puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

3.1.2.3.4. Tulburările Maniaco-depresive

Depresia este un fenomen extrem de divers. El apare la majoritatea Tulburărilor Psihice ca simptom de primplan sau de plan secund. Acest subcapitol tratează doar acele Tulburări unde acest simptom este central dar au şi o anumită intensitate. Practic simptomele depresive centrale s-au putut vedea şi la Psihopatiile simple şi Mixte prin intermediule celei Astenice şi Coclotimice. Paradoxul este că deşi acestea au depresia ca punct central totuşi unele Nevroze pot dezvolta simptome depresive mai puternice. De aceea în această clasă au fost incluse acele Tulburări Psihice cu un grad foarte mare de severitate depresivă .

3.1.2.3.4.1. Generalităţi

Tristeţea, Îngrijorarea şi Anxietatea ceva mai redusă reprezintă puncte de reper ale spiuritului moderne. Din punct de vedere structural ele sunt unul şi acelaşi lucru, diferenţa constând exclusiv în realitatea obiectului care le provoacă. În general, Depresia se caracterizează prin lipsa de iniţiativă, Apatie, gânduri sumbre, etc. Se pare că în câmpul depresiv chiar nu există excitaţie energetică pentru a-l anima însă ea trebuie să existe într-un fel căci Psihicul nu poate în general exista fără energie. Dacă energia există şi totuşi nu se manifestă înseamnă că ceva o inhibă. Aşadar, Depresia este tot rezultatul unei inhibiţii, deci a unui conflict între Pulsiuni la fel ca în toate Tulburările Psihice. Pentru spectrul de Tulburări psihice prezentate aici Depresia este simptomul principal deoarece doar ea singură este capabilă să prezinte ca simptom original specific acestui concept general. Simptomele auxiliare care o acompaniază uneori nu sunt specifice acestora deşi au la bază de cele mai multe ori, o Structură Psihopatologică asemănătoare ei. Această structură este aceea de conjuncţie structurală a unei Nevroze Nucleare sau Dezamorsate cu o altă Structură. O asemenea combinaţie trebuie să fie în aşa fel posibilă încât structura complexă a Nevrozei să nu încorporeze Psihopatia cu care intră în mixaj. Această Psihopatie nu trebuie să contribuie la intensitatea şi forma unui simptom nevrotic în sensul adăugării de simptome şi caracteristici sau de intensitate a manifestării lor ci să îl modifice radical în sensul reducerii acesteia. O astfel de cerinţă este destul de complicată, deoarece mai toate Psihopatiile intră în Structura Nevrozei. În primul rând, cele două Psihopatii Brute din Structura ei, respectiv Psihopatia Neurastenică şi Psihopatia Distimică sunt prezente în mod inevitabil la care se mai poate adăuga o a treia care generează forma finală. Formele structurale mixte, ca recombinări ale acestora, pot fi excluse din calcul deoarece nu aduc nimic nou sub aspectul structural decât combinări repetate sub scheme diferite ale acestora. Singura Psihopatie care poate schimba cursul Nevrozei în cauză este o variantă a celor două Psihopatii ale grupei a cincia de Complexe, respectiv Psihopatia Astenică. Psihopatia Ciclotimică în care aceasta intră originar în cpmbinaţie alături de cea Isterică este cea mai simplă formă de Depresie. Adăugarea unor Structuri Psihopatologice auxiliare sunt în măsură să accentueze simptomatologia depresivă şi să creeze întregul spectru al Depresiilor prezentat aici.

După principiul său de autoreglare energetică Psihopatia Astenică face ca întreaga cantitate de excitaţie energetică a Nevrozei să se autoregleze depresiv iar rezultanta acestei combinări este chiar până acum misterioasa Depresie Majoră şi Depresia în general. Demonstraţia prezenţei Nevrozei în aceste două Tulburări Psihice este existenţa Fobiilor, a Atacurilor de Panică sau chiar a Obsesiilor. Prin urmare, Nevroza ale cărei simptome sunt chiar acestea nu poate fi exclusă. O altă cerinţă a acestor Tulburări este ca ea să nu fie una ontogenetică ci să aibă statut ereditar. În caz contrar şi structura Maniaco-depresivă este variabilă, flexibilă, relativ la remiterea Nevrozei. Existenţa unei astfel de Nevroze Dezamorsate face ca gradul de dezamorsare să determine noi şi noi particularităţi ale formelor clinice. Se pot preciza forme severe sau mai uşoare care să se manifeste specific în cadrul Structurii în care intră. Pe de altă parte, pot exista mai ales forme de Nevroze Reamorsate sub supraexcitaţia Complexului Traumatic. În literatura psihiatrică de specialitate există distincţia dintre Tulburări Primare şi Tulburări Secundare. Primele sunt Tulburări Depresive ce nu sunt în relaţie cu o altă Tulburare sau cu vreo boală somatică care să se datoreze acestei relaţii. Dacă simptomele depresive sunt majore pentru astfel de Tulburări Secundare, fără îndoială că elementul declanşator (boală, doliu etc.) are rol de reamorsare traumatică a unei Nevroze Dezamorsate, suficient ca să nu producă până atunci simptome, cu atât mai mult cu cât Tulburarea devine cronică.

Depresia este un fenomen universal care se poate întâlni în diferite forme acolo unde există excitaţie energetică. În funcţie de intensitatea acestei excitaţii se poate stabili forma finală a Depresiei. Ea variază între Depresia Cotidiană, nepatologică, datorată unei restricţii sociale şi cea Patologică datorată unei excitaţii nevrotice subiacente. În psihiatria actuală există confruntarea de idei cu privire la o posibilă împărţire a acestor Tulburări în Depresii Primare şi Secundare sau Reactive. Acestea din urmă se pot datora şi unor factori stresanţi. Analiza dinamică va găsi mai întâi că mecanismul depresiv este unul unic prin faptul că are principiul dictat de legea autoreglării energetice. Problema unei clasificări a acestora va trebui să ţină cont nu atât de factorii externi care pot conlucra la apariţia Depresiei ci, mai degrabă, la Structura Psihopatologică predispozantă. În acest caz factorii exteriori devin practic ineficienţi în criteriul departajării Depresiilor pentru că aceştia pot conduce la o Depresie nepatologică sau la una patologică în funcţie de această predispoziţie. Dacă se consideră o astfel de Tulburare Psihică care fie s-a remis prin tratament fie încă nu a erupt simptomatologic este absurd să se considere că în urma unor influenţe exterioare stresante o astfel de predispoziţie nu ar răspunde automat simptomatologic. În acest caz trebuie pusă problema dacă nu cumva simptomul depresiv nu este determinat şi de o astfel de Structură predispozantă iar elementul stresant să fie astfel perceput tocmai datorită acestei predispoziţii. Acest element stresant poate fi o reacţie socială sau chiar o boală somatică. În acest caz între Depresia Primară patologică şi una Secundară, nepatologică, disfuncţia nu constă în elementul stresant presupus a cauza Depresia ci în gradul predispoziţiei la Depresie. Acesta face ca mecanismul depresiv să apară sub două posibilităţi. În primul caz Tulburarea Psihică este mai accentuată iar elementul declanşator este extrem de slab şi aproape neobservabil. Cel de-al doilea apare atunci când Tulburarea în cauză este foarte slabă sau chiar nu există şi atunci elementul declanşator este mai puternic.

În ceea ce priveşte caracterul de ‘afectivitate’ acest nume este mai degrabă proiecţia sentimentului normal al Depresiilor Uşoare în Depresiile Severe. Pe de altă parte termenul de ‘afectiv’, în opoziţie cu altele, cum ar fi ‘cognitiv’ sau ‘de personalitate’, reflectă o distincţie artificială slab elaborată teoretic după modelul semiologic al ciopârţirii aparatului psihic în funcţii diferite între care nu se bănuieşte legătura. În felul acesta se pierde aspectul unitar pe care îl are Psihicul. Termenul ‘afectivitate’ are în limbajul curent sensul de pasionalitate şi se referă în general la relaţiile de dragoste (de orice fel) dintre oameni. Ca urmare a ambivalenţei specifice acestor sentimente, există treceri contradictorii de la dragoste la ură în timp ce lipsa de afectivitate se identifică cu răceala emoţională. Însă aceste Tulburări Depresive majore nu sunt înţelese în sine ci prin proiecţia propriei afectivităţi a teoreticianului care preia afectivitatea în lumina propriilor experienţe amoroase sau sociale în general. Această situaţie duce la înţelegerea absurdă a fenomenelor depresive astfel că se poate citi cu titlu de anecdotică în tratatele de psihiatrie formule de genul: ‘subiectul se plânge că nu se mai poate înduioşa, întrista sau bucura’. Chiar dacă mecanismul depresiv este acelaşi şi în Depresiile Uşoare, cele Severe se manifestă tocmai prin răceala emoţională care este considerată în limbajul comun ca fiind tocmai lipsa de afectivitate. Prin urmare doar episoadele maniacale pot fi considerate afective în timp ce cele depresive sunt exact opusul acestora. Tocmai de aceea acest termen este nepotrivit pentru a numi aceste Tulburări.

În tratatele de psihiatrie aceste Tulburări sunt numite ‘tulburări afective’ sau ‘psihoze afective’ dacă sunt suficient de severe. Mai toţi autorii de până acum au considerat aceste Tulburări ca fiind Psihoze. După precizarea conceptului de ‘psihoză’ care are consecinţă principală în restrângerea conceptului de ‘delir’ acestea nu sunt Psihoze. În debutul Tulburărilor Maniacale şi, mai ales, Depresive acestea nu pot fi considerate Psihoze chiar în accepţiunea actuală (accepţiunile actuale) ale conceptului în cauză care are Schizofrenia ca nucleu. Tulburările Maniacale nu sunt deloc psihotice deoarece le lipseşte cu desăvârşire şi Delirul şi Halucinaţiile. Despre aşanumita scădere a fondului afectiv’ (prin care aceste teorii caracterizează restul Psihozelor) nu se poate vorbi din moment ce episodul maniacal este o explozie de afectivitate şi acţiune. După cum se va vedea, cu toate particularităţile sale, episodul maniacal pare mai degrabă o Psihopatie. Odată cu extinderea conceptului de ‘psihoză’ cu mult dincolo de acest nucleu recunoscut de toţi autorii s-a ajuns la paradoxala situaţie în care episodul depresiv a fost observat că prezintă Halucinaţii şi Deliruri ceea ce îl făcea să fie automat inclus în acest grup. Însă episodul maniacal este, după cum se va vedea, unul secundar de multe ori acesteia şi nu se poate înscrie în aceste coordonate ceea ce este în măsură să contrarieze până la angoasă teoretică. Oricine poate vedea foarte clar că episodul maniacal nu are nici măcar intensitatea nevrotică. A-l trage de păr pentru a-l include în clasa Psihozelor doar pentru că este fratele siamez al celui depresiv aşa cum s-a procedat până acum atestă lipsa de curiozitate teoretică. Autorii în cauză au ignorat o astfel de capricioasă situaţie care este în măsură să se joace cu înţelegerea de bun simţ a cuiva.

Înţelegerea implicării factorului organic în Psihoze, destructurarea Filierei Pozitive a Trunchiului Psihic ceea ce poate conduce la bufeul celei Negative în cazul în care nu este destructurată şi ea conduce automat la ideea că aceste Tulburări nu sunt şi nu pot fi Psihoze deşi pot degenera în acestea. Când s-a tratat despre Paranoia s-a arătat de ce această ideaţie nu constituie un Delir. Ea este la polul opus faţă de Delirul din Schizofrenie care este negativ în timp ce cel din Depresie este unul pozitiv. Însă şi aici există o gândire nesistematizată lipsită de penetrabilitatea logică căci subiectul îşi pune în cârcă crime şi lucruri pe care nu le-a comis dar despre care este convins că le-a făcut. Halucinaţiile care apar în Depresia Majoră există şi ele. Subiectul poate auzi vocile copiilor pe care crede că i-ar fi ucis sau plânsetele lor iar acest lucru se poate reflecta în comportamentul său.

Cum este posibil acest lucru se va vedea odată cu înţelegerea Structurii Psihopatologice care o guvernează. Depresia lasă să se întrevadă în cel mai înalt grad educaţia sălbatică iar faptul că depresivul sever se autoacuză în mod nejustificat se datorează nu pentru că şi-ar fi pierdut minţile, ci tocmai pentru că şi le mai păstrează încă. Se poate spune că schizofrenicul poate deveni periculos pentru societate sau că poate jigni demnitatea omenească prin faptul că renunţă la normele sociale ale bunului simţ, la logică şi la raţiune drept pentru care el este exclus din comunitate sau stigmatizat astfel. Însă depresivul rareori se întâmplă să devină periculos iar acuzaţiile pe care şi le aduce nu sunt în măsură să sfideze comunitatea ci dimpotrivă să o înalţe pe aceasta în defavoare propriei persoane. Dar totuşi el este un element cu atât mai periculos pentru că aceste acuzaţii nu le poate inventa de la sine; ele sunt repere ale unei mentalităţi, ale unei educaţii, ale unei morale impuse iar absurditatea acestora reiese în condiţia sa, ceea ce acuză implicit autorităţile. Acestea se tem de aceste acuzaţii pentru că văd în ele propriul lor instrument diabolic pe care îl practică sub formalismul şi protecţia culturală. Depresivul este în măsură să spună direct ceea ce i-a fost indus prin educaţie. Absurditatea ideilor sale este absurditatea unei situaţii impusă social dar care este una reală. Pentru cei care nu recunosc o astfel de stare, Delirul depresivului va părea asemenea celui al schizofrenicului. Însă acesta se deosebeşte marcant de el căci schizofrenicul gândeşte o absurditate ireală, Delirul lui este unul imposibil, însă cel al depresivului este o absurditate reală iar legile realităţii sunt totuşi păstrate.

Delirul este posibil totuşi deoarece periferia Trunchiului Psihic, cea răspunzătoare cu regulile logice, este subminată energetic, este îngheţată funcţional, rămânând doar nuditatea ereditară a Complexelor Pozitive. Totuşi Filiera Pozitivă este funcţională şi asta datorită rezervelor energetice sau chiar a atingerii energetice minime a acestor Complexe presupunând o vagă conversie şi circulaţie a acesteia. În fond şi la Schizofrenie se întâmplă cam acelaşi lucru însă acolo cele Negative îşi păstrează intactă energia şi în acest fel ele acoperă puterea de manifestare a celor Pozitive. Aici dimpotrivă acestea sunt şi ele la fel de slabe dacă nu chiar mai slabe deoarece seceta energetică depresivă afectează ambele Filiere.

3.1.2.3.4.2. Depresia Majoră

Pe lângă Tulburarea Bipolară, Depresia Majoră este una dintre cele mai severe Psihopatii şi, fără îndoială că acestea ocupă primele două locuri în severitate dintre toate. Această caracteristică poate că a contribuit şi ea la decizia de a fi tratate ca Psihoze de către psihiatrie. În expunerea de faţă Depresia Majoră implică probleme extrem de spinoase chiar din start datorită clasificării ei la Psihopatii şi nu la Psihoze. Acest lucru se va justifica prin epuizarea conceptului său doar din explicaţiile structurale ale unei astfel de constituţii deoarece principiile acesteia se regăsesc foarte clar în alte Tulburări despre care s-a tratat mai sus. Se va analiza mai departe Structura Depresiei, teoriile asupra ei şi diagnosticul său diferenţial.

 

 

 

3.1.2.3.4.2.1. Structura Depresiei Majore

A fost numită Psihoză Afectivă Unipolară şi se opune celei Bipolare care a fost numită Psihoză Maniaco-Depresivă. Se manifestă prin Depresie continuă fără episod maniacal. Acest lucru se datorează faptului că acele Psihopatii care stau la baza acestor Structuri Psihopatologice sunt depăşite în energie de Psihopatia Astenică, adică determină o reducere marcantă a forţei Nevrozei implicate aici în special a Psihopatiei Neurastenice care îi dă coloratura maniacală. Psihopatia Astenică este insuficientă sub raportul intensităţii energetice pentru a provoca Depresia Majoră. Pe lângă ea trebuie presupusă o Structură Psihopatologică suficient de puternică pentru a conduce la un astfel de spectru simptomatic. Nevroza Autentică propriuzisă sau cea Dezamorsată sunt suficiente pentru a conduce la o schemă structurală depresivă. Modelul reglativ al Refulării capătă o formă nouă prin sinteza cu modul nou al Depresiei deoarece cele două modele se sintetizează într-unul singur. După cum deja s-a spus prezenţa Obsesiilor, a Fobiilor şi a Atacurilor de Panică certifică prezenţa Nevrozei în cadrul Depresiei Majore.

Kretschmer a observat că tipul constituţional picnic (îndesat şi rotofei) este predispus la Tulburări Depresive. Această constatare confirmă existenţa Psihopatiei Astenice cu originea sa ergotică la nivelul Depresiei în general. Căci, fără îndoială că munca fizică grea, epuizantă susţinută de tradiţia familială determină un astfel de tip picnic în mod ereditar. S-a observat că sportivii care practică halterele din perioada timpurie dezvoltă ulterior o constituţie de tip picnic faţă de fraţi şi rude care nu au o astfel de constituţie şi formare sportivă.

Deşi Psihopatia Astenică este modelul implicat în simptomul depresiv în mod decisiv, totuşi el nu poate fi unul exclusiv căci nici o posibilă constituţie astenică nu ar putea atinge severitatea simptomelor din Depresia Majoră. Apoi, ciclicitatea acestora nu s-ar putea lega deloc de constanţa astenică. Dimpotrivă, existenţa unei foarte puternice Psihopatii Astenice poate conduce cu adevărat la răzbaterea simptomelor sale. Ea se poate observa la Dubla Depresie ce se manifestă prin episoade de Depresie Majoră întrerupte de o perioadă de Depresie Uşoară continuă. Cu toate acestea nu este justificat ca această Tulburare Psihică să aibă un loc separat de Depresia Majoră cu atât mai mult cu cât aceasta abia se deosebeşte de Tulburarea Bipolară din punct de vedere structural. De aceea, Dubla Depresie trebuie luată ca o variantă a Depresiei Majore.

Mecanismul retroactiv al travaliului nevrotic care se stabileşte între Inhibiţie şi Deplasare (dar nu numai aceasta) arată că retroacţiunea nevrotică globală care se suprapune peste autoreglarea astenică a Psihopatiei Neurastenice conduce în cazul Depresiei Majore la un fenomen foarte misterios de autoreglare în sens negativ a energiei fiziodinamice. Acest fenomen este dictat de legea generală a autoreglării energetice şi face ca stimularea energiei fiziodinamice să fie ea însăşi suspendată. Scăderea intensităţii energiei fiziodinamice implică scăderea apetitului nutritiv ceea ce se poate observa la Anorexia Nervoasă dar care poate fi adoptat şi în acest caz. Poate chiar exista un mecanism biochimic exclusiv prin care energia proteică să fie ea însăşi autoreglată negativ deoarece s-a observat că scăderea ponderală, în cazul Depresiilor nu este o consecinţă directă a scăderii apetitului alimentar. În orice caz trebuie subliniată această relaţie negativă de autoreglare care face ca energia fiziodinamică însăşi să se reducă treptat iar cu ea însăşi cea psihodinamică se fie redusă ceea ce pentru Sistemul Psihodinamic înseamnă o gură de oxigen. O astfel de situaţie se întâmplă în momentul în care aceasta se reduce suficient de sever pentru a nu se mai converti în energie psihodinamică dat fiind faptul că prin structura în cauză este suspendată furnizarea materiei prime. În acest caz apare însăşi Depresia tocmai datorită atrofierii energetice a surselor psihopatice de excitaţie. Astfel, prin aceste extrem de complicate relaţii între cele două sisteme, episodul depresiv se autoreglează pe sine, aproape anulându-se în final de tot.

Implicarea legii autoreglării energetice în mecanismul Depresiei este evidentă deoarece Complexul Traumatic, ca instrument absolut al acestei legi, face ca excitaţia să scadă după principiile Sistemului Psihodinamic. Implicarea unei supraexcitaţii psihice dată de o Nevroză Dezamorsată face ca Depresia să ia cotă alarmantă şi totuşi să nu fie suficientă iar legea atracţiei valorice să nu fie satisfăcută. Sinuciderea este aplicarea extremă a acestei legi, fiind frecventă la Depresii tocmai datorită acestei plusexcitaţii care rămâne şi după aplicarea stării depresive.

Culpabilitatea cu care se autoinvesteşte depresivul în legătură cu greşeli nemaivăzute, cu păcate imaginare, ca teme depresive prevalente, nu trebuie confundată cu rezerva de neutralizare pe care şi-o păstrează Psihopatia Isterică punându-se astfel de o parte faţă de eventualele critici care îi pot veni de afară. Ceea ce face istericul nu este decât simulare mai mult sau mai puţin strategică iar eventualul critic este indus într-un cerc vicios cu rolul final de a câştiga admiraţia şi afecţiunea acestuia indiferent de poziţia lui critică sau necritică. Ideile depresive de culpabilitate, păcatele imaginare nu sunt decât deplasarea Libidoului modelat nevrotic (perceput el însuşi ca un păcat) asupra acestor teme cu rol de forme în care se proiectează conţinutul. Depresivul nu cere afecţiune şi admiraţie pentru Ideaţia sa de Culpabilitate ci pur şi simplu cere iertare. Păcatul depresivului este dublu: ideea proletară de răzvrătire care este puternic luată în vizor de Complexul Traumatic şi simptomul nevrotic care are aceeaşi soartă.

3.1.2.3.4.2.2. Teorii asupra Depresiei Majore

Termenul ‘depresie endogenă’ de care unii teoreticieni se agaţă insinuând o Tulburare Organică, biochimică pentru Depresia Majoră nu are nici o justificare. Acest termen ar fi opus celui de ‘depresie exogenă’ ca Depresie destul de uşoară. Însă în Depresia Majoră nu au fost găsită cauze biochimice certe. Ea este exclusiv o Tulburare Psihică care, după cum s-a putut vedea, are explicaţii psihologice structurale. Această tendinţă a concepţiilor organiciste de a se lega cu orice preţ de Organic sub aspectul etiologiei implică evident dualismul tradiţional din care acestea nu pot ieşi. Aruncarea particularităţilor psihice ale individului în hăul organic este o opţiune care atestă incapacitatea de a scăpa de ideea de destin, căci numai aşa s-ar putea explica de ce unii oameni fac astfel de Tulburări iar alţii nu. Fireşte că atunci când se acceptă că Tulburările Organice sunt secundare, lucrurile se pot înţelege global. Faptul că această Tulburare răspunde la terapia farmacologică se datorează influenţei acesteia asupra energiei fiziodinamice după cum se va vedea, suprasolicitând-o artificial pe aceasta şi nu prin efectul asupra presupuselor cauze biochimice.

Alte teorii insistă pe factorul bioritmic în ceea ce priveşte apariţia Depresiei şi a Tulburării Bipolare în general. Fireşte că bioritmica are un cuvânt greu de spus însă este insuficientă din moment ce nu toţi oamenii au această Tulburare. Există unele cazuri în care Depresia este dată e anotimpuri, instaurându-se în special în cele reci însă intensitatea ei este minoră sau cel mult medie. Factorul biologic, legat de lipsa radiaţiilor solare sau cel psihic, legat de absenţa luminii nu pot fi luaţi decât ca factori declanşatori ai unei astfel de Depresii. Închisoarea cea lipsită de lumină din secolele trecute constituie un element decisiv pentru stabililizarea constituţiei fondului psihopatic astenic. Dacă Depseria se instalează toamna atunci când soarele se poate vedea mai rar şi când atmosfera este mai închisă asta se poate explica şi prin străbaterea stării de prizonierat astenic care sălăşuieşte în abisurile sufletului depresivului.

Asupra Depresiei Majore s-a emis şi teoria că ea ar veni pe fondul unei aşanumite ‘personalităţi pasiv-dependente’. Se pune astfel problema unei anumite stări de inactivitate, de lipsă de vitalitate. Fireşte că este destul de neclar în ce ar consta o astfel de stare. Este evident că ea conţine deja o Depresie şi poate că o astfel de ‘personalitate’ vine pe acest fond al Depresiei şi nu invers. Dar trebuie remarcat şi că nu întotdeauna există un astfel de fond emoţional prevalent. Apoi, aşa cum s-a văzut la Psihopatia Dependentă, o astfel de Tulburare este mult prea uşoară să fie considerată un fel de cauză deşi în Structura sa se pot foarte bine regăsi două Psihopatii ce se regăsesc şi în aceasta.

Este la fel de inoportun ca Depresia Majoră să fie concepută după tiparele celei normale, după cum s-a spus în treacăt. Analizând Doliul, Freud găseşte pentru Depresia care apare în aceste situaţii fenomenul de ambivalenţă a dragostei şi a urii care se dezvoltă specific după pierderea persoanei în cauză. Pierderea Obiectului dragostei se manifestă prin Disperare iar sentimentele ostile s-ar întoarce asupra sinelui în acest fel luând naştere sentimentele depresive. Însă lucrurile nu sunt foarte clare aici şi anume faptul că sentimentul dragostei faţă de persoana decedată este totuşi mai puternic decât celălalt sentiment, ura. De ce nu s-ar iubi subiectul mai mult decât s-ar urî ca urmare a acestei schimbări de orientare? Cum se face totuşi că Disperarea pierderii Obiectului dragostei, care poate fi ea însăşi Depresie, are loc? Cum este posibilă o astfel de Disperare? Freud nu poate explica acest lucru decât în mod vag, prin ambiguitatea conceptului de ‘complex Oedip’ extins în teoriile expuse aici la cel de ‘trunchi psihic’. Inhibiţia acestuia prin intermediul celei care apare în Complexul Matern este însăşi raţiunea de a fi a Doliului deoarece acest Complex este proiectat asupra familiei, comunităţii sau societăţii într-o măsură proporţională cu depărtarea pe spirala socială. Prin urmare, chiar dacă Doliul se prezintă simptomatic identic cu Depresia Majoră, el nu este germenele acesteia aşa cum consideră Freud ci este consecinţa legii autoreglării care aici se manifestă în ambele cazuri. Doliul vizează excitaţia Complexului Matern care se extinde asupra celui Traumatic (prin legătura lor cu cel Eden) iar această excitaţie se raportează la neutralizare. Depresia Majoră acţionează mult mai adânc decât acesta.

Pornind de aici s-a considerat că în general în Depresii ceva anume ar fi pierdut de către subiect. O astfel de analogie dusă prea departe poate duce la probleme speciale. În primul rând dacă un astfel de ‘obiect al plăcerii’ ar fi pierdut iar Depresia ar fi un Doliu ar trebui ca în cazul survenirii unui deces real în familie, pe un fond depresiv, starea depresivă să se dubleze datorată însumării celor două Dolii la fel cum se întâmplă în realitate atunci când astfel de decese au loc unul după altul la omul normal. Însă la depresiv schimbarea nu constă decât într-o schimbare a Delirului său autoacuzator dar nu o agravare a simptomelor. O altă problemă este existenţa reversului maniacal care apare după anumite episoade de Depresie majoră şi care niciodată nu apare în Doliu. Practic în Tulburarea Bipolară episodul depresiv este identic cu Depresia de aici. De asemenea, în Doliu nu apare nici factorul psihotic delirant-halucinator.

Spre sfârşitul carierei Freud va explica Depresia în alt mod respectiv prin autoagresivitatea îndreptată către propria persoană, prin umilinţa pe care Supraeul ar produce-o Eului. Cu toate acestea o astfel de precizare face imposibilă diferenţierea Depresiei de Masochism iar încercările de identificare a acestor fenomene este irelevantă. Însă Depresia va rămâne în veci despărţită de Masochism printr-o prăpastie simptomatologică.

În explicarea psihogenezei stărilor depresive în general M. Klein a introdus un reper esenţial al acestora în perioada infantilă timpurie care guvernează viaţa psihică a sugarului. Acest reper a fost constituit din două elemente opuse numite de ea Poziţie Depresivă şi Poziţie Schizoid-paranoidă. Persistenţa impulsurilor brute, neelaborate în perioada infantilă permite foarte bine justificarea Poziţiei Schizoid-paranoide în general deoarece schizofrenicul are o gândire specifică celei infantile timpurii după cum se va vedea. O astfel de observaţie, făcută de filosofi cu mult timp înainte de apariţia psihologiei abisale probabil că a dus-o pe Klein la ipoteza că toate Psihozele în general, printre care şi simptomele Depresiei Majore ar avea originea tot acolo. Existenţa unei astfel de Poziţii Depresive nu se poate însă deloc regăsi în viaţa psihică infantilă. O astfel de Poziţie Depresivă este identificabilă semiologic cu ceea ce ultimele clasificări ICD şi DSM numesc ‘Tulburare autistă a sugarului’ însă aceasta este o Tulburare Psihică foarte rară pentru pretenţia de a face universal stadiul, reperul psihogenetic al lui Klein. Mulţi psihanalişti postkleinieni au încercat să deducă această Poziţie Depresivă din această Tulburare Autistă, în felul acesta considerând că ea ar avea un suport psihodinamic. Teoria structurală expusă aici nu găseşte nici o explicaţie psihodinamică structurală pentru o astfel de Tulburare Psihică după principiul eredităţii şi tocmai de aceea ea este considerată mai degrabă organică decât psihodinamică, relativ la Instinctul Matern. Însă indiferent dacă această Tulburare este dată de Instinctul Matern (Organică) sau de Complexul Matern (Psihică) tot nu ar putea fi specificat vreun mecanism psihopatologic de reacţie care să ducă la Autism. Căci acesta se manifestă altfel decât Depresia. Aşadar, dacă Klein s-a raportat la această Tulburare Autistă atunci când a elaborat teoria Poziţiei Depresive, ea a făcut implicit o confuzie între Depresie şi Autism. Dacă, dimpotrivă, Poziţia Depresivă ar fi dată de simptomele depresive minore ale copiilor la anumite frustrări, atunci Depresia Majoră tot nu ar putea fi explicată deoarece se confundă Depresia Normală (care apare în situaţii specifice la omul normal) cu Depresia Majoră.

M. Klein povesteşte cum anumiţi pacienţi depresivi au părăsit cura psihanalitică după câteva şedinţe în care ea a crezut că i-a ‘normalizat’ făcându-i îndoliaţi, proiectând asupra lor vinovăţia distrugerii materne şi tot felul de astfel de vinovăţii la care aceştia au răspuns că nu le simt pentru că se simt goliţi pe dinăuntru. Fireşte că Depresia nu are rezultate spectaculoase la psihanaliză. Însă aici se poate observa un exemplu de eroare de aprehendare psihanalitică deoarece se confundă nu numai Actul Psihic cu Structura Psihică aşa cum se întâmplă deseori dar chiar şi cu Fiziologicul. Aici nu se pune problema existenţei acestor gânduri ci a anulării lor pur şi simplu. Tocmai de aceea această Psihopatie devine Psihoză la fel ca şi formele Nevrozei Isterice Dezamorsate, respectiv pentru că substratul organic devine nefuncţional.

Teorii de inspiraţie psihanalitică au presupus pierderea unuia dintre părinţi ca factor predispozant pentru Depresie în general. Studii statistice ulterioare nu au confirmat o astfel de teorie iar altele, dimpotrivă, o confirmă. Cu toate acestea, cele mai serioase astfel de studii arată că deprivarea parentală timpurie conduce mai degrabă la comportamente antisociale. Apoi Depresia este fenomen universal al Psihicului Uman iar cea analizată aici are nevoie de o Structură Psihopatologică specifică.

Există teorii care insistă pe conjuncţia dintre Depresie şi Alcoolism, respectiv pe condiţionarea lor reciprocă. Psihopatia Toxico-alcoolică pare să fie asemănătoare funcţional cu cea Astenică deoarece fiecare dintre ele au la bază Complexul Dionysos. Prin influenţa sa brutală asupra Sistemului Psihodinamic alcoolul poate reamorsa o Nevroză Dezamorsată şi, pe fondul unei Structuri Astenice concomitente celei Toxico-alcoolice, se poate întări şi Depresia. Însă aceasta este relaţia dintre Alcoolism şi Depresia Normală căci cea Majoră se poate descurca şi fără ajutorul Alcoolismului. Există autori care atribuie Alcoolismului capacitatea de a disimula Depresia Majoră iar faptul că aceasta este mai frecventă la femei decât la bărbaţi este explicat prin acesta, care este mai frecvent la bărbaţi. Însă alcoolul nu atenuează Depresia ci o accentuează. Mecanismul depresiv este unul foarte complicat şi elaborat de Sistemul Psihic cu rol bine precizat de regenerare psihică, de dezamorsare nevrotică. Este greşit să se considere că acest mecanism bine elaborat ar mai avea nevoie de un alt mecanism de autoreglare la fel de eficient pe moment dar cu totul neeficient după ce doza va fi expirat. Cu alte cuvinte Depresia Majoră şi Alcoolismul nu sunt decât două variante şi nicidecum două momente succesive ale simptomatologiei depresive. Pe de altă parte, incidenţa Tulburării pe sexe este tocmai aceea a incidenţei Nevrozei pe sexe, excepţie făcând aici doar Tulburarea Bipolară unde este implicat caracterul centrifug specific animismului masculin.

 

 

 

3.1.2.3.4.2.3. Diagnostic diferenţial

Pentru ca să se pună diagnosticul de Depresie Majoră este necesar să se facă diferenţa de anumite simptome ale unor boli organice. Deşi se ele manifestă identic ca ea totuşi Structura acestora este de necomparat. Acest paradox poate fi greşit preluat de către o concepţie semiologică, epifenomenală, asupra clasificării Tulburărilor Psihice. Însă pentru a se pune un astfel de diagnostic mai întâi trebuie căutat dacă simptomul respectiv îşi are cauza în Psihic sau în Hardul său (organic). În momentul în care se constată că simptomele dezvoltate astfel nu sunt datorate unei dinamici psihice interne ci unor cauze somatice dar care influenţează Psihicul, nu sub aspectul dinamic ci sub cel fiziologic nu se poate vorbi de Depresie Majoră. Atunci când excitaţia energetică nu este datorată legii autoreglării ci este datorată faptului că aceasta nu este susţinută fiziologic tocmai prin influenţa presupusei boli diagnosticul de Depresie trebuie mutat către cel de simptome depresive secundare. Căci boala somatică acţionează direct asupra Hardului Psihicului în aşa fel încât dereglarea lui conduce doar la dereglarea funcţiei psihice şi nu la dereglarea ei structurală. Acestea sunt boli neurologice sau endocrinologice şi ele pot amplifica o structură depresivă incipientă dar care este bine compensată fuzional. Însă aici nu se poate vorbi despre Depresie ci despre o anumită disfuncţie organică.

Intensitatea simptomului depresiv sau mai bine zis, lipsa lui de energie, este criteriul faţă de alte Depresii. Faţă de Schizofrenie, Depresia Majoră se diferenţiază prin faptul că conţine Delir Pozitiv, adică principiile Filierei Pozitive nu sunt abandonate ceea ce atestă faptul că forma psihotică a acestei Tulburări nu este dată de destructurarea Trunchiului Psihic ci de strangularea lui energetică, de întunecarea lui.

3.1.2.3.4.3. Tulburarea Bipolară

Diferenţa dintre această Tulburare Psihică şi Depresia Majoră este existenţa cel puţin şi a unui episod maniacal pe lângă cele depresive. De fapt cele două Tulburări sunt oarecum gemene şi, după cum se va vedea, numai factorul isteric este în măsură să determine o astfel de diferenţiere. De aceea, în ceea ce priveşte analiza simptomelor nu se va mai face o incursiune asupra episodului depresiv care este identic cu Depresia Majoră ci doar asupra celui maniacal.

3.1.2.3.4.3.1. Structura Tulburării Bipolare

Forma finală a simptomului maniaco-depresiv va fi dată în funcţie de raportul energetic dintre Structurile Psihopatologice implicate cantitativ dar şi calitativ în această metastructură finală. Persistenţa Psihopatiei Astenice face ca Tulburarea în cauză să se manifeste predominant depresiv dar nu foarte sever pe când persistenţa Psihopatiei Distimice aflată în Structura Nevrozei va face să existe o predominanţă a episoadelor depresive. Ele se manifestă periodic la fel cum se înnoieşte Nevroza dar sunt foarte severe. Distincţia cantitativă se mai referă şi la gradul de dezamorsare a Nevrozei din cadrul acestei Structuri. Dacă Nevroza este suficient de activă atunci poate apărea Anxietatea sau Obsesia iar acestea pot lipsi atunci când dezamorsarea este suficient de profundă fapt ce o reapropie de Psihopatia Distimică. Existenţa unui episod depresiv major certifică prezenţa unei Nevroze mai mult sau mai puţin Dezamorsată deoarece contribuie pe lângă Psihopatia Astenică la exacerbarea mecanismului de autoreglare energetică până la forma Depresiei Majore. Psihopatia Distimică nu ar putea face acest lucru din pricina intensităţii sale mult mai slabe. De aceea chiar forma severă a acesteia, cea existentă ereditar nu ar putea totuşi atinge Depresia care se poate vedea aici.

Implicarea unei Nevroze în această Tulburare Psihică, adică în ciclicitatea episoadelor depresive şi maniacale, ţine de faptul că ele durează o perioadă de timp (cam 6 luni) după care se remit, subiectul comportându-se normal, urmând ca acestea să reapară din nou la un moment dat. Această particularitate leagă indisolubil aceste episoade Maniaco-depresive de Nevroză căci aceasta este ea însăşi ciclică, remitentă în totalitate. Caracterul ciclic al Nevrozei se susţine şi de faptul că în cazul unei compensări oarecare, Nevroza se poate remite momentan de la sine şi cazurile care ajung în psihoterapie sunt de cele mai multe ori acelea care se manifestă până târziu în viaţă. Probabil că simptomele se vor fi manifestat un timp, după care se vor fi remis datorită anumitor gratificări oarecare ale vieţii.

Nu se poate susţine că prezenţa în Structura Psihopatologică depresivă uneia predominant nevrotice în general ar determina Tulburarea Bipolară. Căci episodul maniacal este opus flagrant celui depresiv şi se manifestă printr-o prea bună dispoziţie, prin tot felul de acţiuni prea curajoase şi de aceea, nesăbuite. El este, din acest punct de vedere, unul care se manifestă prin simptome centrifuge, predominant sociale şi nu centripete ca în Nevroze unde simptomele se închid în sine. Simularea isterică ar părea aici ca relevantă, însă, spre deosebire de Nevroza Isterică, care se manifestă consecvent, episodul maniacal este periodic. Apoi, este adevărat că subiectul simulează maniacal Depresia şi numai o Isterie poate face acest lucru. Căci nici o altă Tulburare Psihică nu este în măsură să se prezinte cu o astfel de instabilitate ca aceasta şi, de aceea, orice prezenţă a Psihopatiei Isterice implică instabilitatea, schimbarea subită. Astfel că trebuie într-un fel conceput mai întâi prezenţa Psihopatiei Isterice dar şi a Nevrozei care să determine forţa energetică capabilă să determine intensitatea acestor simptome.

Paradoxul este acela că pe orice drum s-ar lua-o nu se poate scăpa de Nevroza Isterică deşi aceasta nu poate explica caracterul centrifug al simptomelor maniacale. Însă dacă nu se acceptă implicarea Nevrozei va trebui acceptată neimplicarea acesteia nici în Depresia Majoră. În această situaţie nu se poate explica intensitatea Depresiei. Psihopatia Astenică, cea care este fundamentală pentru forma Depresiei, nu este suficientă,pentru a explica intensitatea Depresiei Majore. Ea este foarte răspândită ca incidenţă în societate dar Depresia Majoră este rară tocmai datorită probabilităţii de combinare ereditară dintre ea şi Nevroză. Însă prezenţa Psihopatiei Isterice în această Structură este certă şi combinată cu Nevroza conduce la Nevroza Isterică în mod necesar. De la statutul conversiv somatic, centripet şi până la cel maniacal, centrifug, nu se poate stabili nici o legătură. Însă problema se simplifică odată cu ideea că o astfel de posibilă Nevroză Isterică îşi retractează simptomele prin dezamorsare. Adică, dacă se presupune o astfel de Nevroză pe plan genealogic, ceea ce este absolut necesar pentru posibilitatea unei astfel de Structuri Psihopatologice de genul Depresiei, aceasta nu ar putea fi transmisă în formă autentică. Simptomele conversive vor dispărea pe anumite perioade cum este cea a Maternităţii tocmai datorită neutralizării energetice superioare de care beneficiază aceasta. Deci Nevroza nu s-ar putea transmite decât tot în stare latentă, respectiv prin întoarcerea către Nevroza Obsesională unde simptomele au o anumită doză de caracter centrifug. Astfel este posibilă o asemenea Structură Psihopatologică. Pe de altă parte orice Nevroză implicată în aceste Tulburări nu poate să fie decât una Dezamorsată deoarece este transmisă ereditar iar Psihopatia Astenică face imposibilă apariţia unei Nevroze datorită principiului său de formă originar-depresivă.

Rezolvarea acestor probleme mai constă şi în considerarea implicării unei Nevroze Obsesionale şi nu a uneia Isterice în această Structură, precum şi implicarea în aceasta a unei Psihopatii Ciclotimice care conţine sub sine pe cea Isterică. În acest fel, Nevroza Isterică nu va fi una consolidată, ci doar formată structural secundar fără să fie presupusă funcţional. În acest fel paradoxul este lămurit iar existenţa simptomelor centrifuge la Nevroza Obsesională Dezamorsată, adică la Compulsiile Dezamorsate, face ca totul să fie limpede. Episodul maniacal îşi găseşte aici caracterul centrifug pe de o parte iar periodicitatea în algoritmul isteric, pe de alta.

Din alt punct de vedere, Nevroza Isterică Dezamorsată prezintă extrem de importanta formă a Identităţii Multiple, unde subiectul se prezintă o perioadă de timp într-o identitate iar apoi în alta. O astfel de ciclicitate este relevantă pentru ciclicitatea acestei Tulburări. Existenţa Fobiilor şi a Hipocondriei, în mod specific pentru Depresia Majoră şi mai puţin la Tulburarea Bipolară este în măsură să îi certifice implicarea.

Studii genealogice asupra Tulburării Bipolare au descoperit simptome isterice de cele mai multe ori la mamă care manifesta tendinţe de ascensiune socială pe care i le impunea fiului cu un fond afectiv rece şi autoritar iar tatăl de obicei era labil emoţional, arătând o constituţie astenică.

Prezenţa episodului maniacal care trădează ciclicitatea hiperstenică păstrată în Psihopatia Neurastenică face dificilă aprecierea unei Structuri Psihopatologice Astenice. Diferenţierea ei faţă de Depresia Majoră se face prin faptul că aceasta nu prezintă niciodată episod maniacal. Nu poate fi stabilită o diferenţă de intensitate în cazul Depresiei din Depresia Majoră şi episodul depresiv din Tulburarea Bipolară. Acest lucru este definitoriu pentru identitatea Structurii nevrotice generale care se manifestă în cele două Tulburări. Statisticile arată superioritatea procentuală a Depresiei Majore faţă de Tulburarea Bipolară. De asemenea superioritatea Fobiilor sau a Obsesiilor în Depresia Majoră atestă implicarea Nevrozei Obsesionale şi a celei Anxioase în structura sa spre deosebire de aceasta. Stabilizarea structurală a unuia dintre cele două episoade se face după criteriile de autoreglare şi retroreglare între Nevroza în sine şi Psihopatia Astenică. Episodul maniacal corespunde cu ceea ce în psihoterapie este recunoscut ca Transfer Pozitiv unde subiectul creează tot felul de fantasme relativ la terapeut, arătându-se bine dispus şi chiar vindecat. În aceeaşi măsură subiectul contracarează predispoziţia depresivă a firii sale, făcându-şi iluzii cu privire la realitate, iluzii care îi alimentează însă prevalenţa maniacală. Episodul depresiv se instituie automat ca o măsură strict fiziologică de autoreglare a unei astfel de excitaţii energetice, după ce toate variantele de neutralizare se vor fi dovedit ineficiente.

Importanţa distincţiei cantitative a Structurii Psihopatologice a Depresiei este observabilă la nivelul terapiei, formele anxioase preferând timoleptice sedative în timp ce celor psihomotorii fiindu-le indicate timolepticele activatorii. Episodul depresiv poate astfel deveni hipomaniacal sau chiar maniacal.

Se înţelege că Depresia Majoră este singura formă a unei Tulburări Unipolare. O posibilă entitate nosologică care va manifesta şi alte simptome concomitent cu Depresia va putea mai degrabă fi atrasă în forma Psihopatiei Borderline care are exact aceeaşi Structură cu acestea cu excepţia Psihopatiei Neurastenice. Fireşte că un astfel de episod este unul virtual depresiv. Chiar dacă ea nu va dezvolta un astfel de episod el poate fi susţinut simptomatologic latent. În acest caz este îndreptăţit să se considere că Tulburările Maniaco-depresive Unipolare şi cele Bipolare sunt manifestări diferite ale unuia şi acelaşi principiu structural. Diferenţierea se face odată cu înţelegerea dinamică a psihopatologiei. Un astfel de episod maniacal accidental poate viza o Depresie datorată unui conflict psihic extern ci nu unuia intern, nevrotic. Presupunerea apartenenţei Tulburării Bipolare alături de cea Unipolară la o singură Structură Psihopatologică pare să fie sprijinită de o viziune dinamică, după care Mania este o contraactivare a Depresiei sau, după cum spune psihologia abisală tradiţională, o ‘transformare în contrariu’. O astfel de teorie nu este însă suficient elaborată pentru că însăşi Depresia trebuie înţeleasă ca o astfel de ‘transformare’ a unor predispoziţii maniacale, care presupune Psihopatii ce sunt elaborate nevrotic în cadrul Structurii Generale a acestor Tulburări. În fond Depresia şi Mania se opun la fel cum se opun cele două Filiere Psihice. Aşa cum există aşanumita Dublă Depresie care se manifestă prin episoade de Depresie Majoră separate de episoade de Depresie Simplă la fel se poate spune că Tulburarea Bipolară înlocuieşte astenia acesteia cu hiperstenia episodului maniacal. Dualismul Psihopatiilor Astenică şi Hiperstenică poate ajuta la construirea unei imagini diferenţiate între acestea. Apoi între Dubla Depresia şi Depresia Majoră propriuzisă există asemănări extrem de mari. Iată că întregul tablou structural al Depresiilor se realizează ţinând cont de aceste amănunte.

3.1.2.3.4.3.2. Mania

La fel ca şi în cazul Depresiei, unde aceasta nu este una anormală dacă urmează unei nenorociri cu implicaţii personale, euforia, fericirea, nu este nici ea anormală dacă urmează unui motiv evident. Oricine poate trece prin episoade maniacale în anumite condiţii. Acest motiv poate fi ceva ce poate fi foarte uşor imaginat de fiecare. Episodul maniacal din Tulburarea Bipolară apare fără niciun fel de astfel de motiv. El este cu atât mai ciudat cu cât mai vine şi pe fondul unei posibile Depresii anterioare care, prin intensitatea ei, probabil că va fi speriat pe cei apropiaţi. La început lucrurile par normale, aceştia bucurându-se alături de cel care pare că şi-a revenit total dintr-o astfel de cădere, părând că sărbătoreşte însănătoşirea sa. Însă, după un anumit timp anturajul începe să observe că ceva nu este totuşi în regulă cu subiectul în cauză. Lucrurile neplăcute pot să iasă la iveală foarte repede deoarece subiectul se poate aventura în afaceri dubioase, în proiecte fără viitor şi în tot felul de acţiuni nesăbuite.

Comportamentul maniacal este dat de prezenţa, de persistenţa simulării isterice, după modelul hiperstenic păstrat ca origine a Psihopatiei Neurastenice care intră în constituţia Nevrozei, fiind un comportament contraactiv la umilinţa Depresiei. Nu există episod maniacal fără unul depresiv, trecut sau viitor. Simptomele maniacale vizează fie grandoare paranoică şi atunci Psihopatia Isterică se apropie destul de mult de Paranoia, fie descătuşarea bahică a Hipersteniei. Aici poate intra şi Psihopatia Traumatică şi atunci apar reacţiile explozive ca urmare a consolidării unei astfel de Structuri Psihopatologice de tip Exploziv. Persistenţa acestei Psihopatii face ca subiectul să manifeste Bavardajul Subit sau Fuga de Idei, aşa cum a fost numit acest simptom de până acum. Subiectul încearcă să se facă cât mai bine înţeles şi precizează asupra unor subiecte care invadează conştiinţa foarte rapid prin asociaţie mnezică. Bavardajul Subit se manifestă prin trecerea cu repeziciune de la un subiect la altul în aşa fel încât conversaţia devine tensionată, comunicarea fiind minimă deoarece un anume subiect ia locul altuia înainte ca acesta să fie clar exprimat. Subiectul ajunge să vorbească foarte repede cu incoerenţe şi formule gramaticale neobişnuite de unde şi numele simptomului. Tematica acestor subiecte face obiectul retroacţiunii dintre cele două Filiere Psihice. Invers faţă de episodul depresiv subiectul îşi neagă anumite Idei Negative pentru a se deculpabiliza. Fuga de Idei are o explicaţie tehnică asupra modului în care subiectul încearcă să comunice. El proiectează asupra interlocutorului posibilitatea acestuia de a-i ghici gândurile negative şi astfel încearcă să îşi reprime cât mai mult acest gen de gânduri, să le contraactiveze. Logica unei astfel de capacităţi superioare şi rapide de asociaţie subită este dată de epidemiologia mnezică a simptomului nevrotic. Asociaţia subită se produce pentru că subiectul vrea să spună cât mai multe lucruri în cât mai puţin timp posibil. Un fel de astfel de asociaţie subită poate apărea în cazul copiilor maltrataţi atunci când trebuie să spună lecţia la şcoală sau când trebuie să explice anumit lucru cuiva. Acest mecanism vizează atingerea cât mai rapidă a scopului comunicării.

Sintagma de ‘fugă de idei’ are o anumită virtute descriptivă şi plastică, însă ea este insuficientă din punct de vedere dinamic. Căci, după cum s-a văzut la capitolul care trata despre Gândire, ideile ‘fug’ în general, asociaţiile sale fiind foarte rapide. Prin urmare nu există o diferenţiere terminologică între procesul normal al Intelectului şi cel maniacal. Iar dacă subiectul este cel care fuge de frică sau de idei totuşi numele tradiţional dat acestui simptom nu poate fi unul general întâlnit. Pe lângă virtutea plastică a acestei sintagme totuşi îi lipseşte suportul ştiinţific căci nu exprimă dinamica acestui fenomen. Dimpotrivă, sintagma de ‘bavardaj subit’, chiar dacă este mai seacă din punct de vedere plastic totuşi reflectă o identificare cu Bavardajul Logoreic care apare în Psihopatia Isterică unde trecerea de la un subiect la altul în acest ritm este parte din tensiunea pe care subiectul vrea în zadar să o epuizeze prin salturi comunicaţionale subite.

Limbajul maniacal poate fi sever deteriorat, ceea ce determină Agramatismul Maniacal. Subiectul prezintă un amalgam de substantive şi verbe, renunţând la construcţia gramaticală corectă. Legătura Agramatismului Maniacal cu Bavardajul Subit este evidentă deoarece interesul de comunicare cât mai alertă, cât mai rapidă regăseşte în ambele. Oamenii analfabeţi prezintă deseori Agramatism, datorită lipsei de educaţie gramaticală. Subiectul creează o formă proprie de comunicare care să fie cât mai uşor de mânuit. Însă Agramatismul Maniacal se datorează imposibilităţii de a mai ţine cont de regulile gramaticale în iureşul de cuvinte care ies cu nemiluita.

Cu toate acestea simptomele maniacale nu pot în nici un caz să fie considerate psihotice. Analiza atentă arată faptul că există o coerenţă mnezică şi că asociaţiile pe care maniacalul le face sunt normale dar au defectul că sunt expuse cu o prea mare viteză ceea ce îl face pe interlocutor să nu le înţeleagă sensul şi să le ia ca psihotice uneori. De asemenea nici Agramatismul nu poate fi considerat psihotic la fel cum Balbismul nu poate fi considerat Psihoză. Pus să vorbească cu el însuşi, ritmul expunerii scade simţitor, ceea ce implică şi reducerea acestor simptome la nivelul în care aproape că nu mai pot fi considerate nici patologice. Este evident că aici observatorul poate influenţa rezultatul cercetării observând pe cel aflat în episodul maniacal după prejudecata că Tulburarea Bipolară este o Psihoză. O astfel de premisă falsă este în măsură să influenţeze realitatea deoarece subiectul simte şi interesul observatorului asupra propriei persoane şi îşi accentuează viteza expunerii, care parcă vrea să ateste capacităţile lui psihice după ce iniţial a avut experienţa unui episod depresiv major la care se raportează contraactiv.

3.1.2.3.4.4. Anorexia nervoasă

Anorexia Nervoasă a fost pusă în tot felul de grupuri de Tulburări Psihice până acum, rareori fiind observată legătura dintre ea şi Tulburările Maniaco-depresive. Însă relaţia ei cu Bulimia Nervoasă, care este în măsură să ateste această legătură cu Depresiile, a fost totuşi observată. După cum s-a amintit mai sus aceasta apare pe un fond de dezamorsare nevrotică profundă, deci şi ea trebuie înţeleasă ca o derivare dezamorsată a acestor Tulburări.

 

 

 

3.1.2.3.4.4.1. Generalităţi

Este o Tulburare Psihică care se manifestă prin scăderea poftei de mâncare ce urmează paradoxal refuzului sistematic de a mânca. Ea apare de cele mai multe ori la sexul femeiesc. Acest lucru nu se datorează interesului de a slăbi pe care acesta îl manifestă datorită nevoii de a avea forme graţioase. Subiectul poate ajunge să arate hidos după un asemenea regim sever deşi el consideră că ar arăta mai bine ca înainte. Legătura cu acest interes originar există însă. Regimul alimentar, slăbirea, pierderea din volum are un scop bine determinat pentru feminitate şi anume o cât mai mare apropiere de imaginea copilului. Dacă masculinitatea trebuie formal să reprezinte proprietatea, adică elementul de legătură dintre societate şi centrul spiralei familiei, fiind astfel condiţia economică a realizării acelei spirale, dimpotrivă, feminitatea trebuie să reprezinte condiţia biologică a acesteia, ea având rolul sarcinii şi îngrijirii viitorului copil. Formele zvelte ale trupului se asociază tocmai cu tinereţea feminităţii, în timp ce formele pline reprezintă maturitatea, dacă nu chiar bătrâneţea. În experienţa speciei este codificat faptul că femeile tinere aduc pe lume copii ale căror performanţe ulterioare în viaţă sunt mult mai bune decât ale celor născuţi de mame nu tocmai tinere, tocmai datorită degenerării Organismului înaintat în vârstă. Pe de altă parte supleţea dar mai ales micimea trupului feminin în raport cu cel masculin are un rol cu conotaţie erotică. În acest fel feminitatea comunică receptivitatea ei masculinului, respectiv posibilitatea lui de a o poseda. Prin urmare, regimul alimentar este o stratagemă provocatoare pe care feminitatea o adresează masculinităţii.

Aşa cum Refularea era un model de tabuizare morală a feminităţii, cu rolul de a întemeia o spirală socială proprie prin reglarea Libidoului în acelaşi fel reglarea greutăţii corporale prin regim alimentar este un mod de autotabuizare estetică, foarte multe femei insistând asupra înfăţişării lor exterioare. Aşadar, regimul alimentar poate fi descris ca o refulare a Pulsiunii Nutritive. De fapt, exacerbarea unei astfel de refulări în aceeaşi măsură în care exacerbarea adevăratei refulări apare în Nevroză are exact aceleaşi principii. Anorexia Nervoasă este un simptom care trădează implicarea Nevrozei Isterice. Prin comportamentul anorectic, în acest caz fuzionează în fapt şi refularea libidinală propriuzisă dar şi refularea alimentară. Practic Instinctul Nutritiv şi cel Sexual sunt cele mai inhibate instincte. ele produc cele mai puternice satisfacţii şi de aceea se asociază. Concepţia lui Freud despre anacliză este arhicunoscută. În aceste condiţii, refularea libidinală îşi găseşte un substitut foarte ingenios legat de dinamica conversiunii energetice, respectiv în strangularea ei. Felul în care Psihopatia Astenică strangulează conversiunea energetică prin muncă fizică brută şi hrană insuficientă sau neadecvată se repetă la nivelul suspendării energiei calorice a acesteia, respectiv prin reducerea neutralizării Pulsiunii Nutritive. În felul acesta Refularea este suspendată, ea nu mai are nici un rost căci Libidoul se atrofiază din motive energetice. Anorexia Nervoasă generează Amenoreea sau chiar disfuncţii sexuale severe care se aseamănă cu atrofierea efectivă a Instinctului. În acest caz chiar dacă energia psihodinamică poate să supravieţuiască acestei suspendări datorită autonomiei anumitor Complexe care pot fuziona în Libido, totuşi acesta refuză din principiu această fuziune deoarece însuşi suportul său organic este atrofiat.

Regimul alimentar pe care îl adoptă animismul feminin de multe ori, este el însuşi dictat de o predispoziţie organică, endocrinologică pentru asimilarea de masă corporală. Această predispoziţie trebuie să aibă o cauză ereditară legată de autoreglarea endocrinologică a Organismului în cazuri de subnutriţie în aşa fel încât, având această experienţă, Organismul îşi va face o predispoziţie pentru rezerve nutritive prin îngrăşare. Este cazul celor care, după mai mult timp de regim alimentar, greutatea corporală le va creşte mai mult decât înainte, odată cu abandonarea lui. Cu alte cuvinte, din start trebuie acceptat un stil de viaţă proletaroid înregistrat în codul genetic al celor ce au tendinţe supraponderale. O formă de preanorexie trebuie să aibă mulţi dintre cei care adoptă un regim alimentar nedictat de raţiuni medicale. Diferenţa dintre această formă şi Anorexia propriuzisă constă chiar în lipsa unui Libido distimic capabil să se transfere către comportamentul anorectic. Această predispoziţie către autoreglare a energiei fiziodinamice trebuie căutată tocmai în alienarea astenică prin muncă fizică brută care apare în Psihopatia Astenică. Această este condiţia Anorexiei ca variantă animist-feminină a acestei predispoziţii masculine spre alienare. Subiectul refuză să mai mănânce dar fără să fie implicat în vreo grevă a foamei ci el o face pe ascuns, pentru a nu afla ceilalţi. Acest lucru îl transformă într-o plantă lipsită de vitalitate. Se poate întâmpla ca subiectului să înceapă să îi cadă părul, tenul să ia o nuanţă pământie şi, în cazuri extreme chiar să moară efectiv de foame.

Prin sine însăşi, o astfel de Tulburare Psihică nu poate fi explicată doar de Psihopatia Astenică, căci aceasta ar deriva doar în Depresie şi nu în autoînfometare. Psihopatia Distimică este prezentă aici ca urmare a principiului ei selectiv în ceea ce priveşte relaţia maritală. Suprapunerea ei peste modelul tradiţional de animism feminin poate aduce această relaţie cât mai optimală în ceea ce priveşte statutul social şi economic. Seducţia pe care animismul feminin o poate realiza asupra unui bărbat bine plasat social se poate face mai puţin prin apelul la noile valori ale prezentului, ci prin apelul la valorile trecutului, deoarece straturile profunde ale Psihicului constituie un punct sensibil pentru oricine. Refularea libidinală şi regimul alimentar pot conduce la această imagine tradiţională a feminităţii, prima prin imaginea feminităţii angelice iar cea de-al doilea prin reducerea formelor la cele infantile, la forme graţioase. Pentru Anorexie acest model se îmbină perfect cu cel al autoreglării energetice şi de aceea, combinate, conduc la această soluţie. Implicarea Libidoului în ea nu prin acest model distimic, care este insuficient de puternic şi anulează intenţia ascensiunii sociale a feminităţii, ci datorită unei Depresii Dezamorsate, respectiv a unei Nevroze de acest fel, care este implicată în Structura Depresiei.

Percepţia eronată pe care anorecticii o au despre ei, cum că ar fi graşi sau, cel puţin, că se simt graşi, se datorează tocmai sintezei dintre refularea libidinală şi cea alimentară într-un singur corp. Libidoul se transformă astfel şi face corp comun cu alimentaţia iar autopercepţia anorecticului cum că ar fi supraponderal se referă, de fapt la Libido şi nu la obezitatea fizică propriuzisă. Senzaţia de îngrăşare este senzaţia de excitare a Libidoului ca urmare a inhibiţiei sale date de Refulare. Pe de altă parte fuziunea inhibiţiilor exterioare venite de la mediu specifice Psihopatiei Astenice cu însele Pulsiunile Nutritive şi Sexuale le dau acestora aspectul total antiorganic care se poate vedea şi în Nevroză şi în Anorexie. Ca şi Depresia propriuzisă Anorexia este rezultatul direct al mutilării produse de educaţia sălbatică şi a exercitării funcţiei sale de exploatare neecologică a semenilor.

Structura Psihopatologică a acestei Tulburări poate fi foarte uşor observată. Problema este că forma ei depresivă derivă în acest model fără a recurge la modul clasic de autoreglare prin Depresie. Acest lucru se întâmplă tocmai datorită fie a unei Nevroze latente care nu a avut posibilitatea să se autenticizeze la predecesori, fie datorită uneia Dezamorsate profund ceea ce nu poate conduce la Depresia în sine. Căci Nevroza în sine nu poate să evolueze anorectic deoarece teama traumatică de boală, pedeapsă sau moarte fiind specifică pentru aceasta. Nevroticul se îngrijeşte permanent de soarta sa, direct sau prin intermediul implicării anturajului. Este evident că tabuizarea prin modele de autoreglare libidinală o exclude pe cea estetică pe care o dă regimul alimentar. Subiectul nu se poate angaja ferm pentru aceste modele de autotabuizare. În cazurile în care ele sunt adoptate, ele nu conduc la ‘specializarea’ pe refularea libidinală ca în Nevroză sau pe regimul alimentar ca în cazul celălalt ci ambele modele sunt adoptate superficial. Acest amalgam face ca neutralizarea astfel obţinută să fie una de durată, drept pentru care acest caz nu constituie un reper al psihopatologiei. Apoi este evident că tabuizarea estetică este exclusă din cadrul Nevrozei deoarece pentru asta este necesară o bună funcţionare a mecanismului feminin de fixare a Complexului Don Juan. Însă acest mecanism nu funcţionează deloc aici deoarece ea operează cu refulări până în pânzele albe. Singura explicaţie constă în existenţa unei astfel de Nevroze Dezamorsate genealogice şi care se suprapune peste acest model de tabuizare estetică.

Demonstraţia faptului că atât Anorexia cât şi Bulimia sunt formele alimentare, dezamorsate ale Tulburării Bipolare constă în faptul că se poate întâmpla ca Anorexia să derive în Bulimie la fel cum episodul depresiv derivă în cel maniacal. Există cazuri în care, după un exces alimentar de tipul Bulimiei, subiectul îşi provoacă singur voma şi asta nu pentru că este un anorectic care vrea să pozeze în normal în faţa anturajului ci pentru că aşa simte el să se comporte. Deci o astfel de opoziţie este relevantă aici.

3.1.2.3.4.4.2. Teorii despre Anorexia Nervoasă

Teoria conform căreia Anorexia ar apărea pe fondul unei reacţii a adolescenţilor faţă de părinţi, faţă de protectori sau neprotectori, un fel de grevă a foamei inconştientă, pare să nu fie suficient de elaborată. O astfel de teorie nu ar putea explica nici măcar raţiunea tabuistă a regimului alimentar. Este foarte greu, dacă nu cumva chiar imposibil de explicat cum se face că un sentiment atât de universal, ca răzvrătirea împotriva părinţilor, devine unul foarte rar cum este această Tulburare.

O altă teorie insistă asupra rolului Anorexiei în manipularea părinţilor, ea fiind explicată pe baza acestei particularităţi. Anorexia nu trebuie totuşi confundată cu mofturile pe care copiii le fac părinţilor pentru a le câştiga atenţia şi interesul, în felul acesta ea prelungindu-se până la adolescenţă în unele cazuri. Trebuie ţinut cont de faptul că anorecticii tind să îşi ascundă acest comportament mai degrabă, decât să îl comunice părinţilor, deci relaţia cu părinţii poate fi eventual una secundară, nu decisivă.

Freud avea intenţia la un moment dat să includă Anorexia la Nevroza Isterică. Termenul freudian de ‘isterie' este destul de imprecis şi tinde să se extindă către toate Nevrozele şi chiar către alte Tulburări. În această privinţă teoria lui este neclară. Mult mai sigură este teoria la care el revine ocazional şi care o atribuie ‘melancoliei', adică Depresiei Majore. Aceasta este o intuiţie foarte valoroasă care este susţinută de studiile dinamice prezentate aici. Din păcate însă el mai degrabă a încurcat decât a elucidat această explicaţie. Apoi, de asemenea, trebuie precizat că Depresia trebuie înţeleasă ca Dezamorsată.

K. Abraham vedea în Anorexie drept refularea unor tendinţe orale însă explicaţiile sale sunt incomplete şi superficiale. Asociaţia dintre Felaţie şi ingestia alimentelor este simplistă pentru a explica predispoziţia structurală a Anorexiei. Mult mai interesantă este concepţia lui Lacan despre Anorexie. Pornind de la mecanismul simulării găsit la Isterie în general de Freud, Lacan reţine şi explică, într-un limbaj specific lui, fenomenul de ambivalenţă a Refulării, a dorinţei însăşi, care ar putea fi satisfăcută şi prin comportamentul opus ei. În acest fel anorecticul şi-ar manifesta satisfacerea dorinţei prin comportamentul opus, prin înfometare în loc de alimentarea normală. Fireşte că caracterul ambiguu al termenilor săi, precum şi lipsa de explicaţii auxiliare fac ca o astfel de teorie să rămână de asemenea la nivelul intuiţiei.

3.1.2.3.4.4.3. Diagnostic diferenţial

Anorexia Nervoasă trebuie mai întâi diferenţiată de diferite boli organice, care conduc la lipsa poftei de mâncare iar examenul medical general este în măsură să facă acest lucru. De asemenea, ea trebuie diferenţiată pe de o parte de regimul alimentar ţinut de tinerele fete pe ascuns. Anorexia propriuzisă nu este interesată de a arăta bine. Neglijenţa în toaleta zilnică este un lucru ce se poate observa aici ceea ce nu se întâmplă la cei care ţin regim alimentar din motive estetice. Apoi ea trebuie diferenţiată de protestul prin greva foamei, care este făcut pentru o anumită cauză şi în mod public. Şi mofturile copiilor la masă sunt departe de intensitatea anorectică. Lipsa apetitului alimentar din Depresii se diferenţiază de aceasta prin faptul că aici nu apare Depresia anterior deşi atunci când ea devine gravă se poate spune că se instalează o Depresie, fapt care atestă legătura strânsă dintre acestea. În sfârşit ea nu trebuie confundată cu unele simptome paranoide din Schizofrenie unde subiectul se crede mort şi ca urmare a acestui delir nu mai mănâncă. Existenţa Delirului şi a altor semne psihotice specifice sunt criterii sigure de diferenţiere. La fel se poate spune şi despre Schizofrenia Catatonică ce se poate manifesta astfel dar care se poate diferenţia de Anorexie prin faptul că la ea nu apar simptome catatonice.

3.1.2.3.4.5. Bulimia Nervoasă

 

 

 

Se manifestă prin consumul exagerat de alimente. Pe lângă Bulimia Fiziologică datorată unor leziuni cerebrale Bulimia Nervoasă are cauze pur psihice aceleaşi ca în cazul Anorexiei. Relaţia bipolară cu Anorexia se poate vedea imediat, căci fiecare dintre aceste manifestări este guvernată de autotabuizarea estetică a animismului feminin prin regim alimentar. Anorexia este însă prelucrată depresiv iar Bulimia este prelucrată maniacal. Poate duce în eroare asemănarea perioadei de dinaintea săvârşirii actului cu Tulburările Compulsive ale Nevrozei Obsesionale Dezamorsate, unde subiectul manifestă aceeaşi nelinişte şi presiune spre comiterea actului. Însă spre deosebire de acestea actul bulimic nu este unul interzis, nu este unul care contrazice o lege evidentă a societăţii în mod flagrant deşi nici lăcomia nu este chiar bine văzută.

3.1.2.3.4.6. Alcoolismul Periodic

Recurgerea la Alcool şi droguri în mod permanent, susţinut şi în cantităţi mari are la bază de obicei o Structură Psihopatologică specifică centrată în jurul celor trei Psihopatii care au în componenţa lor cuvântul ‘stenic’. Alcoolul şi drogurile au posibilitatea de a reduce momentan excitaţia sau conflictul psihic prin faptul că fie suspendă inhibiţia prin anularea funcţională a Filierei Pozitive fie produc o neutralizare artificială.

Această Tulburare Psihică însă se manifestă prin recurgerea periodică la alcool, fără ca subiectul să fie propriuzis alcoolic, deci fără să simtă nevoia de a consuma alcool în mod constant. Cu toate acestea, în perioada alcoolică subiectul se comportă ca un alcoolic pierdut. Impulsul de a consuma alcool este atât de mare încât subiectul se află numai în stare de ebrietate. Diferenţa de Psihopatia Toxico-alcoolică este foarte evidentă deoarece aceasta se manifestă prin alcoolismul constant.

La fel ca şi în celelalte două Tulburări, aici trebuie observată o implicare a unei Tulburări Bipolare sau unei Depresii Majore profund dezamorsate care, prin periodicitatea episoadelor lor, face posibilă o astfel de ieşire alcoolică. Nu se poate susţine aici existenţa unei simple Nevroze Isterice Dezamorsate căci Nevroza propriuzisă nu va recurge la alcool sau droguri iar reţinerea de la satisfacerea brută este modul de structurare care facilitează apariţia simptomului. Acest lucru se datorează Psihopatiei Distimice cu puritanismul său moral. Rolul nefast pe care alcoolul îl are faţă de evoluţia fătului este binecunoscut spiritului popular drept pentru care consumul de alcool la sexul femeiesc a fost mai aspru pedepsit decât la cel bărbătesc. Tocmai de aceea trebuie să existe ceva care se adaugă Nevrozei Isterice pentru a o face pe aceasta să existe totuşi cu caracterul ei ciclic. Căci ea singură nu permite recursul la alcool. Nici Psihopatia Neurastenică cu sobrietatea sa socială nu are astfel de accese. În schimb Psihopatia Hiperstenică şi cea Astenică permit acest lucru deoarece se implică în diferitele grade de alcoolism constant. Însă dacă se acceptă o Nevroză Isterică Dezamorsată în mod profund, trebuie automat acceptată implicarea unei astfel de Psihopatii în combinare cu ea care să fie în măsură să o îndrepte către recurgerea la alcool. Această Psihopatie nu este alta decât cea Astenică căci cealaltă este mult mai slabă şi nu ar putea-o deturna de la modul său puritan de a fi. Or aceasta este schema completă a Structurii Psihopatologice Maniaco-depresive şi tocmai de aceea ea este o formă dezamorsată profund a Tulburării Bipolare sau Depresiei Majore la fel ca Anorexia şi Bulimia Nervoasă.

Din alt punct de vedere caracterul compulsiv al acestei Tulburări nu ar putea fi trecut decât aici sau la Nevroza Obsesională Dezamorsată. La aceasta din urmă, nu poate fi trecut, pentru că, asemenea Bulimiei acest comportament periodic nu implică săvârşirea unor acte interzise flagrant de legile comunităţii.

 

www.000webhost.com