presupoziţia că stimulii materiali există, deoarece sunt percepuţi ca atare. Nu este greşit să se plece de la o asemenea presupoziţie ci greşit este că un lucru este explicat prin el însuşi deci explicaţia devine circulară. Filosofii tocmai acest lucru au încercat să îl explice şi anume că prin simpla explicaţie cauzală se intră într-un cerc vicios; dacă Percepţia Umană este una înşelătoare, dacă presupoziţia obiectelor externe este considerată falsă (ea neputând fi demonstrată prin a însăşi) atunci şi definiţia Percepţiei este falsă căci prezumtivele obiecte inexistente sunt percepute ca existente. Dorind să treacă peste problema lipsei de siguranţă a acestei presupoziţii iniţiale, Descartes a negat orice posibilitate de cunoaştere empirică, introducând teoria raţionalistă, după care numai raţiunea poate conduce la certitudine. El a ajuns la certitudinea propriei existenţe prin celebrul silogism al cărui concluzie este ‘cogito ergo sum’. Acesta are însă trei inconveniente. Primul este acela că lumea exterioară nu poate fi demonstrată ca existentă în acelaşi fel în care propria existenţă este. Deci trebuie de asemenea făcut apel la simţuri şi datele lor, la incertitudine. Numai o a doua ipoteză, cea a certitudinii divine este în măsură să îl facă pe Descartes să nu renunţe la raţionalismul său. Cel de-al doilea se referă la faptul că Gândirea este o proprietate a existenţei Organismului, deci enunţul nu spune nimic nou. Cel de-al treilea are un inconvenient pur formal. El ce se referă la anumite Deliruri Schizofrenice unde, deşi Delirul este tot o formă de Gândire, după cum se va vedea, totuşi există cazuri în care subiecţii susţin că ar fi morţi de mult sau că nu există. Deci, nu numai că Gândirea nu este suficientă prin sine însăşi dar şi actul perceptiv al existenţei este anulat. Aşadar certitudinea existenţei prin gândire se mută în terenul certitudinii lipsei delirului propriu ceea ce practic este imposibil de demonstrat de către subiectul însuşi. Iată că celebrul argument devine nul.

Percepţia empirică este algoritmică, adică ea are nevoie de modele perceptive anterioare. Aceste modele sunt reprezentări concrete, simple sau condensate, reduse catalitic. O astfel de intuiţie a făcut-o Kant atunci când a introdus apriorismul în epistemologie. El a făcut astfel un mare pas faţă de ideoteismul cartezian, după care ideile adevărate ar fi fost impuse de la Dumnezeu sau faţă de empirismul sec care prevesteşte reflexivismul, după care subiectul este pasiv în Cunoaştere iar tot ceea ce cunoaşte el s-ar datora stimulilor empirici. Kant credea că funcţia omenească de Cunoaştere, fie ea empirică, fie intelectuală, se datorează unor predispoziţii ideatice şi de reprezentare care ar fi date anterior oricărei experienţe, adică a priori. Pentru Percepţia Empirică el a fixat două elemente pe post de condiţii apriorice ale oricărei percepţii: spaţiul şi timpul. ’Analitica transcedentală’ din ‘Critica raţiunii pure’ tratează despre contradicţiile care decurg din considerarea ca reală, adică drept obiecte exterioare, a spaţiului şi timpului. Problema aceasta a frământat foarte puternic epistemologia iar metoda filosofică a abordării acestei probleme pare să nu dea nici un rezultat. De aici s-a ajuns la dispute fără capăt. Aceste dispute îşi au originea în aşanumita ‘ceartă a universalelor’ care se regăseşte în operele lui Platon şi Aristotel şi care în Evul Mediu s-au amplificat la maximum, fără ca problema să fie rezolvată astăzi. Universalismul sau substanţialismul consideră că realitatea este doar aparenţă, aplicare particulară şi imperfectă a unor modele generale, universale, asemenea ‘ideilor’ platoniciene. Nominalismul consideră că aceste idei sunt doar convenţii ştiinţifice, modele ideatice prescurtative, operate pentru uşurarea vorbirii şi gândirii şi că realitatea este compusă doar din obiecte particulare. Modul în care Kant a încercat să rezolve problema nu pare foarte clar. Pe de o parte el afirmă că orice cunoaştere începe prin experienţă iar apoi spune că această cunoaştere este condiţionată de cele două elemente apriorice, spaţiul şi timpul; adică spaţiul şi timpul, fiind concepte universale, ar sta de fapt pe post de condiţii ale percepţiilor empirice. Deci, totuşi această cunoaştere empirică este precedată de conceptele de ‘spaţiu’ şi ‘timp’. Se pune aici întrebarea: de unde ia subiectul cunoscător aceste concepte universale? Teoria expusă aici explică aceste concepte ca fiind reprezentări catalitice, adică reprezentări date prin reducerea la acelaşi numitor comun din punct de vedere mnezic a unei clase de obiecte, clasificate după criteriile asemănărilor şi deosebirilor. Acest principiu contrazice ideea de condiţionare de care vorbeşte Kant. Dacă orice cunoaştere empirică ar fi condiţionată de aceste concepte, ca principiu aprioric, atunci o percepţie empirică originară a spaţiului şi timpului nu este posibilă. Pentru că dacă aceste concepte sunt şi condiţii ale oricărei percepţii originare, ele nu pot fi şi percepute originar. Chiar dacă Kant critică ideoteismul cartezian, totuşi el îl afirmă implicit tocmai pentru că teoria aprioristă face ca originea conceptelor de ‘spaţiu’ şi ‘timp’ să fie presupusă ca dată de Divinitate. Astfel de contradicţie teoretică a fost dusă la extrem de către dialectica hegeliană care a făcut din contradicţie o virtute, de unde şi dezvoltarea pe care filosofia a luat-o de atunci încoace.

Pe de altă parte o astfel de condiţie este insuficientă pentru Percepţie tocmai pentru că Halucinaţia are şi ea în sine spaţiul şi timpul, adică le presupune şi în limitele lor se desfăşoară. Cu toate acestea, ea nu este o Percepţie chiar dacă reprezentările acestei Halucinaţii pot fi înţelese ca fiind date de percepţii anterioare. Însă tocmai aici este marea problemă şi anume că algoritmii catalitici ai Memoriei sunt astfel de reprezentări anterioare toţi, date de obiecte externe. Se pune astfel problema dacă nu însele conceptele de ‘spaţiu’ şi ‘timp’ ale lui Kant, declarate ideale, sunt totuşi declarate ca universale prin faptul că li se dă o funcţie, o realitate, aceea de a condiţiona aprioric Cunoaşterea Empirică. Dimpotrivă, acceptarea teoriei nominaliste nu duce deloc la astfel de contradicţii iar spaţiul şi timpul nu sunt altceva decât concepte nominale pentru o anumită realitate, cum ar fi succesiunea mişcărilor sau locurile, caracterul tridimensional al lumii. Cu toate acestea, conceptele de ‘spaţiu’ şi ‘timp’ pot cuprinde sub aria lor toată lumea, ca tot, chiar dacă doar descriptiv, fiind concepte foarte generice*. Prin urmare nu mai este nevoie să fie declarate ca elemente cheie ale Percepţiei căci ea are nevoie de reprezentările concrete ale obiectelor. În acest caz ipoteza universalistă a apriorismului este inutilă în condiţiile clarificării legilor Memoriei, capabile să explice prin ele însele întreaga Cunoaştere.

Nota: * >Aici poate fi menţionată o cercetare psihologică ce este menită să aducă o nouă lumină teoriei newtoniene despre timp, definit în relaţie cu viteza. Adică, problema este că timpul este esenţialmente o viteză, un standard, respectiv viteza acelor de ceasornic, deşi, în funcţie de perioadă, el se poate măsura în ani, respectiv în mişcarea de revoluţie a pământului. Indiferent de calculele matematice este clar că definiţia larg acceptată a fizicii newtoniene suferă de circularitate, anume de faptul de a explica viteza tot prin viteză. Dimpotrivă, atunci când fizica ar accepta să măsoare viteza în funcţie de o viteză standard, adică să o compare, fireşte că se pate accepta formula newtoniană însă nu ca explicaţie ci ca descriere a timpului. Fizica trebuie să ţină cont de acest lucru, respectiv de faptul că timpul şi viteza sunt acelaşi lucru ca fapt în sine şi nu două lucruri diferite, aşa cum a lăsat să se înţeleagă până acum. Chiar dacă timpul este o viteză abstractă în comparaţie cu vitezele concrete, individuale şi oscilante ale lucrurilor concrete. Şi aici nu este vorba despre timpul personal al fiecăruia despre îmbătrânire care este o caracteristică a tuturor lucrurilor care interacţionează (degradarea) ci despre timpul ca succesiune de momente, zile şi anotimpuri. Limba a identificat sub numele de timp şi îmbătrânirea personală şi succesiunea acestora din interese proprii de simplificare şi sinteză însă în sine ele sunt lucruri total diferite. Primul este dat de deteriorarea funcţiilor organismului iar celălalt de rotaţia pământului. A crede că o călătorie la viteză apropiat de cea a luminii ar putea să stopeze îmbătrânirea aşa cum susţinea Einstein este o naivitate care confundă cele două sisteme de referinţă pe care limba le-a unificat din raţiuni specifice ei. Eventual se poate crede că îmbătrânirea cuiva care stă izolat într-o capsulă (izolată de factorii corozivi externi) este mai lentă dar asta se poate face şi într-un laborator şi nu neapărat într-o navetă spaţială. Astofizica a venit şi ea cu un timp cosmic unde o astfel de viteză abstractă este dată de altceva nedefinit. Însă o astfel de operaţie este exact aceea a extinderii principiilor cunoaşterii în afara limitelor sale operaţionale de care vorbeşte Kant în capitolul dedicat dialecticii raţiunii pure. Practic a extinde unitatea de măsurare terestră a timpului (anul) la timpul cosmic este un nonsens din moment ce se acceptă că însuşi Pământul (cu viteza lui de rotaţie şi revoluţie) este un corp cosmic apărut ulterior. Miliardele de ani ale astrofizicii sunt curată metafizică...

Aşadar, Kant a încercat să rezolve problema Percepţiei prin postularea unui concept pe care Intelectul l-ar proiecta în Percepţia pe care analizatorii o determină. Acest artificiu este calea pentru înţelegerea Percepţiei deşi, în sine, observaţia nu este explicită şi clară după cu arată următoarele întrebări:

De aceea Kant reprezintă punctul maxim de încordare a psihologiei, care se vede în imposibilitatea de a explica cel mai simplu element al său.

2.2.3.3.5. Etapele genetice ale Percepţiei

 

 

Teoriile gestaltiste, aşa cum s-a spus până acum, susţin că Percepţia se realizează prin intermediul ‘gestaltului’ adică a perceperii întregului sistem şi abia apoi a părţilor, spre deosebire de alte teorii care susţin că părţile sunt percepute iniţial şi apoi aranjate într-un sistem. Pentru a-şi argumenta poziţia, gestaltismul a luat un exemplu banal, cel al fixării lapidare a privirii către o imagine, pentru ca apoi subiectul să spună ce a văzut. Exemplul ar trebui însă să fie nu un oraş sau o bicicletă, lucruri văzute şi experimentate de fiecare, (chiar dacă nu în mod particular). O astfel de expunere trebuie să fie a unei imagini pentru prima dată în câmpul vizual, cum ar fi un obiect nou şi nemaivăzut aşa cum este experimentat în copilărie. Copilul analizează succesiv elementele jucăriei sale deci mai întâi părţile. Adultul face şi el la fel cu obiectele necunoscute iar numai o experimentare prelungită poate conduce la această percepţie lapidară. Între timp Percepţia devine una Gestaltistă asemenea Intuiţiei dar ea are la origine tocmai această legătură verticală, adică un model anterior iar ea se dovedeşte a fi tot un fel de Amintire, una care apare prin stimulare. Însuşi faptul că un lucru neaşteptat, original, atrage mult mai mult atenţia faţă de altul banal, denotă această succesiune a distribuirii atenţiei pe elementele respectivului obiect ce sunt analizate separat. Numai după această analiză se produce Percepţia Gestaltistă adică atunci când deja actul perceptiv cu privire la respectivul obiect a avut mai multe variante.

Gestaltismul susţine că forma este percepută ca totalitate datorită unei presupuse legi generale a Percepţiei, invocând aici cazul melodiei care este recunoscută indiferent dacă este cântată mai sus sau mai jos. După cum se va vedea într-o altă lucrare Muzica se defineşte ea însăşi ca tot, ca un raport între sunete şi nu ca sunet luat izolat; deci argumentul gestaltului muzical este irelevant pentru Percepţie. De fapt aceeaşi piesă muzicală nu poate produce o emoţie puternică decât după câteva audiţii sau , cel puţin, dacă ea produce o emoţie puternică de la început, audiţiile următoare vor produce emoţii fie mai puternice fie mai slabe dar nu aceleaşi. Nu rareori se întâmplă în Artă ca, după ce au fost ignorate multă vreme, anumite opere să fie ulterior venerate. Dacă s-ar percepe de la început ‘totul’, atunci cum s-ar putea explica o astfel de convertire? La un astfel de argument preluat din lumea Artei, se poate adăuga unul şi mai aprofundat: oricine va începe să deseneze un bust sau un portret uman, în primele desene va constata că a exagerat anumite părţi şi desenul se prezintă deformat, în final. Acest lucru se întâmplă tocmai datorită faptului că subiectul este atent doar la un element particular care îi captează atenţia şi pe care el îl face ‘aşa cum îl percepe’. Abia după ce va fi învăţat tehnicile desenului corect debutantul va înţelege ceea ce se spune deseori în procesul desenării, anume că ‘ochiul înşeală’. Cu ajutorul instrumentelor specifice el va pune raportul dintre anumite elemente particulare aşa cum este în desenul său. Gestaltiştii pot să încerce acest experiment şi dacă vor ajunge să deseneze corect, fără să mai folosească andreaua, compasul şi firul cu pumb, atunci ei îşi vor da cu siguranţă seama că perceperea obiectului ce urmează să fie desenat este exersată în spiritul măsurătorii. Abia dup o perioadă de practică mai mare sau mai mică perceperea se face aşa cum spun ei, desenatorul exersat punând în relaţie toate elementele ansamblului, el nelăsându-se sedus de perceperea particulară. Acesta este cel mai bun mod pentru a vedea ce diferenţă este într-o percepţie ‘totală’ şi una normală.

Problema perceperii întregului sau a părţilor reeditează într-un fel sugestiva problemă a anteriorităţii oului sau a găinii, care este deja începutul filosofării. Ştiinţa însă a renunţat la a găsi o anterioritate bazată pe dovezi certe şi a încercat să afle alte răspunsuri care ulterior s-au dovedit mult mai practice. Problema acestei dileme a Percepţiei a fost rezolvată de mult de către Kant, după cum s-a văzut, chiar dacă acest lucru într-o metodă filosofică fapt ce a îngreunat puţin înţelegerea. Era suficient să se înţeleagă o sigură propoziţie din Kant şi problema ar fi dispărut. Această frază este următoarea: ‘conceptele fără intuiţii sunt goale, intuiţiile fără concepte sunt oarbe’. Asta înseamnă că relaţia empirică cu subiectul are nevoie de o predispoziţie cognitivă (după Kant, aceasta ar consta în concepte finite), la fel şi experienţa cognitivă are nevoie de o relaţionare empirică. Aceleaşi probleme ocupau teoria Cunoaşterii şi înainte de Kant, prin empirism şi raţionalism. Înţeleasă genetic sau mai precis, genealogic, spre deosebire de ‘epistemologia genetică’ a lui Piaget, care este doar una ontogenetică, Percepţia se realizează în următorii timpi:

1) Faza mitologică, unde obiectul este prezent general dar incomplet şi eronat de cele mai multe ori. O astfel de percepţie tinde să dea dreptate gestaltştilor însă totuşi nu o face căci obiectul nu este nici pe departe cunoscut, ci doar mitizat. Această etapă presupune noutatea absolută a obiectului perceput în cadrul sistemului de date al speciei. Asupra lui se proiectează imagini, imagouri şi arhetipuri ale unor obiecte deja percepute şi stocate în baza de date. Perceperea lui este rareori corectă tocmai datorită noutăţii lui, ceea ce îl face diferit de obiectele deja memorate ca reprezentări. Religia este specifică acestei faze perceptive.

2) Faza analitică, care este începutul celei ştiinţifice, unde părţi distincte din obiect sunt cunoscute, de obicei succesiv dar şi concomitent, asemenea disecţiei anatomice. O astfel de etapă presupune experimentarea asiduă a obiectului.

3) Faza integrală, care presupune capacitatea sistemului cognitiv de a percepe orice obiect al clasei din care el face parte, pe baza experimentării analitice din faza anterioară, prin procesul de

Proiecţie (a datelor anterioare). Această fază poate deveni una mitologică atunci când proiecţia acestor date se face asupra unui obiect nou, care nu aparţine claselor de obiecte cercetate.

4) Faza catalitică presupune esenţializarea acestor date, reducerea lor la repere principale prin fenomenul uitării sau regenerării Memoriei prin naştere iar apoi, aceste date sunt transmise

urmaşului. De abia de aici încolo se poate vorbi de gestaltism.

Fireşte că s-ar putea spune că însăşi prima etapă ar fi deja una gestaltistă, însă aici trebuie remarcate câteva diferenţe majore. În primul rând datele preexistente sunt incompatibile cognitiv cu obiectul nou, sunt inferioare acestuia şi , prin urmare, sunt simpliste. Percepţia este eronată, spre deosebire de exemplele teoreticienilor gestaltişti, unde obiectul este perceput de obicei incomplet, urmărind ca Percepţia să îl completeze mintal. Apoi trebuie arătat că însăşi faza mitologică a trecut şi s-a consolidat anterior sub raportul genetic cu cea analitică într-un proces retroactiv perpetuu al Cunoaşterii, sub raport genetic după schema următoare:

 

Percepţia poate fi aşadar definită ca fiind traducerea neurocibernetică a unei influenţe pe care un obiect extern o produce asupra analizatorilor în aşa fel încât actul fiziologic în acuză să determine o reprezentare sau un sistem de reprezentări. Aşadar Percepţia nu poate fi despărţită de obiectul perceput iar definiţia Halucinaţiei aşa cum o face psihiatrul francez H. Ey, ca ‘percepţie fără obiect’, este absurdă, fiind ceva ce este imposibil sub raportul cognitiv. La fel de absurdă este şi ideea că Percepţia ar surveni datorită unei abilităţi speciale a subiectului de a-şi produce o percepţie, adică de a înlocui obiectul. Dimpotrivă, atunci când un obiect nu influenţează analizatorul în mod direct şi totuşi subiectul şi-l imaginează, este vorba despre Reprezentare., Ea este de cele mai multe ori o stereotipie catalitică. De fapt, după cum se va vedea, caracterul de realitate al Halucinaţiilor (psihotice), este dat de faptul că respectiva Halucinaţie are o semnificaţie arhetipală specială pentru subiect. Prin urmare orice percepţie presupune un obiect real care este perceput indiferent dacă este în interiorul corpului sau în afara lui iar dacă această condiţie nu este satisfăcută atunci nu este vorba de Percepţie ci de Amintire. Atunci când Freud spune în ‘Eul şi Seul’ că investirea conţinuturilor psihice ale Halucinaţiei ‘trece cu totul’ în elementul de Percepţie, el comite un abuz teoretic înţelegând Halucinaţia după modelul lui Ey. Teoria lui Freud, după care Amintirea poate fi distinsă de Percepţie şi ambele de Halucinaţie, este valabilă doar în parte. Căci în momentul în care sistemul cognitiv funcţionează normal, este simplu de a diferenţia Amintirea de Percepţie tocmai pe baza complexităţii ei dar atunci nu se mai poate vorbi de Halucinaţie. Or, atunci când există Halucinaţie nu mai există percepţii complexe ci, cel mult, doar Iluzii Halucinogene.

Aşadar, după cum s-a mai spus aici, la întrebarea despre anterioritatea oului sau a găinii, se poate spune că oul este cel anterior, pentru că conceptul de ‘ou’ este un concept mult mai larg, mult mai general, decât cel de ‘găină’, oul putând fi şi cel de reptilă. Însă dacă ar fi să se analizeze primordialitatea oului de găină sau a găinii (exceptând cazul în care găina ar fi apărut prin unirea a două specii şi atunci oul de asemenea ar fi primul), nu s-ar putea spune care va fi fost mai întâi, căci specia este în perpetuă schimbare şi adaptare la mediu iar schimbările de la o generaţie la alta sunt prea minore pentru a fi luate în considerare.

Cam aceeaşi situaţie ar fi şi în cazul gestaltului. Dacă s-ar presupune o ‘tabula rasa’ a sistemului cognitiv, totuşi ar fi imposibil să fie presupus un fond gestaltist înaintea oricărei posibilităţi de investigare analitică a simţurilor. În teoria expusă aici o astfel de posibilitate ar însemna existenţa Memoriei, ca posibilitate de reprezentare, înaintea posibilităţii de a reprezenta, ceea ce este absurd. Situaţia ar avea scăpare doar prin teoria anamnezisului platonician, unde fundamentul formelor pure în suflet s-ar întâlni cu copiile lor, obiectele reale (aşa cum consideră Platon că sunt) sau cu teoria ideoteismului cartezian, unde ideile sunt date din cer. Însă aceste teorii intră în contradicţiile şi insuficienţele semnalate deja de criticii autorilor lor.

Analizând un alt exemplu interesant oferit de gestaltişti, care cred că asociaţionismul mnezic s-ar identifica cu credinţa că frumuseţea Giocondei s-ar explica prin cantitatea de ‘vopsea’ folosită pentru fiecare parte a ei, aici trebuie făcute câteva precizări:

a) Asociaţionismul nu pretinde că Percepţia ar fi totuna cu Frumuseţea. Astfel că dacă Frumuseţea apare prin compararea părţilor între ele date de la început în întreg, pentru ca de aici să se recunoască armonia, nu trebuie ca şi Percepţia să fie la fel. Adică este posibilă şi frumuseţea unor lucruri percepute incomplet (o muzică în surdină, cubismul care presupune fragmentare, etc.) dar şi perceperea completă a unor lucruri indiferente artistic.

b) ‘Suma de senzaţii’ pe care o pretinde asociaţionismul ca Percepţie nu este suma de impulsuri nervoase prin care se propagă acestea, aşa cum Gioconda este construită din ‘cantităţi de vopsea’. Ci, ea este suma de contacte cu această capodoperă şi cu alte capodopere de genul ei.

c) Problema cantităţii chiar poate face obiectul expresivităţii artisice. Există un pictor modern, J. Itten care a teoretizat contrasele, între care şi cel de cantitate, după care cantitatea de culoare mai mare sau mai mică poate realiza armonie. Itten susţine că problema contrastelor este capitală în artele plastice.

2.2.3.3.6. Iluziile

Existenţa Iluziilor demonstrează implicarea proiecţiilor Pulsiunilor în Percepţie, fapt ce determină codificarea ei, adăugarea la actul perceptiv a unor conţinuturi psihice specifice. De exemplu, dacă cineva merge singur prin parc pe întuneric, pomii pot lua la un moment dat forme de creaturi ce sunt gata să atace iar aceste atribute sunt proiectate de subiect în afară, Percepţia fiind astfel decorată cu aceste conţinuturi retroactive. În prima fază actul perceptiv este incorect, deoarece pomii nu sunt astfel de creaturi. O astfel de imagine deformată se datorează chiar fricii anterioare a subiectului proiectată asupra copacilor, dată fiind poziţia sa defavorabilă. Dar această Iluzie primară permite o mai mare concentrare senzorială şi o percepţie corectă, atentă şi completă în defavoarea percepţiei iniţiale, care este incompletă. În psihopatologie Iluziile sunt recunoscute ca fiind tulburări minore ale Percepţiei şi într-adevăr ele sunt foarte frecvente mai ales în Nevroza Obsesională de formă Compulsivă. Însă la o analiză atentă se poate observa că Iluzia nu este o deformare propriuzisă a Percepţiei, ci o etapă chiar în Percepţia normală, respectiv acea etapă ce precede concentrarea senzorială, examinarea atentă a obiectului. Căci dacă respectivul obiect nu ar determina mai întâi o Iluzie, atunci chiar nu s-ar putea explica această examinare atentă a lui, ceea ce în final corespunde cu percepţia sa corectă, unde amănuntele sunt analizate succesiv. Perceperea masivă a Iluziilor în Tulburările Psihice se datorează faptului că Pulsiunile sunt mai puternice aici, ceea ce face ca actul perceptiv să fie foarte solicitat. Aceste Pulsiuni sunt deseori proiectate în exterior iar Iluziile devin mult mai clar vizibile, supradimensionate direct proporţional cu Pulsiunile adiacente. Prin urmare se poate vorbi despre Iluzii Patologice, care sunt aşa cum apar în situaţiile limită sau în Tulburările Psihice şi Iluzii Normale care sunt mult mai discrete şi mai simple.

Percepţia corectă, energetică, datorită efortului de concentrare a analizatorilor, în special în ceea ce îi priveşte pe cel auditiv şi vizual, este în special un efort de refulare, de elaborare secundară, de punere în relaţie, deci de structurare topică şi orizontală, logică a asociaţiilor legate de acel obiect. Absenţa unei astfel de capacităţi face ca Iluzia să se rupă total de obiectul extern către care Proiecţia se va fi produs şi prin urmare numai Proiecţia singură să fie dată. Aşadar fără obiectul de împrumut al Iluziei Percepţia devine vidă, inexistentă, ceea ce corespunde Halucinaţiei. Atunci când proiecţia Pulsiunilor caută totuşi un anumit obiect de împrumut, de investire a Pulsiunii dar respectivul obiect nu dispune de un tipar suficient pentru a constitui o Iluzie acest simptom se situează la jumătatea Halucinaţiei şi Iluziei. De exemplu subiectul poate să spună despre scaune că îl urmăresc prin casă, arătând eventual scaunul care ar face un lucru sau altul sau că ar avea anumite atribute pe care el nu le are în fapt. Un astfel de simptom nu este o halucinaţie propriuzisă deoarece se referă la un obiect real drept pentru care îşi merită numele de Iluzie Halucinantă. Elaborarea secundară, explicarea subiectivă a Iluziilor Halucinante şi a Halucinaţiilor se numeşte Delir, în timp ce explicarea logică, elaborată secundar a Iluziilor Normale înainte ca acestea să fie corectate perceptiv se numeşte Fantasmă.

Aşadar trebuie deosebite mai întâi Iluziile Patologice de cele Normale, propriuzise, care au întotdeauna capacitatea de a se corecta sub impulsul logicii. Şi cele Patologice pot avea această capacitate, cel puţin sunt capabile să cedeze locul logicii după cum se va vedea la Iluziile Paranoice unde subiectul poate pe moment să renunţe la tematica paranoică în favoarea unui argument solid dar şi el îşi poate modifica această tematică în scopul de a nu mai putea fi atinsă de logică. Deci Iluziile Patologice Remisive se retrag la cercetarea atentă pe când Iluziile Halucinante sunt absolut impenetrabile la logică. H. Jackson de exemplu, nu face această distincţie şi pune pe acelaşi plan Iluziile Halucinante ce se caracterizează prin false recunoaşteri (déjà vu, jamais vu, deghizat, înlocuit prin sosie etc.) cu Iluziile Normale.

Din alt punct de vedere trebuie deosebite Iluziile Psihice pe de o parte de cele Fiziologice, pe care le tratează psihologia fiziologist-periferică iar pe de alta de cele Cognitive pe care le studiază cea cognitivă. Cele Psihice au un evident aspect psihopatologic şi constau în proiecţia propriilor conţinuturi psihice abisale în exterior. În ele se încadrează cele de mai sus. Iluziile Fiziologice sunt comune tuturor oamenilor şi se datorează unor imagini ce produc informaţii false la nivelul analizatorului odată ce ele sunt procesate psihic. Perspectiva, la care apelează fotografia, pictura figurativă, precum şi tehnologia electro-vizuală, operează Iluziile Fiziologice. Şi cele Cognitive sunt comune tuturor oamenilor, fiind nişte iluzii fiziologice cărora li se aplică anumite schimbări astfel încât conduc fie la obiecte imposibile, fie la elemente ce par deformate. Imagini în care sunt condensate două subiecte diferite şi care dau fie iluzia depărtării fie pe cea a apropierii obiectului, fie înţelegerea unui obiect apoi brusca percepţie a celui opus, toate acestea au foarte puţin în comun cu Psihicul şi mai mult cu planul fiziologic al analizatorilor.

Alţi autori confundă Iluziile cu imaginile deformate datorită refracţiei sau reflexiei luminii, cum ar fi cazul cu lingura care se vede ruptă în apă sau cu maşinile care se văd deformat pe stradă datorită reflexiei luminii. Nu este vorba despre Iluzii în aceste cazuri ci doar de simple fenomene fizice ce perturbă actul perceptiv din exterior. Psihicul nu are de asemenea nici un rol aici. Pe baza faptului că aceste fenomene se încadrează în grupa percepţiilor deformate, ele se pot numi eventual disfuncţii vizuale exterioare.

2.2.3.3.7. Cum este posibilă Percepţia

Pe baza faptului că Percepţia este una mediată de sistemul nervos s-au dezvoltat teorii care gravitează în jurul agnosticismului care contestă valabilitatea Ştiinţei în general pe baza faptului că ‘obiectele nu sunt aşa cum le percepe subiectul’. Oricât de mic ar fi acest enunţ, el este totuşi plin de contradicţii. Subiectul acestei propoziţii conţine sub raportul conceptual posibilitatea de a avea acces cognitiv la obiecte, prin faptul că sunt presupuse ca existente. Dar dacă nu ar exista un mod de a accede cognitiv la obiectele externe atunci ele nu ar mai fi presupuse ca existente aşa cum sunt în acest enunţ. Dacă se mai şi spune că ‘nu sunt aşa cum le percepe subiectul’ atunci ea devine pur şi simplu lipsită de sens. Există aici două idei contradictorii. Prima susţine încrederea în simţuri în ceea ce priveşte capacitatea acestora de a reda realitatea iar cea de-a doua susţine disocierea naturală între realitatea exterioară şi conţinutul Percepţiei care vizează această realitate. Consecinţele unei astfel de afirmaţii comportă aceeaşi eroare fundamentală. Este adevărat că Cunoaşterea în general presupune acest impuls nervos dar asta nu înseamnă că ea nu este necesar să fie adevărată din această pricină. Dacă analizatorii nu suferă vreo dereglare funcţională, fiind suficienţi de adaptaţi filogenetic la realitate, atunci furnizarea de informaţii adevărate sau false nu se face pe criteriul obiectului, ci al raportului practic şi neutralitic în general al analizatorului cu obiectul în sine. O astfel de situaţie poate fi introducerea succesivă a mâinii în apă caldă şi apă rece fapt ce conduce la resimţirea disproporţionată şi neconcordantă a senzaţiei de fierbinte şi rece. De aici s-a spus că analizatorul tactil ar fi inapt de a face o astfel de diferenţiere. Însă faptul că analizatorul tactil nu promovează o percepţie corectă în acest caz este datorat unui accident care afectează funcţionalitatea lui. Dacă după ce se scoate mâna din recipientul cu apă fierbinte se introduce imediat în cel cu apă rece, persistenţa senzaţiei de fierbinte se datorează faptului că mâna însăşi a împrumutat temperatura apei fierte. Aceasta va persista şi în cazul în care mâna va fi introdusă în apa rece în mod brusc însă îndată ce mâna se va adapta al noua temperatură el va căpăta capacitatea de a furniza o informaţie corectă despre noul mediu.

Eronat la o astfel de opinie este faptul că pierde din vedere rolul Cunoaşterii care este acela de a facilita neutralizarea Pulsiunilor. Uneori acest principiu neutralitic poate fi exagerat într-un pragmatism care să facă diferenţierea socială, cum este cazul cu experienţa Divinităţii sau a fiinţelor extraterestre. Toţi care susţin că l-au văzut pe Dumnezeu sau că au văzut extratereştrii, fac din analizatorul lor vizual să se alinieze unui alt interes neutralitic decât cel principal. Dacă cineva vede un om sau o serie de stâlpi egali şi care, în perspectivă, sunt văzuţi din ce în ce mai mici, principiul neutralitic de analiză este realizat genealogic. În acest caz, omul în cauză poate fi duşman sau prieten iar el există realmente acolo unde este văzut pentru că poate fi abordat, poate fi întrebat cât este ceasul sau rugat să facă un anumit lucru. La fel şi stâlpii sunt percepuţi ca egali pentru că există interesul practic al analizatorului vizual, consolidat în timp, de descifrare a perspectivei, prin examinare directă. Realitatea pe care analizatorii o reclamă prin informaţiile pe care le furnizează creierului nu se bazează pe credinţa internă a subiectului, ci pe posibilitatea de a experimenta această realitate. Şi aici este diferenţa dintre experienţa din Religie şi cea din Vis. Credinţa în realitatea datelor percepute există şi în Religie şi în Vis iar diferenţa constă doar în posibilitatea de experimentare. Din acest punct de vedere nici realitatea din Vis şi nici cea din stare de veghe pe care o reclamă analizatorii nu este completă, deoarece nici una nu poate furniza o experimentare a lumii care să fie completă. Nişte fiinţe superioare Omului poate vor considera realitatea percepută de Om ca fiind tot un Vis, după cum omul modern consideră pe cea percepută de primitiv. Însă nu acest lucru este important pentru Organism, ci faptul că prin experimentare el poate folosi natura în scopul său. Ştiinţa este adevărată tocmai datorită uni astfel de posibilităţi, care îi stă la bază iar abstracţia vine după aceea. În Vis interesul neutralitic este foarte scăzut datorită stării de somn care permite regenerarea funcţiilor. Deci, realitatea din Vis este redusă la o experimentare limitată de această stare. În veghe, dimpotrivă, omul care este solicitat pentru ajutor poate să refuze, de aceea cel care îl solicită îi acordă eventual o recompensă. Interesul practic este în acest caz foarte solicitat. Omul solicitat poate fi un infractor, deci trebuiesc luate măsuri de prevenire a unui eventual atac şi o mulţime de lucruri care atrag atenţia.

Cu totul altfel se întâmplă în cazul experimentării extratereştrilor sau a lui Dumnezeu. Această experienţă este asemenea unui vis. Dacă cineva vede nişte fiinţe care zboară la 2 metri deasupra pământului atunci acea persoană poate spune că a trăit o experienţă cu totul specială dar nu este îndreptăţit să susţină că extratereştrii există în realitate din punct de vedere ştiinţific pentru că le vede. Ci, eventual, pentru că este foarte posibil să mai existe forme de viaţă în alte sisteme solare. Ceea ce el vede acolo nu se poate experimenta. El nu poate spune cum au ajuns acolo aceste fiinţe, nu ştie ce energie folosesc, nu ştie cum se înmulţesc, nu ştie mai nimic. Se poate întâmpla ca una dintre aceste fiinţe să cadă şi să rămână acolo şi astfel să poată fi cercetat şi să fie înţeles ca realitate, în sensul că poate fi tăiat sau lovit iar acesta să răspundă printr-un gest similar fapt ce presupune deja o experimentare. Dar de aici tot nu se poate trage concluzia că există cu adevărat extratereştrii ci, cel puţin, că este destul de mare probabilitatea ca ei să existe. Cu experimentarea lui Dumnezeu lucrurile sunt şi mai complicate. Adevărul existenţei lui ar trebui dat de experimentarea lui în mod total şi a întregii lumi pe care se presupune că a creat-o drept pentru care Omul nu este pregătit ştiinţa fiind încă limitată. Însă interesul care vizează existenţa lui Dumnezeu este nevoia Omului de a trăi veşnic iar acest interes se poate realiza logic dacă Dumnezeu ar exista.

În momentul în care Organismul are un profit direct de pe urma calităţii unui obiect, atunci această calitate face obiectul Cunoaşterii şi nu are importanţă dacă Percepţia reprezintă obiectul, ci doar dacă anticipează o eventuală neutralizare psihodinamică. Deci dacă analizatorul funcţionează după regula impresie nervoasă – Percepţie – neutralizare şi are în spate o evoluţie filogenetică în sensul unei cât mai bune adaptări la posibilitatea de a profita de obiect în măsura în care experienţa nouă pe care analizatorul o centralizează, o informaţie provenită de la el poate deveni Cunoaştere adevărată. Dar, pentru asta trebuie ca respectivul obiect să fie dat într-o situaţie similară uneia anterioară din care să extragă eventualul profit neutralitic chiar dacă, pe moment, acest lucru nu se întrezăreşte. Aceste informaţii trebuie luate ca adevărate tocmai datorită creditului atît filogenetic (sub raport structural) cât şi ontogenetic (sub raport funcţional) pe care îl are în spate. Este exact ca la cinematograf; cel ce priveşte filmul nu crede că acesta este o realitate în sala de spectacol, ci doar o modalitate de a fi pus în relaţie cu o astfel de posibilă realitate. Deci, dacă fizica spune că la căldură mercurul îşi măreşte volumul pe baza faptului că Percepţia analizatorului vizual ce va informa că mercurul creşte în contact cu o sursă de căldură, acest fapt este făcut pe baza faptului că analizatorul tactil percepe căldura direct în Organism iar acesta reacţionează. Această reacţie practică va fi asociată cu creşterea mercurului din termometru.

Capacitatea de a forma o reprezentare nu aparţine obiectului cunoscut, ci ea se formează în funcţie de subiectul cunoscător, obiectul fiind doar investigat. Kant a arătat foarte bine acest lucru şi a fost acuzat de subiectivism. Această acuzaţie s-a datorat în parte faptului că a mers prea departe cu această distincţie, încercând să fie consecvent până la capăt. Aici apărea o problemă dintre cele mai spinoase; se cunoaşte doar Reprezentarea şi nu şi obiectul în sine. O asemenea afirmaţie s-ar putea interpreta ca agnosticism. De fapt problema constă mai întâi în pleonasmul ‘cunoaşterii reprezentării’, deoarece Reprezentarea este deja Cunoaştere şi apoi în contradicţia ‘cunoaşterii obiectului în sine’ deoarece Cunoaşterea nu se poate extinde în afara minţii, fiind un fenomen mintal. Dacă se explică relaţia dintre Reprezentare şi obiectul în sine, atunci se poate foarte bine explica şi Cunoaşterea. Astăzi există opinia ce susţine că obiectul extern determină cauzal Reprezentarea de parcă acesta s-ar transforma ca prin minune în reprezentare, ceea ce denotă o concepţie psihologică rudimentară.

Pentru a explica problema trebuie să se ţină cont de faptul că analizatorii sunt aceia care se adaptează cibernetic la realitate, Percepţia (realităţii) fiind cibernetică. Pentru a se putea vedea un obiect trebuie ca analizatorul vizual să funcţioneze şi să perceapă modul în care lumina este reflectată de obiectul în cauză, ceea ce nu coincide cu percepţia obiectului însuşi. C u toate astea reprezentarea obiectului poate să aibă pentru subiectul cunoscător valoare de realitate şi el să presupună că obiectul căruia îi corespunde o reprezentare vizuală directă, este real. Acest lucru se poate explica pe baza exercitării funcţiei analizatorilor şi perfecţionării lor de-a lungul miliardelor de ani. Astfel că analizatorul tactil este mult mai subtil la nivelul mâinilor şi mult mai brutal atunci când analiza se face cu spatele sau cu piciorul. Obiectul poate fi acelaşi şi, cu toate astea, atunci când este analizat astfel Reprezentarea despre el este vagă în timp ce în primul caz ea este complexă. Acest lucru se explică prin practica analizării care este superioară pentru cazul în care este făcută cu mâna faţă de cea cu piciorul. Dacă s-ar practica analiza cu spatele, fără îndoială că reprezentările avute prin intermediul acestui perceptor vor fi din ce în ce mai perfecţionate dar asta pe parcursul unui timp destul de lung. S-a observat că persoanele care suferă de o deficienţă a unui analizator, pot să compenseze această deficienţă prin dezvoltarea excesivă a altuia.

Aici se pune întrebarea: ce anume determină practicarea funcţiei analizatorilor? Dat fiind faptul că o asemenea practică nu se reduce la câteva decenii necesare Omului pentru a poseda nişte capacităţi empirice suficiente, ci o asemenea practică vizează evoluţia însăşi a Vieţii, trebuie acceptat că funcţia empirică este dată de criteriul energetic şi anume de adaptarea şi menţinerea Organismului la mediul natural. Sensul termenului pragmatic nu trebuie înţeles ca identic cu acela de capitalism brut, adică ceea ce exprimă moneda de schimb în raporturile economice, ci trebuie înţeles ca predispoziţie a unui interes de orice fel în obiectul de analizat. Acesta este interesul energetic al cunoaşterii.

Gândirea magicistă consideră nu doar că obiectele Percepţiei sunt percepute ‘real’ dar şi cele cunoscute intelectual sunt tot reale în procesul Cunoaşterii. Omul civilizat nu mai consideră că Cunoaşterea Intelectuală operează cu lucruri reale, însă germenele gândirii magiciste în Ştiinţă se observă atunci când Cunoaşterea Empirică este presupusă ca operând cu realitatea, în sensul aşanumitei ‘certitudini empirice’. Ea susţine că obiectul ar fi aşa cum este perceput prin intermediul analizatorilor. Percepţia lui ar fi acelaşi lucru cu modul în care el există ca real. Aici se face confuzia magicistă. Ea este aceeaşi care se face între un experiment real şi imaginile aceluiaşi eveniment, transmise de o cameră într-un televizor. Real este doar experimentul în sine iar imaginile televizorului nu sunt decât reprezentări ale acestui experiment. Analizatorii, în special cel vizual, sunt asemenea unui astfel de televizor dar uneori mult mai performanţi în informaţiile lor alteori mai puţin performanţi.

Ce anume face ca perceperea obiectelor reale să dea iluzia de înlocuire şi să pară reală? Aici trebuie adusă o explicaţie tocmai din practica energetică cu care analizatorii se află în relaţie de retroactivitate şi anume existenţa unui analizator foarte dezvoltat adică unul capabil să reprezinte obiectele cât mai fidel, în stare să conducă la succesul unei acţiuni şi la supravieţuirea Organismului. După principiul funcţiei care perfecţionează organul, trebuie înţeles că experienţa energetică este aceea care trebuie să fi determinat nivelul de performanţă informaţională a analizatorilor. Principiul Cunoaşterii însăşi nu se rezumă doar la actul Percepţiei presupus în mod artificial căci acest act este el însuşi determinat de experienţa energetică. Percepţia este un complicat proces şi vizează experienţa energetică. De aceea Kant, când spunea că obiectul în sine nu poate fi cunoscut, spunea pe de o parte un mare adevăr dar şi o eroare. Adevărul constă în observaţia că Cunoaşterea este limitată la nivelul actual al experienţei energetice, care foloseşte obiectul doar în partea sa ce poate fi folosită pragmatic de nişte fiinţe inferioare, ca fiinţele umane. Dar pe de altă parte el face o gravă greşeală, neînţelegând procesul energetic al Cunoaşterii. Prin urmare, atunci când se spune că nu se poate cunoaşte lucrul în sine, se înţelege că nu poate fi folosit în mod pragmatic acel obiect şi nici că el a fost folosit energetic la ceva. De aceea respingerea unei astfel de teorii semiagnosticiste este îndreptăţită. Numai în acest fel poate scăpa de cercul vicios în care intră o astfel de teorie, care scindează obiectul cunoscut de subiectul cunoscător. Căci dacă Cunoaşterea este limitată în mod artificial la actul perceperii (prin absurd, pentru că, prin însăşi ideea de experienţă energetică, aceasta există deja în actul Percepţiei) iar dacă actul Percepţiei nu înseamnă decât reprezentarea imperfectă a obiectului, atunci Adevărul nu va fi posibil decât ca neadevăr.

2.2.3.3.8. Originea certitudinii Percepţiei

Cea mai mare parte a ştiinţelor se bazează pe observaţie, deci sunt legate de fragilul fir al Percepţiei. Certitudinea ştiinţifică nu există în sine, căci ea se raportează permanent la obiectele din realitate şi anume la caracterul lor practic, latent-energetic. Aşadar certitudinea se întemeiază şi ea, de asemenea, pe procesul mai larg al Pulsiunii satisfăcute şi abia după aceea se formează o unificare a certitudinii asupra cunoştinţelor însele. Aceste cunoştinţe sunt la origine experimentate abia în perioada infantilă, începând de la jocul cu obiectele până la căderile, arsurile, tăierile şi altele acestora, care conduc la învăţăminte. Ştiinţa se bazează tocmai pe aceste experimente iar experienţele ei suferă investirea energetică. Aşa că chiar dacă unele ştiinţe pot fi nepragmatice ca astronomia, de exemplu, unde obiectele sale de studiu nu pot fi investigate decât pe ocolite, mediat, prin intermediul diferitelor aparate. Nu se va aştepta până când Omul va ajunge pe Marte pentru a recunoaşte faptul că suprafaţa acestei planete este roşiatică. Declararea acestui enunţ ca adevărat nu trebuie să se facă pe baza experimentării directe neapărat, ci doar mediat, cum ar fi reacţia fotosensibilă pe care culoarea roşie o produce pe un anumit suport. Astfel că adevărul culorii roşiatice a planetei Marte este dat de transferul autorităţii empirice către aparatul de investigaţie. De exemplu un aparat similar va fi fost trimis în spaţiu de unde să fi adus imagini ale pământului, imagini care pot fi mai generale sau mai detaliate. Cele detaliate rămân identice cu cele luate de un aparat de fotografiat sau cele ale ochiului liber pe pământ. Dacă respectivul aparat poate să redea anumite imaginile detaliate în aşa fel încât să fie identice cu cele ale ochiului liber, atunci el primeşte transferul autoritar al receptorului vizual. Datele lui sunt luate ca adevărate tocmai pentru că acest receptor vizual le-a experimentat practic el însuşi pe care el le redă; deci latura energetic-originară se transferă şi ea. În acest fel cunoştinţele generale capătă autoritatea ştiinţifică.

După acest model funcţionează şi sentimentul certitudinii. Latura energetică a unei cunoştinţe îşi va fi transferat autoritatea asupra concordanţei ei în ceea ce îi priveşte geneza. Acest tip de concordanţă genetică a cunoştinţei trebuie deosebită de teoria concordanţei Adevărului cu realitatea. Această teorie a fost criticată în special datorită faptului că nu poate da valoarea de adevăr a unor ştiinţe abstracte ca matematica şi se referă doar la cunoştinţele concrete. Critica poate continua şi de aici încolo căci concordanţa dintre cunoştinţe şi realitate este o metaforă, cunoştinţele empirice fiind traducerea neurocibernetică a realităţii. Tot ceea ce s-ar putea spune aici este dat de legătura, de proporţionalitatea dintre cunoştinţe şi obiecte şi nu concordanţa lor căci ele fac obiectul a două sisteme diferite de referinţă, cel ideatic şi cel ontologic ca atare. Concordanţa generică a cunoştinţelor se referă, dimpotrivă, la identitatea Reprezentării, a tiparului mnezic respectiv. Certitudinea Cunoaşterii pe care o produce Percepţia, primeşte la originea ei transferul autorităţii practice, neutralitice a cunoştinţelor identice produse în urma unor percepţii anterioare. De exemplu, dacă în perioada infantilă copilul a mâncat cireşe, certitudinea faptului că el vede cireşe, că ele sunt în pom, este dată de faptul că aceeaşi reprezentare despre cireşe a avut-o în momentul savurării lor. În acest fel certitudinea unei cunoştinţe este susţinută de acest transfer al autorităţii energetice ce se stabileşte prin asociere, cam la fel cum Instinctul se cristalizează, după cum s-a arătat. În acest caz predispoziţia reţelelor verticale este esenţială în ceea ce priveşte Percepţia iar susţinerea tiparului mnezic făcută respectivei reprezentări este evidentă. Tocmai această concordanţă a reprezentărilor ce conduce la geneza unei reprezentări ulterioare mijlocită de Percepţie, este cheia certitudinii actului perceptiv pe care se bazează ştiinţele. De aceea existenţa extratereştrilor rămâne în continuare o ipoteză chiar şi în momentul perceperii lor la un moment dat. Şi asta nu neapărat datorită unei influenţe psihopatologice posibile a analizatorilor, ce ar conduce la Iluzii sau Halucinaţii, ci tocmai datorită criteriilor de asociaţie verticală a reprezentărilor, adică concordanţei lor şi a transferului autorităţii energetice. Când se va putea spune despre extratereştrii cum trăiesc, cum se înmulţesc, cum mănâncă, cum au ajuns să fie văzuţi, abia atunci se poate afirma cu certitudine că ei există. Până atunci, după cum s-a spus, reprezentările lor sunt nişte reprezentări rebele în sistemul cognitiv, nelegate de altele şi deci ipotetice. Certitudinea elementelor empirice ale ştiinţelor, dimpotrivă, se poate susţine, deoarece experienţele în cauză se vor fi repetat de mii de ori iar rezultatul concordă de fiecare dată, după cum reprezentarea experimentului în care se proiectează interesul energetic, concordă de fiecare dată cu percepţia lui.

Definirea Adevărului şi a Percepţiei ca fiind corespunzătoare cu lucrurile externe, pretenţia filosofiei şi a ştiinţelor de a opera cu reprezentările obiectelor este una simplistă şi, mai ales, pasională. Reprezentările sunt văzute ca un fel de re-prezentări, adică nişte substituturi ale lucrurilor aşa cum sunt ele, în opoziţie cu Falsitatea, care ar presupune o reprezentare ce nu concordă cu realitatea. Trebuie să se renunţe la ideea că reprezentările omeneşti conţin în sine realitatea tocmai pentru că ele sunt doar produsul unui sistem neurocibernetic care primeşte date de la realitate dar care nu se substituie ei. ‘Iluzia’ perceptivă de realitate cu care aceste reprezentări sunt investite, adică certitudinea experienţei directe, senzoriale, aşa cum o prezintă Descartes de exemplu, ca pe ceva ce nu îi afectează receptorii, adică ceva ce nu există şi totuşi reprezintă certitudinea existenţei acestor obiecte externe, este o problemă psihologică şi nu logică. Starea de vis este cel mai bun exemplu în acest caz.*

Nota: * Probabil că Descartes a avut vise neplăcute, fapt ce l-a determinat să facă o filosofie de ziuă iar sentimentele pe care le-a avut noaptea să fie ignorate şi contraactivate.

Certitudinea, iluzia de realitate cu care sunt împodobite reprezentările, fapt ce face ca un obiect să fie declarat ca existând ‘aşa cum se vede’, este dată tocmai de reţelele neutralitice ce se întretaie relativ la reprezentarea acelui obiect, de posibilităţile de neutralizare ce se întrevăd din el, precum şi nivelul de neutralizare energetică atins de însuşi Sistemul Psihic general. Acestea fac ca Omul, subiectul cunoscător în general, să se concentreze asupra lui iar realitatea lui să fie experimentată practic şi să aibă o consecinţă asupra Aparatului Psihic după legea generală a atracţiei valorice. În momentul în care subiectul ajunge la neutralizarea psihică, acest lucru înseamnă însăşi certitudinea actului său şi a consecinţelor sale, care reprezintă raporturile dintre obiecte. Altfel spus, cunoaşterea umană este o semantică, o prelucrare cibernetică a stimulilor, o procesare a acestor efecte cibernetice în funcţie de anumite legi ale sistemului neurofiziologic.

Asta nu trebuie în nici un caz să conducă la identificarea interesului neutralitic al cunoştinţei cu pragmatismul vulgar după care o cunoştinţă este valabilă dacă conduce la bani cash căci doar că scopul energetic trebuie luat per total independent de cel financiar. În acelaşi fel orice cunoştinţă falsă poate avea şi o mică latură energetică şi astfel poate fi declarată principiu al psihologiei abisale cognitive dar nu şi al logicii cognitive. De exemplu, refuzul autorităţilor de a privi prin luneta lui Galilei, care demonstra că pe lună sunt munţi şi că pământul nu este centrul Universului poate fi pragmatic pentru autorităţi care în acel caz îşi doreau păstrarea dominaţiei iar ştiinţele oficiale care sprijineau dogmele creştine, la rândul lor apărau ordinea socială. Însă această clasă era minoritară deci, per total, de fapt înfrâna evoluţia economică şi socială normală tocmai pentru că statutul de oprimare specific epocii respective împiedica ieşirea la rampă a celor care aveau capacitatea să o facă. Însă acesta este un pragmatism secundar, unul birocratic ce nu reflectă mersul normal al lucrurilor. El selectează din realitate anumite date relevante pentru prejudecata sa şi elimină pe cele care sunt contradictorii cu teoria dată dinaintea cercetării. În acest caz, autorităţile au invocat posibilitatea unui geniu rău care le-ar putea falsifica Percepţia. Şi totuşi, chiar şi acest pragmatism pe termen lung poate să determine o oarecare latură de falsitate. De exemplu, Complexul Matern, care este energia Religiei şi dragostea animistă pot conduce pe credincios sau pe îndrăgostit să proiecteze în obiectele lor de interes imaginea părinţilor şi astfel să îşi facă iluzii despre obiectele asupra cărora se proiectează dar percepute ca reale. Subiectul intră în altă lume, tocmai datorită unei astfel de neutralizări ce determină retroactiv iluzia de realitate. În fond, Halucinaţiile schizofrenului sunt date tot de acel pragmatism energetic pentru că el se vede lipsit de apărare, lipsit de posibilitatea de fuziune a Filierei Negative în cea Pozitivă care, după cum se va vedea, este destructurată. Tocmai de aceea certitudinea este un ideal. Ea este legată direct de funcţionarea normală a aparatului psihic şi consolidată de stilul de viaţă, de pragmatism. Însă fără aceste resorturi psihice interioare nu este posibilă nici teoria ştiinţifică bine fundamentată şi nici Halucinaţia. Un om fără supraexcitaţia Complexului Matern nu va înţelege niciodată Religia. Ba chiar este posibil să aibă o anumită lehamite de Religie atunci când va înţelege că adevărurile de spre existenţa lui Dumnezeu şi a diavolului sunt dictate de autorităţi cu scopul de a îndobitoci pe sclavi cam în aceeaşi măsură în care copilul este ameninţat cu ‘babaul’ de către părinţii ce doresc să işi uşureze munca dedicată îngrijirii lui. Halucinaţia i se va părea o absurditate de asemenea în timp ce credinciosul va încerca să exorcizeze respectiva persoană sesizând sens în manifestarea acesteia.

 

2.2.3.3.9. Problema Adevărului

Actul Percepţiei, al Cunoaşterii în general, este un fenomen retroactiv care se face în mai multe etape. El nu se reduce la o redare statică, asemenea aparatului de fotografiat. Cunoştinţele se realizează în timp şi au valoare de adevăr numai în relaţie cu realitatea. Indiferent de ceea ce conţin dacă ele se raportează practic la realitate, ele devin adevărate tocmai prin rezultatul lor în experimentare practică. Problemele care reies din această situaţie sunt extrem de mari, prin faptul că nu se ştie niciodată dacă această raportare la realitate este pragmatică în mod global sau doar momentan iar pe termen lung efectul punerii lor în practică să fie unul contrar eficienţei practice. De exemplu, dacă pragmatismul ar fi criteriu al Adevărului atunci acesta ar trebui să fie acolo unde este cel mai puţin, adică în SUA iar majoritatea americanilor din clasa mijlocie, care văd mai puţin altceva în afară de bani, ar trebui să fie nişte savanţi. O primă obiecţie la teoria pragmatistă a Adevărului ar fi aceea că pentru a se verifica o idee este nevoie de un timp nedefinit pentru a i se calcula consecinţele şi deci el nu poate fi aplicabil. Cea de-a doua obiecţie constă în faptul că ştiinţele abstracte asemenea matematicii nu pot fi verificabile pragmatist decât indirect, fără restricţii naturale date de realitate, ci doar după interesul şi utilitatea secundară a acestor cunoştinţe (de exemplu criteriul de selecţie la examene).

Acestor obiecţii se pot aduce şi celorlalte criterii ale Adevărului date de-a lungul istoriei filosofiei, cel al corespondenţei, ce se găseşte în operele lui Platon şi Aristotel şi cel al coerenţei. Aristotel, de exemplu, spune că ‘a spune că ceea ce este şi că ceea ce nu este nu este, este adevărat’. Problema este că nu se ştie de unde ceea ce ‘este’ este dat ca termen de comparaţie. Pentru asta trebuie presupus că subiectul cunoscător are deja dată cunoaşterea a ceea ce ‘este’ iar comparaţia ulterioară devine inutilă. La fel se poate spune şi despre criteriul coerenţei; aici trebuie definită coerenţa: pentru B. Russel ea înseamnă respectarea legilor logicii, pentru altcineva ea poate însemna naturaleţea iar pentru altul poate însemna previzibilul. În toate cazurile ceea ce este presupus de demonstrat ca adevărat este într-un fel, dat ca adevărat anterior iar rezultatul este un cerc vicios.

Filosofii au tot dezbătut aceste probleme fără de sfârşit în loc să vadă dacă problema este cu adevărat bine pusă. De unde această angoasă cu privire la adevăr? Filosofia a preluat conceptul de ‘adevăr’ de la o anumită mentalitate, unde rolul său era dat de condiţiile specifice ale acesteia, ea apucându-se să dezbată în loc să înţeleagă rolul respectivului concept. Este normal să se fi întâmplat aşa, căci această maliţiozitate reticentă este specificul filosofiei. Opoziţia absolută prin care Adevărul se deosebeşte de Falsitate reflectă o mentalitate specifică dualismului cartezian unde, la rândul ei, reflectă scizionismul social al societăţii vestice structurată în clase de jos şi clase de sus. Filosofia, tributară Religiei din care se trage, nu a observat conotaţiile pe care conceptul de ‘adevăr’ le are în gândirea religioasă şi anume faptul că acest concept este unul central, impus de autorităţile religioase prin propria lor putere. Deci şi acest concept era legat invariabil de mentalitatea celor ce deţin această putere. Filosofia, invidioasă parcă pe această putere a Religiei, pofticioasă la idealizările şi plecăciunile celor supuşi şi-a construit ea însăşi un alt ‘adevăr’, încercând să îmbunătăţească pe ici pe colo ce nu reuşea Religia. Adevărul religios nu este o proprietate a cunoştinţelor, aşa cum a insinuat filosofia. El este un mod de viaţă, unde cunoştinţele sunt doar nişte instrumente iar dematerializarea, devitalizarea lui încercată de filosofie, divinizarea lui, este un mod concret de neutralizare a unei Pulsiuni prin raportarea negativă la ea.

Toate cunoştinţele se raportează la Cunoaşterea Empirică, la atât de nesigura Percepţie. Iar experienţele pe copii abandonaţi sau crescuţi de sălbăticiuni, care sunt ulterior incapabili de gândire normală, nu mai lasă loc nici unui fel de idealism aici. Ştiinţa este constituită din trei modele generale: i:

1) Modelul empiric exclusiv, unde Percepţia este primară;.

2) Modelul empirist abstract, unde ştiinţele care se include în el se raportează mereu la realitate, de unde extrag legi şi concepte generale, aplicabile întregului domeniu stabilit;

3) Modelul formal abstract, unde, asemenea matematicilor, nu interesează experimentul care să confirme concluzia căci valabilitatea aceasta reiese de la sine, de la conceptele originare definite doar într-un anumit fel, clar şi precis, ce apoi se aplică reciproc, construindu-se astfel un sistem abstract. Aceşti algoritmi ce se pot observa în cazul ultimilor două modele, au şi ei simpla autoritate dată de anumite particularităţi.

În primul caz concluziile sunt oricând verificabile prin experienţă. În cel de-al doilea sunt daţi prin catalizarea unor relaţii concrete care în felul acesta se dematerializează (cum este cazul cu numărul din matematică, care la origine a fost numărul unei specii de obiecte). Algoritmii rudimentari ai matematicii, ca adunarea şi scăderea, sunt daţi exact după modelul empirist-abstract. Adică au fost luaţi ca ‘axiome ale intuiţiei’ după cum spune Kant şi, pe baza acestor intuiţii catalizate, s-a format matematica în întregime abstractă.

Şi atunci de unde certitudinea idealistă în ‘adevărurile absolute’ cu care filosofia este obişnuită, asemenea unui Dumnezeu presupus perfect, din moment ce toate ştiinţele au Percepţia la bază? Nu cumva staticismul ‘perfect’ al conceptului de ‘adevăr’, ca şi cel de ‘dumnezeu’ dealtfel, reflectă conştiinţa şi mentalitatea bogatului care observă proiectiv astfel lumea după dorinţa lui ca ea să rămână la fel? De aici şi până la Obsesia de găsire a criteriului Adevărului, ce seamănă mai degrabă cu Obsesia pentru dotarea locuinţei cu un sisteme de alarmă folosite de marile companii, nu este decât un pas. Cunoştinţele corecte nu pot fi verificate asemenea apăsării pe buton, pentru a permite un criteriu de selecţie faţă de cele eronate. Iar cristalizarea acestora se face în timp, fie că este vorba despre experimentare, ca în cazul modelului empiric-abstract, fie că este vorba despre catalizarea unor modele îndelung experimentate, după modelul formal-abstract.

Fără experimentarea cu pricina, ca fenomen retroactiv subiect-obiect, nici o cunoaştere nu este decât probabilă, deci nici corectă şi nici falsă. Propoziţia ‘Burr l-a ucis pe Hamilton într-un duel’ luată ca exemplu de Blanshard, nu poate fi niciodată recunoscută ca fiind corectă, ci doar probabilă în funcţie de documentele rămase ce atestă acest lucru.* Certitudinea absolută cu care ştiinţa modernă se laudă este orgoliul guvernantului care ia ca valori ceea ce îi conferă de la început această diferenţiere socială. Enunţurile sale asemenea unei bule papale sau a unei legi constituţionale au acelaşi halou tabu al certitudinii absolute când de fapt toată certitudinea stă pe o bază ce este luată ca premisă dar care nu poate fi demonstrată în acelaşi fel. În ştiinţele empirice toată precizia enunţurilor lor se regăsesc în premisa că toate observaţiile făcute de fiecare observator coincid iar această coincidenţă creşte probabilitatea ca respectivele cunoştinţe să fie corecte. Se poate spune că cineva ar putea paria pe faptul că analizatorii vizuali sau auditivi ai respectivilor observatori funcţionează corect. Însă presupunându-se că aceşti analizatori nu ar funcţiona corect nu există nici o metodă prin care acest lucru să fie adus la cunoştinţa observatorului ci doar posibilitatea funcţionării normale este luată drept bună, după cum schizofrenul nu îşi dă seama că gândirea lui funcţionează greşit. Aşadar modelul empirist exclusiv pleacă şi el tot de la acceptarea, de la pariul pe funcţionarea normală a analizatorilor.

Nota: * Toată istoria suferă de acest lucru. Tocmai de aceea istoriile se schimbă în funcţie de regimurile politice care le promovează. Acum că se recunoaşte ca ştiinţifică metoda istoriei deşi nu conduce decât la întărirea propagandei de stat în timp ce cea psihanalitică, care conduce la rezultate concrete şi verificabile este recunoscută ca ‘pseudoştiinţă’, asta este o problemă de tradiţie. De fapt tradiţia nu este decât istoria şi îşi dă prin sine însăşi autoritatea. Cine ar avea îndrăzneala să contrazică istoria primitivilor care, în funcţie de clan, cred că fiecare ar fi urmaşul a câte unui animal? Cine ar contrazice istoria care spune că Isus a înviat? Aşadar, în situaţia în care însăşi experimentarea retroactivă este împiedicată de educaţie a vorbi despre ‘adevăruri absolute’ este ridicol.

Axiomele modelului empirist abstract au şi ele aceeaşi structură. De exemplu enunţul geometriei, după care ‘două paralele sunt două drepte care nu se întâlnesc niciodată’ (valabilă pentru geometria în plan doar) este curată tautologie aşa cum Wittgenstein observă la majoritatea ştiinţelor. În cazul acesta conceptul de ‘drepte paralele’ este investit cu misticismul substanţionalist, după care aceste drepte ar exista independent de lucrurile reale ale căror reprezentări se catalizează în forme geometrice şi apoi proiectate după modelul pitagoreic ca realităţi independente. După cum spune acest enunţ, parcă se şi văd acele infinite linii asemenea razelor de soare care nu se întâlnesc niciodată. Însă acest fapt nu este o consecinţă a dreptelor paralele, ci însuşi principiul acestor drepte. Deci dacă cineva îşi propune ca două maşini să nu se ciocnească niciodată în timp ce merg pe anumite direcţii, atunci le dirijează în aşa fel încât să fie paralele. Deci în conceptul de ‘paralelism’ se află invariabil cel de ‘nu se întâlnesc niciodată’ iar aceste judecăţi par sintetice (aşa cum le declară Kant) doar din punct de vedere pur logic, în timp ce, din punct de vedere psihologic cognitiv, respectiv cel al genezei Cunoaşterii, ele sunt analitice. Acum este normal ca dreptele paralele să fie presupuse de imaginaţia omenească şi nimeni nu va trăi suficient pentru a vedea dacă ele se întâlnesc. Însuşi conceptul de ‘dreaptă’ este doar posibil; adică o maşină ar putea merge în linie dreaptă şi de aici diferitele reguli ce se leagă de acest fapt.

Despre modelul formal abstract se poate spune aceleaşi lucruri. Certitudinea nu poate fi niciodată absolută, ci doar relativă iar corectitudinea cunoştinţelor are un singur criteriu legat de aplicabilitatea lor în mod energetic sau de posibila lor aplicabilitate energetică. Dar şi aici, dat fiind faptul că o astfel de aplicabilitate poate fi una limitată restricţiile realităţii sunt restrânse relativ la cantitatea foarte mică de obiecte la care Omul are acces. Adică principiile respectivei discipline, concluziile ei, nu au rival datorită momentului evoluţiei sale care este unul încă rudimentar. Astăzi cele mai serioase ştiinţe suferă încă de misticismul momentelor lor de copilărie, aşa cum gândirea copilăriei supravieţuieşte în cea a adultului. Adevărul a devenit pentru filosofia ştiinţei exact ceea ce Dumnezeu este pentru omul religios. În Adevăr se crede, el este speranţa universalităţii şi a nemuririi. Însă Adevărul este limitat la realitatea pe care respectiva ştiinţă o cercetează. Odată cu experimentarea unei realităţi mai cuprinzătoare, în care cea iniţială să fie doar o parte, ceva ce era o certitudine devine inaplicabil şi rejectat. Ţinând cont că realitatea pe care Omul o stăpâneşte astăzi este ridicol de restrânsă, este la fel de ridicol să se vorbească despre adevăruri absolute, concepţie ce vine să îi contracareze rudimentaritatea după cum nevroticul îşi compensează în morală Pulsiunile distructive şi sexual-deviate. Căci acest orgoliu care este masca inferiorităţii umane conştientă de nimicnicia sa în Univers se regăseşte în mentalitatea ‘certitudinii absolute’. Ea poate doar să aibă o rezonanţă socială legată de diferenţierea faţă de cei neştiutori, posesori ai ‘falsităţii absolute’.

Falsitatea şi Adevărul nu se opun aşa cum tradiţia religioasă şi dualistă în general arată, adică Falsitatea şi Adevărul nu sunt noţiuni contradictorii. Proiecţia unor teorii infantile în conţinuturi ştiinţifice de genul acestora este clară. O dihotomie între Adevăr şi Falsitate suferă şi de proiecţia unor astfel de teorii, care îşi au originea în clivajul ‘părintelui bun’ şi ‘părintelui rău’. În fapt este vorba despre acelaşi părinte pe care copilul îl clivează în funcţie de plăcerea sau neplăcerea pe care acesta i-o produce. Adevărul este fireşte proprietatea cunoştinţelor de a adera la un pragmatism primar, adică de a se raporta la evoluţia obiectelor în timp şi spaţiu şi a atrage foloase de pe urma lor. Problema este acum aceea că a trage foloase din obiectele însele, care evoluează în timp (ceea ce reprezintă pragmatismul primar) sau a trage foloase de pe baza impactului cunoştinţelor cu cele ale semenilor, ceea ce reprezintă pragmatismul secundar propus de cultura americană, presupune diferite puncte de vedere. Însă un astfel de pragmatism secundar nu este inventat de americani, ci doar spus cu voce tare de ei. El îşi are originea mult mai adânc în istorie. Dacă în Creştinism Adevărul nu este înţeles ca o proprietate a cunoştinţelor, ci tocmai relativ la acest pragmatism secundar legat de fericirea supremă pe care Creştinismul o propune, astăzi acesta are alte coordonate. Isus spune ‘eu sunt calea, adevărul şi viaţa’. Cu alte cuvinte Adevărul este un anumit mod de viaţă, o mentalitate, o psihologie individuală considerată justă, o cale dreaptă, pe când Falsitatea, dimpotrivă, se opune acesteia, pentru că reprezintă ceva ce nu adoptă această atitudine. În momentul în care conceptul de ‘adevăr’ este extins către atitudinea în faţa Vieţii, este normal ca el să se opună absolut Falsităţii. După această concepţie Percepţia normală este adevărată pe când Iluzia şi Halucinaţia sunt false, fiind opuse iremediabil Percepţiei normale. Însă Iluzia şi Halucinaţia sunt momente esenţiale ale Percepţiei normale aşa cum Falsitatea este un moment al Adevărului având aceleaşi principii, ca ale acestuia. Căci cele mai multe legi cu care operează Falsitatea sunt aceleaşi cu cele ale Adevărului şi doar unele sunt eronate, fapt ce face ca răspunsul final să fie altul. Uneori cunoştinţele implică un pragmatism secundar, alteori nu şi atunci sunt declarate false iar atitudinea faţă de ele este asemenea copilului când clivează părintele în ‘bun’ şi ‘rău’.

2.2.3.4. Gândirea

În acest subcapitol s-a tratat până acum despre Memorie şi Percepţie, ca două feţe ale aceluiaşi element, respectiv ca instrumente ale aceleiaşi capacităţi de relaţionare cu Mediul. Gândirea este şi ea un astfel de instrument, o anumită manifestare a Memoriei, respectiv a principiilor ei de structurare.

2.2.3.4.1. Memorie şi Gândire

Multă vreme s-a considerat că Intelectul ar fi un organ, o facultate cu legi specifice, faţă de alte facultăţi ale Cunoaşterii, ale sufletului în general. Idealismul considera că această capacitate este una divină şi că nu aparţine Omului propriuzis, ci unei realităţi supranaturale. S-a considerat că Gândirea chiar nu ar fi atributul creierului şi asta chiar şi în secolul al XX-lea, de către unele pretinse ştiinţe. Însă neurofiziologia rudimentară a secolelor trecute, cu împărţirea creierului pe parcele, cam după modelul împărţirii zonelor geografice, este şi ea un model de neacceptat. Ştiinţele creierului de astăzi nu mai văd capacitatea aceasta ca aparţinând unei anumite părţi a creierului, ci aici pare să fie implicată întreaga masă cerebrală, Gândirea fiind implicată de mai multe arii cerebrale.

În psihologie la ora actuală, Amintirea, Gândirea şi Imaginaţia sunt disociate în mod exclusiv deşi reţelele mnezice sunt principiul lor de bază. În ceea ce priveşte Memoria, ea presupune ecforarea mnezică a unei reprezentări deci redarea mnezică a unei percepţii date de analizatori. Cu alte cuvinte Amintirea se referă la amintirea de reprezentări adică a urmei neurocibernetice ale obiectelor reale. S-ar putea aduce obiecţia că memorarea de noţiuni abstracte este posibilă şi de cei care sunt înclinaţi spre reprezentare în ceea ce priveşte constituţia lor intelectuală. Însă aici nu se poate spune că noţiunea este cea memorată, ci mai curând termenul. Către acest model merge învăţământul sălbatic atunci când, lipsit de experienţa de viaţă în stare să conducă la concepte proprii, elevul este pus în situaţia de a memora nişte noţiuni cărora nu le înţelege rostul. Aceasta este o memorare de asociaţie orizontală iar rezultatul ei se pierde foarte rapid.

Gândirea însă nu trebuie înţeleasă ca deosebită de Memorie căci ea este o funcţie particulară a ei, respectiv cea de combinare şi recombinare a reprezentărilor după anumite legi găsite de Intelect. Pentru ca Intelectul să determine o judecată, un enunţ, este necesară o operaţie de amintire, respectiv amintirea corpului general al judecăţii şi a elementelor sale. Se obişnuieşte formula ‘om cu slab nivel intelectual însă cu memorie bună’ prin care este caracterizat cineva . De fapt nu este vorba de slab nivel intelectual, ci eventual de o lipsă instruire, genealogică sau ontogenetică a sa într-un domeniu. În momentul în care subiectul este determinat motivaţional, adică îşi proiectează anumite Pulsiuni într-un astfel de domeniu, atunci familiarizarea cu acel domeniu, capacitatea de a se mişca liber în el este o problemă de experienţă, adică de implicare afectivă, Memoria fiind ea însăşi adaptată şi prin urmare, suprapotenţată.

Se poate vorbi despre o Memorie Socială, despre o Memorie Afectivă sau a datelor, aşa cum copiii par să aibă, uimind părinţii cu informaţiile pe care le stochează. Însă Memoria nu este una cuprinzătoare dacă stochează neselectiv date, ca în cazul retardaţilor care pot face calcule extrem de rapid, ci aceea care este în stare să selecteze dintr-un domeniu sau mai multe. În acest caz a stoca toate aceste date este de neconceput şi de aceea poate că Memoria adultului, a omului normal pare sclerozată, însă ea ascunde nişte date nenumărate, numărul lor fiind incomparabil mai mare faţă de cel al căror Memorie nu este orientată către domenii prolixe. De aceea o astfel de capacitate pare extraordinară chiar pentru cei care nu pot reţine toate datele care le bombardează analizatorii. Motivul pentru care lor nu li se recunoaşte capacitatea mnezică este acela că nu li se compară datele în mod global, tocmai pentru că acelea pe care ei le deţin li se par insignifiante, obişnuite, fără să li se acorde atenţie. Căci, de obicei, Memoria este văzută ca o capacitate de reţinere dar nu şi de redare a unor elemente banale, fără un efort de amintire. Este aici obişnuinţa care face ca subiectul să creadă că, într-un fel, aceste date vin de la sine, fără un efort de memorare şi căutare. În acest fel se consideră că ‘memoria bună’ ar fi aceea care apare asemenea unui calculator, ce este în stare să stocheze tot. O astfel de opinie presupune o înţelegere eronată a funcţiei mnezice. Fireşte că există şi oameni care fie prin educaţie fie prin diferite tulburări nu se pot relaţiona cu mediul nici mnezic şi nici intelectual însă o bună Memorie şi un nivel intelectual scăzut nu este posibil ci doar un mod diferit de folosire a Intelectului. Căci acolo unde intervine Gândirea, Memoria este neapărat prolixă şi invers.

Având în vedere complicatele relaţii sociale, complicatele moravuri pe care copilul este obligat să le respecte pe parcursul educării dar pe care pe moment nu le înţelege rostul, întrebările pe care el le pune sunt cu scopul de a găsi un interes în acestea, pe lângă interesul abisal. Viitorul lui depinde de instruirea lui timpurie iar acest lucru se poate vedea ca urmare a experienţei pe maimuţe, care inventează moduri de ajungere la recompensă. Având o astfel de motivaţie, deschiderea intelectuală a copilului este cheia dezvoltării sale. Pedagogii ar trebui să ştie mai mult despre aceste lucruri iar sistemul de învăţământ ar trebui să se conformeze principiilor învăţării. Ele sunt în mare cunoscute dar nu sunt aplicate, semn că vechile modele ale învăţământului sălbatic mai persistă încă şi în locurile din lume unde civilizaţia este foarte avansată. Din păcate acest sistem nu promovează învăţarea, ci selectarea socială iar scopul şcolii sălbatice este, dimpotrivă, să descurajeze orice posibilitate de ridicare a celor capabili de a putea face acest lucru, promovându-i pe cei ‘predestinaţi’.

Existenţa copiilor crescuţi de animale sălbatice şi chiar de oameni care îndeplinesc acest rol este relevantă. Originar ei trebuie să fi avut un potenţial suficient de dezvoltare intelectuală dar din aceste motive a rămas nepus în practică. Absenţa motivaţiei iniţiale, ca bază a motivaţiei intelectuale în general, îi face nişte retardaţi mintal, capacitatea lor intelectuală fiind foarte slabă. De asemenea, animalele însele sunt limitate de mediul lor simplist în care trăiesc. Abilităţile lor sunt mai degrabă fizice, legate de apărare sau de vânătoare. Odată ce Instinctul Nutritiv sau cel Sexual este satisfăcut, Organismul animal nu mai are motivaţii speciale. Abia acele animale care sunt sociabile se poate găsi Inteligenţa însă nu în sensul unei sociabilităţi stricte, clar delimitate, ca în cazul termitelor sau albinelor, ci în cel al sociabilităţii dinamice, ca în cel al elefanţilor, leilor sau maimuţelor, precum şi în cazul acelor animale ce vor fi trebuit să se adapteze unui stil de viaţă mai comod trăind în oraşe ca în cazul şobolanului sau ratonului.

Din Inteligenţă, din capacitatea Omului de a prevedea şi deci, de a cunoaşte filosofii au făcut deseori semnul distinctiv al atât al Omului de Animal dar chiar şi între oameni. O astfel de teorie este o simplă obiectivare a ermetismului social impus de clasele de sus. Căci Inteligenţa este însăşi motivaţia, este experienţa, caracterul de păstrare al Culturii, cu îmbunătăţiri pe parcurs. Acest lucru este de fapt semnul distinctiv al naturii umane. Comunicarea univocă, specifică este o consecinţă a acestei continuări. În lumea animală, fie sexual fie nutritiv, individul trebuie să o ia de la capăt, să descopere singur secretele succesului fapt ce fac ca o cantitate mare de energie să se piardă. La om, Cultura este tot ceea ce face ca experienţa speciei să fie păstrată în amănunt iar individul să înveţe din istorie, din descoperirile pe care le-au făcut generaţiile anterioare. Energia ce i-ar trebui să le redescopere poate fi pusă în slujba extinderii respectivului domeniu, fapt ce face ca el să fie o incitare pentru generaţiile următoare. În felul acesta cultura şi civilizaţia cresc direct proporţional, cunoştinţele umane cer noi şi noi spaţii, adică tocmai premisele unui complicat sistem de reţele mnezice.

 

 

 

2.2.3.4.2. Pulsiunile Psihice şi Inteligenţa

Actul cognitiv în general trebuie diferenţiat de Actul Psihic. Acesta din urmă este capacitatea psihică prin care o Pulsiune (sau mai multe) este activată comportamental cu tendinţa de neutralizare. Actul cognitiv are la bază Pulsiunea (sau Pulsiunile) Actului Psihic însă fie o refulează şi o deghizează prin Fuziune pentru a o putea neutraliza pe căi ocolite, fie îi dă o formă socioeconomică de neutralizare. Aceste două consecinţe aparţin Filierei Pozitive iar relaţia dintre Actul Psihic şi cel cognitiv este dată în bună parte de relaţia dintre cele două Filiere.

Actul cognitiv specific Gândirii presupune capacitatea subiectului de a anticipa evoluţia în timp a obiectelor, într-o primă etapă. Acest lucru este posibil datorită observării atente a unui obiect similar şi a evoluţiei acestuia ceea ce constituie analogia. Evoluţia sa formează suma de atribute a respectivului obiect. Asemănarea respectivului obiect cu un altul asupra căruia să se poată proiecta o sumă de obiecte pentru a îi anticipa evoluţia se numeşte clasificare. Unificarea obiectelor Psihicului într-o singură clasă determină conceptul cel mai simplu, cum ar fi cel de ‘pom’ în care sunt clasificate toate obiectele ce ating o anumită înălţime, din substanţă lemnoasă, cu rădăcini puternice, frunze şi eventual fructe. Pentru actul ideatic, subiectul cunoscător trebuie să fie atent la toate amănuntele date iar această atenţie este datorată unei încercări de a corecta o Iluzie Normală, după cum s-a arătat. Deci acest lucru este atributul Filierei Pozitive de a se raporta la realitate după cerinţele Complexului Traumatic. Se va vedea la Psihopatologie că Psihopatia Traumatică este datorată unor experienţe traumatice puternice ce conduc la hipermnezie. Subiectul fiind mai atent, mai circumspect şi poate deveni chiar uşor paranoid. Hipermnezia este condiţia sine qva non pentru Cunoaşterea Intelectuală căci ea presupune capacitatea de a avea reprezentări pe latură asociativă. Aceste reprezentări sunt iniţial plasate pe latura verticală determinând Acte Psihice, în timp ce cele ideatice se structurează principial pe cea orizontală chiar dacă cu timpul şi acestea se verticalizează. Însă oricum ele nu ating profunzimea celorlalte tocmai pentru că sunt apanajul straturilor mnezice superioare. Reprezentările din asociaţiile mnezice oblice sunt date mai puţin de Proiecţia topică şi mai mult de frecvenţa în expunere. Deci este necesară o anumită experienţă în cunoaşterea lumii, experienţă care este una energetică. Reprezentările sunt astfel datorate faptelor naturii în mare parte în sensul că intră în componenţa conceptelor după principiul generalizării catalitice, prin reducere la numitorul comun. Asociaţia unei reprezentări particulare cu un concept general sau cu mai multe, face ca atributele conceptului să se transfere către ea. În acest fel atributele acestei reprezentări sunt apriorice, adică sunt date înainte ca obiectul să le prezinte în mod real şi astfel să fie cunoscute empiric. De aceea Cunoaşterea Apriorică se deosebeşte de cea Empirică pentru că anticipează evoluţia lucrurilor, o ştie înainte ca ea să se fi desfăşurat iar adevărul unei operaţii cognitive apriorice apare atunci când rezultatul aprioric este fidel, omolog cu ceea ce va arăta apoi natura ca obiect real şi apoi perceput empiric.

Spontaneitatea, voiciunea şi caracterul panoramic al Cunoaşterii Apriorice este dată de echilibrul stabilit între cele două Filiere. Din acest punct de vedere Cunoaşterea Apriorică a fost recunoscută ca nobilă de către filosofi, tocmai pentru că ea este paralelă cu starea de Conştiinţă care îşi are originea în perceperea tensiunii dintre ele. Starea aceasta de tensiune poate fi redusă la relaţia dintre Asociere şi Retractare. Prima face ca unei reprezentări să i se atribuie unul sau mai multe concepte, indiferent de potrivirea acestora. Astfel că ea face obiectul Filierei Negative în special a Complexului Eden care poate fi numit acel Principiu al Plăcerii despre care vorbeşte Freud. La acest nivel Cunoaşterea este una magicistă, fantasmatică astfel că obiectului reprezentat i se atribuie o mulţime de calităţi, după modelul asocierii directe. Retractarea aparţine Filierei Pozitive în special Complexului Traumatic care, prin faptul că se raportează la realitate, inhibă tot ceea ce nu este real şi nu poate fi real după principiile logice. El confruntă datele Cunoaşterii Apriorice rezultate din asocierea iniţială cu alte reprezentări empirice şi astfel apără selecţia datelor. De exemplu, când un om vede un măr într-un pom, principiul asocierii mnezice propune o mulţime de posibilităţi pentru ca omul să ajungă la mărul respectiv. Acestea pot fi oricât de absurde cum ar fi creşterea sa atât de rapidă şi de substanţială încât să îl ajungă cu mâna, aşteptarea ca el să cadă singur, trasul de copac (şi ruperea lui eventual) pentru ca apoi să îl ia, găsirea unui băţ cu care să îl doboare, etc. Toate aceste idei se asociază într-un fel cu experienţele reale acumulate. De exemplu când era copil, subiectul putea să roage pe un adult să îi ia un măr din pom, după ce eventual se va fi chinuit să îl ia singur. Atunci putea apărea în mintea sa dorinţa ca şi el să fie înalt ca adultul, tocmai pentru a lua mai multe mere. O experienţă similară poate să îi trezească subiectului o astfel de dorinţă infantilă. Însă în forma sa brută o astfel de idee negativă este nerealistă pentru Filiera Pozitivă care se raportează la virtuţile realităţii. Ea spune că este imposibil ca un om să poată să crească atât de mult încât să ajungă la respectivul măr tocmai pentru un om atât de înalt este o raritate sau este imposibil ca el, adult fiind, să mai crească; subiectul ştie că începând cu o anumită vârstă Omul încetează să mai crească şi că este imposibil să crească atât de repede. Confruntarea între produsele Filierei Negative şi cele ale celei Pozitive poate lua valenţe incredibile pentru ca acordul final să însemne o rezultantă între cerinţele ambelor. În acest caz el poate lua un suport pe care să se urce şi să ajungă suficient de sus pentru a ajunge mărul.

Toate aceste retractări sunt date de experienţa de viaţă în general iar Psihicul le foloseşte pentru a permite o cât mai oportună neutralizare. În cazul de mai sus, subiectul poate să aştepte să crească sub măr pentru a-l ajunge într-un final însă între timp cineva poate veni cu o soluţie mai bună şi îl poate lua înainte, mărul se poate strica sau el însuşi poate muri de foame până când va ajunge la el. Aici Complexul Eden de asemenea poate face propuneri iar cel Traumatic, cu hipermnezia lui, le verifică. Subiectul poate pleca sperând că va cumpăra mere sau poate găsi pe undeva o scară. De aceea scara poate fi un compromis între cele două Filiere chiar pornind de la Fantasma Creşterii, unde ea poate îndeplini rol de picioare. Multe din marile descoperiri ştiinţifice au pornit de la astfel de fantasme fiind puse în practică de Filiera Pozitivă. În acest caz de suspendare a neutralizării, Complexul Traumatic este de la sine implicat căci, de obicei, el este cel ce se opune unei neutralizări (pedeapsa pentru furt, posibilitatea de atac al animalelor sălbatice în cazul violării teritoriului). Aşadar asocierea cu el se face nu doar prin ameninţarea externă ca atare ci prin persistenţa acesteia relativ la fondul traumatic investit de subiect în situaţia de faţă, în timp ce neutralizarea ei presupune neutralizarea Complexului Eden, mai mult sau mai puţin.

Ca o confirmare asupra procesului originar Negativ al Intelectului este gândirea schizofrenului. Mai toate ideile sale sunt Negative, bazate pe asocieri facile dar cu importanţă personală pentru subiect. După cum se va vedea la Psihopatologie, Schizofrenia este o Tulburare Psihică ce se datorează destructurării Trunchiului Psihic mai precis a substratului său organic, cerebral, răspunzător de aceasta. Astfel că, în acest caz, Trunchiul Psihic se reduce la ceea ce este moştenit genealogic, în timp ce achiziţiile culturale ontogenetice, în mare parte, dispar. Filiera Pozitivă este prima vizată de aceea actul de elaborare secundară, adică de Retractare ideatică, este anulat. Astfel că majoritatea ideilor sunt rămase la stadiul negativ. Un schizofrenic ce are Halucinaţii Auditive pe teme persecutorii poate susţine Ideea Delirantă cum că psihiatrul ar dori să îl ucidă. O astfel de idee iese din condensarea reprezentării spitalului cu cea de închisoare. Spitalul este perceput astfel de schizofrenic deoarece doreşte să iasă iar reţinerea lui la tratament îi provoacă suferinţă, la care se adaugă cea a actului său perceptiv de persecuţie, dat de ideile halucinante. Cele două reprezentări sunt asociate negativ pe baza suferinţei ce o produc subiectului şi de aici, el conchide că psihiatrul este persecutorul. Ideea are sens doar pentru subiect iar încercarea lui de convingere cu argumente este impenetrabilă, căci subiectul nu are motivaţia acceptării acesteia. Omul normal aflat la destructurare emoţională nu se deosebeşte de schizofrenic decât că acceptă logic o astfel de idee contrară. Însă acest lucru se face doar pe plan logic, ideatic nu şi pe cel psihologic. Nevroza este un caz evident. În psihologia cotidiană gândirea de tip schizofrenic este la ea acasă doar că subiectul o recunoaşte ca ilogică şi nu o spune cu voce tare. Dar uneori el poate acţiona conform ei. Cel mult aici intervine fenomenul de raţionalizare formală a acestei idei iar psihanaliza poate trece uşor peste această mască. Iată deci că opoziţia ‘bun-nebun’ pe care tradiţia o face artificial pur şi simplu nu există. Există doar relaţia dintre ‘nebun’ şi omul normal care este dată de capacitatea sau incapacitatea fiecăruia de relaţionare formală sau secundară, la o idee negativă. Educaţia poate avea rol hotărâtor într-o astfel de scindare deoarece, după cum s-a spus omul cu Tulburări Psihice este un ghimpe al culturii de tip clasic, tradiţional.

Această tendinţă de a se raporta permanent la realitate nu este esenţa Cunoaşterii însăşi, aşa cum spune epistemologia, deci nu este atributul actului cognitiv ca atare ci tocmai a Actului Psihic ce devine act cognitiv în momentul în care există o motivaţie. O Pulsiune oarecare modelată de capacitatea Psihicului de a amâna,găseşte în realitate posibilitatea ei de inserţie spre neutralizare cu ajutorul ideilor oferite de Intelect. Intensitatea Pulsiunilor implică lărgirea spectrului ideatic. În Schizofrenie această capacitate de amânare a neutralizării este anulată deoarece Filiera Pozitivă este ea însăşi destructurată, drept pentru care gândirea şi activitatea pulsională a schizofrenului au forme magiciste, fantasmatice, prepozitive. Realitatea este pentru schizofrenic irelevantă căci el nu are nevoie de ea din pricina faptului că nu mai este capabil de Retractare. El nu mai caută repere în realitate pentru a îşi insera Pulsiunea deci realitatea este insignifiantă sub raportul motivaţiei. Se poate întâmpla ca însuşi omul normal să respingă cea mai evidentă teorie prin simplul fapt că el nu are nici un beneficiu de pe urma ei deşi ea este evidentă. Iată că celebra diferenţă de grad între normal şi patologic se respectă şi aici.

Actul cognitiv este dat ca ornament al Actului Psihic, ca edificiu tehnic de armonizare a Pulsiunii cu realitatea. Însă, după cum s-a văzut, genealogic el întemeiază şi Structura Psihică ce presupune o catalizare a acestor acte cognitive iar Actul Psihic ontogenetic este tocmai aplicarea Structurii în cauză la un act cognitiv. Structurile Psihice, Complexele Fundamentale sunt ele însele date ca urmare a retroacţiunii dintre principiile lor instinctuale şi actele cognitive aferente specifice. Acestea nu este necesar să vizeze o profunzime specială. Savantul sau retardatul mintal este determinat comportamental de ceea ce au cunoscut şi gândit predecesorii săi. Freud spune foarte plastic că ‘omul primitiv supravieţuieşte în fiecare dintre noi’. Aceste Structuri Psihice sunt rămase asemenea vârfurilor de munţi devenite insule, ca urmare a creşterii catalitice a ‘nivelului mării’. Aşadar remanierea mnezică genealogică a permis doar concluziei actului cognitiv să se propage ereditar devenind astfel Structură Psihică. Actul cognitiv este avangarda Cristalizării fără dinamica cognitivă originară anterioară şi indiferent dacă ea este falsă sau adevărată după cum un produs este pus la vânzare fără ca odată cu el să fie vândut şi întreg aparatajul ce a contribuit la producerea lui. Uneori aceste Complexe (fie Fundamentale fie Particulare) sunt produse ale unor acte cognitive eronate, cum este cazul cu cel Tabu. Omul modern trăieşte cu ele şi le suportă prezenţa, le face active din punct de vedere comportamental pentru că ele presupun o anumită modelare sau reminiscenţă a unor Pulsiuni Organice, rămase ca ruine, ce trebuie neutralizate în mod specific. Indiferent de ce judecată profundă ar avea un astfel de om, el se comportă guvernat de aceste Complexe care, catalizate, trădează o gândire magicistă, pe care subiectul în general nu o aprobă dar la care se raportează măcar contracarant. Şi totuşi el continuă să se comporte guvernat de aceste Complexe în special dacă sunt Fundamentale. Căci ele sunt bine întipărite mnezic iar numai timpul poate face ca ele să fie uitate. În acest caz psihanaliza le poate reconstrui substratul cognitiv, subiectul poate să le ignore, să nu le mai dea ascultare şi să se obişnuiască cu ele chiar dacă acestea se manifestă psihic. Acesta este cazul Nevrozei unde oameni inteligenţi pot fi guvernaţi de Acte Psihice impenetrabile pentru gândirea normală. Căci ele presupun respingerea analizei cognitive (adică Retractarea) şi rămân asemenea unor părţi dintr-o casă rămase neterminate pentru că subiectul renunţă la neutralizarea instinctuală în favoarea unei neutralizări culturale superioare. Dacă o astfel de dependenţă se prelungeşte, ea poate deveni un Complex iar refularea să continue chiar şi după ce subiectul va fi realizat ascensiunea socială. Aşa s-a întâmplat cu burghezia secolului trecut. Iniţial, refularea avea statut momentan dar acesta a fost uitat între timp şi a rămas doar concluzia ei ce s-a cristalizat astfel. Psihanaliza trebuie să îi reamintească originea.

Principiul funcţionării actului cognitiv aprioric este legat de excitaţia în masă pe care stimulul îl produce asupra unui nod de reţea. Această excitaţie este în măsură să caute în interiorul reţelelor mnezice pentru respectivul stimul căci este guvernată de Filiera Negativă. Implicarea sa se datorează faptului că excitaţia cognitivă, procesarea mnezică cu scopul de a stabili un enunţ cognitiv, o propoziţie cognitivă, este abia începutul actului cognitiv. Abia Retractarea reuşeşte să stabilească dacă respectiva propoziţie este sau nu întemeiată. Însă baza Cunoaşterii este prin excelenţă Pulsiunea căreia ea îi facilitează neutralizarea. Deci este normal ca procesul de Asociere, de excitaţie cognitivă să fie mai aproape de Pulsiunile Fundamentale fuzionate în actul cognitiv. Pulsiunile Negative pot îndeplini acest rol căci ele sunt fuzionabile. Tensiunea dintre cele două Filiere transpare prin actul cognitiv şi face ca orice asociere cognitivă să atragă imediat şi concomitent Retractarea. În astfel fel apare clivajul enunţului. El constă în afirmarea şi negarea totodată a unei propoziţii. Acest fapt este o absurditate iar subiectul gânditor va trebui să caute un model de argumentare viabil, contraactiv, coerent la această absurditate. Aşa se face că cele mai scrupuloase demonstraţii ştiinţifice sunt de fapt încercări disperate de dispersare a acestui clivaj. Se cunoaşte neliniştea pe care cercetătorul o are înaintea descoperiri sale. Ca exemplu aici poate fi adusă teoria copernicană a heliocentrismului; deşi soarele se vede cum se mişcă pe cer ea declară că este imobil şi că pământul se învârteşte ceea ce pare ca o contazicere bruscă a unei astfel de observaţii pertinente. Aşa se întâmplă şi în Ştiinţă şi în viaţa de zi cu zi. Filosofia dialectică a lui Hegel poate fi interpretată ca regresiune la acest stadiu de clivaj a unor teorii mai vechi presupuse iniţial ca fiind absolute dar care ulterior s-au dovedit discutabile. ‘Trezirea din somnul dogmatic’ a lui Kant, sub influenţa scepticismului lui Hume, presupune tocmai clivajul puternic al sistemului său ideatic precritic ce avea nevoie de o argumentare mai solidă.

Evidenţa faptelor date de Percepţie este punctul cheie al unei teorii ce se lasă structurată de orientarea către realitate a Filierei Pozitive după recomandările Complexului Traumatic care face ca atenţia să fie îndreptată spre datele externe. Faptul brut din realitate poate înclina balanţa clivajului către o parte sau alta. Uneori este nevoie de un întreg sistem de reţele până la existenţa faptului brut din cauză că clivajul teoretic este foarte înfundat în abstracţie. Marile şi complicatele sisteme teoretice umplute până la refuz cu demonstraţii stufoase pe măsura subiectului abordat cum există în filosofie arată acest caz. Însă o analiză exhaustivă a acestuia nu poate fi făcută aici. Incapacitatea de elaborare secundară a clivajului originar dat de destructurarea Filierei Pozitive, aşa cum apare în Psihoze, duce la reacţii psihice ciudate cum ar fi ambivalenţa nudă, unde ura şi dragostea, mânia şi veselia se alătură brutal şi concomitent în Comportament. În acelaşi fel sunt posibile şi manifestările paradoxale, unde în loc să fie trist la o veste tristă psihoticul se bucură şi invers. În Nevroze clivajul cognitiv este şi el evident dar nu sub forma psihotică. De exemplu în forma Ritualică a Nevrozei Obsesionale: deşi subiectul va fi verificat de nenumărate ori dacă a închis gazele totuşi dacă nu mai verifică odată şi încă o dată el poate avea palpitaţii şi un disconfort psihic semnificativ. Cu totul altfel se întâmplă în Paranoia. Această Suprastructură Psihică nu este o Psihoză aşa cum s-a considerat căci Filiera Pozitivă nu este destructurată. Evidenţa faptică ce poate contrazice ideaţia paranoică în stare să accentueze clivajul deja existent în mod natural (dar pe care îl înclină în favoarea părţii în care sunt implicate pulsiunile sale) poate conduce la renunţarea la tematica paranoică. De exemplu un paranoic cu ideaţie de dragoste se va transforma rapid într-unul cu ideaţie de persecuţie dacă vedeta pe care el o consideră îndrăgostită de el îl ignoră sau îl umileşte. Paranoicul îşi modifică în aşa fel ideaţia încât ideea opusă să nu mai fie evidentă, după cum se va vedea. Ideaţia sa face un compromis între Pulsiunile din jurul Complexului Narcis şi sistemul cognitiv ce tinde să îi anihileze autoritatea lor sub aspect moral sau teoretic.

2.2.3.4.3. Logica nu este fundamentul Gândirii

Intelectul se dovedeşte a fi doar o altă funcţie a Memoriei iar încercarea psihologiei de a-i crea o imagine izolată se datorează în mare parte neînţelegerii funcţionării sale asociative. Intelectul este aşadar însăşi Memoria care utilizează operaţii mai complicate decât simpla amintire şi a cărei reţele mnezice sunt mai prolixe. Intelectul este deci Memoria superioară, periferică. Acţiunea specifică Intelectului este aceea de a crea concepte după modelul catalitic al tiparelor mnezice ale căror reprezentări sunt în asociaţie oarecare iar aplicarea acestor concepte conduce la Cunoaşterea Apriorică. Intelectul are această funcţie primară iar Inteligenţa este aplicarea acestei funcţii la cazuri concrete, capacitatea Intelectului de a opera cu asociaţii, de unde, prin cataliză, el ajunge la concepte. Psihologia cognitivă de până acum înţelege Gândirea (apriorică) printr-un model logico-matematic şi o mulţime de logicieni consideră că logica este fundamentul prim al Cunoaşterii. Lucrurile stau exact pe dos căci logica şi alte ştiinţe care explică Cunoaşterea, se ocupă cu posibilităţile de aplicare a ei, cu forma ei, în aşa fel încât pornind de la o propoziţie adevărată, după anumite operaţii logice, să se ajungă la o alta, tot adevărată. Însă problema pentru psihologia cognitivă nu este de a arăta condiţiile formale ale corectitudinii Gândirii, operaţiile cognitive, ci pragmatismul ei ceea ce este cu totul altceva. De aceea marea problemă nu sunt operaţiile ulterioare ale aplicării Conceptului ci însăşi ajungerea la Concept pe care Gândirea o realizează. Aparatele moderne care efectuează operaţii logice dificile au fost nejustificat numite sisteme de Inteligenţă Artificială. Însă ceea ce fac ele nu sunt decât operaţii secundare aplicate Conceptelor lor specifice care sunt introduse de om, create de el în interiorul programelor după care aceste aparate funcţionează.

Deja Kant a operat distincţia între judecăţi analitice, care reprezintă tocmai aplicarea acestor operaţii logice la un Concept deja dat şi cele sintetice care conduc la cunoştinţe noi, care constituie însăşi experienţa Cunoaşterii. Concluziile pe care le facilitează logica sunt deja cuprinse în premise şi din punct de vedere psihologic ele survin imediat cu apariţia premiselor făr să mai aştepte întregul cortegiu de operaţii logice care să permită falsificarea concluziei. Aşa se explică multitudinea de erori logice pe care oamenii le fac zi de zi. Or dacă Cunoaşterea Umană s-ar efectua după regulile logice, ar trebui să nu existe astfel de erori, ci doar operaţii corecte. Iar dacă Gândirea nu ar avea alte legi, atunci ea nu ar exista deloc în cazul erorilor logice ceea ce este de neacceptat. Căci dacă legile logice ar fi fundamentul ei şi totuşi ele sunt încălcate în cea mai mar parte a funcţionării sale, înseamnă că Gândirea în cauză este lipsită de fundament, fiind lipsită de legile ei ceea ce este absurd. De cele mai multe ori erorile par a respecta aceste condiţii banale de corectitudine logică dar ele nu respectă alte astfel de condiţii. De aceea Gândirea are ca fundament asociaţia dintre reprezentări iar logica este un epifenomen al unei gândiri corecte, un indiciu al acestei gândiri. Deşi autorul său o declară logică indiferent daca nu este astfel, monopolizând actul cognitiv superior, adică Gândirea, totuşi logica este mai degrabă o sărbătoare a Gândirii, o excepţie fericită sau nefericită a ei. Şi asta se poate vedea zi de zi. Lipsa logicii în judecată pare marele handicap al Omului dar ea este de fapt supremul lui har, căci tocmai acest lucru determină superioritatea Gândirii şi posibilitatea ei de autodepăşire.

Specialiştii în aşanumita ‘inteligenţă artificială’, probabil stimulaţi şi de materialele science-fiction, au presupus că în decurs de maxim două secole calculatoarele vor ajunge să atingă şi chiar să depăşească Gândirea Umană. Fireşte că aceşti autori nu au înţeles latura psihologică a Gândirii ei având încă o viziune logicistă asupra ei. Însă ce diferenţă este între Gândire şi logică! Gândirea Umană, ca proces prin care se ajunge la cunoştinţe apriorice, este continuarea Percepţiei şi a Memoriei. Deci, un extrem de complicat mecanism neurocibernetic este angrenat în mod unitar pornind de la cea mai banală percepţie şi ajungând până la cea mai pătrunzătoare cunoştinţă intelectuală. Pentru ca aceste calculatoare să ajungă la o astfel de performanţă trebuie mai întâi să aibă un sistem de senzori care să proceseze informaţia externă, apoi un alt sistem care să o selecteze şi să codifice doar informaţiile utile, apoi un sistem pentru care aceste informaţii să fie recunoscute ca utile, adică ceva asemănător cu Instinctele, etc., etc., ceea ce devine o treabă foarte complicată. Astfel că aceşti specialişti în cibernetică mai bine ar renunţa la idee şi ar ieşi din laboratoarele lor pentru a-şi găsi fiecare o prietenă şi, în doar 20 de ani, cu siguranţă că vor avea un astfel de aparat fără prea multă bătaie de cap şi pe de altă parte poate fi şi o companie plăcută la bătrâneţe. Se poate totuşi ca un astfel de aparat să fie produs pe cale artificială. Dar între timp Omul poate că va fi ajuns Dumnezeu iar procesul creaţiei va fi fost deja reînceput cu geneza biblică în propria lui creaţie.

S-a făcut şi încă se mai face elogiul calculatorului care bate campioni mondiali la şah, care conduce fabrici etc. Problema este însă strict una economică legată de producătorul care vrea să vadă nişte instrumente mai deştepte ca Omul şi care nu se supără atunci când sunt înjurate. Căci indiferent de ceea ce face un calculator, programul şi constituţia lui este opera unei gândiri umane geniale ce a descoperit anumite legi din jocul de şah şi care apoi le introduce în program. Campionul mondial, care probabil că cunoaşte aceleaşi formule ale jocului de şah, va fi învins de calculator pentru că acesta funcţionează pe curent şi nu oboseşte niciodată iar ecforările lui mnezice sunt mai rapide tehnic. Deci problema este în legătură cu abilităţile substratului organic şi tehnic, ci nu Inteligenţa propriuzisă. De multe ori oamenii cu retard mintal sever pot face operaţii şi calcule matematice uimitoare dar asta nu îi împiedică să scoată rezultate de câteva ori sub limită la Testul de Inteligenţă. De aceea calculatorul ar trebui mai degrabă numit ‘imbecil’ decât un apogeu de inteligenţă. Dacă nu ar exista capacitatea de uitare, la fel de importantă ca şi cea de engramare mnezică pentru latura energetică a vieţii pe care Inteligenţa se grefează, funcţia intelectuală ar fi serios afectată. Omul nu este însă un papagal, el îşi poate nota undeva anumite informaţii, el poate scrie cărţi mai curând decât să memoreze mecanic toate informaţiile de care nu are nevoie. Calculatorul este propria lui descoperire, este produsul gândirii sale. Fără Om calculatorul nu este decât o masă inertă de date care se combină algoritmic, după modelul pe care tot Omul l-a pus înăuntru. Şi, nu în ultimul rând, computerul trăieşte tot în funcţie de Om pentru că el îl ‘hrăneşte’ cu curent electric. Calculatorul este un simplu copil neajutorat care poate trăi doar cu ajutorul părinţilor. Faţă de gigantica Inteligenţă Umană, care nu funcţionează după legile logice, ci doar se reglează după acestea computerul nu este decât o maşină, comparabilă cu un reflex necondiţionat din punct de vedere funcţional. Deşi are rol practic el rămâne o maşină iar diferenţierea de Gândire se face la fel cum se face şi de reflexul necondiţionat. . De aceea sintagma de ‘inteligenţă artificială’ trebuie clar înlocuită cu cea de ‘logică transferată unui alt sistem decât cel neurocerebral’.

Deja Kant a operat distincţia între judecăţi analitice, care reprezintă tocmai aplicarea acestor operaţii logice la un Concept deja dat şi cele sintetice care conduc la cunoştinţe noi, care constituie însăşi experienţa Cunoaşterii. Concluziile pe care le facilitează logica sunt deja cuprinse în premise şi din punct de vedere psihologic ele survin imediat cu apariţia premiselor făr să mai aştepte întregul cortegiu de operaţii logice care să permită falsificarea concluziei. Aşa se explică multitudinea de erori logice pe care oamenii le fac zi de zi. Or dacă Cunoaşterea Umană s-ar efectua după regulile logice, ar trebui să nu existe astfel de erori, ci doar operaţii corecte. Iar dacă Gândirea nu ar avea alte legi, atunci ea nu ar exista deloc în cazul erorilor logice ceea ce este de neaccpetat. Căci dacă legile logice ar fi fundamentul ei şi totuşi ele sunt încălcate în cea mai mar parte a funcţionării sale, înseamnă că Gândirea în cauză este lipsită de fundament, fiind lipsită de legile ei ceea ce este absurd. De cele mai multe ori erorile par a respecta aceste condiţii banale de corectitudine logică dar ele nu respectă alte astfel de condiţii. De aceea Gândirea are ca fundament asociaţia dintre reprezentări iar logica este un epifenomen al unei gândiri corecte, un indiciu al acestei gândiri. Deşi autorul său o declară logică indiferent daca nu este astfel, monopolizând actul cognitiv superior, adică Gândirea, totuşi logica este mai degrabă o sărbătoare a Gândirii, o excepţie fericită sau nefericită a ei. Şi asta se poate vedea zi de zi. Lipsa logicii în judecată pare marele handicap al Omului dar ea este de fapt supremul lui har, căci tocmai acest lucru determină superioritatea Gândirii şi posibilitatea ei de autodepăşire.

2.2.3.4.4. Condensarea, ca principiu al Gândirii

Funcţia originară a Gândirii este asociaţia brută dintre două elemente respectiv interesul psihic, Pulsiunea. Ea generează aplicabilitatea şi concluziile aşa cum foarte bine a observat încă Schopenhauer. Când două elemente se asociază, ele sunt condensate în actul intelectual iar dacă una dintre ele este incompletă, ea va primi proiecţia părţii celeilalte către ea. Astfel că reprezentarea situaţiei va fi una întreagă, după model analogic, fără ca ea să fie deja dată perceptiv. De exemplu mărul cu pricina din exemplul de mai sus poate cădea din copac prin simpla agitare a sa, fără să fie nevoie ca subiectul să se urce după el în copac. Asociaţia uneia astfel de idei se face cu experienţa gravitaţiei, precum şi cu suprasolicitarea cozii mărului care se poate rupe. Ideea mărului care cade este dată înaintea căderii lui iar subiectul este în situaţia de a o pune în practică. Aşa apare faimosul fenomen al Gândirii ca anticipaţie. Anticipaţia este actul de naştere al Gândirii şi nu se deosebeşte de Amintire. Ea este o funcţie mnezică specifică prin plasticitatea reprezentărilor ce pot primi atribute de la alte reprezentări. Cu cât o situaţie reală este reprezentată mai complet, deci cu cât sunt anticipate mai multe din particularităţile sale, ceea ce presupune şi o mai bogată rezervă mnezică, informaţională, despre un anumit domeniu, cu atât actul intelectual este mai profund. Uneori pot fi anticipate situaţii complexe şi în acest caz apare anticiparea momentelor foarte depărtate, prin succesiune iar regulile după care Gândirea ajunge la această stare nu interesează psihologia abisală.

Orice act intelectual presupune o condensare a mai multor reprezentări într-una singură pe care o însufleţeşte prin înzestrarea ei cu o capacitate anume, în felul acesta apărând judecata. Luate în sine, particular, fiecare reprezentare este statică. Ea nu înseamnă nimic pentru sistemul ideatic decât dacă este pusă în reţea cu alte reprezentări, într-un fel de diviziune a muncii. Fiecare reprezentare contribuie la rezultatul final al unei reţele prin această condensare a tuturor într-un singur rezultat asemenea unei benzi desenate compusă din personaje statice dar care, însumate, dau o imagine în mişcare. Aici este lovitura de graţie dată gestalt-psihologiei, precum şi a altor teorii care, fără a înţelege Memoria ca sistem de reţele de reprezentări între care există condensare funcţională, sunt incapabile să explice dinamismul Gândirii, capacitatea Imaginaţiei de a avea reprezentări mobile, aceste teorii reducând Psihicul Omenesc la un aparat de fotografiat.

Actul ideatic presupune mai întâi un bagaj conceptual dat de reţelele verticale unde Conceptele, după cum s-a spus, presupun condensarea mai multor reprezentări analogice. Reprezentările sunt astfel legate între ele prin reţele spaţiale complicate. Discursul ideatic presupune condensarea de reprezentări unite în reţele orizontale, adică relaţionarea între Conceptele finale ale Memoriei, un fel de stabilire de noi reţele între acestea, de legătură de siguranţă între ele.

La nivelul fenomenului de Condensare trebuie făcută o primă posibilă distincţie de ordin calitativ şi anume cea dintre Condensarea Negativă şi Condensarea Pozitivă. Condensarea Pozitivă presupune o reţea de reprezentări ce se referă la o anumită capacitate, atribut sau orice altceva, la nivelul unui obiect iar reprezentările se referă la acelaşi obiect sau clasă de obiecte într-o situaţie complexă dar neapărat reală. Adică această situaţie trebuie să reziste la diferitele probe ale realităţii. Toate judecăţile adevărate corespund Condensării Pozitive şi sunt strict supravegheate de autoritatea realităţii care face obiectul de interes al Filierei Pozitive. Dimpotrivă Condensarea Negativă presupune o reţea de reprezentări eterogene, adică a unor obiecte sau clase de obiecte diferite ce sunt puse în relaţie arbitrar. Rezultatul este un element ireal, fantasmatic sau absurd, de genul celor apărute în vise. Freud a înţeles Condensarea doar în ceea ce priveşte forma sa Negativă. El a intuit destul de sigur importanţa distincţiei dintre Condensarea Negativă şi cea Pozitivă prin distincţia dintre Procesul Primar şi cel Secundar. Însă nu a ajuns la o înţelegere deplină a acestor fenomene şi tocmai de acea problema aceasta face obiectul uneia dintre cele mai absurde părţi ale operei sale, unde speculaţia atinge cote maxime iar conceptele sunt superficial definite şi elaborate. El nu a înţeles legătura dintre Condensare şi aceste procese şi în special în ceea ce priveşte elaborarea secundară, concept care se aproprie cel mai mult de ceea ce aici se numeşte Condensare Pozitivă. Acest lucru face ca relaţiile dintre concepte, care uneori sunt chiar de identitate, să fie pline de lacune iar teoria sa să le considere diferite deşi ele sunt, de obicei, manifestări ale aceluiaşi fapt.

Atunci când în demersul intelectual se strecoară o Condensare Negativă, la nivelul unui anumit segment de reţea şi pe fondul unui demers Pozitiv, atunci apare Eroarea (de tip aprioric). Atunci când procentul de Condensare Negativă sau Pozitivă este aproximativ egal apare Imaginaţia Fantasmatică iar obiectul imaginat nu poate fi real. Dimpotrivă, Imaginaţia Ştiinţifică apare atunci când pe un demers Negativ se produce o Condensare Pozitivă iar obiectul imaginat este real. Ea este un fel de Gândire cu reprezentări şi nu cu concepte, deoarece operaţia mintală rămâne la nivel de transferuri de scheme şi de atribute de la o reprezentare la alta, produse şi ordonate de către Softul cognitiv.

Se poate aici spune câteva cuvinte despre Intuiţie. Termenul are mai mute sensuri, în funcţie de cadrul teoretic în care a fost adoptat. De exemplu, la Kant el are sensul de Percepţie, la Descartes şi chiar la Leibnitz, are sensul de Gândire, la Hegel ea este un ‘moment al devenirii spiritului’, etc. Nu este aici cazul de comentarii laborioase pe marginea acestora. Trebuie totuşi remarcat că în ciuda multitudinii de sensuri pe care le ia termenul, conceptul de ‘intuiţie’ are un aspect invariabil şi anume cel de imediat, nemijlocit. Intuiţia este la toţi o luminare instantanee a gândirii. Pe latura acestei constante termenul este adoptat în teoria prezentă aici cu sens de Gândire Reamorsată, adică o operaţie ce s-a făcut de multe ori în aşa fel încât ea însăşi a devenit un tipar mnezic ce se va declanşa automat.

 

www.000webhost.com