puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

3.1.2.3.3. Nevrozele Dezamorsate

Nevrozele Dezamorsate reprezintă cel de-al treilea grup de Psihopatii Mixte, care se datorează unor Nevroze ereditare care îşi păstrează anumite caracteristici dar care nu mai pot fi recunoscute ca Nevroze autentice, ci doar ca ruine ale acestora.

3.1.2.3.3.1. Probleme preliminare

Structura nevrotică poate să manifeste simptomele în mod direct, prin declanşarea oferită de o suprainhibiţie, de obicei libidinală, care presupune o amorsare, o suprasolicitare a unei structuri prenevrotice deja existente. De asemenea simptomul poate fi declanşat şi de o experienţă traumatică prin apelul la Complexul Traumatic şi la rădăcinile sale filogenetice. Astfel el regenerează predispoziţia care este posibil să fi fost la un moment dat chiar o Nevroză autentică la predecesori dar care, pe parcursul generaţiilor, se poate să se fi dezamorsat profund. Însă, prin intermediul Complexului Traumatic ea se poate reinstala parţial ca o replică a ceea ce a fost cândva. Ipoteza unei astfel de dezamorsări prin ereditate se susţine de însăşi fenomenul Catalizei care, pe plan genealogic atenuează sau răspândeşte datele genetice în interiorul speciei. Practic Cataliza genetică creează un soi de amestec genetic iar diferenţele extreme se atenuează. Apoi simptomele acestor Tulburări sunt extrem de asemănătoare cu cele ale Nevrozelor autentice însă totuşi nu îndeplinesc condiţiile şi criteriile de clasificare în grupa lor. Ipoteza trimiterii unei Nevroze ca moştenire urmaşilor şi a atenuării sale este foarte probabilă. De aceea ea este luată aici ca premisă în explicarea simptomelor care urmează.

O Nevroză Isterică îndepărtată pe scara arborelui genetic poate fi mult mai slăbită faţă de forma ei originară datorită capacităţii de regenerare a Memoriei. Pe parcursul a mai multe generaţii ea se poate reduce la o Psihopatie Distimică care îi va fi stat ei înşişi la bază înainte de a se instala la una din generaţiile anterioare. Diferenţierea unei astfel de Nevroze Dezamorsate faţă de o astfel de Psihopatie Distimică se face în special sub raportul ruinelor simptomatice care atestă o implicare orginar-nevrotică în acest caz. Psihopatia Distimică nu poate prin sine însăşi să dezvolte un simptom fobic de exemplu sau unul isteric aşa cum se poate vedea aici, chiar dacă acestea au intensitate secundară. Dealtfel sub raportul combinării dintre Psihopatia Distimică şi cea Traumatică sau cea Isterică, pentru a conduce la un simptom fobic şi isteric de intensitate nevrotică, rezultatul nu va putea fi o Nevroză Anxioasă sau Isterică, ci una Traumatică cu nuanţă distimică sau dependentă. Însă din aceste rezultate nu se poate ajunge la un simptom nevrotiform cum este cel al Fobiei Fixe sau al Fugii Psihogene despre care se va trata mai jos cu toate că legătura dintre ele este recunoscută. De aceea în Nevroză intră întotdeauna acele Psihopatii care sunt în măsură să submineze regulile şi tabuizarea socială pe care o acceptă implicit prin forma distimică a refulării.

Pentru a opera o distincţie între forma Nucleară şi cea Dezamorsată a Nevrozelor, fapt foarte important sub aspectul clinic, este nevoie de anumite criterii simptomatice. Aceste criterii trebuie să reflecte particularităţile dinamice ale acestor structuri, respectiv modul în care una dintre aceste structuri produce un anume simptom pur şi simplu. Prin caracterul său retroactiv între cele două elemente principale ale sale, Refularea energiei libidinale din Nevroza autentică ereditar prezintă simptomul în formă nucleară, mult mai difuz, mai nespecific şi mai frecvent decât forma Dezamorsată, unde simptomul de formă nevrotică sub aspectul conţinutului este totuşi mai stereotip, mai precis, mai frecvent şi mai ‘raţional’. Paroxismul simptomelor nevrotice nucleare este elementul cheie al înţelegerii acestei forme faţă de cea dezamorsată ereditar, unde acestea sunt mult mai slabe în intensitate. Însă calitatea lor trădează un travaliu nevrotic ce va fi funcţionat cândva după standardele nucleare dar care în prezent vor fi rămas pasive. Deplasările şi Fuziunile simptomelor formei Dezamorsate trădează o activitate de Refulare intensă, doar că stereotipia lor face ca această activitate să fie una îngheţată. De exemplu Fobiile au un conţinut precis şi exclusiv, referindu-se la un anume obiect exclusiv şi evident identificabil chiar dacă poate să determine un eventual Atac de Panică ca în cazul Nevrozei autentice. Însă aceasta nu poate să îşi identifice obiectul fobic, deoarece Fobia are aspect difuz în acest caz, unde obiectul fobic al acestei forme se deplasează mereu. Ceea ce poate să producă astăzi un Atac de Panică, mâine acest Atac poate fi produs de o amintire, de un obiect de asociaţie vagă către care a fuzionat simptomul după modelul epidemiei mnezice, fapt ce trădează indiscutabil un travaliu nevrotic activ.

Această stare de funcţionare activă, dinamică a mecanismelor specifice structurii nevrotice care determină epidemia mnezică implică eternele refulări şi deplasările ce par să fie nesfârşite pe reţelele mnezice. Acest fapt conduce la o relaţie retroactivă între Refulare şi Fuziunea implicată de Deplasare. Criteriul fenomenului de Refulare este criteriul simptomului formei nucleare, autentice a Nevrozei aşa cum apare ea în acest caz. Dimpotrivă, stereotipia şi lipsa de intensitate energetică, precum şi simplele mecanisme comportamentale de evitare, de reglare a disconfortului, cum ar fi evitarea simplă a stimulului fobic sau convingerea despre îndeplinirea unui anumit act din cadrul unui simptom obsesional sau însăşi simularea abisală prin simptome ca Identitatea Multiplă, Fuga Psihogenă, etc., trădează nu un mecanism nevrotic în vigoare, ci unul dezamorsat. Diferenţierea de Fobiile Psihopatiei Traumatice se face prin absenţa caracterului vătămător direct al Obiectului Fobiei fapt ce le apropie indiscutabil de cele Nevrotice autentice, iar, după cum tocmai s-a menţionat, fixitatea lor le depărtează de mobilitatea celor nevrotice autentice.

Dacă aceste simptome care vor fi analizate mai jos nu ar avea la bază travaliul activ în vigoare al Nevrozei, cea care face ca intensitatea lor să fie mai puternică, atunci diferenţierea lor faţă de Psihopatia Distimică este un lucru de nelipsit. Psihopatia Distimică este mult prea slabă pentru a conduce la astfel de simptome. Căci în cazul acestor simptome travaliul nevrotic de retroacţiune între Refulare şi Fuziune are deja o formă iradiantă dezvoltată tocmai datorită activităţii nevrotice care a avut loc cândva. Psihopatia Distimică nu intră niciodată într-un proces de retroacţiune iradiantă între cele două mecanisme căci acest proces rămâne în stare germinală. Intensitatea energetică minoră a Libidoului făcând ca travaliul nevrotic să nu se stabilească iar deplasarea să fie destul de apropiată de centru originar al conflictului dintre Libido şi forţa de refulare a sa. Astfel că forma Dezamorsată se situează din punct de vedere structural la nivelul Psihopatiei Distimice dar sub cel al simptomelor la cel al Nevrozei. Ea se află undeva între acestea şi trebuie neapărat să nu fie considerată Psihopatie Anevrotică, pe cale de a deveni o Nevroză Nucleară, ci o Nevroză Nucleară pe cale de a se reduce la o formă distimică globală.

Reamorsarea unei Nevroze Dezamorsate prin intermediul unei posibile Psihopatii Traumatice acute poate crea o Nevroză Nucleară autentică, cu etiologie diferită de cea stabilită de Freud; În acest caz Refularea Libidinală se uneşte în Psihopatia Distimică ce face parte din structura Nevrozei poate atinge intensitatea celei autentice. Aşa s-a ajuns la considerarea etiologiei propusă de psihologia abisală drept una eronată prin considerarea unui nou tip de presupusă Nevroză, respectiv aşanumita ‘Nevroză de Război’. Însă dacă războiul singur ar conduce la o astfel de Tulburare Psihică prin sine însuşi atunci Nevroza în cauză ar fi doar o Psihopatie Traumatică, aşa cum a fost ea descrisă mai sus. Or simptomatologia nevrotică, deosebit de cea a celei psihopatice, necesită existenţa unui alt factor ce se adaugă acestei Psihopatii. Acesta este constituit de însăşi Nevroza Latentă care stătea în profunzimile Psihicului celui în cauză asemenea unui secret bine ascuns. De aici şi până la considerarea că traumatismul acut conduce prin sine însuşi la o Nevroză este o cale foarte lungă însă ignorată de adversarii psihologiei abisale. Evidenţa sa este dată de faptul că mulţi oameni pot trece foarte simplu printr-un traumatism, fără a manifesta ulterior simptome în timp ce alţii, predispuşi, pot avea ulterior reacţii nevrotice sau chiar psihotice. În cazul de faţă traumatismul nu este decât picătura care umple paharul iar esenţa Nevrozei nu constă în traumatismul în sine ci în predispoziţia la Nevroză ceea ce confirmă intuiţiile freudiene, chiar dacă ele sunt ceva mai confuze. Dealtfel Freud însuşi a analizat şi tratat astfel de cazuri şi a explicat acest lucru.

 

 

 

3.1.2.3.3.2. Nevroza Obsesională Dezamorsată

Multe dintre aceste Tulburări au fost considerate ca aparţinând fie Nevrozei autentice fie altor Tulburări. Şi într-un caz şi în altul nu se face o bună înţelegere a acestora, căci ele nu au putut fi diferenţiate de Nevroze în primul caz iar apoi între ele şi Nevroze nu au fost stabilite în mod suficient legăturile. Pe parcurs se va vedea că între Tulburările Compulsive, între Ticuri şi între anumite Tulburări Somatoforme există legături certe.

3.1.2.3.3.2.1. Obsesiile Hipocondriace Dezamorsate

Se manifestă prin teama şi uneori convingerea dublată de această teamă de dezvoltare de simptome somatoforme, disfuncţii somatice diferite dar, spre deosebire de forma autentică, subiectul nu face ‘doctor shopping’ ci îşi acceptă liniştit şi resemnat ‘boala’. Aici mai apar şi Algii (Dureri), arsuri sau alte disfuncţii somatice care de obicei apar ca urmare a unei distincţii structural-organice dar care se dovedesc a nu avea cauze organice, ci pur psihice. Această Tulburare se încadrează de multe ori în mod eronat în Tulburările Psihosomatice însă, nu i se poate găsi vreun fundament organic. Tulburările somatoforme prezente sunt mult mai multe decât în Nevroza Isterică dar sunt mult mai slabe decât simptomele acesteia. Practic aceste Tulburări ale Nevrozei Obsesionale Dezamorsate se prezintă nu ca blocări absolute ale unor funcţii ci doar ca percepţii ale disfuncţionalităţii lor ceea ce pare să fie mai curând obiectul Iluziilor interne cu privire al funcţionarea propriului corp. După cum s-a arătat Nevroza Isterică prezintă tot timpul un sens psihoabisal şi implică de obicei elemente anatomopatologice extreme, ca Paraliziile, Cecitatea, Surditatea etc., după concepţiile populare despre medicină. Însă o astfel de Tulburare presupune un spectru de Tulburări Neurovegetative şi Dureri Viscerale ciudate, ce fac deseori pe medicii internişti să creadă că şi-au ales greşit meseria. Nici Panica nu se întâlneşte (ca semn al Nevrozei Anxioase) şi nici acea ‘belle indifference’ care apare în cea Isterică. Aceste reacţii sunt extremele între care se încadrează aceasta, subiectul este neliniştit de suferinţa lui, el bănuieşte că ceva se întâmplă cu organismul său. De aceea aceste elemente de definire duc mai curând către forma Hipocondriacă a Nevrozei Obsesionale.

Aici apare problema legată de diferenţierea de forma Hipocondriacă autentică. Debutul acestora poate fi un criteriu de diferenţiere între ele. Nevroza debutează după un moment de acalmie, de speranţe şi iluzii iar destrămarea acestora este elementul cheie al acestui debut. Subiectul se crede afectat de o boală însă acest element cheie fie este ceva ce se manifestă subit, fie un simptom în stare de latenţă iar subiectul îl alege inconştient pentru o credinţă proprie. Dimpotrivă, în cazul formei Dezamorsate subiectul se naşte cu ‘boala’, Nevroza sa fiind în întregime moştenită chiar dacă atrofiată. Practic, subiectul s-a născut ’bolnav’, el nu mai trebuie să îşi explice perioada prodromală pe plan psihoabisal căci realmente nu ştie cum este a fi ’sănătos’. Pentru el nu există o perioadă de dinaintea debutului care să fie comparată cu cea prezentă. De aceea orice durere imaginată obsesiv este încapsulată retroactiv în gândirea lui şi resimţită ca reală.

DSM-III-R are pentru această Tulburare codul 300.70 numită ‘Tulburare dismorfică corporală’ sau în psihiatria clasică ea este numită ‘dismorfofobie. Ea se manifestă prin convingerea imaginară a unui defect facial sau corporal. Tocmai de aceea aici se poate înscrie şi ceea ce sistemul american de clasificare de mai sus numeşte ‘Agorafobie fără atac de panică’. De asemenea la codul 300.81 există ‘Tulburarea de somatizare’ cu simptome dintre cele mai puternice şi unde debutul se localizează în adolescenţă. Acesta amănunt face ca această Tulburare să fie cea mai apropiată de Nevroza autentică. La acelaşi cod 300.70 mai există şi ceea ce este numit ‘Tulburarea somatoformă nediferenţiată’ unde simptomele sunt mai slabe decât în cazul precedent, precum şi ‘Tulburarea somatoformă nespecifică’ care poate intra în criteriile primelor două. De asemenea la codul 300.80 există ‘Durerea somatoformă’ care se manifestă doar prin Algii. Această ultimă formă este Nevroza Dezamorsată cea mai depărtată şi cea mai catalizată ereditar relativ la Nevroza autentică. Între aceste entităţi prezentate de DSM nu se pot stabilii diferenţe notabile pe criterii structurale pentru a le da apoi entităţi nosologice diferite.

3.1.2.3.3.2.2. Tulburarea (Gilles de) Tourette (Ticurile)

Această Tulburare se manifestă prin acte inconştiente repetate, intempestive care sunt în măsură să reducă o anumită tensiune interioară pe care subiectul o are. Repetarea acestui gest sau cuvânt sau propoziţie pare să provoace o temporară eliberare a unei presiuni nespecifice iar amânarea punerii sale în act conduce la creşterea gradului acesteia. Însă uşurarea momentană de cele mai multe ori îi produc subiectului o altă tensiune, cea a ruşinii incapacităţii de autocontrol ceea ce conduce la o altă problemă. Aceste acte comportamentale se numesc Ticuri şi trebuie diferenţiate de acţiunile specifice ale unor copii de a atrage atenţia asupra lor sau de a câştiga atenţia anturajului, în special a părinţilor, prin imitarea acţiunilor acestora, a fraţilor mai mici sau a animalelor. Un criteriu de diferenţiere ar fi în primul rând inexistenţa unei continuităţi în timp a acestor acte, precum şi lipsa de amploare comportamentală a lor.

Psihopatia Hiperstenică explică Ticul prin autoreglarea energiei fiziodinamice într-o acţiune fără un temei economic care apare de obicei la copii. Acest fapt se datorează inexistenţei unui rol economic pentru această vârstă, drept pentru care energia fiziodinamică trebuie într-un fel să se neutralizeze tocmai pentru a evita o excitaţie psihică globală care nu ar putea fi neutralizată prin mijloacele obişnuite. O astfel de conversie energetică nu ar avea o altă posibilitate de autoreglare în plan psihic decât prin exacerbarea Filierei Negative fapt ce poate doar să atragă sancţiunea socială prin intermediul Complexului Traumatic. Singura cale de neutralizare în acest caz este, conform principiului autoreglativ, apelul la Tic ca o activitate fără vreun temei socio-economic direct sau simulat (prin joc). Ticul poate dispărea odată cu activitatea economică ceea ce presupune conversiunea ergotică a energiei fiziodinamice care, prin consecinţele sale economice este în măsură să conducă la neutralizarea celei psihodinamice şi la atenuarea tensiunii psihice.

La codul 307.30 în DSM-III-R există ‘Tulburarea de stereotipie’, prezentă frecvent în cazuri de Retardare Mintală fără însă a fi considerată ca aparţinând Ticurilor. Ea se manifestă prin mişcări stereotipe ca balansarea corpului, lovitul cu capul, lovitul anumitor părţi ale corpului, deosebindu-le de Ticuri prin faptul că nu sunt involuntare. De fapt legătura dintre aceste mişcări şi Ticurile propriuzise este evidentă. Aceste mişcări sunt Ticuri Hiperstenice brute şi intră în constituţia Ticurilor Tourette prin mijlocirea neapărată a Psihopatiei Distimice. Retardarea Mintală nu face decât să anuleze într-o anumită măsură alte moduri de substituţie a excitaţiei hiperstenice astfel că focalizarea acestei excitaţii este justificabilă. În fapt majoritatea copiilor prezintă astfel de Ticuri în special cele care se manifestă prin leagănele din parcuri. DSM exclude din aceste Tulburări legănatul copiilor înainte de culcare, prezent în fapt şi la vârste mai înaintate şi care, de asemenea, se înscrie în categoria Ticurilor.

Tulburarea Tourette dimpotrivă, dezvoltă Ticul chiar pe un fundal de activitate concretă de acest gen. Problema care se pune în continuare se referă la ciudata autoreglare energetică prin Tic şi nu printr-o activitate susţinută. O astfel de situaţie nu se poate explica prin simpla existenţă a Psihopatiei Hiperstenice convertită în nuanţa Neurastenică, fie ea şi foarte puternică. În acest caz nimic nu ar împiedica-o să devină activitate susţinută pe diferite planuri. Prin urmare trebuie presupus ceva anume care ar împiedica-o să devină astfel.

Forma psihică a Ticului pare să fie cea a unei Pulsiuni interzise care se retrage instantaneu imediat după ce a fost începută, fără să fie dusă la bun sfârşit. O astfel de incapacitate de a se implica exterior, de a continua, de a acţiona coerent trebuie să fie dată de imbolduri psihice opuse care se neutralizează unul pe altul, unde cele două Filiere Psihice se autoreglează reciproc în mod restrictiv. O astfel de tensiune la nivelul acţiunii, cu inhibiţiile dramatice la nivelul structurii finale ale actului nu poate decât să trădeze implicarea unei Nevroze, cu caracteristica sa a Libidoului refulat. Blocarea pulsională, cercul vicios al Refulării susţinute de Psihopatia Distimică se regăseşte în stare de dublare în cea Neurastenică.

Datorită blocării comportamentale caracteristică Ticului această Tulburare a fost catalogată drept Nevroză de anumiţi autori. Prezenţa unui simptom centrifug pe spirala socială exclude însă orice posibilitate de diagnostic de Nevroză chiar dacă blocarea comportamentală şi emoţională care apare în toate Nevrozele se poate regăsi şi aici. Dar această blocare nu este structura de comportament decisivă pentru acestea iar extinderea conceptului de ‘nevroză’ pe baza unei asemenea capacităţi nu este justificată. Ca dat inconştient, Ticul se poate asemăna cu Obsesiile Compulsive sau Hipocondriace care au un anumit caracter conştient în adoptarea lor comportamental-voliţională. Studii genetice au descoperit clare Tulburări Obsesive la rudele de gradul I celor care au Ticuri. Deci trebuie presupus că Tulburarea Tourette este o Nevroză dezamorsată, simptomul său fiind o ruină Obsesională. Faptul că Ticul este în măsură să conducă la eliberarea momentană a unui anumit disconfort psihic este în măsură să facă legătura cu Ritualul de Verificare din Nevroza Obsesională care produce acelaşi efect momentan. În aceeaşi măsură subiectul are o anumită oroare de actul său şi aici. Reducerea catalitică datorată dezamorsării ereditare face din aceste Comportamente ample, nişte comportamente simple, reduse, rezumate.

Există o teorie care susţine că acestea ar apărea ca urmare a acţiunilor copiilor de a-şi însuşi actele părinţilor. O astfel de teorie este nespecifică pentru Ticuri, deoarece toţi copiii se caracterizează printr-o asemenea particularitate, în timp ce Ticurile aparţin doar unora.

Teoria învăţării susţine că Ticul ar fi o reacţie de evitare a unei anumite situaţii, eventual care are statut traumatic. Însă o astfel de teorie nu face decât diferenţierea între Fobia Traumatică şi Ticul în sine. O astfel de teorie susţine mai departe că un astfel de simptom traumatic ar fi apoi adoptat atunci când se doreşte satisfacerea unei nevoi, această satisfacţie fiind înlocuită cu însuşi răspunsul învăţat care ar apărea astfel separat de originea sa traumatică. Chiar şi în acest caz, trecerea de la o situaţie reflexiv-traumatică la una care înlocuieşte ‘satisfacţia unei nevoi’ este forţată nepermis şi de aceea neexplicată îndeajuns.

DSM-III-R face o multiplă distincţie la nivelul Ticurilor. La 307.23 există ‘Tulburarea Tourette’ care se caracterizează prin prezenţa Ticului pe întreaga durată a vieţii şi se manifestă prin simptome atât motorii cât şi vocale. La 307.22 există ‘Ticul motor\vocal cronic’ caracterizat prin faptul că nu coexistă, ci se exclud reciproc, spre deosebire de ‘Tulburarea Tourette’. 307. 21 are ‘Ticul tranzitor’ care are particularitatea de a se manifesta între cel puţin două săptămâni şi cel mult un an fără alte particularităţi. În sfârşit la codul 307.20 este clasificat ‘Ticul neprecizat’ care, după cum îi spune şi numele, nu are o caracteristică precisă. Aceste distincţii nu se pot susţine structural deoarece toate fac parte din aceeaşi clasă indiferent de particularităţile lor.

3.1.2.3.3.2.3. Psihopatia Compulsivă

Psihopatia Compulsivă are Cleptomania şi Piromania nucleul simptomatologic. Datorită impactului social imens simptomele au fost mediatizate în presă aşa că aproape că nu mai este nevoie de descriere a lor. Această Tulburare a fost clasificată de unii autori ca ‘Tulburare de personalitate’, alţii au recunoscut-o drept Nevroză iar alţii au văzut-o ca independentă. Kraepelin a inclus-o în rândul a ceea ce el numea ‘anomalii impulsive’ în care includea şi Dipsomania. ICD 9 înglobează aici elemente cu totul nespecifice ei ca ‘Tulburări de conduită nespecificate în altă parte’ aşa cum apare la codul 312 şi care se manifestă prin comportament provocator, agresiv. DSM-III-R o include de asemenea în grupa numită ‘Tulburări ale controlului pulsional neclasificate în altă parte’ alături de două Tulburări care nu au legătură cu ea. Una este ‘Tulburarea explozivă intermitentă’ care de fapt aparţine Psihopatiei Explozive şi cealaltă este Tricotilomania (mania smulgerii progresive şi inconştiente a părului) care este de fapt un Tic.

Indiferent de statutul particular potenţial al simptomului nevrotic cu privire la compulsia interdictivă fixată infantil, rezultatul cuibăririi în sufletul subiectului a unor compulsii de acest gen este o satisfacţie momentană a săvârşirii lor. Compulsia are în acest caz statut de destin. Supraexcitarea tradiţională a Libidoului va face pur şi simplu corp comun cu supraexcitarea unei anumite interdicţii mult mai general decât cea a acestuia şi care constituie cheia Compulsiei Dezamorsate. Acest element vizează interdicţii existente în copilărie în special (dar nu trebuie nici pe departe considerat că ar fi vorba despre copilăria celui care manifestă Tulburarea) sau chiar interdicţiile libidinale ale tradiţiei, care sunt preluate mai întâi în Nevroză ca urmare a fixaţiilor oedipiene. Asemenea interdicţii sunt cele cu privire la jocul cu chibriturile, furtul sau desfătarea sexuală absolută.

De aceea acest gen de Compulsii nu trebui niciodată confundat cu Compulsiile Nevrozei Obsesionale care au un statut constructiv mult mai bine definit deoarece Psihopatiile care intră în Structura Psihopatologică generală a Nevrozei sunt ordonate sistematic. Lucrul acesta se reflectă foarte fidel la nivel simptomatologic deoarece nevroticul luptă împotriva gândului compulsiv iar în ceea ce priveşte punerea în practică a acestor gânduri ea este din start exclusă. Pe când aici tensiunea invadării acestor gânduri este trăită impersonal, ele cuceresc voinţa subiectului, subiectul crede în ele iar actul comportamental se manifestă în exterior. Compulsiile nevrotice nu vor putea niciodată să treacă dincolo de gând pentru că inhibiţia compulsivă le ţine la acest nivel, ea fiind aceea care aduce această tensiune prin suprainhibarea Libidoului şi rămâne astfel oricând mai puternică decât Compulsia în sine chiar dacă eşuează în scopul său.

Simptomul Compulsiv nu poate fi despărţit de Complexul Traumatic pe care de fapt îl implică. Cleptomania vizează traumatismul pedepsei sociale. Piromania vizează pe cea dată de focul însuşi care este unul dintre cei mai puternici stimuli traumatici codificaţi genetic la animale cu mult inferioare Omului dar şi pedeapsa socială. Frecventa apariţie în visele traumatice a focului l-a condus pe Freud să îl recunoască drept simbol sexual. În Jocul Patologic de Noroc, traumatismul este focalizat asupra regresiei sociale pe temei economic iar vagabondajul compulsiv de asemenea. Nimfomania poate aduce de asemenea stigmatul social şi pedeapsa care se aduce prostituţiei. Psihopatia Distimică transpare aici mai clar ca oricând; dacă Refularea vizează o cât mai optimală fixare de obiect sexual prin intermediul tabuizării, dimpotrivă, suspendarea refulării ar însemna detabuizarea şi deci suspendarea unei fixări optimale de obiect sexual, diferenţa dintre cele două situaţii reflectându-se într-un surplus de excitaţie edenală. O asemenea supraexcitaţie care nu îşi găseşte neutralizarea pe Filiera Pozitivă se converteşte principial în cea Negativă iar Complexul Traumatic subminează o astfel de neutralizare. În momentul supraexcitării unui astfel de germene distimic neutralizarea face corp comun cu trauma iar excesul ambelor face ca simptomul compulsiv să se orienteze către acţiunea unde acest exces traumao-edenic este mai puternic. Asocierea Libidoului refulat cu Complexul Traumatic este cheia explicării şi a Sadismului şi Masochismului ca Tulburări Libidinale.

Prin mecanismul asocierii mnezice misteriosul simptom nevrotic face ca asupra unui element ce suferă proiecţia Complexului Traumatic, adică a unui element ce poate fi traumatizant, să fie investit cu Libidoul de sorginte nevrotică. Acest lucru face ca subiectul să aibă o anumită satisfacţie libidinală ca urmare a actului său, acesta făcând corp comun cu acest Complex. Obsesiile Compulsive Dezamorsate sunt dezgolite de formele lor agresiv-contradictorii cu privire la elementele cu valoare importantă pentru subiect. Însă din aceasta ele păstrează o urmă compulsivă cu alură narcisică. Dacă în Nevroză simptomul compulsiv atenta flagrant la propria persoană aici el atentează mult mai atenuat. Anxietatea nu se manifestă cu privire la împrejurările sau actele scandaloase pe care subiectul le-ar putea produce şi adresa în diferite situaţii unor persoane respectabile. Dar se manifestă prin Anxietatea de a face totuşi ceva dizgraţios ce ar putea aduce critica, cum ar fi de exemplu înecarea cu alimente, tremurul mâinilor, posibilitatea de a spune lucruri stupide în public.

Aceste simptome trebuie net diferenţiate de cele Dezamorsate prin faptul că sunt realmente puse în practică. Este evident că nu toate astfel de gânduri pot fi puse în practică; ele nu se pot dezvolta ca simptome tocmai datorită structurii lor, cum este cazul cu Compulsia de a Sări (de la înălţime) sau aceea de a răni pe cineva. Dar pot exista gânduri simple şi inofensive cum ar fi calcule matematice infinite, numărători infinite, reţinerea unor fraze auzite într-un loc anume şi care fac obiecte ale Compulsiei Dezamorsate dar nepuse în act.

Cleptomania este dată de o tensiune care se manifestă prin furtul patologic de obiecte din magazine sau de la persoane apropiate, fără temeiuri economice ci doar din simpla ‘nevoie’ de a fura. Impulsurile neurastenice ale profitului economic sunt fuzionate în cele distimice ale Libidoului refulat. Dacă se presupune o origine proletaroidă a Psihopatiei Neurastenice atunci, prin dorinţa de răzvrătire socială sau de furt de orice fel în scopul uşurării vieţii, aceasta moşteneşte aceste predispoziţii comportamentale.

Piromania, mult mai rară decât cealaltă, se manifestă prin impulsul de nestăpânit de a da foc sau de a vedea focul, uneori fiind dublată de excitaţie libidinală. O astfel de formă este în măsură să arate fuziunile deghizate ale Libidoului în elementele de asociaţie. Iar dacă există o astfel de asociaţie înseamnă că Tulburarea în cauză este foarte dezamorsată, foarte îndepărtată pe filiera arborelui genealogic, deoarece permite reducerea catalitică la formele de bază a acestor simptome Compulsive; regenerarea mnezică permite o astfel de reducere. Focul investit cu arhetipuri specifice este în măsură să trezească fixaţii genealogice care au cu sine cuantumuri de insatisfacţie, credite neutralitice care îşi cer dreptul la manifestare prezentă. Tensiunea şi sentimentele de vinovăţie date înaintea săvârşirii actului piromaniac fac din această Tulburare în mod invariabil legată de Compulsia din Nevroza Obsesională şi trebuie pusă în relaţie cu aceasta.

Un loc special în Compulsia Dezamorsată revine Jocului Patologic de Noroc. O astfel de formă trebuie net diferenţiată de nevoia fiecăruia de a câştiga în mod mai uşor o anumită sumă de bani sau prestigiu prin angajarea în actul jocului de noroc. Aici, dimpotrivă, subiectul are o profundă tensiune în faţa jocului, fiind incapabil să poată rezista tentaţiei de a juca. În acest fel el riscă să piardă totul, punând astfel în pericol familia. Psihopatia Neurastenică poate fi observată aici prin tendinţa de a avea mai mult fapt care determină subiectul să se angajeze principial în joc. Însă ea singură nu poate explica această formă patologică de joc. Între jocul normal şi cel patologic există o diferenţă imensă. Sub presiunea câştigului normalitatea se manifestă prin continuarea jocului iar sub cea a pierderii prin întreruperea lui. Însă în cazul patologic subiectul se comportă excepţional, jucând cu atât mai mult cu cât pierde; subiectul nu se poate abţine de la joc, el devine un ‘bolnav al jocului’ şi scapă de tensiunea compulsivă doar prin jocul de noroc.

Fireşte că pe filiera sa genealogică trebuie să existe nevoia de a ieşi din anonimat printr-un astfel de câştig fabulos care trebuie să îi fi părut unui astfel de predecesor ca fiind cheia ieşirii din starea de mizerie. Afiliată la interesul erotic al animismului feminin dat de Psihopatia Distimică aşa cum apare în structura compozită a Nevrozei. O astfel de predispoziţie se poate unifica cu acest interes într-un corp comun. Traumatismul este tocmai posibilitatea pierderii absolute care este la fel de seducător pentru jucătorul patologic de noroc ca însuşi câştigul. Originar el conduce la multe frustrări şi la restricţia traumatică în cazul satisfacerii compensate pe căi antisociale. Jocul pe variante puţin probabile este în măsură să releve investiţia oedipiană făcută în joc, investiţie ce provine din excitaţia libidinală a Psihopatiei Distimice.

Nimfomania este poate cea mai interesantă formă de Psihopatie Obsesională. Ea apare în special pe fondul simptomelor Obsesional-Compulsive de prostituţie sau de nimfomanie care apare în special la sexul femeiesc. Fireşte că psihiatria a luat mai puţin în calcul acest simptom în special datorită faptului că subiectul luptă cu aceste tendinţe nevrotice, îi este ruşine de ele şi nu le consideră decât ca pe nişte lucruri normale ale existenţei feminine, aceea de a-şi ascunde propriile şi realele intenţii. Însă dacă există Compulsii ale sexului masculin de a submina valorile exteriorului în care el însuşi crede, dacă există compulsii agresive şi tot felul de compulsii ce sunt în măsură să releve masculinitatea în mod nud, trebuie să existe şi Compulsii feminine nimfomaniace. Subiectul are tendinţa să se comporte invers decât îi recomandă tradiţia prin care ea alege refularea distimică. Rezultatul acestui recul faţă de respectabilitatea clasică este libertatea sexuală absolută ce se observă în comportamentul nimfomaniac, prin cedarea propriului corp la un număr mare de parteneri. Acest tip de comportament sexual se află la polul opus faţă de principiul selectiv şi stabil al fixării feminine de obiect erotic. Fără această presupunere este imposibil de explicat Nimfomania Compulsivă care manifestă aceeaşi tensiune de dinaintea săvârşirii actului ca şi celelalte forme de Nevroză Obsesională Dezamorsată. Căci Libidoul este mult prea ascuns şi fuzionat ca să se poată manifesta dintr-o dată nud, eliberat parcă prin minune de orice refulare.

3.1.2.3.3.2.4. Ambitendinaţa şi Balbismul

Esenţial pentru această Tulburare este blocarea subită a Pulsiunilor ceea ce implică un conflict specific de genul celui experimentat de Pavlov pe câini. Acest fapt a făcut ca Ambitendinţa şi Balbismul să fie recunoscute drept Nevroze la fel cum a fost şi rezultatul lui Pavlov. S-a văzut că pentru Nevroză nu este suficient să existe un conflict între Pulsiuni ci la nivelul acestui conflict să existe un anumit principiu intern decisiv şi intensificativ iar nu unul strict reflexiv al unei situaţii conflictuale exclusiv externe.

Ambitendinţa se manifestă prin acţiuni contrare care nu sunt duse până la capăt deoarece se întrerup reciproc şi sunt întotdeauna în relaţie directă sau indirectă cu o altă persoană cum ar fi întinderea şi retragerea intermitentă a mâinii atunci când cineva o face în scopul salutului. Această Tulburare nu este una fiziopatologică iar analiza factorilor fiziologici confirmă acest lucru. Ea este una care se ţine de psihopatologie şi se explică tocmai datorită implicării factorilor psihici. Analiza atentă a Balbismului precum şi a Ticurilor relevă blocarea a două Pulsiuni contradictorii. Complexul Traumatic este parte în acest conflict. Elementele pulsionale vizează două funcţii decisive ale statutului competitiv al masculinităţii şi anume vorbirea şi acţiunea. Aceste repere ale civilizaţiei vizează comunicarea, ele definesc astfel statutul social al individului. Însă logica socială este dată tocmai de promovarea sinelui în mod direct, în relaţia cu semenii, prin colaborare sau concurenţă sau indirect, prin relaţia cu alte specii. Blocarea unor astfel de elemente esenţiale în stabilirea statutului social al insului nu poate să fie explicată decât prin faptul că însuşi statutul social particular al insului în cauză este afectat în scopul său esenţial, respectiv puterea de competiţie în scopul selecţiei naturale. Eliminarea rivalilor în cadrul selecţiei naturale corespunde cu tulburarea acestor instrumente de relaţionare socială şi se poate face prin apelul direct la Complexul Traumatic sau prin eliminarea totală, prin ucidere ceea ce echivalează cu o şi mai puternică solicitare a sa. Faptul că Balbismul este de trei ori mai ridicat din punct de vedere statistic la sexul bărbătesc demonstrează implicarea simptomelor centrifuge ale animismului masculin în această Tulburare. Pe de altă parte predispoziţia educaţiei traumatice este evident principial orientată către băieţi.

În ceea ce priveşte Psihopatia Distimică ea dă însăşi originea conflictului pe care Complexul Traumatic îl amplifică şi ea vizează deplasarea conflictului dstimic din zona animismului feminin, respectiv a refulării libidinale către cea a masculinităţii relativ la concurenţa socială a sa. Aşa cum Libidoul în stare de excitaţie prelungită tinde spre o neutralizare de tip masculin, sfidând astfel forma difuză a interesului animismului feminin, în acelaşi fel masculinitatea se simte ameninţată şi ineficientă în faţa unor forţe tabu ale societăţii către care ea îşi proiectează Complexul Traumatic presupus în stare de foarte puternică excitaţie. În acest fel proiecţia unui Libido deformat de Psihopatia Distimică cu rol de sferă libidinală opusă ce se armonizează cu cea concordantă în cadrul Libidoului global, face ca orice stimulare animistă dată de relaţiile sociale să implice Libidoul. Acesta, la rândul lui implică Complexul Traumatic.

Există o formă contrareactivă a Balbismului datorată formei acute a Psihopatiei Traumatice şi care se manifestă logoreico-exploziv. În acest caz limbajul suferă numeroase disfuncţionalităţi de ton, de accent, cuvintele având particularitatea de a se retroinfluenţa, luând forme neclare şi plasate incorect în propoziţie. În DSMIII-R o astfel de Tulburare Psihică este tratată diferit de Balbism, respectiv sub numele de ‘Tumultus Sermonins’. Însă forma agresivă a Complexului Traumatic este foarte clar observabilă iar fapt ce face ca Balbismul să nu se manifeste deoarece aparatul de vorbire contraatacă prin exacerbarea funcţiilor sale după sugestiile acestei forme agresive.

S-au identificat două forme originare ale Balbismului la care se adaugă o alta ca mixaj între cele două. Aceste forme sunt: 1) Forma tonică; 2) Forma clonică; 3) Forma tonicoclonică. Prima formă constă în intensitatea primelor litere ale cuvântului, în timp ce a doua formă constă în repetarea mai multor litere din cuvânt, de obicei silabele. Deci prima formă constă în blocarea ritmului vorbirii pe prima literă, de exemplu ‘M…ama’, în timp ce cea clonică constă în repetarea stereotipă a silabelor după modelul ‘Ma…ma…mama’. Aceste două particularităţi nu sunt absolute iar între ele există îmbinare. La o analiză atentă se poate observa că prima formă are o nuanţă de formă reflexivă a Complexului Traumatic în timp ce cealaltă are una agresivă. Faptul că forma clonică se extinde asupra unei întregi silabe fără ca să rămână asupra primei litere are fără îndoială o motivaţie agresivă deoarece aparatul bucal realizează o mai comodă reproducere prin repetarea silabei ‘ma’, decât prin repetarea primei litere.

Faptul că blocarea pulsională se concentrează asupra vorbirii se datorează rolului hotărâtor în statutul social pe care insul îl ocupă cu ajutorul implicării Complexului Traumatic. Balbismul nu este singura consecinţă a statutului proletaroid. Insul traumatizat va percepe o dorinţă superioară dublată de o anxietate direct proporţională percepută ca o pedeapsă traumatică. În fond această pedeapsă traumatică este impusă de clasele aristocratoide către cele proletaroide iar raportul dintre ele se menţine prin educaţie la nivelul relaţiei părinte-copil aşa cum există el la nivelul educaţiei proletaroide. În acest caz părintele are rol de traumatizator asupra copilului iar dorinţele nepermise pe care copilul proletaroid le are nu pot fi temperate decât prin ordinea inhibitoare a Complexului Traumatic. Aşadar nu numai vorbirea suferă o astfel de distorsionare ci ea însăşi este o consecinţă a unei distorsionări masive a întregului sistem psihic.

50% din Tulburările Balbice sunt rezervate copiilor ceea ce arată în ce măsură educaţia traumatică aplicată cu precădere la anumită vârstă este în măsură să producă Tulburări Psihice de această manieră. Nuanţa de violenţă extremă a acestora arată ce rol are Complexul Traumatic aici. Faptul că mai toţi copiii dezvoltă un Balbism pronunţat nu poate constitui un contraargument aici deoarece, analizat în mănunt, Balbismul poate fi foarte uşor observat fie el şi într-o formă ceva mai scăzută. Ce împiedică acest lucru este faptul că un astfel de Balbism în stare latentă sau contraactivată este atât de răspândit în viaţa de zi cu zi încât nu constituie un subiect de interes pentru observatorul neavizat. Pe de altă parte este evident că cu cât Complexul Traumatic este mai puternic cu atât aceste simptome balbice sunt mai observabile.

Pedeapsa fizică în copilărie este un indiciu aproape universal al Balbismului simplu. Acesta nu face parte din cel obsesional şi în el pot intra şi alte cauze cum ar fi dependenţa de mamă, umilinţe timpurii etc., elemente ce se suprapun peste fondul predispozant. Însă numai prezenţa Balbismului în perioada adultă este singurul indiciu al acestei Tulburări. Existenţa acesteia în perioada infantilă nu poate fi stabilită de vreun criteriu clar şi numai investigaţia psihanalitică poate stabili dacă există o astfel de predispoziţie.

Unii autori includ Balbismul, împreună cu alte Tulburări ca ticurile şi Pavorurile Nocturne, în clasa propriuzisă a Nevrozelor. Însă înţelegerea structurală a acestora trebuie să fie în măsură să facă unele diferenţe notabile ale acestor Tulburări. De exemplu spectrul bogat de alte simptome poate fi regăsit extrem de rar la Balbism. Acea fixitate, acea monotonie a simptomului balbic nu apare în cazul Nevrozei, unde acesta este mobil şi schimbător. Asta înseamnă că fondul nevrotic presupus ca existent în structura Balbismului este inactual, mort. El nu mai funcţionează concret ci doar datele lui din ultimele etape de funcţionare sunt investite cu autoritatea determinării comportamentului.

Susţinătorii ideii că Balbismul este o Nevroză aduc argumentul prezenţei unor simptome considerate nevrotice, ca Obsesiile, Anxietatea, Astenia sau Depresia Nevrotică. Pe de altă parte unii dintre ei recunosc că Balbismul nu ar aparţine doar Nevrozelor ci este doar dependente de un anumit simptom considerat nevrotic. Paradoxul constă în faptul că multe dintre manifestările balbice nu conţin simptome secundare dar şi faptul că acestea, dacă apar în cadrul Psihopatiei Traumatice pot efectiv să le aibă. În fond Balbismul poate apărea în orice situaţie conflictuală sau contradictorie. Însă a extinde Balbismul pronunţat în zona Nevrozelor este o forţare teoretică. La aceasta contribuie şi viziunea destul de neclară cu privire la Nevroze care a existat până acum. În ceea ce priveşte în mod special Nevroza Obsesională şi cea Isterică există posibilitatea de a conduce la Balbism atunci când sunt transmise ereditar la urmaşul de sex masculin, în special datorită coexistenţei masculinităţii şi feminităţii în mod suprasolicitat.

Psihiatria de până acum inclusiv DSM a tratat Balbismul, Tulburările Compulsive şi Ticurile în categorii distincte, separate ca entităţi nosologice. Problema este că o distincţie structurală este imposibil de făcut deoarece situaţia este aceeaşi cu cea a dualismului Psihopatiilor Distimică şi Neurastenică. Într-adevăr şi Ticul ca atare şi Balbismul se manifestă involuntar, subiectul făcând eforturi de a suprima o astfel de anormalitate. Se poate totuşi presupune că această reuşită ar fi posibilă şi în cazul Balbismului dacă vorbirea nu ar mai fi atât de solicitată. Pe de altă parte chiar şi pe parcursul suprimării voluntare a Ticului aşa cum dorinţa de a stopa voluntar Balbismul nu poate face acest lucru ci mai mult îl amplifică. Faptul că intensitatea acestor simptome scade atunci când subiectul se retrage într-un loc liniştit lipsit de presiunea autocontrolului atestă în ce măsură voinţa este însăşi cea care are recul negativ în apariţia simptomului. Conotaţia unei acţiuni voluntare de stopare a acestuia care să implice o asemănare cu Balbismul sau chiar a muşchilor răspunzători de efectuarea Ticului de fiecare dată implică posibilitatea de apariţie a lui. De asemenea în cadrul Balbismului s-a observat şi a Ticuri încadrabile perfect în Tulburarea Tourette cum ar fi clipitul din ochi, mişcări ale capului etc. Prin urmare este cu totul îndreptăţit să se considere că Balbismul este un fel de Tic al funcţiei aparatului vorbirii însă nu poate fi vorba despre considerarea lui ca fiind un Tic autentic tocmai pentru că, spre deosebire de acesta, Balbismul nu poate fi suprimat temporar voluntar deloc iar rezultatul unei astfel de încercări este accentuarea simptomului.

Prezenţa tulburărilor balbice doar în timpul vorbirii se mai poate datora şi complicatelor relaţii de tip Polis ce se stabilesc între vorbitor şi interlocutor. S-a observat că Balbismul tinde să fie mai pronunţat atunci când discuţia vizează persoane străine şi să fie mai estompat în cazul discuţiei cu persoanele din anturaj, dispărând aproape total într-un cadru intim. Asta înseamnă că faţă de Ticuri, care se manifestă mai curând în cadrul intim, el este posibil de suprimat în relaţiile de tip Polis. Ticul are particularitatea unei mai puternice intensităţi distimice, tendinţele compulsive fiind excitate tocmai de relaţiile sociale în cauză. Faptul că Balbismul se aplatizează în condiţiile speciale de linişte şi intimitate arată în ce măsură se grefează pe structuri emoţionale existente la nivelul relaţiilor sociale germinal ambivalente. Căci dacă acesta ar fi o Tulburare omogenă care nu ar fi influenţată de o distincţie originară care să se afilieze unei disfuncţii balbice specifice atunci nu s-ar putea explica această ameliorare instantanee care survine în momentul depărtării de o situaţie germinal conflictuală.

Balbismul şi Ticurile pe de o parte şi Tulburările Compulsive Dezamorsate pe de altă parte sunt elemente ale formelor Nevrozei Obsesionale Dezamorsate. Ticurile aparţin Ritualului de Verificare iar un element definitoriu pentru acestea este starea de disconfort rezultată în urma suprimării Ticului. Dar subiectul poate să reziste la această situaţie de suprimare, cel puţin pentru un anumit timp chiar dacă o face cu un efort considerabil. Există tentaţia de a considera Balbismul o specie de Tic al aparatului vorbirii însă o atentă analiză a acestei relaţionări infirmă o astfel de opţiune. Balbismul se intensifică odată cu încercarea subiectului de a-l suprima pe când la Ticuri el este realmente suprimat, ceea ce face din Balbism legat indestructibil de forma Compulsivă a Nevrozei. Apoi se pune problema în ce măsură poate acesta să fie dat ca variantă a celorlalte Tulburări Compulsive, cu claritatea şi invariabilitatea actelor lor. Aici de asemenea există pericolul unei lipse de fineţe în clasificare şi analiză căci dacă se consideră că subiecţii cu Tulburări Compulsive ar fi încântaţi de actele lor, este greşit. Aşadar ei nu săvârşesc aceste acte cu calmul specific sadicului. Tensiunea presăvârşirii lor este acerbă la fel cum este cea a bâlbâitului care încearcă să vorbească coerent. Diferenţa este doar că Balbismul este Compulsia vorbirii în timp ce celelalte sunt cele ale acţiunii. Cu toate acestea Ambitendinţa este şi ea o Tulburare a acţiunii care se deosebeşte de cele Compulsive şi care se apropie mai mult de Balbism. Diferenţierea ţine de nuanţele pe care Nevroza Obsesional-Compulsivă o ia la nivelul eredităţii. Dacă la un moment dat, pe filiera descendenţilor ea se manifestă mai degrabă ca Cleptomanie decât ca Ambitendinţă se poate datora şi implicării altor elemente psihopatologice în procesul de dezamorsare.

3.1.2.3.3.3. Nevroza Anxioasă Dezamorsată

Această formă de Nevroză Dezamorsată se manifestă aproximativ la fel cu cea autentică, cu diferenţa că Fobiile acesteia sunt specifice dar şi fixe şi nu mobile aşa cum există la Nevroza autentică. Fobiile acestea se manifestă relativ la obiecte clar identificabile care pot fi traumatice sau nu. În general acestea nu sunt traumatice în mod evident în sensul că sunt alte elemente mult mai periculoase care nu au nici o urmă de proiecţie fobică pentru subiect. Asta arată că subiectului nu îi este frică de traumatismul ca atare cum ar trebui să se întâmple în cazul Fobiilor Traumatice ci datorită implicării unor elemente diferite de traumatismul în sine dar care suprasolicită modelul traumatic al relaţionării cu realitatea. Acesta este tradus în ‘limbajul’ traumatic aşa cum inexprimabilul este tradus prin simbol. Fireşte că această caracteristică paroxistică de comunicare o are doar Libidoul ceea ce trădează implicarea unei posibile Nevroze în aceste Fobii. Însă staticismul lor arată că respectiva Nevroză va fi fost activă poate cu generaţii în urmă căci în acest moment ea este una stinsă. Cu toate acestea există foarte clar posibilitatea ca şi aceste Fobii să dezvolte Atac de Panică şi acesta este poate semnul distinctiv cel mai evident al implicării unei Nevroze aici. Faptul că ea este stinsă, dezamorsată genealogic face ca aceste Fobii să supravieţuiască pe tot parcursul vieţii iar în afară de aceste simptome să nu mai existe altele notabile.

Psihiatria a clasificat aceste Fobii şi le-a dat nume specifice în funcţie de obiectul fobic, care poate fi animal, om, fenomen natural, element al naturii, maşină artificială, etc. Descrierea acestora nu face obiectul interesului aceste lucrări, ci o face chiar psihiatria.

3.1.2.3.3.4. Nevroza Isterică Dezamorsată

În interiorul acestei Tulburări pot fi clasificate simptome cu formă psihotică datorită simulării isterice chiar dacă în sine ea nu este o Psihoză. Caracterul psihotic al acestor simptome poate fi uşor recunoscut după implicarea directă a Filierei Negative aici. Însă în acest caz fondul organic al creierului nu este destructurat aşa cum există la Psihozele autentice ci doar la anumite disfuncţii cerebrale, aceste Tulburări semănând mai mult cu Psihozele Tranzitorii. De aici şi perioada scurtă de manifestare a acestor simptome. Prin urmare chiar dacă faza psihotică nu ajunge într-o formă intensă totuşi aceste Tulburări pot fi recunoscute ca psihotice în special datorită suspendării funcţiei cognitive de asociere şi retractare, fapt ce face ca Delirul să fie unul latent. Această funcţie se observă ca suspendată pe anumite părţi ale sale chiar dacă altele rămân intacte. Întrebat câte picioare are un om, subiectul care dezvoltă Sindromul Ganser poate răspunde că numărul este trei, răspuns greşit însă în raport direct cu cel corect. Se poate foarte bine observa că el a înţeles perfect întrebarea şi că ştie că răspunsul este cel de două picioare. Răspunsul său eronat se asociază evident cu cel corect. Se poate vedea clar faptul că Filiera Pozitivă se autosuspendă oarecum masochist după modelul tipic al isteriei nevrotice. La o asemenea întrebare paranoicul ar răspunde direct: ‘normal că are două picioare, ce, mă credeţi nebun?’. Or aceste reacţii psihotice de aici se datorează unei autosuspendări bizare a Filierei Pozitive de care interesul isteric beneficiază din plin. Amnezia Psihogenă este poate cel mai bun exemplu de sciziune artificială între cele două Filiere unde fiecare dintre ele răspunde separat pentru actele care le implică. Cea Pozitivă preferă să rupă relaţiile în mod amnezic cu cea Negativă, dezicându-se de comportamentul care se deosebeşte profund de cel implicat de interesul ei şi care va fi fost adoptat anterior. Această operaţie este cam aceeaşi cu cea a unui partid care crede că imaginea lui va rămâne neştirbită dacă va elimina din rândurile lui pe un membru implicat într-o afacere necinstită.

Fireşte că aici intervine problema simulării. Istericul îşi exagerează simptomul dar nu prin efort aşa cum se întâmplă în majoritatea Tulburărilor Psihopatice ci prin suspendarea oricărui efort iar acest lucru se poate vedea în Sindromul Ganser. Faptul că subiectul dă dovadă de înţelegerea întrebării şi de cunoaşterea răspunsului nu poate fi un Delir autentic căci oricât ar dori subiectul de a scăpa de Filiera Pozitivă ea există totuşi chiar dacă sau tocmai pentru că el îi acordă credit contrareactiv. Răspunsul face parte din tiparele periferice al Trunchiului Psihic printr-o intuiţie engramată cu mult timp înainte, pe care Psihicul o are ca ruină pozitivă; deci simptomul nu priveşte o operaţie cognitivă completă ci o modelează delirant.

Tulburările Psihice prezentate aici au dus pe mulţi în eroare, deoarece ele au fost considerate Psihoze. Ele nu constau în faptul că istericii vor fi dus în eroare pe cei care i-au analizat ci cât că aceştia efectiv s-au lăsat duşi în eroare de ei înşişi. Dacă ar fi totuşi Psihoze aceste Tulburări ar trebui să fie cu grad mic de severitate, căci aici subiectul nu manifestă Halucinaţii sau Deliruri. Relaţia unor astfel de Tulburări cu debuturile psihotice sunt foarte complicate căci acestea le imită foarte bine dar nu imită şi evoluţia lor. Un clinician bun va observa ceva la un anume pacient pe care îl bănuieşte de debut psihotic şi îl va lua în evidenţă. Administrarea tratamentului medicamentos specific Psihozelor este susţinută de stoparea eventualei instalări psihotice chiar dacă de cele mai multe ori nu este nevoie de el. Se poate ca subiectul să dezvolte ulterior toate semnele Psihozei şi ea să se instaleze suficient iar o astfel de măsură poate preveni un asemenea deznodământ. Semnele primare care îl vor fi făcut pe psihiatru precaut se vor fi justificat în acel moment. Tocmai de aceea bunii psihiatrii au prieteni doar din domeniul lor.

Faţă de Nevroza Isterică propriuzisă simptomele au un anumit staticism dar şi o anumită simplitate; subiectul are momente în care parcă ar vrea să renunţe la statutul de ‘bolnav', comportându-se normal, ceea ce face să fie pus sub semnul îndoielii funcţionarea activă a unei astfel de Tulburări. Nevroza Isterică are o anumită permanenţă fiind în stare să se manifeste pe tot restul vieţii în timp ce aici simptomul este aşadar periodic şi influenţat de o tensiune psihică momentană şi superioară. În Nevroza Isterică simularea psihoabisală este cea care face ca anumite simptome să pară a fi psihotice dar totuşi adevăratele simptome psihotice să fie bine ţinute sub control de către Filiera Pozitivă. Dar dacă în cazul acestor simptome ar fi cu adevărat vorba despre Psihoză acest control Pozitiv pare să fie extrem de fragil. Lipsa de coerenţă a Comportamentului şi Gândirii dă foarte mult de gândit celui ce analizează o astfel de ciudăţenie. Trebuie pusă mai departe problema dacă aici nu ar fi vorba despre o Psihoză Hipnotică declanşată datorită interesului isteric intern. Situaţia este asemănătoare cu cea a escrocului cu simularea sa voluntară şi recunoscută. Dar trucul este ceva mai complicat la isteric căci acesta foloseşte birocraţia Psihicului pentru a-şi atinge interesul. Acest mecanism este identic cu cel de spălare a banilor pe care escrocul îl foloseşte. Acest principiu macrosocial este aplicat la nivel microsocial de către isteric care îl miroase la sistemul social ca un veritabil simulant. Istericul este în acest caz oglindirea însăşi a sistemului social în individ.

Istericul poate cu adevărat acţiona autohipnotic asupra simptomelor. După cum Hipnoza este o stare psihotică se poate uşor spune că simptomele lui sunt hipnotice. În fapt, acţiunea autohipnotică are un imbold care este dat de o dorinţă de înşelare, de profit. Fuga Psihogenă se manifestă prin părăsirea unei responsabilităţi urmată de amnezie şi apare în special în cazurile de război. Ea a fost analizată hipnotic iar subiectul nu a spus dacă a vrut să scape de răspundere sau a făcut-o inconştient. Hipnotizatorul este el însuşi la fel de păcălit ca şi istericul. El nu îşi dă seama că între Conştient şi Inconştient nu există diferenţa ca între ‘este’ şi ‘nu este’ şi se vede pus în situaţia de a fi mai puţin psiholog cât mai mult un servitor al mentalităţilor tradiţionale care străbat prin interesul autorităţilor de a se folosi cât mai eficient de individ. Deci nu contează că simptomele sunt vopsite psihotic ci mai curând contează de unde vin ele, fapt la care fireşte că spiritul tradiţionalist închide ochii.

Aşadar aceste simptome deşi sunt facilitate de fenomenul hipnotic, totuşi nu sunt declanşate de hipnoză în felul în care simptomul schizofrenic se datorează destructurării Trunchiului Psihic datorat destructurării Hardului său. Schizofrenia nu este un ‘Mecanism de Apărare’ aşa cum considera Freud, cel puţin pentru faptul că aşa ceva nu există din principiu. Dar aceste Tulburări se suprapun peste ceea ce el dorea să scoată în evidenţă cu acest concept; scopul lor nu este Structura Psihică aşa cum lasă el să se înţeleagă, ci Actul Psihic. Structura Psihică îşi are propriile sale legi care explică aceste opţiuni existenţiale şi care preced mijloacele realizării lor aşa cum apar ele în aceste simptome. Schizofrenia este o boală a creierului, pe când aceste Tulburări sunt nişte simulări ale unor astfel de boli pentru a facilita bufeul Filierei Negative. Însă dacă în Schizofrenie aceasta se manifestă brut şi nud, fără fuziunea Complexelor Negative în cele Pozitive la isteric aceste Complexe sunt menajate şi fuzionate cât mai posibil în cele Pozitive. Acestea doresc să slujească la doi stăpâni deodată, având beneficiu dublu fapt ce duce la puternica excitaţie psihică datorată suspendării neutralizărilor obişnuite. Aşadar dacă în Schizofrenie simptomele se datorează destructurării psihotice principiale, în aceste Tulburări Isterice, Psihoza se datorează simptomelor care acţionează după modelul feed-back-ului pozitiv. Este justificat ca acestea să nu fie trecute la Psihoze cu atât mai mult cu cât Hipnoza (al cărei mecanism este specific lor) nu este o Psihoză psihopatologică. În această lucrare ea este clasificată împreună cu Psihozele din raţiuni strict structurale. În orice caz Tulburările Isterice descrise mai jos trebuie incluse aici la Psihopatii, adică în locul în care Tulburarea îşi are principial originea. Pe un fond de neînţelegere suficientă conceptului de ‘psihoză’ psihiatrii au fost păcăliţi de aceste Tulburări trecându-le în grupul Psihozelor. Dihotomia Conştient-Inconştient se află la originea unei astfel de erori. În continuare se va analiza în amănunt fiecare dintre formele sale.

3.1.2.3.3.4.1. Identitatea Multiplă şi Fuga Psihogenă

Identitatea Multiplă se manifestă prin aşanumitul Delir al Geamănului. Subiectul adoptă o atitudine şi un comportament diferit de cel obişnuit, spunând că este fratele geamăn al celui care este de fapt el. Uneori se poate întâmpla ca el să afişeze mai mult de două identităţi, fiecare cu propria sa memorie declarată şi fiecare pretinzând a nu şti ceva despre existenţa celeilalte.

Un asemenea comportament este tributar simulării isterice şi pune suficiente probleme în catalogarea lui. Simularea isterică psihoabisală este principalul element ce face ca clarificarea unui astfel de comportament să fie unul nepsihotic. Este extrem de greu de arătat în ce măsură aici nu este vorba despre debut psihotic în cazul în care se manifestă pentru prima dată căci antecedenţa poate clarifica problema. Asemenea paranoicului care îşi ambiguizează cognitiv simptomul (ceea ce este tot o rămăşiţă a structurii isterice) şi aici este ambiguizată Suprastructura Psihică iar subiectul se manifestă printr-un comportament diferit care pare să conţină în el elemente excluse din câmpul de neutralizare energetică de un anumit spectru de norme de comportament. Filiera Pozitivă există în mod evident. Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre o Psihoză căci subiectul încearcă să raţionalizeze această nevoie a sa de a ieşi dintr-o anumită presiune existenţială.

Fuga Psihogenă se manifestă prin părăsirea pentru o perioadă de câteva ore sau zile a locului de muncă sau de existenţă, care necesită anumite responsabilităţi, urmată de amnezia faptei sale. DSM include în aceasta şi cazurile de fugă pe perioade de luni sau chiar ani. Însă nu pot fi incluse cazurile cu perioade atât de mari decât în cazul în care subiectul nu a putut să se întoarcă din motive obiective. Căci în acest caz se poate vorbi despre permanenţa simptomului care trimite mai degrabă către simptomul nuclear şi nu spre cel dezamorsat.

3.1.2.3.3.4.2. Depersonalizarea, Catalepsia Isterică şi Sincopa Isterică

Depersonalizarea se manifestă prin experienţa părăsirii corpului şi de asistenţă la propriile procese mentale şi somatice fără perturbarea lor, precum şi a perceperii realităţii asemenea unui vis. Implicarea Nevrozei Isterice este asigurată de faptul că această Tulburare imită moartea aşa cum este ea văzută în concepţiile populare. Trebuie diferenţiată de Psihoze şi Tulburările neurofiziopatologice prin faptul că este periodică fără ca asupra ei să se intervină medicamentos.

Catalepsia Isterică se manifestă prin scăderea bruscă a tonusului muscular, conducând la o lentoare psihomotorie care se poate asemăna cu starea de comă. Sistemul organic nu este răspunzător de o astfel de situaţie, autohipnoza fiind mecanismul prin care se realizează această stare. Acest simptom devine astfel unul psihotic tocmai datorită autoreglării negative a funcţionalităţii organice asemenea Psihozei Onirice Normale. Aceasta se diferenţiază atât de Depresia Majoră cât şi de Schizofrenia Catatonică de asemenea prin caracterul ei periodic şi scurt.

Sincopa Isterică poate fi considerată din punctul de vedere al perioadei de manifestare precum şi din cel al aspectului mnezic, ca fiind pentru Nevroza Isterică Dezamorsată corespondentul Marii crize Isterice. Se manifestă prin pierderea conştiinţei pe o perioadă de circa 30 de secunde sau câteva minute. Nu are amploarea Marii Crize Isterice şi se diferenţiază de Mica Criză Isterică prin pierderea conştiinţei. Faţă de alte Tulburări neurologice se diferenţiază prin examen cerebral.

 

 

3.1.2.3.3.4.3. Sindromul Ganser, Negativismul Isteric şi Pseudodemenţa Isterică

Negativismul Isteric se manifestă prin comportamentul contrar celui care îi este cerut subiectului. Ca fenomen normal Negativismul apare la copiii preşcolari în special în cazul naşterii unui frate. Spre deosebire de Negativismul din Schizofrenia Catatonică acesta are şi cauze traumatice iar răspunsul istericului este unul coerent cu această experienţă în virtutea normalităţii sale ca urmare a regresiei isterice la o astfel de experienţă. Chiar dacă sub aspectul simptomatic, semiologic acestea sunt identice, în privinţa structurii ele se deosebesc radical. Pentru Schizofrenie nu există o coerenţă reacţională şi nu este atât de contradictorie ca aici. Asta lasă să se întrevadă nu absenţa Filierei Pozitive ci Pozitivitatea spre Negativism, spre comportamentul contradictoriu pe când la Schizofrenie acesta este dictat de credinţe absurde, de Delir, de Idei cu conţinut hazardat, ceea ce nu face obiectul caracterului algoritmic al logicii fazei pozitive a retracţiei ideatice.

Sindromul Ganser se manifestă prin răspunsul neadevărat care pare absurd la anumite întrebări evidente, ceea ce face ca subiectul să fie bănuit de o Tulburare Psihică severă. De exemplu, întrebat câte degete are un om la o mână acesta răspunde 6. La fel ca mai sus se poate vedea că există deja răspunsul corect dar acesta fie este omis cu bunăştiinţă fie nu este spus. În locul său subiectul dă un răspuns care se asociază direct cu acesta fapt ce atestă că el simulează absenţa Filierei Pozitive.

Pseudodemenţa Isterică este Sindromul Ganser al Comportamentului deoarece acesta nu se manifestă contradictoriu faţă de eventualele cereri şi norme ca în cazul Negativismului Isteric ci doar diferit în mod apropiat de comportamentul normal. Acesta este şi criteriul diferenţierii faţă de Schizofrenie.

3.1.2.3.3.4.4. Mitomania

Mitomania este cel mai specific simptom care apare în Nevroza Isterică Dezamorsată deşi poate este semnul celei mai profunde dezamorsări dintre toate celeilalte simptome analizate aici. Nu presupune un factor declanşator ci debutează de la sine. Crusta mitomaniacă este una isterică iar simularea fixaţiei donjuanice este germenele simulării isterice în general. De fapt întregul cortegiu al Tulburărilor tocmai analizate se referă la o ‘mitomanie al psihotismului’ deoarece subiectul simulează Psihoza.

Specific pentru Mitomani este tocmai narcisismul discursului. Toate elementele nemaipomenite pe care mitomanul le povesteşte au caracteristica de a se concentra în jurul propriei persoane. Forma narcisică a Schizofreniei Paranoide relevă narcisismul brut al fondului abisal. Ea este destul de asemănătoare cu construcţiile logicizate ale mitomanului. Tensiunea sa psihică dată de vestigiile nevrotice care sunt sedimentate genealogic este punctul de departajare faţă de discreta simulare realizată de Psihopatia Isterică unde subiectul se pricepe în aşa fel în a ţese intrigi încât numai cineva familiarizat cu psihologia le poate ghici sensul şi le poate observa. Mitomania, dimpotrivă, reprezintă Isteria presată de tumultumul nevrotic. Ea trebuie să facă posibilă neutralizarea unei imense cantităţi de excitaţii iar orizontul neutralizării este orbitor, fapt ce îl face să îşi inhibe propria judecată critică asupra spuselor sale. Narcisismul istericului psihopat nu va permite niciodată un comportament din care anturajul să deducă că ar fi cumva ‘bolnav’, că ar fi ‘într-o doagă’, minţind în aşa hal. Însă aici subiectului parcă îi convine o astfel de simulare a unei posibile Psihoze după ce toată lumea se va fi convins de faptul că toate istorisirile sale sunt de fapt minciuni. Căci de obicei mitomanul reuşeşte să inducă în eroare autorităţile cu poveştile sale şi durează ceva timp până când acestea să înţeleagă despre ce este vorba.

Aici constă diferenţa între şarlatan şi mitoman: odată prins, şarlatanul nu se mai oboseşte să continue, pentru că ştie că nu mai are pe cine păcăli. El minte pentru un scop diferit faţă de actul minciunii în sine în timp ce mitomanul continuă să îşi susţină punctul de vedere deşi este evident că ceea ce va fi susţinut este fals. Paranoicul însuşi nu este pe deplin convins din punct de vedere strict logic de adevărul celor susţinute de el însă la mitoman totul este foarte clar din acest punct de vedere. Cu toate acestea istericul mitoman preferă să fie luat ca un om ieşit din minţi decât să renunţe la istorisirile sale. Există în acest caz un fel de pact care se instaurează între isteric şi victimele sale căci cei derutaţi, puşi în încurcătură şi eventual în situaţia unor intervenţii ridicole se vor împăca cu gândul că informatorul lor este cam şui şi îl vor lăsa în pace. Acesta are la rândul său satisfacţia legării de concret, de realitate a propriilor fantasme. Isteria se poate vedea de la două poşte iar aşa cum istericul produce nenumărate victime ale iubirii romantice ca urmare a eternei căutări după dragoste, la fel şi mitomaniacul obţine o astfel de satisfacţie prin abandonul în imaginar pe care îl leagă de noi şi noi creduli.

3.1.2.3.3.4.5. Enurezisul şi Encoprezisul

 

 

 

Enurezisul şi Encoprezisul, asemenea suptului policelui, sunt modele de reeditare a perioadei de consolidare ontogenetică a Complexului Matern, prin intermediul eliminării de urină şi fecale în timpul nopţii aşa cum apare la copiii de vârstă preşcolară. În mod normal controlul sfincterian este o caracteristică specială a speciei umane şi care trebuie să se fi impus ca o măsură profilactică a organismului la fel cum acesta a ales hrana civilizată în locul celei mai puţin comestibile. Stabilirea comunităţilor sociale a adus problema păstrării cât mai nepoluate a mediului iar controlul sfincterian trebuie să fi fost o consecinţă a acestui principiu. Prin urmare părerile unor anumiţi autori după care controlul sfincterelor ar fi specific unei anumite vârste a omului (3,4 sau 5 ani) este falsă. Controlul sfincterian este un fenomen fiziologic iar aşanumita ‘maternitate psiho-afectivă’ nu are legătură cu acesta în sensul păstrării micţiunii, ci mai degrabă cu eliminarea ei deoarece organismul acceptă această modalitate de igienă ca urmare a unor norme tradiţionale bine cristalizate în comportament. Nivelul de profunzime a lor este dat de faptul că animalele însele le adoptă.

Disfuncţiile sfincterine ale copiilor au două cauze principale. Una este strict fiziologică, datorită umplerii vezicii urinare cu urină şi acumularea suficient de consistentă a materiilor fecale în intestin în aşa fel încât opoziţia sfincteriană să nu poată susţină această presiune. Cealaltă se datorează rămăşiţelor libidinale ereditare care se manifestă la copii, ceea e conduce la fixări oedipiene şi la eliminări periodice de micţiune din dorinţa de a fi dezbrăcaţi şi schimbaţi. Acest ultim subterfugiu are ciudata particularitate de a face corp comun cu Complexul Matern prin intermediul asocierii în aşa fel încât prin Enurezis şi Encoprezis se încearcă de fapt reiterarea perioadei Maternităţii. În măsura în care controlul sfincterian se realizează în timpul zilei, ca urmare a aderării la principiile şi regulile societăţii, aşa cum în vis aceste principii sunt abandonate în favoarea comportamentului sau maximelor morale care permit neutralizarea brută, la fel se întâmplă şi în aceste cazuri.

Principala diferenţiere între aceste Tulburări se bazează pe faptul că Enurezisul se manifestă noaptea în timp ce Encoprezisul se manifestă ziua. Din acest motiv encopreticii sunt mul mai relaxaţi decât enureticii. Refularea nu are un rol atât de activ ca la enuretici. Lipsa de manifestare a acesteia în perioada suspendării controlului voluntar relevă o Psihopatie Distimică ceva mai slabă deci şi Nevroza în care intră această fie este mai rudimentară fie este mai destructurată mnezic. Acest lucru se reflectă în simptomul ca atare. Forţa sfincterială uretrală trebuie să fie mult mai puternică decât cea anală deoarece posibilitatea micţiunii este mai mare decât în cazul Encoprezisului, urina fiind lichidă. Însă în timpul somnului destinderea sfincterelor ca urmare a slăbirii refulărilor libidinale conduce la eliminarea de urină mai curând decât la eliminarea fecalelor pentru care trebuie şi o foarte puternică propulsie abdominală. Dacă în cazul Enurezisului acesta apare doar pentru că urina are şanse să iasă mai uşor, în cazul Encoprezisului eliminarea fecalelor se face oarecum compulsiv. În acest caz se poate vorbi chiar şi despre o alegere compulsivă deoarece senzaţia de eliminare a fecalelor este mai întâi asociată psihic cu actul sexual perceput de sexul femeiesc dar şi cu naşterea. Anusul este aici asemănat cu vaginul iar presarea şi întinderea acestora pe suprafaţa imediat învecinată a anusului dă senzaţia feminină de act sexual. Merită aici arătat că eliminarea fecalelor se face aici în cele mai incomode poziţii. Fără îndoială că această deviaţie libidinală ginoidă care asociază actul defecaţiei cu cel sexual îl va fi condus pe Freud în considerarea unui stadiu sexual special rezervat fecalelor în celebra sa teorie a stadialităţii. Pentru enuretici Libidoul nu se manifestă însă atât de pregnant asta fie datorită intensităţii nevrotice, fie datorită dezamorsării intensităţii libidinale, fie datorită unui Libido android care se manifestă reglat de regulile stricte ale societăţii ceea ce face ca el să nu se manifeste diurn. Poate că tocmai de aceea enureticului îi este ruşine de actul său nocturn, în timp ce encopreticul este indiferent sau este chiar mândru de el.

Mulţi autori au inclus Enurezisul şi Encoprezisul în zona propriuzisă a Nevrozelor în special datorită unor simptome pe care ei le-au considerat specific nevrotice cum ar fi Coşmarurile, Astenia, Iritabilitatea etc. Problema constă în faptul că aceste simptome sunt departe de a fi specific nevrotice iar, pe de altă parte acestea sunt secundare, fără o intensitate specifică recunoscută pentru Enurezis şi Encoprezis. Implicarea unui puternic Libido care să determine aceste simptome, precum şi caracterul compulsiv care există la unele forme de Encoprezis (diurn în special) este în măsură să arate implicarea Nevrozei ereditare, ca modalitate de transmitere a unui astfel de Libido intensificat. Uneori subiectul copil resimte o presiune internă, compulsivă de a ceda sfincterial. Pe de altă parte, lipsa unor simptome nevrotice tipice face ca aceste Nevroze moştenite să fie unele dezamorsate ereditar. Refugiul în Complexul Matern, în perioada Maternităţii trădează automat implicarea Nevrozei Isterice ceea ce conduce la concluzia generală că aceste Tulburări Psihice infantile sunt datorate unei astfel de Nevroze Dezamorsate.

Psihologia abisală de până acum a recunoscut foarte vag importanţa regresiei acestor Tulburări la Complexul Matern iar această vagă intuire a ei este datorată şi neînţelegerii acestuia. Teoriile psihanalitice generale pe care psihologia abisală le-a preluat cu statut ştiinţific sunt de asemenea insuficiente pentru că nu fac apel al explicaţii structurale. Teoria regresiei la perioada fetală, prin resimţirea mediului umed pe care Enurezisul îl provoacă nu explică cum se face că nu toţii copiii sunt enuretici şi de asemenea, nu explică simptomele secundare ale acestuia. În aceeaşi măsură ele nu explică Encoprezisul. Alte teorii susţin că agresivitatea faţă de tată este cea decisivă, teorie care de asemenea nu poate scăpa acestor obiecţii. Alte teorii, susţinute de practica psihanalitică susţin că Encoprezisul ar apărea ca urmare a unui sentiment de atotputernicie pe care copilul ar avea-o sau ca substitut masturbatoriu.

DSM-III-R fixează pentru diagnosticul de Encoprezis criteriul temporal de cel puţin 6 luni iar vârsta mintală a copilului trebuie să fie de cel puţin 4 ani. Însă aici nu este suficientă o limită de vârstă ci mai degrabă conştiinţa faptului că el trebuie să se păstreze curat, la care Encoprezisul să se raporteze negativ. Se pare că în acest caz implicarea unei Nevroze Obsesionale este decisivă căci aplicarea unei pedepse corporale poate deriva în Balbism. Însă este evident că aşa ceva este posibil şi fără implicarea unei astfel de Nevroze, doar prin pedeapsa în sine.

 

 

 

www.000webhost.com