puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

1.Introducere

Psihologia, ca ştiinţă a sufletului are probleme majore pe care trebuie să le rezolve. Acestea se vor releva în mare pe parcursul acestei introduceri. Interesul social ca sufletul Omului să nu fie comunicat decât preotului şi se va vedea pe parcurs de ce, iar apoi lipsa unei metode clare şi sigure fac din ea o disciplină preştiinţifică. Ea are şansa de a deveni o ştiinţă după ce aceste probleme, metodologice în cea mai mare parte dar şi legate de prejudecăţi în ceea ce priveşte receptarea ei, vor fi rezolvate. De aceea această destul de lungă introducere va încerca să rezolve aceste probleme preliminare pentru ca apoi să se încerce elaborarea mai clară a unei ştiinţe a psihologiei abisale.

1.1. Statutul psihologiei actuale

Ceea ce se numeşte psihologie astăzi nu este deloc o ştiinţă şi nu îşi merită numele chiar dacă în interiorul ei pot fi identificate curente şi încercări diferite de la şcoală la şcoală ca în cazul ştiinţelor respectabile. Problema este chiar numărul exagerat de curente din cadrul acestei discipline fiecare cu ‘virtuţile’ lui, fiecare cu pretenţia de a deţine adevărul. Însă tocmai această diversitate neunitară sub raportul metodelor şi al concluziilor este ceea ce-i subminează valoarea de ştiinţă. Căci dacă un curent nu se poate impune în faţa altora denotă că el nu poate explica ceea ce un altul poate explica. De aici şi acuzaţia că latura îngustă căreia i se aplică este incapabilă de înţelege Psihicul. O polemică interminabilă porneşte de la Kant care i-a refuzat psihologiei statutul de ştiinţă, s-a ţesut până în prezent cu eternele ridiculizări, care mai de care mai expresivă şi mai realistă la adresa ei. La acestea s-au adăugat modestele replici ale psihologilor care s-au ascuns după unele ştiinţe veritabile, ca biologia, logica sau cibernetica în ceea ce priveşte apărarea. Ei au intrat în domeniul acestora cu speranţa de a căpăta ceva autoritate însă tot ce au putut face nu a fost decât să îşi formalizeze limbajul după modelul ştiinţei credit. Însă din păcate pentru ei teoriile au rămas aceleaşi. Această operaţie nu a condus de fapt decât la lipsă de concordanţă terminologică între diferitele curente şi chiar între diferiţii autori care consolidează un anumit curent exceptând cazul în care curentul în cauză nu este reprezentat cumva doar de un singur exponent. La aceasta fireşte că ‘ştiinţele mamă’ au luat o atitudine de ignorare sau cel mult de bunăvoinţă, asemenea elefantului curăţat de paraziţii de pe piele de către acele păsări care ţopăie pe spatele lor. Însă problema se pune dacă aşa-zisa psihologie este în stare de a face un astfel de serviciu acestor ştiinţe.

Ştiinţele naturale la care aspiră psihologia au acest statut datorită a două modele teoretice diferite dar care ambele sunt întemeietoare ale caracterului ştiinţific. Primul model este legea. Legea este un enunţ care se referă la o clasă de obiecte pe latura înţelegerii dinamicii interne a acestora şi este reprezentat în special de fizică. Cel de-al doilea este observaţia empirică. Ea se face fie direct cu ajutorul instrumentelor naturale ale Omului fie cu ajutorul unor aparate speciale. În ultimul caz cunoştinţele pot fi luate de fiecare însă cunoştinţele banale observate de fiecare în viaţa de fiecare zi nu pot constitui un interes ştiinţific şi nu pot fi recunoscute ca fiind cunoştinţe ştiinţifice tocmai datorită banalităţii lor. De aceea aceste observaţii sunt recunoscute ca ştiinţă doar atunci când domeniul observat nu face parte din viaţa de fiecare zi şi este oarecum îndepărtat de aceste experienţe. Etnologia este ştiinţa care poate fi adusă aici ca exemplu. Un alt caz este cel al biologiei, care progresează în funcţie de aparatele de investigaţie care mijlocesc cunoştinţele. Însă în celălalt caz cunoştinţele pot fi recunoscute eventual ca bază de date dar nu ca ştiinţă. De exemplu antropologia culturală prezintă diferitele moduri de organizare socială a omului din diverse părţi ale lumii. Ea le compară, caută asemănări şi deosebiri şi în general descrie. La fel face şi etologia care face acelaşi lucru pentru Comportamentul Animal în stare naturală. Aceste cunoştinţe pot fi luate de orice om care are pasiune şi resurse financiare pentru a susţine o astfel de pasiune. Căci ele nu necesită o pregătire teoretică specială. Totuşi aceste cunoştinţe se încheagă într-o ştiinţă pentru că spun ceva ce nu se ştie în mod comun.

Din păcate psihologia, după ce a ieşit de sub tutela filosofiei, este un amalgam de cunoştinţe despre om pe care le ştie orice om care are răbdare să îşi observe propriile trăiri şi care este în stare să determine nişte legi oarecare şi care ar putea fi recunoscute şi de studenţi... Căci aceste legi îndeplinesc mai mult sau mai puţin doar prima condiţie a ştiinţei anume aceea a aplicării sale la întregul domeniu al elementelor unei clase. Însă nu ele nu rezistă condiţiei înţelegerii dinamice, interne, a unui obiect, ci sunt formulate datorită unor fapte exterioare ce pot coincide întâmplător. Ce ar fi oare fizica dacă ar fi constituită din definiţii de genul ‘viteza este egală cu forţa ce o depune cel care fuge’ fără să se ia în calcul nişte relaţii generale între care să se stabilească anumite raporturi la nivelul elementelor ce intră în conceptul general de ‘viteză’.

Astfel de inconvenient este dat datorită faptului că teoriile ce se reunesc sub numele de psihologie nu caută să înţeleagă structura, elementele constitutive ale Psihicului Omenesc ci se mulţumesc cu observaţii de multe ori sterile. Fireşte că certitudinea unei ştiinţe, fie ea legică, se întemeiază pe experiment, observaţia având aici un rol covârşitor. Însă problema este că Psihicul Uman este ascuns într-o capsulă ce pare de netrecut. Ea este cutia craniană iar manifestările lui sunt mediate comportamental. Lumina obiectului psihologiei rămâne astfel ascunsă. Mitul peşterii al lui Platon se potriveşte aici atât de bine încât se poate spune că el pentru psihologi l-a conceput în special. Căci umbrele de pe zidul peşterii sunt date de înlocuitorul soarelui pe pământ, adică focul din peşteră.

Fireşte că o tehnologie avansată pe care o va putea atinge vreodată omenirea şi care ar putea investiga precis şi complex creierul omenesc în stare de funcţionare, ar fi ultimul cuvânt în materie de psihologie. Însă până atunci mai este mult. Un recent laureat al premiului Nobel a afirmat că cunoştinţele actuale despre creier se pot compara cu cele despre inimă în perioada Evului Mediu. De aceea metoda empirică a psihologiei nu poate duce la nimic constructiv.

Cea mai dificilă sarcină a psihologiei actuale este aceea de a fi în situaţia de a-şi defini obiectul de cercetare. Datorită experimentelor pe şobolani pe care unii autori le-au făcut s-a spus că ‘psihologia este ştiinţa care studiază comportamentul şobolanilor’. Pe acest experimentalism psihologia este naivă dacă crede că poate aspira la statutul de ştiinţă după modelul experimentelor relevante din fizică. Căci experimentul, deşi este sursă a adevărului ştiinţific, este irelevant pentru psihologie dacă nu există o teorie generală stabilă. Pentru că Psihicul se prezintă mijlocit comportamental şi nu direct iar experimentul vizează mijlocitul şi nu fenomenul concret. Tocmai de aceea progresul experimentalismului este suprimat de tatonări şi a banalizări.

Cel mai complicat sistem din câte i-au fost dat Omului să experimenteze nu se poate cunoaşte prin umbrele de pe pereţii peşterii. Dacă Omul este cel mai complicat sistem întâlnit până acum iar Psihicul este o parte a acestui sistem, împrumutând ceea ce este acest sistem global în complexitatea lui, atunci e greu de înţeles cum de cred psihologii că pot întemeia o ştiinţă cu metodele rudimentare, atât tehnice cât şi intelectuale, pe care ei le posedă. Ei nu fac decât să se plângă că nu le este recunoscută munca, însă cum poate psihologia să fie recunoscută ca ştiinţă când ea nu-şi poate nici măcar defini obiectul de cercetare?

În mulţimea de definiţii care mai de care mai pompoasă, psihologia se vede în situaţia de a nu se putea hotărî în privinţa vreuneia dintre acestea iar acceptarea uneia sau a alteia este o problemă de opţiune. Se poate replica într-adevăr că neconcordanţa definiţiilor se datorează diversităţii subiecţilor cercetaţi, că ceea ce defineşte Omul este ‘individualitatea’ şi nu generalul... De aceea s-a spus mai cu naivitate mai cu ironie că de fapt psihologia este o artă. Dar tocmai aici este marea problemă, anume că această ‘artă’ are pretenţia de a fi ştiinţă. E a se învârte după propria coadă, făcând din demersul artistic şi cel ştiinţific un talmeş balmeş, mai trântind câte o formulă matematică, mai întinzând câte un tabel etc. Iată că necesitatea unei noi metode sau a unei noi organizări a metodelor deja existente se impune necesarmente.

1.2. Educaţia sălbatică

Problema psihologiei academice este problema academismului însuşi şi anume aceea că funcţionează mai puţin pe baza autorităţii ştiinţifice interne şi mai mult pe baza autorităţii pe care statul i-a transferat-o subtil, prin sistemul de învăţământ. Astăzi s-au schimbat multe atât în sistemul de educaţie din fostul lagăr comunist prin aliniere la standerdele ţărilor occidentale. Aici trecerea de la un astfel de învăţământ dogmatic către unul deschis s-a făcut mai de timpuriu. Însă peste tot există mai mult sau mai puţin reflexul dogmatic consolidat timp de secole în societăţile ce i-au permis dezvoltarea. Or psihologia s-a dezvoltat în mare parte pe acest tărâm al învăţământului. Situaţia este astfel un cerc vicios. Căci chiar şi astăzi (dar mai ales în timpurile trecute) statul are interesul mai degrabă de a-şi consolida poziţia de exploatator şi deci, de a determina o educaţie asupra celor mulţi în aşa fel încât să accepte această stare, decât să conducă la înţelegerea trăirilor lor. Astfel că psihologia academică stă în mod tacit sub tutela acestui interes general. Ea este o parte din instrumentele ce consolidează o astfel de educaţie. Există astfel un interes al lipsei de comunicare între diferitele pături sociale iar acest interes blochează orice tentativă a psihologiei academice de a progresa în înţelegerea Psihicului. Căci acesta este marginalizat, redus, docilizat, domesticit. În loc de starea de ‘Socrate nefericit’ care este însăşi condiţia progresului, academismul doarme în situaţia de ‘porc mulţumit’, după plastica metaforă a lui J.St. Mill.

Situaţia psihologiei academice mai are şi neşansa de a nu putea pur şi simplu experimenta obiectul ei de studiu care pare să fugă la nesfârşit, asemenea paradoxului lui Zenon, după care Ahile cel iute de picior nu poate să ajungă broasca ţestoasă. Însă acest paradox pare să-şi aibă în premise punctul slab. Dar dacă s-ar schimba semnul acestei comparaţii şi Ahile ar fi obiectul psihologiei în timp ce broasca ţestoasă ar fi psihologia însăşi atunci acest paradox ar avea un sens foarte real şi trist.

Situaţia este la fel de ridicolă cu cea a lui Janet atunci când critica teoriile lui Freud fără să cunoască limba germană în care acesta scrisese, lucrările lui fiind netraduse atunci. În acelaşi fel aceşti ‘slujitori ai ştiinţei’, căţărându-se de comodele lor scaune de la Universitate, pur şi simplu nu cunosc limba în care vorbeşte Psihicul. Căci numai tensiunea psihică, în contrast cu somnul lor profund, este cea în măsură să releve fenomenul psihic în nuditatea lui.

Statul, aşa cum se prezintă astăzi, este mult schimbat faţă de ceea ce era, aşa că este destul de greu să fie înţeles fără bazele lui istorice pentru a-i desluşi intervenţia tacită în câmpul acestor discipline. Sciziunea dintre clasele sociale, aşa cum se dezvoltă în mod istoric, se prezintă ca un ermetism, ca o lipsă de comunicare în care, după cum se va vedea, sunt implicate resorturi nebănuite. Psihicul Uman poartă în sine aceste secrete iar psihologia ameninţă să le dezvăluie ceea ce nu convine pentru o anumită mentalitate, cea convenţională. Psihologia abisală aşa cum a fost ea începută de teoreticieni ca Schopenhauer, Nietzsche sau Freud este ‘denigratoare’. Ea subminează ideatic anumite instituţii sociale, acest lucru nu pentru că ar fi anarhică, aşa cum a fost interpretat Freud de către un Herbert Marcuse, ci pentru că este foarte coerentă. Nu pentru că este idealistă, aşa cum teoreticienii comunişti spuneau (în mod absurd ţinând cont de vehemenţa patriotică cu care era combătută - căci idealismul ar fi trebuit să fie tratat ca inofensiv, ca firav), ci pentru că este concretă. Substratul pasional al unor astfel de idei s-a văzut foarte clar în modul cum instituţiile academice au respins aceste teorii. Căci psihologia abisală a provocat o criză, criza valorilor epocilor trecute ce s-au consolidat atunci dar care nu mai sunt actuale în timpurile prezente. Tot ce este spiritual şi superior, resortul elitelor şi al civilizaţiei şi pretinsa superioritate incomparabilă, este de fapt recunoscut ca umană în ceea ce este mai banal şi mai brut în natura umană. Asta este prima lovitură pe care psihologia abisală o dă cu monismul ei dualismului clasic.

După cum se va vedea din text, psihologia abisală şi sociologia generală sunt două discipline identice în bună parte. de fapt sociologia este aplicarea concretă a psihologiei abisale asupra evenimentelor majore ale istoriei. Chiar dacă au părut diferite ca discipline şi asta datorită insuficientei lor elaborări, ele nu pot fi izolate una de alta. Individul ar fi trebuit să fie informat prin educaţia sa de bază despre mediul în care trăieşte şi despre propriile sale reacţii la acest mediu prin exemplele concrete care ajută la înţelegerea dinamicii acestor evenimente. De aceea este foarte probabil ca printr-o astfel de educaţie, multe din tragediile istoriei ar fi fost evitate. Însă, după cum se va vedea, odată ce individul ar fi ajuns stăpân pe sine şi ar fi înţeles resorturile parazitismului social al anumitor clase sociale el s-ar fi revoltat. O astfel de idee care a fost recunoscută ca fundament al marxismului şi respinsă ca atare este mult mai veche decât marxismul. Ea a fost combătută sistematică de autorităţi chiar atunci când acestea s-au declarat comuniste şi continuă să fie combătută şi astăzi fiind identificată cu comunismul şi cu eşecul său ca experiment social.

Este normal ca aceia ce se află în astfel de poziţii privilegiate şi care controlează educaţia să facă acest lucru căci nimeni nu are interes să-şi taie creanga de sub picioare. Dimpotrivă, chiar şi astăzi când sistemul educaţional este mult relaxat totuşi el este construit în principal pentru a determina o selecţie socială pentru distribuirea poziţiilor sociale care sunt limitate şi stricte. Astfel că în cadrul acestui sistem apare un cadru concurenţial extrem de tensionat care conduce la epuizarea receptivităţii intelectuale, în aşa fel încât sub pretextul rigorii sale, devine pentru individ una dintre cele mai grele poveri. Este evident că scăpaţi de de acest infern, puţini sunt cei ce mai învaţă ceva după aceea. De aceea masele sociale rămân cu concepţii rudimentare legate de sociologie şi psihologie, în aşa fel încât mecanismul birocratic al statului poate funcţiona fără probleme. Sociologii şi psihologii înşişi devin piese ale acestui sistem iar societatea este înfrânată în progresul ei. În acest fel individul manipulat în jungla educaţională este asemenea copiilor sălbatici, părăsiţi în păduri şi crescuţi de sălbăticiuni. Ei nu sunt decât nişte animale. Căci lipsiţi de educaţie în momentul formării, nu vor mai putea să o asimileze vreodată. Psihologia abisal este fundamentul unei educaţii ecologice. Respingerea ei se face datorită respingerii actuale a acestui gen de educaţie.

O societate încă sălbatică bazată pe structurarea în clase stratificate, adică pe exploatare aşa cum s-a manifestat cea europeană timp de secole, a determinat comportamente şi instituţii sociale menite să menţină această structurare. Nietzsche vorbeşte de creştinism ca fiind o ‘metafizică de călău’ însă întregul spectru al ‘valorilor perene’ se dovedeşte a fi de fapt produsul unei metafizici de călău. Orice fel de tradiţionalism la care ajunge un om oarecare şi este ulterior atingerii unei anumite împliniri pe scara socială. Orice conservatorism este revigorat în virtutea acestei situaţii. Însă, dacă raportat la importanţa cu care aceşti oponenţi tratează aceste valori tradiţionale, s-ar cufunda în cele mai generale cunoştinţe de anatomie sau astronomie, capabile să arate subţirimea cunoştinţelor omeneşti şi imensitatea domeniilor lor, probabil că verva de suficienţă ce transpare în mentalitatea lor ar mai fi temperată. Cruzimea cu care această disciplină este tratată este direct proporţională cu nivelul de libertate al comunităţii. Aici sunt implicate alte resorturi căci indiferent de neajunsurile ei orice teorie nu poate fi respinsă în bloc. este imposibil să nu aibă si elemente valabile.

Tocmai de aceea o disciplină capabilă să ameninţe cu deconspirarea anumitor gânduri pe care omul le ascunde, indiferent de ce fel sunt acestea, este o disciplină care ameninţă subminarea anumitor baze ideologice ale unei mentalităţi ce ţine de o anumită epocă. Aşa s-a întâmplat cu Marx. Spunerea răspicată a unor lucruri care se ştiau doar în subsidiar a condus la instigarea revoltei maselor asupra oricărei forme de exploatare prin teoriile comuniste. Ca rezultat el a ajuns să fie prigonit prin mai toată Europa. Când Freud a recunoscut implicarea Sexualităţii ca imbold psihic în cultură el a atins această coardă sensibilă legată de ipocrizia unei civilizaţii în acelaşi fel. Vehemenţii opozanţi ai psihologiei abisale se află în poziţia de a o respinge în bloc neinteresaţi de a scoate din ea adevărurile crude şi dureroase. Căci a reduce ‘valorile eterne’ la ceea ce era recunoscut drept comun era de neacceptat pentru o mentalitate social-ermetistă. Însă aici problema nu este de a minimaliza valorile umane ci dimpotrivă, de a minimaliza ceea ce este comun. Aceşti puritani ai gândirii sunt incapabili de a-şi vedea propriul stigmat. Ei nu-şi dau seama că mercantile nu sunt dorinţele naturale ale omului, ci însuşi stigmatul lor bazat pe o mentalitate a celei mai crunte şi nepăsătoare exploatări aşa cum s-a consolidat ea în epocile trecute. Din fericire tehnologia robotică modernă a eliminat în mare parte această practică.

1.3. Rezistenţa socială faţă de psihologia abisală

Datorită avantajelor reciproce ale socializării, sub impulsul interesului social general de domesticire şi culturalizare produsă de civilizaţie, Omul a trebuit să îşi amâne, modifice sau chiar înfrâneze anumite tendinţe sălbatice în favoarea unui Comportament social specific. Aşa a apărut Comportamentul Conştient, Formal. Această teorie dezvoltată mai târziu, se distanţează considerabil de izolaţionismul care există în psihologia abisală actuală care tinde să explice ‘Conştientul’ sau ‘Eul’ prin exclusivul dinamism interior deşi Freud a sugerat implicarea mediului social în geneza acestor elemente. Teoria prezentată în această lucrare susţine că dincolo de erotism există ceva mai scandalos decât erotismul teoretizat până acum. Dezumanizarea produsă sclavilor de-a lungul istoriei se regăseşte astăzi în coşul de gunoi al spiritului uman care este Tulburarea Psihică. Ea este elementul care pune sub semnul întrebării întregul spectru de valori ale lumii contemporane. Ea este fisura sistemului şi actul de acuzaţie a ordinii lucrurilor sociale.

Nu este cazul de a întoarce cu susul în jos straturile axiologice ale Psihicului profund şi cel superficial şi de a stabili o topică, aşa cum a încercat Freud, ci de a arăta faptul că omul nu este aşa de la natură aşa cum a încercat J.J. Rousseau. Ambele teze au comun faptul că deplâng starea omului contemporan. Nu este cazul de a face o distincţie exclusivistă între aceste două stări spre a le stabili ierarhia în a susţine teza întoarcerii la sălbăticie aşa cum el însuşi a încercat. Faptul că ulterior a revenit asupra acestei soluţii atestă inutilitatea unei astfel de încercări. Spiritul trebuie să se îndrepte mai degrabă spre viitor. Însă natural nu înseamnă neapărat sălbatic iar emancipat nu înseamnă neapărat artificial, nenatural.

Artificialismul în care s-a înscris omul occidental, în special în ultimele milenii are la bază obedienţa faţă de oficialităţile statale lansatoare de metafizici, de metode de judecare şi comportament. Acestea au fost aplicate sălbatic fapt ce a făcut din spiritul uman un element neautentic. Această mentalitate este cultivată sistematic de instituţiile sociale. Psihologia oficială a Universităţilor reflectă în special la începutul psihologiei abisale, această influenţă pe care tacit statul o alocă sistemului de învăţământ. Lucrurile s-au îmbunătăţit pe alocuri astăzi, când statul tinde din ce în ce mai clar către forma asistenţială. Psihologia abisală şi sociologia au fost introduse şi comentate pe larg în cadrul educaţional. Însă lipsa de progres în cazul primeia şi dezvoltarea ei în special pe comentarea ambiguităţilor şi erorilor sale, arată că ceva o ţine totuşi în loc că reflexele vechilor poziţii nu au dispărut încă. Nu se poate accepta că psihologia abisală este o disciplină încheiată, lăsând la o parte desele rectificări produse chiar de părinţii ei, măcar pentru faptul că astăzi societatea nu o ia mai deloc în seamă. Ori societatea ori psihologia abisală ori ambele au probleme de consolidare. Se poate spune că în goana lui după mergerea până la capăt cu adevărul Freud a ignorat dimensiunea socială a Psihicului. Această prejudecată strecurată în mentalitatea lui s-a întors astăzi împotriva edificiului pe care el l-a conceput. Psihologia abisală trebuie să iasă din pasivitate şi să ia atitudine. Trebuie să iasă din individualism către analiza structurilor comunitare. O astfel de analiză trebuie să fie la fel de curajoasă ca aceea a erotismului pe care Freud o realiza acum mai bine de 100 de ani.

În felul acesta psihologia trebuie să devine modelul pentru înţelegerea nu numai a individului, ci a societăţii însăşi. Consecinţele psihologiei asupra societăţii trebuie să fie aceleaşi ca şi cele asupra individului în psihoterapie. Căci modelul mentalităţii la care pacientul se obligă să renunţe ca efect al terapiei pentru a se adapta unei situaţii diferite decât cea în care această mentalitate s-a consolidat, se datorează însăşi revoluţiei pe scară restrânsă, individuală care se întâmplă în acest caz. Motivul intrării pacientului în psihoterapie este eşecul propriei mentalităţi în a optimiza existenţa sa, eşec ce poate fi regăsit la scară mult mai mare la nivelul socialului. De ce oare cu totul altfel este poziţia ştiinţelor abstracte şi celor naturale? De ce istoria, care are metode de lucru mult mai fragile decât cele ale psihologiei abisale, are o recunoaştere mai mare din partea autorităţilor? Ce ameninţă ea de fapt? La începuturile ei psihologia freudiană a fost ruşinos ignorată de oficialităţi sau greşit interpretată de ‘specialişti’, (sau special interpretată greşit), respinsă ca ‘ştiinţă evreiască’ în Germania, ca ‘ştiinţă nemţească’ în Franţa sau ca ‘ştiinţă imperialistă’ în lagărul comunist (Rudinesco).

Conflictul psihologiei abisale cu valorile tradiţionale este dat de incursiunea pe care ea o face la nivelul cadrului acestor valori. Căutând originile simptomului dar şi ale Psihicului în general, ea poate ameninţa să caute originea formei societăţii, în special a inegalităţii oamenilor, a nedreptăţii, a exploatării. O astfel de incursiune se dovedeşte fatală pentru valorile ermetice ale civilizaţiei căci aceste valori nu sunt universale. Ele se aplică doar la o anumită clasă şi nu la întreaga Umanitate. Atunci când Nietzsche spune că există o ‘morală de stăpâni’ şi o ‘morală de sclavi’, el înţelege că pretenţia de universalitate a moralei este o vorbă în vânt şi că ea îşi are originea într-o nedreptate irecuperabilă. Aceea după care unii oameni au dreptul să îşi însuşească o parte din truda altora. Nu există un drept divin, un drept natural ca unii să fie stăpânii altora, căci toţi oamenii au un statut identic. O astfel de afirmaţie poate dărâma un imperiu. Psihologia abisală coboară de pe podium valorile. Ea recunoaşte Instinctul în tot ceea ce are pretenţie de absolut, de total diferit, de incompatibil cu concretul uman, cu Instinctele (Brute). Astfel ideea că unii ar fi un fel de zei pe pământ este subminată. Indiferent de curentele care se pot constitui la un moment dat în psihologia abisală, toate se pot constitui în corpul ei cu condiţia să accepte acest lucru. În felul acesta bazele, ferimitatea întregii mentalităţi clasice sunt subminate. Este normal ca şi mentalitatea conservatoare să se apere faţă de consecinţele ce decurg din teoriile susţinute de psihologie, ca urmare a reflexelor clasice care supravieţuiesc în ea.

Recunoaşterea împărţirii lumii în ‘stăpâni’ şi ‘sclavi’ şi implicit a luptei de clasă, conduce societatea, momentul ei istoric la o criză profundă. Căci, analizate profund, aceste criterii de diferenţiere socială se dovedesc a fi relative iar valorile de dreptate, egalitate, libertate etc., se dovedesc a fi nişte himere. De aici până la revoltă socială nu mai este decât un pas. Or lipsa de rezolvare concretă, morală a acestei crize, este însăşi barajul care împiedică dezvoltarea psihologiei. Fără îndoială că fără întărirea morală a filosofiei sale, fără salvarea ei în acest mod, Kant nu ar fi recurs niciodată la o critică a raţiunii pure, prin care a subminat orice încercare teoretică de susţinere a unor astfel de concepte.

Teoria care se va prezenta aici arată că exploatarea sălbatică din perioada epocilor clasice este principalul factor al genezei Tulburărilor Psihice, prin consecinţele ei. (O astfel de teorie se delimitează net de vechile teorii din psihologia abisală, cu excepţia culturalismului american, prin faptul că introduce factorul social, mediul social ca fiind un element decisiv.) Este evident că bunăstarea obţinută artificial de către clasele protejate de dreptul divin, este convenabilă acestora şi prin ei specia poate atinge dezvoltări spirituale majore, însă toate acestea sunt anulate de stagnarea şi îndobitocirea celorlalţi, de lipsa lor de educaţie şi astfel totul este în van. Situaţia este la fel cu cea a unei exploatări neecologice a unor resurse naturale care poate produce mari dezastre. Experienţa nazismului, unde majoritatea cetăţenilor Germaniei, ţară care deţinea supremaţia culturală în secolul al XIX-lea, au aderat la o mişcare politică extremistă arată în ce mod elitismul sălbatic poate fi cauza pe termen lung a Tulburărilor Psihice.

 

 

1.4. Stigmatizarea omului cu Tulburări Psihice

Reputatul psihiatru francez H. Ey spune că ‘halucinaţia este pentru logica fiinţei psihice ceea ce este cancerul faţă de logica fiinţei vii’. Relaţia societăţii cu tulburatul psihic reflectă însăşi mentalitatea socială specifică unei astfel de societăţi. Tocmai de aceea cele mai ermetice societăţi sunt acelea în care tulburatul psihic este văzut cu foarte puţină îngăduinţă, după cum M. Foucault arată. Mentalitatea epocii clasice pe care el o expune se moşteneşte şi astăzi chiar şi în ţările cele mai avansate şi civilizate măcar ca relicvă. Considerarea acestui om ca fiind ‘bolnav’, denotă o astfel de mentalitate. Conceptul de ‘boală’ vehiculat în medicină vizează o anumită disfuncţie a Organismului sau a unei părţi a lui datorată fie unui agent organic, ca de exemplu un virus, fie a unui stimul puternic cu efect traumatizant. Când schizofrenicului i se spune ‘bolnav’, boala lui nu se referă la o disfuncţie organică, căci încă nu se ştie ce anume are creierul său. Ea se referă excluziv la gândirea şi comportamentul lui care sunt recunoscute ca ‘bolnave’. Sensul conceptului de ‘boală’ vizează o anormalitate, adică o deviere de la normal aşa cum cancerul este un fapt anormal găsit la cel bolnav şi negăsit la cel sănătos. Dacă Schizofrenia, Psihozele în general sunt boli atunci ele sunt boli datorită unor astfel de posibile anormalităţi organice şi nu datorită gândirii şi comportamentului lor care se regăsesc în structura omului normal în starea de ebrietate, în vise, în situaţia de oboseală, atunci când omul normal nu mai are puterea de a reprima aceste structuri bazale ale Psihicului. Căci ele par să aibă cel mai mult cauze organice spre deosebire de celelalte Tulburări Psihice. Însă un proverb spune că ‘gura nebunului adevăr grăieşte’ iar uneori adevărurile spuse de el sau semnalate de el sunt atât de dureroase încât este de preferat să i se spună ‘bolnav’.

Pentru mentalităţile ce se tem de adevăr pentru societăţile corupte şi pentru autorităţile ce apelează la argumentul puterii pentru a face o imagine falsă asupra Omului toate aceste teorii ale psihologiei abisale sunt blasfemii. Ele preferă comoda şi tradiţionala educaţie imprimându-i ideologii şi stiluri de viaţă provocatoare de confuzie şi Tulburări Psihice, orbindu-l pe acesta în recunoaşterea propriei naturi, implementându-i false idealuri şi convingându-l să le slujească pe ele. Acest demers foarte bine pus la punct de mii de ani, această maşinărie a dezumanizării ce supravieţuieşte artificial încă şi astăzi are marele său coşmar tocmai în a fi demascată. Omul cu Tulburări Psihice, ca deşeu al unei astfel de maşinării a falsităţii, fireşte că este în aceeaşi situaţie de stigmat pe baza acestei premise. Iar simptomele psihopatologice pot fi ameliorate odată cu o activitate utilă. Ele pot chiar dispărea dacă ritmul acestei activităţi este dus la extrem. Dacă se priveşte înapoi în istorie şi dacă se acceptă că psihopatologia este un dat ereditar nu mai este nici un fel de mirare faţă de cum unii oameni pot ajunge deşeuri ale societăţii.

Iată originile Tulburării Psihice pe care mentalitatea convenţională se fereşte să le accepte! Se va vedea mai târziu în amănunt în ce mod epuizarea ergotică este folosită pe larg atât de exploatatori, prin profitul economic obţinut ca urmare a exploatării, cât şi de cei exploataţi care astfel îşi amână întâlnirea cu conştiinţa lor încărcată. Spiritele puritane vor strâmba din nas ca urmare a acestui curaj de a afirma că tocmai ele, care doresc binele societăţii ar putea să provoace o astfel de dezordine prin provocarea unei tensiuni pentru ca apoi tot ele să le ‘vindece’ prin oferirea posibilităţii de ergoterapie economică. Dar presupusa ergoterapie economică nu este o terapie cât mai degrabă însăşi originea Tulburării Psihice asemenea drogurilor. În ce măsură o astfel de mentalitate virusează cele mai curajoase intuiţii se poate observa în cazul lui Marx, care pe lângă multe intuiţii valoroase, a emis şi teorii aflate la antipodul acestora (de aici şi eşecul comunismului ca experienţă socială), cum este şi aceea care spune că ‘munca l-a făcut pe om’. O astfel de afirmaţie trebuie luată ca trunchiată, ca incompletă, lipsindu-i cuvântul ‘neom’, care ar continua-o.

În disputa lui cu Charcot, referindu-se la reducerea artificială a tulburărilor nevrotice produse de acesta prin hipnoză, Babinski a spus unul dintre cele mai profunde adevăruri spuse vreodată, un adevăr de care nici el nu şi-a dat seama perfect, reducându-l doar la Nevroza Isterică: ‘isteria este o boală produsă prin sugestie şi tot prin sugestie vindecată’. O astfel de situaţie este cea a Tulburărilor Psihice în general iar ‘sugestia’ este a întregii mentalităţi, dată da maşinăria unei societăţi putrede. Psihiatrii şi însuşi Babinski, sunt suficient de în măsură să înţeleagă faptul că tulburaţii psihic sunt victime a acestei jungle politicoase care este societatea. Din păcate situaţia lor socială îi împiedică să o spună deschis tocmai datorită implicării lor în acest proces adică a subordonării lor faţă de autorităţile sociale.

Acest vis urât al societăţilor nevrotice, tulburatul psihic, este urma nemuşamalizată a unei astfel de politici. Toate societăţile corupte încearcă să îl lege în lanţuri şi să ascundă cruntul adevăr care se ascunde în spatele Tulburării Psihice la fel cum criminalul însuşi îşi ascunde urmele. Aşa s-a făcut în trecut când ‘cei vinovaţi pentru faptul de a se fi lăsat posedaţi de diavol’ erau ‘trataţi’ în mod specific. Evreilor, cei atât de persecutaţi de-a lungul istoriei, li se reproşa din partea regimului nazist, printre altele, şi faptul de a fi perverşi sexual. Culmea îndobitocirii este faimoasa declaraţie a sovieticilor care au declarat că Tulburările Psihice ar fi dispărut din Uniunea Sovietică după ce ei au ajuns la putere...

De la Freud, problema tulburatului psihic a rămas suspendată în aer până la apariţia curentului antipsihiatric care neagă legitimitatea psihiatriei clasice, a metodelor sale de lucru. Antipsihiatria a avut profunda intuiţie de a arăta că sub incidenţa psihiatrică intră acele elemente indezirabile societăţii iar actul psihiatric nu ar conţine altceva decât exercitarea reprimării puterii asupra claselor exploatate. Acest curent a ajuns până la nihilismul instituţional absolut, până la nihilismul nosologic al contestării conceptului de ‘pacient’. Psihiatria actuală recunoaşte faptul că ofensiva antipsihiatrică a condus la întărirea psihiatriei însăşi, la relaxarea şi umanizarea modului său de raportare la tulburatul psihic iar ecoul adânc la nivel politic pe care acest curent l-a avut în rândul societăţii arată resorturile sociale profunde implicate aici.

 

 

1.5. Contraofensiva psihologiei abisale

‘Lupta de clasă’ teoretizată de Marx are o importanţă fundamentală nu atât datorită unei stari a omului de rând predispus în a face revoluţii ci datorită unei nevoi de schimbare a unui stil de viaţă traumatizant. Este evident că raportarea la el este indispensabilă. Însă, în ciuda unor intuiţii veritabile, demersul lui Marx este în mare parte utopic dacă nu chiar greşit. De aceea raportarea la el pe parcursul textului va fi una mai curând critică. Marx are meritul de a fi teoretizat sistematic lupta de clasă, cu toate că nu a făcut-o complet iar ea fusese recunoscută cu mult înaintea lui. Însă el nu ajunge să înţeleagă suficient maşinăria ‘alienării sociale’, el nu ajunge să înţeleagă Tulburările Psihice ce decurg din această maşinărie şi nu a determinat un cadru conceptual concret, ştiinţific, mulţumindu-se cu unul filosofic încrustrat într-unul sociologic. Este evident că lecţia freudiană este marea lecţie pe care Marx nu o are. Din acest punct de vedere însăşi concepţia sa asupra societăţii a fost una eronată pentru că nu i-a înţeles principiul, adică Omul. El nu trebuia să îl caute în filosofia hegeliană ci trebuia să-l caute în spitalele de psihiatrie, în organizarea societăţii primitive, în credinţele sale începând cu cele mai vechi şi terminând cu cele mai moderne. Omul este punctul comun al acestor manifestări. S-ar fi creat astfel un cadru teoretic ce permite înţelegerea diversităţii sale ci nu în dorinţele sale ulterioare. Omului lui Marx, redus la stomac şi la lupta de clasă, îi lipseşte tocmai Sexualitatea pe care o teoretizează Freud şi astfel teoria sa nu s-a putut menţine în timp asemenea individului fără specie. Practic fiecare dintre cei doi are în celălalt lipsa din propria teorie. Marx ignoră individul ca sumă de nevoi iar Freud ignoră factorul politic.

Sexualitatea a fost înţeleasă foarte profund de către Freud dar pe de altă parte lui îi lipseşte tocmai ceea ce era bun la Nietzsche şi Marx după cum se va vedea în parcurgerea textului. Atunci când psihanaliza a luat fiinţă prin analiza Sexualităţii, a modului în care ea se infiltrează în viaţa particulară a insului ea a produs un imens scandal. Acesta s-a datorat nu atât faptului că a atacat o problemă emoţională delicată, ci datorită faptului că a atacat un model de gândire şi prin aceasta chiar un model social. Căci modul de gândire a individului este o oglindă a modului de gândire general la care el se raportează necontenit. Psihologia abisală şi psihanaliza generală au descoperit originea conflictului psihic care determină Nevroza în manifestările Sexualităţii. Termenul ‘sexualitate’ a luat un sens mult mai larg după ce mai întâi era restrâns la domeniul somatic. Freud a fost încurajat să propună Sexualitatea ca moment primar al evoluţiei psihice tocmai datorită investigaţiei psihicului nevroticilor implementat până la saturaţie de Libido.

Punctul de cotitură în extinderea conceptului de ‘sexualitate’, aşa cum apare el mai târziu în opera lui Freud, îl constituie manifestările sexuale infantile pe care cura psihanalitică le descoperea pe parcursul analizei, fapt ce a condus la apariţia conceptului de ‘sexualitate infantilă’. Acest concept impunea extinderea în zona Psihicului a Sexualităţii. Până atunci ea era văzută ca somatică datorită înţelegerii faptului că copilul nu manifestă aceste tendinţe ca urmare a organelor genitale care la el sunt imature. Asta l-a dus pe Freud la considerarea ei ca având temeiuri psihice. Primele manifestări ale Sexualităţii sunt primele manifestări a Instinctului Nutritiv al copilului, suptul după Freud. Această perioadă timpurie din viaţa Omului înseamnă, după el, manifestarea unei perioade de dezvoltare a Sexualităţii Infantile şi anume ‘Faza Orală’. Freud susţine mai departe că copilul ar trece la alte câteva astfel de Faze, cea ‘Anală’ şi cea ‘Genitală’, fiecare având şi ea la rândul ei alte subfaze de dezvoltare. Observarea modului în care nevroticul rămâne afectat de aceste experienţe sexuale infantile l-a condus pe Freud la înţelegerea faptului că copilăria este decisivă pentru dezvoltarea psihică ulterioară a Omului. El considera că forma Psihicului este dată în special de puterea sau norocul de a trece prin aceste presupuse stadii de dezvoltare sexuală care până la urmă se consolidează în Sexualitatea Adultă normală.

Recunoaşterea experienţelor trecute în formarea constituţiei psihice în mod hotărâtor şi ireversibil este marele pas pe care psihologia freudiană l-a făcut. Însă nu este suficient în a lua în calcul doar copilăria. Copilul nu ‘vine pe lume’ aşa cum se consideră ci el este în lume dintotdeauna, prin părinţii, bunicii şi tot arborele său genealogic. Vârsta lui este chiar vârsta Omenirii. Dacă psihanaliza de până acum s-a concentrat pe investigarea şi sondarea vârstei infantile, ea trebuie mai departe să pătrundă dincolo de prima copilărie în Psihicul Uman şi anume în experienţele genealogice, istorice ale speciei şi ale individului. Jung a încercat să ţină cont de acest lucru însă tratarea acestei direcţii ştiinţifice este una superficială. Din pcate acesta s-a mulţumit să facă o psihologie comparată între mitologie şi acesta în loc să identifice concret aceste experienţe genealogice şi apoi să le pună în relaţie cu Psihicul Uman modern. Din acest motiv el uneori a ieşit din domeniul psihologiei abisale renunţând la premisele instinctuale ale ei.

Freud însă s-a lăsat pradă concepţiei unicauzaliste despre psihic refuzând orizonturile ce se deschideau analizei dincolo de comportamentul sexual infantil care în anumite cazuri este mai pregnant iar în altele mai atenuat. Teoria anaclisisului face un pas spre înţelegerea combinativă a fenomenului psihic însă nu merge mai departe. Această teorie duce mai departe această intuiţie şi o extinde la întregul Psihic prin teoria Fuziunii. Din păcate în teoriile freudiene latura socială se vede foarte puţin ceea ce este anormal. Căci Omul este un zoon politikon. Dacă şi-ar fi deschis investigaţiile către mediul social şi le-ar fi coroborat cu cele despre erotism pe care le-a făcut foarte minuţios psihologia abisală ar fi fost astăzi mult mai solidă. Căci după cum deja s-a spus mai sus dinamica structurii sociale forţele care guvernează această structură se reflectă fidel în Psihicul Uman. Intuiţia lui Nietzsche despre ‘moralele de stăpâni’ şi ‘moralele de sclavi’ va fi preluată în această teorie şi dusă la consecinţele sale neînchipuite.

Împărţirea lumii (sociale) implică toţi membrii care se înscriu în societatea umană. Tensiunea dintre acceste două tipuri de clase sociale este nucleul tuturor tensiunilor sociale. După cum se va vedea din text Sexualitatea însăşi, aşa cum a fost ea teoretizată de psihologia abisală tradiţională, este expresia acestei tensiuni. Iar diferenţierea ei faţă de cea Animală se explică prin influenţa milioanelor de ani de viaţă socială la care aceasta a fost supusă. Izolarea ontogenetistă a psihologiei freudiene a dus la concepţia după care între cea Umană şi cea Animală există o prăpastie de netrecut. Marea eroare a lui Freud este aceea că a imaginat încă din germene Sexualitatea Umană ca fiind psihopatologistă, în loc să considere invers, anume că ea devine astfel sub influenţa tensiunilor sociale. Este însă logic ca între cele două feluri de Sexualitate trebuie să fie continuitate şi nu sciziune. Aşa cum apare el în psihologia freudiană conceptul de ‘sexualitate’ nu îşi poate modifica elementele ca tendinţele agresive sau oedipiene. Acest concept devine foarte ambiguu, întinzându-se atât în zona instinctuală cât şi în cea psihică.

Dorinţa de schimbare, prin analiza modelelor sociale, prin scoaterea la lumină a sensurilor lor ascunse, a fost limitată probabil de către frica sa personală de revoltă socială cum este şi firesc. Consecinţele acestor investigaţii nu puteau fi concepute la acea dată decât in limitele concepţiilor politice ale lui Marx. Freud însă nu se putea angaja în aşa ceva datorită inclusiv statutului său social. Teoria Sexualităţii este ea însăşi un compromis între acestea două prin extinderea abuzivă a acestui concept aşa cum este teoretizat de Freud. Modelul ei este celebra teorie freudiană asupra Visului. Prin Sexualitate se putea în acelaşi timp arăta şi ipocrizia societăţii dar şi ceea ce ascund adevăratele forţe care guvernează Psihicul Omenesc adică sciziunile sociale. Acesta a fost modelul pe care Freud şi freudiştii l-au adoptat fie şi inconştient pentru a evita revoltele sociale care s-ar fi întrezărit dacă ar fi atacat frontal problema socială ca urmare a formării şi beneficiului realizat de însuşi statutul social al acestor teoreticieni. Tocmai de aceea un Nietzsche, care nu a beneficiat de un astfel de sistem, nu a ezitat să recunoască nedreptatea profundă a regulilor sociale.

Iată cum din scandalul Sexualităţii se ajunge până la urmă la pactul inconştient al Sexualităţii, la o înţelegere tacită a lui Freud cu mentalitatea specifică a societăţii de tip clasic. În momentul în care psihanaliza s-a dovedit a fi practică funcţională de tratare a Nevrozelor şi deci tezele sale cu privire la sensurile ascunse ale gândurilor şi acţiunilor umane s-au dovedit adevărate, societatea a trebuit să-i facă o ‘reparaţie’ lui Freud. Calitatea lui a făcut ca el să devină apărătorul modelului social după ce mai întâi l-a deconspirat.

Teoria freudiană a sexualităţii este pe de-o parte adevărată pentru că, după cum se va vedea, conflictul social se poate transfera către Sexualitate dar ea este falsă pe de altă parte pentru că nu în ea rezidă conflictul prim, originar. Extinderea conceptului de ‘sexualitate’ către acest conflict originar, extindere pe care Freud a operat-o mai ales către sfârşitul operei sale este şi ea pe de o parte îndreptăţită dar pe de alta nu. C. G. Jung a oferit chiar plusaţii acestei mentalităţi cu unele teorii ale sale. Având aceste posibilităţi de alegere el a făcut o ofertă mai bună spiritului tradiţionalist alegând cea de-a doua variantă şi anume că Sexualitatea nu este esenţială pentru sistemul psihic. În schimbul renumelui de ‘profet al secolului al XX-lea’, Jung a făcut un mare serviciu modelului social tradiţional ascunzându-i tensiunile în preistorie ca pe nişte adevărate deşeuri radioactive prin dezvoltarea teoriei sale asupra arhetipurilor. În ciuda unor simpatii politice răzleţe şi tranzitorii factorul social şi problemele etice ce decurg din el are o prezenţă minusculă în teoriile sale.

Opera lui Freud nu este doar o simplă dezvoltare ştiinţifică şi psihologia în general nu trebuie să fie doar o muncă izolată de laborator. Ea este o încercare dramatică de revigorare spirituală, morală cu clare implicaţii comportamentale şi emoţionale prin latura ei psihoterapeutică. Chiar dacă uneori psihanalistul se izolează în cabinet pentru pacientul său el este un nucleu social. Freud a tras voalul moralei burgheze şi a observat excreşcenţele cancerigene ale spiritului burghez suprainfiltrat de Libidoul inhibat, deturnat de la scopul său normal. El a teoretizat o psihologie a Sexualităţii iar acest fapt datorită momentului strict medical al carierei sale, respectiv tratarea psihanalitică a Nevrozelor în special a celei Isterice. Impactul unui asemenea eveniment, al unei astfel de descoperiri a fost suficient de mare pentru ca Sexualitatea, care era evident implicată în simptomele nevrotice, să fie extinsă asupra tuturor Tulburărilor Psihice. Clasificarea acestora era încă rudimentară iar conceptul de ‘nevroză a ajuns să fie la un moment dat extins asupra întregului lor spectru de către Freud. Până şi Schizofrenia era definită ca Nevroză Narcisică. Problema este că însăşi Sexualitatea, Libidoul care apare în mod evident în Nevroze este doar un voal, un mod de exprimare sexual a unui conflict mai profund decât cel sexual. Însă el nu a ţinut seama că acest mod de exprimare apare mai puţin în alte Tulburări Psihice. Cu toate astea, Freud a continuat analiza concentrată pe Sexualitate şi la alte Tulburări, diferite de Nevroze. Poate şi din această cauză el le numea Nevroze şi pe celelalte iar unele eşecuri terapeutice l-au făcut să dea explicaţii auxiliare. Cu toate acestea însuşi faptul că rezultatele curei nu sunt aceleaşi ca în Nevroze şi la celelalte Tulburări Psihice, face să trebuiască pus sub semnul îndoielii rolul libidoului în geneza anumitor Tulburări Psihice unde este evidentă influenţa socială. De exemplu, în timp ce Sexualitatea implicată de Nevroze, după cum se va vedea, este doar un transfer al acestor cauze către ea, în alte astfel de Tulburarea de Personalitate de tip Exploziv sau cea de tip Evitant (după denumirea DSM) socialul se vede mai pregnant.

Rolul societăţii este recunoscut de Freud ca secundar însă faţă de Sexualitate, deşi lucrurile stau exact pe dos şi el tratează doar în treacăt problema societăţii. El se mulţumeşte să o înţeleagă simplist, crezând că tulburările sociale sunt ulterioare celor libidinale, deci individuale. El ajunge astfel în capcana unei aporii privind întâietatea Individ-Societate mizând pe faptul că suma indivizilor formează societatea, deci individul ar preceda-o pe aceasta. Astfel că, crede el, dacă individul este cauza societăţii şi ea moşteneşte cauza ca orice efect. Lucrurile însă nu pot fi înţelese simplist, căci între individ şi societate există o relaţie retroactivă, de autoreglare, ce se stabileşte de mii de ani. Toate reperele sociale sunt sedimentate genetic în Comportamentul Uman iar ceea ce pare a fi individual este de fapt social chiar dacă în societatea dezvoltată nu mai pot fi găsite astfel de repere în mod concret. De aceea o încercare de înţelegere a psihologiei abisale nu trebuie să se mulţumească cu analiza individului izolat, adică cu fiinţa ontogenetică ci aceasta trebuie înţeleasă în însăşi lumina fiinţei filogenetice, adică a speciei. Freud se mulţumeşte să postuleze refularea libidinală ca factorul primar al Tulburărilor Psihice dar fără a pune această refulare în relaţie cu dinamica socială şi de aceea o astfel de teorie are defectul de a fi suspendată în aer din punct de vedere genealogic, adică de a fi luată ca postulat şi nu de a fi explicată ea însăşi prin ceva mai profund. Prin urmare, psihologia abisală freudiană rupe ereditatea de viaţa individului, rupe societatea de individ, ceea ce o face unilaterală. Numeroasele sale retuşări arată provizoratul şi zbaterea pentru îmbunătăţirea acestor teorii.

După cum se va vedea, sociologia generală este parte integrantă din psihologia abisală iar evoluţia socială este singură în măsură să explice suficient evoluţia şi consolidarea sistemului psihic uman. Dincolo de ipocrizia sexuală se ascunde o ipocrizie mult mai mare, cea socială. Iar dacă psihologia abisală este cadrul conceptual ce legitimează actul psihanalitic, atunci însăşi psihanaliza trebuie să iasă din ghetou, din izolarea faţă de programele oficiale de educaţie, prin trecerea de la terapia Nevrozelor la terapia generală a societăţii. Întemeierea sociologică a psihologiei abisale este primul pas al acestei psihanalize sociale. Ea reprezintă punctul de plecare al unui demers teoretic mult mai vast de rejudecare a ştiinţelor umaniste şi sociale. Implicarea politică a psihologiei abisale este inevitabilă, cel puţin ca mod de gândire dacă nu şi ca acţiune. Căci ea nu trebuie să se limiteze la închiderea în sine a omului de ştiinţă. Cel puţin acest stadiu nu poate fi decât unul de început. Căci ea trebuie să fie încă şi mai mult decât a fost până acum adică una practică. De la nevroticul cu care ea s-a retras în cabinetul de psihoterapie, psihanaliza trebuie să caute în societate cauzele tulburării nevrotice ultime. Ea trebuie să facă cura societăţii mai degrabă decât de a ‘vindeca’ nevroticul şi a-l arunca din nou inutil în mrejele falselor mentalităţi. De aceea extrapolând, din exilarea impusă în parte chiar de ea însăşi, din dificultăţile metodei şi contradicţiile discursului, ceea ce a făcut-o pradă ironiei ştiinţei, din oaia neagră a ştiinţei, psihologia trebuie să devină cea mai eroică dintre ştiinţe şi să dovedească această calitate devenind acuzatoare din acuzată.

Freud nu a avut curajul unei asemenea contraofensive şi obtuzitatea epocii sale nu a permis acest lucru, fiindu-i greu să impună chiar şi teoria Refulării. Şi fireşte că o teorie ce îşi propune să demaşte toate subterfugiile exploatării sălbatice nu ar fi avut nici o şansă de înflorire fără o latură practică, concretă, ceea ce a fost însă, pe de altă parte şi compromisul ei. De aceea psihanaliza s-a autoizolat în câmpul Nevrozelor şi dacă nu se reformează ea nu ar avea alte posibilităţi decât să fie în continuare ignorată asemenea lor. Căci inclusiv în cele mai civilizate ţări autorităţile nu trimit nevrozele la psihanalist ci se încearcă psihoterapii mai puţin costisitoare dar cu rezultate mai slabe. Criza psihanalizei de care se vorbeşte de câteva decenii bune chiar în comunitatea psihanalitică, nu este o criză a tehnicii, nu acestea trebuiesc îmbunătăţite. Atitudinea ei socială trebuie schimbată. Educaţia pe care ea o propune astăzi, sinceritatea ei este una superficială, referitoare doar la isprăvile Libidoului şi nu una care să permită acomodarea cât mai optimă a insului în societate. Suferinţa colosală a nevroticului este redusă doar la un nivel în care acesta să o poată duce cumva la capăt şi se limitează doar la cei ce îşi pot permite financiar un astfel de tratament. Intervenţia sa este limitată doar la un anumit sector, sector ce pare nepericulos pentru educaţia globală.

Dacă Freud are pretenţia de a epuiza toate secretele Psihicului Uman prin Sexualitate, atunci această pretenţie este una naivă. Căci dacă Psihicul ar fi înţeles suficient, atunci multe din problemele sociale ar fi şi ele înţelese, în timp ce astăzi lumea evoluează atât de imprevizibil iar teoreticienii sfârşitului de secol XX s-au plâns din ce în ce mai clar de acest lucru. Libertatea sexuală de după cel de-al doilea război mondial a făcut alte probleme iar nevrozele au început să fi mai rare. Psihanaliza s-a găsit din ce în ce mai rar în faţa Nevrozei şi mai mult în faţa altor Structuri Psihopatologice. Practic ea şi-a mutat centrul de greutate. Libertatea adusă de civilizaţia contemporană a arătat alte probleme mult mai teribile decât Nevroza care sălăşuiau dincolo de ea. Omul cu şobolani nu s-a vindecat miraculos aşa cum ar fi trebuit şi dincolo de nevroza sa rezolvată existau alte resorturi mai teribile. Această libertate contemporană a condus la dezvăluirea problemelor existente deja şi nu la ascunderea lor mocnită aşa cum se făcuse înainte. Şi astfel lucrurile nu au degenerat şi mai rău, cum a fost cu explozia simptomelor psihopatologice la nivel global în tot ceea ce a însemnat extrema dreaptă occidentală. Din păcate astăzi Depresiile au început să ia locul vechilor Nevroze şi în viitor ele vor fi şi mai vizibile. Psihanaliza trebuie să fac ceva pentru a le întâmpina. Revizuirea teoretică a psihologiei abisale este primul pas.

Ce trebuie arătat este faptul că conceptul de ‘sexualitate’, fie ea şi extinsă dincolo de genitalitate, conţine numeroase ambiguităţi şi insuficienţe. Freud a clarificat multe lucruri în legătură cu Omul, cu Psihicul lui, însă astăzi se simte din ce în ce mai mult că acesta a rămas totuşi necunoscut. Nici Freud nu neagă acest lucru. Este evident că toate supoziţiile sale teoretice, toate teoriile sale despre Sexualitate au omis sau au ascuns ceva ce face ca Psihicul Omului să fie încă necunoscut. Ceva nu este în regulă şi asemenea unui exerciţiu aritmetic al cărui rezultat nu corespunde, el trebuie luat de la capăt pentru a observa unde este greşeala.

Departe de a nega rolul Sexualităţii în geneza Tulburărilor Psihice, care în Nevroze apare cel mai evident, totuşi trebuie mers mai departe. Ea nu poate explica doar prin sine însăşi dramatismul Tulburărilor Psihice şi nici chiar al Nevrozei unde îşi are punctul forte. După cum se va vedea, ea este doar o parte din geneza Tulburărilor Psihice. Dincolo de ea alţi factori, mai profunzi, determină Psihopatologia umană. Trebuie văzut de ce abstinenţa sexuală poate produce Nevroze la unii, Tulburări Psihice mult mai uşoare la alţii şi chiar nici un fel de tulburare psihică la alţii. Fireşte că Freud a luat în calcul şi aceste elemente heterogene. Dar le-a inclus în mult prea largul său concept de ‘sexualitate’ ceea ce a produs confuzii atât în rândul diletanţilor, cât şi în cel al cercetătorilor atenţi.

După cum s-a amintit deja, celebrul curent antipsihiatric a sfârşit printr-un compromis, la fel cum conceptul de ‘sexualitate’ al lui Freud este un compromis cu mentalitatea tradiţionalistă, convenţională. Reparaţia pe care societatea a făcut-o autorilor, este un mecanism identic cu corupţia, făcând din aceştia nişte împăcaţi ai modelului în vigoare; fireşte că în momentul în care aceşti autori şi-au câştigat notorietatea, ajungând membrii ai unei clase de sus era absurd să continue un program care se opunea modelului dat. Tot ce au făcut ei nu a fost decât să recunoască greşeala de a fi contestat conceptul de ‘boală psihică’. O asemenea exagerare a devenit motivul pentru a considera întreaga concepţie antipsihiatrică ca fiind eronată, mai ales în ceea ce priveşte profunda intuiţie cu privire la rolul pe care psihiatria încă îl joacă în promovarea unei mentalităţi oficiale. Şi aici nu psihiatria este cea atacată, căci acest statut va fi mereu adoptat de ea şi este justificabil acest lucru, ci însăşi mentalitatea socială care determină marile probleme cu care se confruntă instituţiile psihiatrice.

Antipsihiatria influenţată în mare parte de curentul culturalist american din cadrul psihologiei abisale din anii 50, prezintă de fapt o obiectivare a unei prejudecăţi comune şi anume că societatea este de fapt bolnavă, cu evidentă tendinţă de a scoate basma curată individul. Aporia priorităţii Individ-Societate este întoarsă în sens invers faţă de alegerea freudiană aici. O astfel de concepţie este la extrema cealaltă a stigmatizării tulburatului psihic şi se dovedeşte a fi de fapt o inepţie. Căci la fel individul este rupt de societate, considerând de data asta societatea ca fiind bolnavă. Această concepţie se datorează pe de o parte şi afectivităţii exagerate a foştilor psihiatrii, care ulterior au întemeiat curentul, faţă de pacienţi. Aici este implicată bruta credinţă conform căreia el are dreptate şi cei ce nu aderă la credinţa lui sunt ‘nebuni’, ce conduce la teoria salvării individului de ceilalţi indivizi.

În acest fel teoriile îndrăzneţe au fost domesticite într-un fel sau altul, prin diferite mijloace, de către mentalitatea tradiţionalistă. Sinceritatea lor bineintenţionată a fost trunchiată de aceste resorturi, psihologia abisală rămânând oarecum la jumătatea drumului. Cu toate astea în numele marilor nenorociri care s-au întâmplat de-a lungul istoriei adevărul trebuie spus fără menajamente oricât de dureros ar fi, tocmai pentru a revigora Umanitatea, pentru a o face să înţeleagă periculozitatea unor anumite fapte ale sale.

1.6. Revizuirea psihologiei abisale

Contra psihologiei abisale s-a adus argumentul aproape universal cu privire la biologismul ei. Fireşte însă că acest tip de obiecţie nu are mai nimic ştiinţific în el, fiind doar unul pasional, legat de scandalul Inconştientului. Freud a făcut o observaţie epocală. A observat că un impuls, o cerinţă adusă unui subiect aflat în stare de hipnoză spre a fi realizată în perioada posthipnotică, face ca acesta să raţionalizeze actul său îndeplinit după ieşirea din această stare şi să-i găsească explicaţii provizorii, altele decât cea reală care era înnsăşi comanda dată în starea hipnotică. El şi-a pus problema dacă nu tot la fel ar sta lucrurile şi cu discursul Comportamentului şi Gândirii în general. S-a arătat deja mai sus în ce mod o astfel de teorie era în stare să compromită dualismul tradiţional occidental în materie de etică în special. Căci dacă Omul este în stare de a acţiona în virtutea unor impulsuri necunoscute şi nedeclarate în comportamentul său, atunci acestea pot pătrunde şi acţiona în cele mai ‘pure’ dorinţe şi acţiuni umane. Credinţa populară că popa una zice şi alta face avea întemeiere ştiinţifică şi risca să fie extinsă şi în ograda altor autorităţi sociale.

Reproşul de biologism pretinde în mod absurd că ceea ce este biologic nu ar fi relevant pentru suflet. Biologismul a primit numele de reducţionism de la filosofi subţiri ce împânzesc secolul al XX-lea la fel ca şi Universităţile la care ei predau. Anticii nu ar fi adus niciodată acuza de reducţionism unei teorii. Dar iată ce spune un mare modern, I. Kant, în ‘Critica facultăţii de judecare’: ‘Mi se pare deci că putem fi întru totul de acord cu Epicur că orice desfătare este senzaţie animalică, adică corporală, chiar dacă e provocată de concepte care trezesc idei estetice; prin aceasta nu dăunăm câtuşi de puţin sentimentului spiritual de respect pentru idei morale’ ( Ed. Trei; 1997, p.170). Obiecţia de ‘biologism excesiv’ este una care vine pe fondul unui dualism ambivalent. În loc să se arate ce anume este fals în psihologia abisală, se recomandă sciziunea între spirit şi biologic.

Fireşte că o astfel de ipoteză este menită să provoace confuzie în modul de înţelegere tradiţionalist al Psihicului. În momentul în care Comportamentul Intenţional, conştient sau Gândirea Intenţional-declarată, conştientă concepute până în acel moment ca fiind elementele principale şi esenţiale ale Psihicului, se dovedesc a avea în spatele lor un susţinător mai important, asemenea corpului scufundat al aisbergului, psihologia a luat o altă turnură şi Psihicul a încetat să mai fie sinonim cu ceea ce se percepea empiric nemijlocit. Dacă I. Kant a refuzat să-i recunoască psihologiei statutul de ştiinţă, asta s-a datorat faptului că Psihicul era confundat cu acest dat empiric, după cum durerile de stomac sau orice senzaţie viscerală, nu pot constitui ştiinţa anatomiei. Însă în momentul în care obiectul psihologiei nu mai este unul descriptiv, introspectiv ci unul care încearcă să descopere sensuri determinative ale acestor stări şi a momentelor când Conştiinţa în forma sa diurnă dispare atunci psihologia abisală se poate foarte bine întemeia ca ştiinţă. Căci în acel moment nu Gândirea predilectă face legea Comportamentului. Prin aceasta, obiectul psihologiei este structurat chiar de pasiunile Omului şi nu neapărat de perceperea finită, empirică, introspectivă, a acestora. Iar dacă se poate stabili o relaţie între aceste două fenomene, atunci şi stările de conştiinţă pot face obiectul psihologiei. Acesta nu mai este dat sub raportul descriptiv, aşa cum le imagina Kant atunci când contesta o astfel de posibilitate ci mai ales sub raportul dinamic, structural.

O astfel de doctrină a fost criticată înainte să apară, pe baza unei intuiţii germinale de factură filosofică, respectiv datorită faptului că ar subscrie unui determinism obscur. Determinismul în cauză nu este obscur decât pentru conceptele confuze ale filosofiei. În abordarea unei probleme atât de majore, fireşte că determinismul pare absurd, aşa cum copilului i se par absurde multe dintre gesturile adultului. Însă într-un domeniu limitat, posibil de abordat ştiinţific cum este Psihicul Uman, determinismul este însăşi cheia aplicării sale şi a ştiinţei în general. Psihicul este o construcţie ereditară asemenea Fiziologicului însuşi. Istoria omenirii este corpul său şi rezumatul ei sunt tocmai Structurile Psihice. Toate reperele omenirii se regăsesc în Comportamentul Uman ulterior, despărţit poate de sute de mii de ani. De aceea fondul profund al Psihicului, Inconştientul, nu trebuie văzut ca o ipoteză, aşa cum încearcă Freud să justifice psihologia abisală. El trebuie luat ca pe o condiţie sine qva non a Comportamentului Uman. Freud nu trebuia să etaleze un întreg spectru de demonstraţii, cerând parcă îndurare pentru ‘ipoteza’ sa. Dimpotrivă, opozanţii săi, adepţii psihologiei tradiţionale ar fi trebuit să explice ‘ipoteza conştiinţei’, ca opusă ca prin minune condiţiei biologice a omului. Cum apare ea? Cine îi dă împuternicire? Cum este ‘uitată’ partea biologică? etc. Fireşte că pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie mai întâi ca Omul să fi fost văzut dincolo de masca lui, ceea ce obtuzitatea ştiinţelor umaniste de la începutul secolului al XX-lea nu puteau face.

Acuzaţia de biologism excesiv este fireşte una grăbită care are cusurul dualismului filosofic. De fapt problema psihologiei abisale de până acum este tocmai aceea de a nu fi suficient de biologică în explicaţiile sale. Astfel că multe dintre teoriile ei se văd suspendate în aer fără vreo posibilitate de verificare şi fără coerenţa specifică ştiinţei. Or biologia trebuie să fie pentru psihologia abisală la fel cum matematica este pentru fizică adică principiile primeia trebuie să se reflecte în cea de-a doua. Psihologia trebuie să facă apel la argumentul biologic şi păcatul psihologiei abisale de până acum este acela de a o explica chiar prin prisma unor elemente nebiologice, luate ca premise. Apelul la biologie al psihologiei abisale este singurul mod de a face curăţenie în penuria de interpretări psihanalitice. Căci fără acest suport psihologia abisală este făcută după ureche, neavând niciodată şanse să fie recunoscută ca ştiinţă indiferent de succesele clinice ale aplicării sale psihanalitice. Încercarea curentului ‘culturalist’ american reprezentat de K. Horney, E. From sau Sullivan, de a face abstracţie de trecut (sau a-i acorda o importanţă secundară în raport cu ‘prezentul’ culturii, al epocii este una ce moare încă din faşă, căci însăşi culturalismul pare o istorie fără trecut.

Dacă aparatul psihic este implicat de suprastructurarea Pulsiunilor Instinctuale, o teorie asupra eredităţii Psihicului este indispensabilă, după cum însăşi Pulsiunea Instinctuală este în stare de evoluţie ereditară. Teoria determinismului ereditar în psihologie prezintă Omul nu ca sistem izolat de mediu, care îşi poate modifica propriul caracter sau fondul psihic în funcţie de capriciul momentan. Căci acesta nu poate apărea ca prin minune din nimic. Un sistem absolut izolat nu există în natură. Pentru a funcţiona el are nevoie de relaţii retroactive cu alte sisteme. În acelaşi fel Organismul Uman nu poate fi considerat independent de mediul său căruia i se adaptează psihic şi organic. Psihanaliza a demonstrat suficient că multe din actele pe care cineva ar vrea să le considere spontane purtând caracteristica ‘aşa mi-a venit’, sunt de fapt explicabile în mod determinist tocmai pentru că actul respectiv este o piesă dintr-un sistem mai larg ce se raportează la mediu.

Funcţia ereditară a Psihicului a fost doar parţial observată de Freud şi asta s-a amintit deja mai sus. El s-a limitat la a spune că în unele cazuri de Nevroze predecesorii suferiseră de boli venerice la un moment dat. Din păcate chiar şi această portiţă ereditaristă dezvoltată de Freud este supusă celei ontogenetiste, legată de aşanumitele Stadii de Evoluţie Libidinală. Este însă greu de acceptat că în condiţiile în care întregul Organism este o corespondenţă, o continuare a predecesorilor, Psihicul ar începe de fiecare dată de la zero pentru ca apoi să evolueze în copilărie, unde s-ar decide Structura Psihopatologică a viitorului adult cum spune Freud. Organismul ar reîncepe o construcţie dificilă şi epuizantă astfel. Mult mai fluentă este ideea că întreaga construcţie este deja moştenită de copil, pentru ca apoi să o ducă mai departe. Căci, forţat să o ia de la început Omul ar fi mai degrabă un sălbatic iar inserţia sa în social nu ar fi o continuitate, ci o eternă reîntoarcere. S-ar putea oare susţine că un sălbatic de vârstă mică sau chiar un animal crescut în condiţii umane, cu alăptare maternă şi cu toate privilegiile umane, în momentul în care i se întâmplă experienţele pe care Freud le consideră decisive pentru formarea sa ulterioară, ca ameninţarea cu castrarea sau asistarea la o scenă erotică între părinţi, ar deveni la un moment dat nevrotic ca urmare a unei regresii la astfel de presupuse repere emoţionale? După teoriile lui Freud acest lucru ar trebui să se întâmple căci el reduce cauzalitatea Nevrozei la aceste experienţe pe care le consideră primare. Cu toate acestea răspunsul este negativ şi la fel se poate spune şi despre teoria Stadiilor de Evoluţie Libidinală sau orice fel de teorie ontogenetistă. Căci Nevroza este o tulburare specifică civilizaţiei omeneşti avansate.

Pe de altă parte credinţa lui Pavlov că se poate ajunge la Nevroză prin administrarea de şocuri electrice câinilor în timp ce încercau să mănânce este greşită. Căci aceasta nu se reduce la simplul conflict psihic, ci acest conflict trebuie să aibă anumite elemente beligerante, ele trebuie să fie condiţionate intern, prin educaţie, ci nu extern. (Aşa se face că conceptul de ‘nevroză astenică’ vehiculat de şcolile psihiatrice din blocul comunist şi care este condiţionat de presiuni exterioare, este recunoscut de şcolile occidentale ca fiind Stres şi nu Nevroză.) Tocmai de aceea, ţinând cont că toţi copiii din lume au cam aceleaşi experienţe timpurii, nu se poate găsi în aceste experienţe principiul Psihicului în general şi al Nevrozelor în particular. Deşi această perioadă a vieţii condiţionează aceste fenomene ca oricare alta. Pe de altă parte existenţa unor evoluţii psihice diferite la copiii crescuţi în aceleaşi condiţii (înfiaţi sau crescuţi la creşă), face ca teoria infantilistă să fie de nesusţinut. După cum se va vedea la Psihopatologie, Nevroza este un complicat proces genealogic iar frustrările infantile sunt asemenea picăturilor de apă într-un râu. Pornind de la această premisă, psihologia abisală va trebui pusă pe alte baze decât cele stabilite de Freud.

Freud a avut o prejudecată esenţială care se poate vedea pe tot parcursul doctrinei sale şi anume aceea de a considera că psihopatologicul reprezintă normalul, principiul, în timp ce nepatologicul, este considerat ca fiind psihopatologicul care ‘s-a apărat’ reuşit. Astfel că, susţine el mai departe, copilul trece din faza de ‘pervers polimorf’ către aşanumitele Stadii de Evoluţie Libidinală. De aceea el consideră că starea psihopatologică este de fapt o regresie către aceste forme originare. Teoria expusă aici se opune acestei perspective, adoptând mai degrabă degenerativismul rousseauist, cu toate că nu acceptă teoria ‘sălbaticului fericit’ pe care o susţine J.J. Rousseau. Aici se susţine dimpotrivă capacitatea speciei de regenerare unde din patologică ea devine mai puţin patologică în condiţiile în care asupra ei nu se exercită alte traume. Căci dacă Viaţa are această posibilitate de regenerare prin naşterea unor indivizi noi este absurd să se considere că, indiferent de experienţele ereditare Psihicul nu se poate totuşi regenera cât de cât. Însă o regresie totală la aceste experienţe nu mai este posibilă principial. Dacă ar fi posibilă atunci trebuie să se accepte imposibilitatea schimbării Structurilor Psihice şi deci, lipsa de evoluţie a lor în fond. Căci aceste influenţe timpurii ar rămâne neschimbate, statice, în aşa fel încât ar fi reeditate funcţional în mod identic, aşa cum susţine teoria freudiană a Nevrozei. Iar dacă Freud acceptă că acestea se schimbă totuşi, atunci cum mai ar mai fi posibilă o regresie la aceste Stadii?

Faptul că a confundat psihopatologia cu bazele fiziologice ale psihologiei este marea eroare a lui Freud. Mai toate confuziile ulterioare ale psihologiei abisale se datorează acestei erori. Fireşte că principalul punct al acestei erori este reprezentat de Stadiile de Evoluţie Libidinală, aşa cum el le descrie. Aceste presupuse Stadii reflectă ideea sa că dereglările Libidoului ar fi de fapt nişte lucruri normale, principiale ale Sexualităţii iar Sexualitatea Normală ar fi una psihopatologică, la fel ca în întreg spectrul Psihicului în general. Există aici o atitudine similară celei din vremea lui şi care se poate regăsi şi astăzi în altă formă. Mentalitatea convenţională accentua nu naturaleţea omului, ci masca lui; nevroticul era neadaptatul, ţapul ispăşitor al acestei ipocrizii, căci el nu avea suficientă tărie pentru a putea judeca bine acest rol. În aceslaşi fel Freud mergea la polul opus dar cu aceleaşi principii, respectiv cu recunoaşterea psihopatologiei, a tendinţelor ‘perverse’, descifrate de el în comportamentul şi fondul emoţional al nevroticilor, ca principal şi originar fundament al Psihicului Uman.

De fapt Freud însuşi era dominat de anumite pasiuni particulare în psihologia sa abisală. Aici este în joc ambivalenţa lui faţă de proprii părinţi şi faţă de societate. O teorie ereditaristă asupra Psihicului, ar fi aruncat păcatul firii umane în grădina eredităţii, în imaginea tabu a părinţilor, pentru care el a avut un mare resepct. Este de înţeles că în momentul în care el declară scurt şi cuprinzător un adevăr limpede şi anume că ‘primitivul supravieţuieşte în omul modern’, adevăr pe care nu-l putea evita mintea lui intuitivă, dacă ar fi fost consecvent cu acesta, atunci ar fi trebuit să recurgă la o astfel de înţelegere ereditaristă a genezei Psihicului.

1.7. Distincţia dintre psihologie abisală şi psihanaliză

Între psihologia abisală ca ştiinţă şi psihanaliză ca practică clinică trebuie să existe o relaţie retroactivă aşa cum există între ştiinţa biologiei şi medicină. Orice progres în biologie vizează o aplicare în medicină cel puţin în motivaţia personală a cercetării. În acelaşi fel psihologia abisală s-a consolidat ca urmare a practicii psihanalitice. Tocmai de aceea Freud le-a denumit pe ambele psihanaliză. Dar această opţiune se pare că a condus la multe confuzii atât între cei care se ocupau direct de aceste domenii, cât mai ales în rândul publicului larg. De fapt el nu vedea diferenţa capitală care există între prima şi cea de-a doua tocmai pentru că psihologia abisală pe care el a improvizat-o nu a fost suficient de elaborată pentru a se prezenta ca de sine stătătoare. Acest lucru a fost realizat abia mai târziu, în special în ceea ce el numea ‘metapsihologie’. După însuşi numele său, parafrazând metafizica, această ‘metapsihologie’ tinde să explice principiile prime care stau la baza activităţii psihice în general. Astfel că psihologia abisală freudiană (singura care poate fi luată în serios şi dusă mai departe), suferă tocmai de acest psihanalitism, adică de tendinţa de a explica anumite legi ale psihologiei abisale pe baza consecinţelor lor ce fac obiectul incursiunii psihanalitice. Pe baza succesului pe care psihanaliza l-a avut în tratamentul Nevrozelor el a încercat să facă o ştiinţă în care ea însăşi ca practică să fie compusă şi care să o întemeieze în afirmaţiile sale clinice în dorinţa de a fi recunoscută ca ştiinţă în mod oficial. Această metodă s-a dovedit a fi un eşec. Căci s-a dovedit neputincioasă atunci când degringolada de opinii pe care curentele psihanalitice le-a avut cu privire la psihologia abisală.

Principiul unei astfel de ‘metapsihologii’ pe care a elaborat-o Freud era o generalizare nepermisă a fenomenului de Conversie Somatică a simptomului psihic, aşa cum apare el în Nevroza Isterică. La un asemenea misterios fenomen, el s-a lăsat înşelat, crezând că poate explica Psihicul prin anumite elemente observate în cursul practicii psihanalitice în loc să facă apel la biologie. Cel mai pregnant exemplu în acest sens îl constituie teoria actului sexual ca dorit de femeie ca urmare a unei aşa-numite ‘invidii de penis’, teorie care a produs mare scandal în rândul feministelor, căci o astfel de teorie făcea din femeie un ‘bărbat eşuat’.

Una dintre marile probleme întregii psihologii abisale freudiene, este că a confundat cauzele cu efectul. Atunci când ‘invidia de penis’ poate apărea într-o Tulburare Psihică sau alta, ea însăşi poate fi expresia unei dereglări a unui fundament biologic al Sexualităţii ulterior modelat. Astfel că nu acest simptom este el însuşi cauza respectivului fenomen biologic. Şi aici poate fi observată generalizarea pripită a respectivului fenomen de Conversie Isterică. Căci în Isterie Conversiea Somatică apare nu la nivel structural al Organismului, ci doar la nivelul funcţional iar psihologia abisală trebuie să urmeze originile structural-organice ale Psihicului. Prin urmare, orice speculaţie psihanalitică nu prinde rădăcini în psihologia abisală tocmai datorită acestui tip de funcţionalism al său. Toată psihologia abisală freudiană este saturată de aceste incursiuni funcţionaliste psihanalitice care pot avea valabilitatea lor pe tărâmul individual însă sunt pripite atunci când sunt extinse la nivel general. În acelaşi fel în care psihologia tradiţională explica înaintea lui Freud Tulburarea Psihică drept fiind ‘nebunie’, raportând-o la omul normal, acelaşi exces îl face şi el raportând normalitatea la Tulburarea Psihică, extrapolând elementele acesteia la rangul de principii universale ale psihologiei abisale. Acesta este fenomenul de psihanalizare a psihologiei abisale. De fapt aici nici Tulburarea Psihică nu trebuie înţeleasă prin elementele normalităţii şi nici aceasta din urmă nu trebuie înţeleasă prin cele ale primeia, ci ambele trebuie înţelese prin prisma unor principii organice comune care apoi se particularizează specific.

Acestea fiind spuse este clar că Freud a numit tot psihanaliză ceea ce se numeşte psihologie abisală sau în terminologia freudiană târzie, metapsihologie. Asta atât pentru că psihanaliza, ca mijloc de investigaţie asupra Psihicului, era îmbibată în această disciplină, cât şi pentru cauze mai speciale. După cum se ştie el a definit psihanaliza clar în lucrarea ‘Introducere în psihanaliză’ ca fiind mai întâi metoda de terapie a Tulburărilor Psihice, apoi ca un mod de a descifra sensul primar al unor conţinuturi psihice şi în sfârşit, ca fiind o teorie generală a sistemului psihic. Acest ultim punct interesează în mod expres aici tocmai pentru că numele unei asemenea teorii trebuie să fie acela de ‘psihologie’ şi nu de ‘psihanaliză’. Este clar că interesul general, social faţă de cele ‘trei psihanalize’ îl constituie metoda terapeutică prin care acestea se legitimează practic drept pentru care este firesc să i se dea acest nume.

În ceea ce priveşte psihologia sa Freud s-a folosit de un artificiu prin extinderea numelui de ‘psihanaliză’ şi către ea. Iniţial această opţiune avea scopul, fie el şi nemărturisit, de a spori autoritatea ei prin susţinerea morală a acesteia de către incontestabilele succese terapeutice cu privire la Nevroze. Astfel că discrepanţa dintre aceste succese şi ambiguităţile teoretice au fost incluse în acelaşi corp terminologic: psihanaliza. Această opţiune a fost destul de nefericită, căci compromisul iniţial s-a transformat în reversul său. Nu numai că adversarii săi nu au acceptat teoria dar pe baza acestei respingeri, chiar autoritatea metodei terapeutice s-a văzut ştirbită. Distincţia dintre psihologie abisală şi psihanaliză trebuie deci făcută ca un semn al rigorii ştiinţifice prima ca teorie iar cealaltă ca practică. Şi chiar dacă între acestea există o relaţie retroactivă, totuşi sau tocmai de aceea fiecare dintre acestea trebuie recunoscute ca separate.

Mai mult decât oricând trebuie făcută distincţia între Actul Psihic ca obiect principal al cercetării psihanalitice, specific şi individual şi Structura Psihică ce îl cauzează pe acesta. Ea mijloceşte legătura Actului Psihic cu Instinctul, având o rezonanţă genealogică bine determinată. Actul Psihic, dimpotrivă, este unul care se formează ulterior Structurii Psihice, ca urmare a aplicării acestei structuri generale la condiţiile particulare ale mediului. Actul Psihic este reacţia acesteia la aceste particularităţi ale mediului. Mediul poate fi fie intern, adică însuşi Instinctul ca element biologic sau extern, adică diferitele acţiuni şi reacţiuni ale naturii. O astfel de tranziţie a influenţei mediului asupra Organismului, ce trece prin structura psihică şi devine Act Psihic, este ultimul grad de elaborare psihică a unui impuls, produsul pulsional finit, modelat specific în aşa fel încât acest impuls să fie transmis în plan comportamental. Prin urmare Actul Psihic, în această elaborare a sa poate fi analizat psihanalitic. El are sensul în impulsul originar dat intern sau extern înainte de a trece prin influenţa modelatoare a Structurilor Psihice. Dimpotrivă, Structurile Psihice nu mai pot fi descifrate psihanalitic ele nu au un sens ci facilitează investirea, modelarea Pulsiunilor Originare. Ele nu se referă la elemente particulare care aparţin aparatului psihic ci sunt structuri abstracte ale sale care apar consolidate ereditar. Este inoportun spune despre o Structură Psihică că ar avea un sens ar însemna a spune că însuşi Instinctul ar avea un sens dincolo de ceea ce este el în sine, adică dincolo de funcţia lui biologică.

Această distincţie între Actul Psihic şi Structura Psihică este menită să clarifice multe din ambiguităţile psihologiei abisale în general. Sociologul Caraveth, (citat de Thöma şi Keäcle; Ed. Trei; 1999) a avut tăria de spirit să atragă atenţia asupra teoretizării oarbe a psihanaliştilor prin confuzia între planul ontologic şi cel psihologic adică între ceea ce aici se numeşte Structură Psihică ca principiu al sistemului psihic şi Actul Psihic, ca produs al acestuia. Teoriile Melaniei Klein, care susţin aşanumitele ‘dezintegrări ale eului’, ce se prezintă ca fiind cauze ale unor conţinuturi psihice, au fost vizate direct de critica lui Caraveth.

Între psihologia abisală şi psihanaliză există acelaşi raport ca între anatomie şi medicină. Pentru a opera o distincţie şi mai clară, după cum deja s-a amintit, este evident că psihologia abisală se ocupă cu Structurile Psihice strâns legate de biologie, în timp ce psihanaliza se ocupă cu Actul Psihic ulterior. Astăzi realitatea nu este atât de clară şi nici psihologia abisală şi nici psihanaliza nu prea ştiu pe unde le este locul, existând mulţi care nici măcar nu ştiu să facă diferenţa între aceste două. Nici măcar Freud nu a reuşit să le distingă precis deşi la sfârşitul operei sale termenii aceştia apăreau destul de des. O astfel de imprecizie a costat psihologia abisală dreptul de a fi luată în serios. Iar exagerările teoretice ale psihanaliştilor, în lipsa unei metode riguroase sub stricta autoîncoronare a unui fel de magicism pe care faimoasa cură didactică l-ar implica, nu au făcut decât ca astfel de apreciere să fie întrucâtva justificată. Dincolo de rezultatele ei practice, singurele care îi atestă valabilitatea incursiunilor sale individuale, metoda psihanalitică este de-a dreptul defectuoasă în materie de psihologie abisală. Psihanalistul inflexibil ‘interpretează’ ceea ce crede el de cuviinţă şi re pretenţia că astfel de interpretări ar fi exclusive în condiţiile în care obiectul psihologiei abisale, sistemul psihic global, nu este individul psihanalizei şi deci nu se pot vedea rezultate pe acesta la fel cum se văd pe individ. Astfel că, după cum pe drept i s-a obiectat şi nu întotdeauna din afară, psihanalistul poate spune orice. Dacă subiectul acceptă ‘interpretarea’, atunci ea este luată de bună iar dacă o refuză, atunci acest fapt s-ar explica prin ‘rezistenţele’ acestuia sau mai precis, prin lipsa ‘curei didactice’ a scepticului în cauză.

În aceste condiţii este clar că psihanaliza nu poate emite pretenţii de a fi luată în serios iar lipsa de cunoştinţe de logică nu poate fi compensată cu nimic. De aceea psihologia abisală preia de la biologie lanterna cu care poate clarifica această bază a psihanalizei. Fără sprijinirea pe biologie psihologia abisală nu are nici o valoare teoretică, fiind o simplă filosofie a Psihicului cu vagi legături în plan biologic. De aceea Structurile Psihice ale psihologiei abisale nu trebuie fundamentate pe Acte Psihice, care sunt particulare şi ulterioare aşa cum face Freud cu teoria invidiei de penis pe care ar avea-o universal fetiţa, cu Complexul de Castrare, cu Visul ca ‘satisfacţie halucinatorie’ etc.

Acestea sunt Acte Psihice particulare ce nu pot fi extinse universal. De aceea psihologia abisală nu se poate întemeia pe observaţie tocmai pentru că tot ce se poate observa prin psihanaliză este numai Actul Psihic, secundar şi ulterior, în timp ce Structura Psihică rămâne ascunsă pentru că este originară acestuia. Ea face trecerea de la Biologic la Psihic. Situaţia pare într-adevăr un cerc vicios căci observaţia şi analiza sunt elemente indispensabile pentru o ştiinţă a naturii. Or ceea ce se observă prin psihanaliză este tocmai Actul Psihic al cărui fundament este Structura Psihică generală. Înţelegerea inversă a acestei structuri nu pe fundament biologic, sociologic, etc., ci tocmai pe fundament secundar ei, Actul Psihic, aşa cum s-a făcut până acum, este la fel cu a spune că efectul este anterior cauzei. De aceea biologia trebuie să fie sora mai mare a psihologiei abisale iar toate recomandările acesteia să fie respectate întocmai dacă ea doreşte să intre în rândul ştiinţelor. Freud a semănat confuzie prin extinderea conceptului de ‘sexualitate’, aşteptând ca prin minune ca şi biologia să facă acelaşi lucru. Psihanaliza dimpotrivă, trebuie să fie recunoscută ca fiind sora mai mică a psihologiei abisale iar recomandările ei trebuie să primeze faţă de orice analiză didactică indiferent de importanţa ei pentru formarea psihanalistului.

1.8. Abordarea dinamică a psihologiei abisale.

Termenul ‘dinamică’, în terminologia freudiană este unul care reflectă fidel doctrina sa simplistă despre aparatul psihic, fiind o dimensiune a ceea ce el numeşte ‘metapsihologie’, unul dintre cele trei registre, lângă care mai intră şi cel ‘topic’ şi cel ‘economic’. Registrul economic, deşi foarte criticat de către comentatori în ultimii 20 de ani, este singurul care este preluat în spiritul lui în teoria expusă aici şi îmbunătăţit. El va fi mai precis definit şi explicat odată cu stabilirea legilor de funcţionare ale Pulsiunii. Registrul topic va fi criticat în special datorită viziunii simpliste în care sunt descrise ‘instanţele psihice’. ‘Preconştientul’, ‘Inconştientul’ şi ‘Conştientul’ pe de o parte sau ‘Se-ul’, ‘Eul’ şi ‘Supraeul’ pe de alta îşi vor pierde aspectul de stratificare topică odată ce vor fi explicate mai precis. Freud le-a prezentat dintr-o necesitate mai degrabă metaforică, empirică, decât dintr-o cerinţă ştiinţifică. Termenul ‘topică’ este totuşi preluat în această teorie, însă cu sens diferit, respectiv unul pur fiziologic reprezentând straturile mnezice în supraordonarea lor. În ceea ce priveşte termenul ‘dinamică’, sensul pe care Freud i-l dă, adică cel de conflict între Pulsiuni este preluat dar lărgit aici. Aspectul conflictual nu este decât o parte din conceptul de ‘dinamică’ aşa cum este el văzut aici. Căci acest conflict nu se poate prezenta ca izolat, ca impermeabil. El trebuie să aibă o structură pulsională. De aceea conceptul de ‘dinamică’ trebuie să se extindă şi asupra acestor structuri, asupra originii lor precum şi asupra mecanismelor care fac ca aceste structuri să intre în conflict. Această adăugare este dimensiunea preconflictuală a conceptului de ‘dinamică’. El trebuie de asemenea să se extindă şi asupra consecinţelor retroactive ale structurilor acestea, în sens postconflictual. Astfel că dinamica are o latură generală şi una particulară. Cea generală cuprinde fiziologia bazală a psihologiei, ceea ce aici se numeşte Metabiologie, la care se adaugă Genealogia. Dinamica specială a ei cuprinde Psihopatologia.

Psihiatria lărgeşte de asemenea conceptul de ‘dinamică’, dându-i acelaşi sens cu cel argumentat aici. În perspectiva sa conflictul sau interacţiunea pulsiunilor reprezintă doar un aspect al dinamicii psihice iar întregul ei presupune întregul mecanism care guvernează pulsiunile dar şi originea acestora. Tocmai de aceea psihologia abisală poate fi numită şi psihodinamică. Dinamica psihologiei abisale are aşadar pretenţia de a explica sufletul uman, principiile lui de funcţionare, în mod genealogic, structural, pornind de la structura fiziologică, organică, pe care Psihicul se grefează şi pe care o confirmă. Omul este un complicat sistem unitar şi nu aşa cum le prezintă dualismul platonician dar mai ales cel cartezian împărţit în două subsisteme izolate trup şi suflet. Principiile trupului se regăsesc în cele ale sufletului. Practic sarcina psihologiei abisale constă în a explica principiul acesta de unificare, de devenire din planul fiziologic în cel psihic iar o psihologie abisală nu are nici o şansă de a deveni ştiinţifică decât în măsura în care stabileşte această unitate, această continuitate dintre Somatic şi Psihic.

Freud a fost singurul care a oferit o dinamică a psihologiei abisale. El a încercat să facă această legătură chiar dacă este incompletă şi ambiguă în mare parte. Însă pentru a aduce psihologia abisală la rang de ştiinţă nu trebuie abandonat acest demers aşa cum au făcut dizidenţii de la şcoala sa, precum şi cei incluşi în curentele ce încep cu ‘neo’. Cu primele contribuţii ale unor psihanalişti ca M. Klein, J. Lacan şi alţii, disputa în psihologie a părăsit terenul dinamicii pe care Freud l-a iniţiat şi asta cu atât mai rău pentru ştiinţă. Căci dinamica este singura şansă a psihologiei abisale de a nu se constitui ca o disciplină ce colecţionează date, situaţie care este doar începutul unei ştiinţe, pregătirea ei şi nu ştiinţa propriuzisă. Fără principiile dinamicii psihologiei abisale, fără canonul său legic, ea riscă să intre într-o retorică fadă iar metoda ei să fie una nespecifică şi ambiguă. Argumentările sale, pe cât de stufoase pe atât de sterile aşa cum apar la Jung şi Adler nu pot constitui decât regresul de la descoperirile freudiene către metoda investigării filosofice. Paralelismul între Psihic şi Somatic pe care cei doi îl adoptă în teoriile lor lasă suspendate în aer anumite noţiuni cum ar fi cele de ‘arhetip’ sau ‘complex de inferioritate’ fără să le pună în relaţie cu bazele lor somatice. Staţionarea pe terenul instabil al dualismului cu contradicţiile şi ambiguităţile sale este una dintre consecinţele renunţării nefericite la elaborarea unei dinamici a psihologiei abisale explicabilă după normele structurale ale sistemului organic.

Obiectul dinamicii psihologiei abisale este în primul rând Comportamentul Uman complex, în funcţie de structuri originare, primare şi fundamentale care sunt aici numite Complexe Fundamentale. În situaţia de suprasolicitare acestea determină structuri secundare, psihopatologice, ele fiind chiar Tulburările Psihice. Pentru a le înţelege pe acestea, metoda explicării lor se va concentra în definirea şi identificarea originii lor, origine fixată în relaţia retroactivă şi ereditară dintre subiect şi mediu. O astfel de structură originară va fi definită ca fiind ansamblul reacţiilor şi comportamentelor unui subiect pe o perioadă suficientă de timp, încât acestea să derive în reflexe condiţionate din reflexe necondiţionate. De exemplu Complexul Traumatic este un ansamblu comportamental şi emoţional după care subiectul evită situaţiile traumatice care îi pot pune viaţa în pericol. Aşadar principiul S→R, aşa cum apare el în curentul behaviorist timpuriu, este recunoscut ca valabil. El este principiul fundamental de constituire a aparatului psihic şi chiar al celui biologic. Însă aportul psihologiei abisale este dat de explicarea pe mai departe a acestui principiu în lumina unei viziuni structurale asupra psihologiei. În acest caz între existenţa stimulului şi răspunsul subiectului nu există o continuitate reflexivă, ci o prelucrare subiectivă a influenţei stimulului. Această prelucrare se face în funcţie de ordonarea acestor structuri originare de formate ereditar. De aceea behaviorismul târziu acceptă formula ‘S→O→R’, unde ‘O’ este chiar Organismul.

Aşadar între ‘S’(stimul) şi ‘R’ (răspuns), trebuie pusă tocmai predispoziţia subiectivă. Această precizare are un rol covârşitor în psihopatologie, atunci când se va explica Nevroza şi când va fi abordată terapeutic. Behaviorismul o explică simplu ca fiind un comportament învăţat. Conform acestui principiu terapia ei ar trebui să se constituie în decondiţionare, în dezvăţare, aici existând o mulţime de metode după cum se va vedea. Numai că Nevroza nu poate fi explicată simplist iar aceste metode dau greş în ceea ce o priveşte. Succesele vizau alte entităţi nosologice mai simple iar ceea ce credeau terapiile cognitiviste că era Nevroză era de fapt altceva. De exemplu obiectul Fobiei din Nevroza Anxioasă este altul decât cel al Psihopatiei Traumatice în care aceste metode funcţionează într-o anumită măsură. Expunerea la stimul cu scopul de a facilita decondiţionarea, funcţionează mai puţin în Nevroze, unde subiectul se poate alege cu un Atac de Panică. Aici este implicată tocmai această predispoziţie care face din stimulul fobic o supradimensionare în Nevroza Anxioasă. De aceea se poate spune nu că S→R ci că RS în acest caz. Asta deoarece acţiunea proiecţiei fobogene este condiţia simptomului fobic în Nevroza Anxioasă. Cu alte cuvinte, un stimul traumatic poate produce o Psihoză Reactivă Tranzitorie la cei predispuşi sau o simplă reacţie anxioasă fără nici un fel de urmări, pentru alţii. Aşadar subiectul nu are rol pasiv în relaţia cu stimulul, ci unul activ. De aceea schema de mai jos este menită să explice această situaţie, unde M este mediul, diferit de stimul, prelungire în realitate a acestuia.

Importanţa pe care Freud o acordă Sexualităţii, făcând din ea nucleul psihologiei sale abisale nu este neapărat exagerată ci doar incompletă. Căci el pierde din vedere alte elemente care se ascund dincolo de Sexualitate. Din acest punct de vedere, prototipul analizei sale este Nevroza. Astfel că el a folosit într-o arie extinsă conceptul de ‘nevroză’ în afara a ceea ce se numeşte astăzi Nevroză. Tocmai de aceea psihologia abisală trebuie să se denevroticizeze. Prin aceasta nu trebuie înţeleasă acea posibilă obiecţie care deseori i se aducea lui Freud în disperare de cauză, care acceptă că teoriile lui ar fi juste totuşi dar acest lucru doar în ceea ce priveşte nevroticii în timp ce cei normali s-ar suprapune totuşi concepţiei tradiţionale despre om. Din acest punct de vedere distincţia Tulburare Psihică - Sănătate Psihică, pare să fie o falsă distincţie iar aceasta din urmă pare să fie o contradicţie în termeni, un ideal după cum se va vedea. Totuşi acest ideal trebuie luat ca reper în construirea unei teorii viabile şi nu Nevroza ca atare. Psihologia abisală are nevoie de principii primare în timp ce cele ale Nevrozei sunt o consecinţe secundare ale acestora. Îmbunătăţirea metodei de lucru poate facilita apariţia acestor principii.

1.9. Necesitatea unei noi metode în psihologia abisală

 

 

 

Psihologia abisală este o ştiinţă în devenire şi fiecare pas este la fel de important în această devenire. Fiecare autor are o contribuţie atâta timp cât a observat un fapt căruia i s-a dat mai puţină importanţă, chiar dacă acum ea este în impas, împărţită în mai multe curente neunitare. Ea trebuie să îşi unească forţele pentru a-şi arăta virtuţile astăzi când este mai ales criticată pentru neajunsurile ei. De asemenea trebuie să îşi clarifice metoda şi terminologia. Este foarte clar că din nevoia personală a lui Freud de celebritate, din impulsul de a face cunoscută psihologia abisală celor ce nu sunt dispuşi să-i acorde suficient timp şi efort pentru înţelegere, aceasta a ajuns printre cele mai vulgare ştiinţe atât sub aspectul estetic dar şi sub raportul practic, fiecare interpretând-o trunchiat şi neadecvat şi mai tot omul pretinzându-se cunoscător abil al pasiunilor umane pare gata orcând să dea un sfat acolo unde crede că este mai priceput şi gata să reinventeze prihoterapia. Acest lucru nu este neapărat ceva de evitat iar popularitatea unei discipline sau a unui autor este de căutat. În fapt viaţa omenirii se schimbă tocmai datorită cunoştinţelor aplicate coerent şi uman iar popularitatea exter un semn meritat al preţuirii de care trebuie să se bucure acestea. Din păcate o astfel de ambiţie de a revoluţiona lumea, de a demonstra anumite adevăruri cu orice preţ chiar dacă o astfel de revoluţie mentală a avut cu adevărat loc a avut şi revers. Cu ajutorul autorităţilor care au marginalizat-o sistematic sensul ei a fost deturnat. Termenul de freudian este sinonim cu ce este obscen, în planul mentalităţii maselor. Efortul său ambivalent şi uneori vecin cu falsa umilinţă de a face tuturor inteligibilă psihologia abisală adoptând formule şi o terminologie cât mai accesibile s-a răsfrânt de fapt către contrariul acestui scop. Atitudinea lui când tolerantă faţă de concepţiile populare când elitist-ermetică s-a regăsit şi în demersul său teoretic. Dimpotrivă psihologia abisală nu trebuie să facă concesii metodologice şi ideatice pentru a-şi găsi adepţi. Ea trebuie să caute o cât mai bună dezvoltare pentru ea însăşi indiferent de ermetismul terminologic în care ar putea intra ca urmare a acestei dezvoltări. Modestia excesivă ce se observă în adoptarea unor concepte tradiţionale cum ar fi cel de ‘conştient’ sau ‘inconştient’, are fireşti ambiguităţi. Căci dacă aceste concepte au fost elaborate de o mentalitate tradiţională principial neştiinţifică este normal ca ambiguităţile şi contradicţiile acesteia să fie transmise mai departe teoriei care foloseşte aceste concepte.

Tocmai de aceea psihologia este o ştiinţă defavorizată sub raportul metodei, căci ea nu poate beneficia de examinarea directă a obiectului ei de studiu, adică principiile Comportamentului Uman în diversitatea lor, aşa cum fizica şi biologia beneficiază, prin experimente, disecţii, extirpări etc. iar experimentalismul în psihologie, nu poate conduce la mare lucru. Ea a încercat mult însă a reuşit puţin. Până şi rezultatele psihologiei cognitive ce încearcă experimentarea Memoriei, se reunesc mai degrabă într-o fiziologie experimentală a Memoriei, decât într-o psihologie.

Din nefericire psihologia nu poate fi o ştiinţă empirică. Pentru a ajunge empirică ea trebuie să fie o neurofiziologie ultraperfecţionată susţinută de o aparatură ce pare a aparţine viitorului îndepărtat. Aşadar o metodă de investigare a obiectului psihologiei nu poate fi empirică datorită faptului că neurofiziologia este ea însăşi încă rudimentară. De aceea este necesară o metodă diferită care să aibă legătură cu argumentul dar care trebuie să fie totuşi departe de speculaţia strict logică.

O încercare de speculaţie filosofică s-a dovedit a nu duce la o ştiinţă a psihologiei stabilă, tocmai pentru că dexteritatea argumentării filosofice este construită pe nisipuri mişcătoare. Conceptele filosofice sunt aceleaşi cu cele ale simţului comun iar demersul filosofic poate fi comparat cu un raţionament valid din punct de vedere logic dar al cărei concluzie este falsă deoarece premisele sale sunt false sau irelevante. Oricât de importante ar fi intuiţiile unui Schopenhauer, Kant sau Nietzsche, teoriile acestora nu se pot constitui într-o psihologie abisală, ci doar în ceva premergător şi rudimentar acesteia tocmai datorită lipsei de metode de cercetare. Ceea ce se numeşte astăzi psihologie în general sub pretenţia desprinderii de filosofie, pretenţie îndreptăţită în bună parte tocmai datorită consolidării parţiale a unei metode, operează însă cu aceleaşi concepte irelevante dar are în pierdere renunţarea îngrijorătoare la raţionament.

Derivată din filosofie, psihologia a renunţat la amplele argumentaţii şi la metoda speculativă însă tot pe aceeaşi bază conceptuală a funcţionat la care a adăugat experimentul şi observaţia. Prin această adăugare ea a avut de câştigat faţă de datele obţinute în trecut de filosofie numai prin speculaţie însă limitele experimentării indirecte şi-au făcut simţită prezenţa. Din păcate în multe cazuri psihologia este o (veche) filosofie experimentală. Tocmai aceasta este marea problemă în psihologie, anume să definească conceptele cu care lucrează, căci această etapă este hotărâtoare pentru ştiinţă în general. Or psihologia nu a atins nici măcar acea etapă a definirii conceptelor iar în domeniul său domneşte degringolada profundă în care fiecare autor îşi are propriile teorii şi propriile definiţii ale conceptelor, după cum s-a arătat mai sus.

Metoda speculaţiei filosofice pure fără asigurarea unei legături strânse cu realul, cu concretul nu duce la nişte rezultate importante pentru ştiinţă. Însă problema cunoaşterii pe care filosofia o facilitează îi reduce drastic autoritatea ştiinţifică, căci ea nu aduce nimic nou cunoaşterii, noutate care presupune un nou cadru conceptual ci preferă să se joace cu conceptele deja fabricate. Păcatul ei este că aceste concepte sunt ambigue de la început. Din punct de vedere ştiinţific, demersul filosofic este de la început sortit eşecului. Pe parcursul expunerii de faţă conceptele psihologiei tradiţionale vor trebui treptat eliminate tocmai ca urmare a despărţirii progresive de spiritul teoretic ce le stă la bază.

Freud însuşi a păşit pe acest domeniu al speculaţiei către sfârşitul operei sale iar rezultatul a fost negativ. Din păcate o întreagă tradiţie psihanalitică postfreudiană a fost dominată de această metodă, trecând prin Melanie Klein, în ciuda majorelor sale contribuţii în materie de psihanaliză şi ajungând în special la J. Lacan care a îmbâcsit psihologia abisală cu filosofie.

Chiar dacă pentru psihologia abisală această cale este mai puţin concludentă, ducând mai degrabă la un material ce trebuie ulterior reanalizat şi rearanjat, în acest stadiu ea a condus la intiuţii valoroase ce îndreptăţesc pe Freud să fie recunoscut ca fondatorul psihanalizei ca terapie şi psihologiei abisale ca ştiinţă. Lipsa de rezultat concret al acestei metode, egal cu cel din psihanaliză este dată de faptul că psihologia abisală studiază Suprastructura Generală a aparatului psihic, pe când psihanaliza se limitează la descifrarea Actelor Psihice, după cum s-a spus mai sus. Psihanaliza reuşea să pătrundă mult mai mult în înţelegerea Psihicului faţă de ceea ce reuşea metoda introspecţonistă. Însă psihologia abisală era şi a rămas totuşi în ceaţă tocmai pentru că îi lipseşte o metodă ştiinţifică. Din păcate Freud a folosit intuiţia brută în clădirea sistemului său teoretic ceea ce pentru ştiinţă este insuficient căci o ştiinţă are nevoie de explicaţii complete şi precise.

Încercarea de a face din psihologie o ştiinţă sigură este o sarcină dintre cele mai grele, cu toate că Psihicul Uman pare să fie un dat nemijlocit, accesibil tuturor. După cum s-a amintit mai sus, Kant avea dreptate când sublinia că psihologia bazată exclusiv pe introspecţie nu are nici o şansă să devină ştiinţă. Însă el ar fi avut probabil revelaţia celei de-a doua treziri din ‘somnul dogmatic’ dacă, printr-o călătorie în timp, ar fi ajuns să studieze lucrările lui Freud care deschid o nouă cale de înţelegere a aparatului psihic uman cu ajutorul metodei asociaţiei libere.

Cu toate aceste insuficienţe există totuşi o lumină ce poate face din psihologie o ştiinţă prin intermediul unei metode proprii de cercetare. O abilitate de a unifica logic aceste date poate închega o metodă care să îndeplinească criteriile ştiinţifice în acest caz. Acest reper metodologic este constituit din ipoteza evoluţiei vieţii în general şi a speciei umane în special. Dacă o astfel de ipoteză este adevărată atunci Comportamentul Uman nu este necesar să fie studiat prin intermediul unor aparate ultrafine care să observe în viu modul de funcţionare a acestei magnifice maşinării şi astfel să-i înţeleagă principiile. În acest caz el poate fi urmărit genealogic, de-a lungul evoluţiei speciei animale către cea umană. Aşadar complicatul Comportament Uman aşa cum apare astăzi nu trebuie să fie decât rezultatul comportamentelor etapelor anterioare de dezvoltare a Vieţii. În acest fel, spre deosebire de metoda intuitivă freudiană se realizează o continuitate a acestor etape fiecare etapă fiind explicată prin cealaltă. Psihologia abisală devine astfel una genealogistă dintr-una ontogenetistă. Individul este de fapt un continuator al Psihicului predecesorilor şi nu un începător în dezvoltarea Psihicului. În acest fel se realizează o continuitate structurală.

Metoda istoricistă pe care o deschide o astfel de fericită oportunitate este dublată de existenţa antropologiei culturale care facilitează în plan spaţial această continuitate temporală prin cercetarea tuturor modelelor de societăţi care există în lume la ora actuală. Asta înseamnă că în determinarea Comportamentului uman se pot pune cap la cap verigi foarte importante ce separă Omul Modern de viaţa sălbatică. Pe lângă antropologia culturală, sociologia generală este a doua disciplină ce poate contribui la devenirea psihologiei ca ştiinţă, astfel că eforturile conjugate ale acestora pot conduce la o nouă metodă de cercetare ce poate conduce la un astfel de scop.

Este evident că mai multe ştiinţe vor trebui să-şi dea mâna pentru a constitui o metodă viabilă a psihologiei abisale, ca biologia, economia, antropologia culturală, filosofia, estetica, psihologia cognitivă şi în sfârşit logica după cum arată următoarea schemă:

Existenţa acestor ştiinţe pare să fie una de independenţă în ceea ce priveşte relaţiile dintre ele iar o metodă care să le cuprindă pe toate pare să fie cu totul nepotrivită. Însă aceste ştiinţe sunt legate una de alta exact aşa cum arată schema. Este imposibil ca sociologia să fie gândită în afara economiei generale şi economia în afara biologiei generale. Statutul de unitate al acestor ştiinţe trebuie să reiasă măcar din faptul că ele prezintă un atribut, o calitate a omului ca fiinţă unitară iar acest fapt trebuie să le facă unitare automat şi pe acestea. În realitate caracterul mozaicat al metodei experimentate aici este dat fie pentru că mai toate aceste ştiinţe sunt incomplete fie pentru că prejudecăţile la adresa lor le face de la început incompatibile. Însă psihologia abisală poate fi comparată cu o bancă unde toate celelalte ştiinţe îşi depun banii de care dispun pentru ca apoi aceştia să se înmulţească pentru fiecare datorită dobânzilor. Deci dacă fiecare dintre ele contribuie la întărirea metodei psihologiei abisale fiecare îşi va primi răsplata tocmai prin aprofundarea fiecăreia chiar dacă acest lucru este mai puţin concret pentru biologie şi logică de la care psihologia abisală mai mult ia decât dă.

Aşadar prin stabilirea reperelor evoluţiei vieţii, a istoriei ei, a relaţiei ei retroactive cu mediul, pe baza acestei retroactivităţi, se poate stabili evoluţia Comportamentului Uman ca omolog reactiv al acestuia prin stabilirea evoluţiei mediului. Pentru aceasta nu este necesară reconstituirea întregii istorii a Vieţii, cu toate amănuntele sale banale, ci doar reconstituirea vieţii psihice. Speculaţiile atât de spinoase ale originilor Vieţii pot fi evitate căci Psihicul este o apariţie recentă în câmpul ei în aşa fel încât evoluţia lui se poate reconstitui simplu sub raportul istoric. Pe de altă parte, având în vedere faptul că Psihicul ia o asemenea amploare încât să devină obiect de cercetare abia la Om, schiţarea evoluţiei Umanităţii în mediul său leagă în mod indisolubil psihologia de sociologia generală. Iar prezentarea dinamică a societăţii, cu evoluţia sa ghidată la rândul ei de evoluţia tehnico-ştiinţifică, face ca psihologia abisală să se poată în fapt constitui tocmai în rămăşiţele Comportamentului Uman de la origini, adică în societate, după principiile evoluţiei mediului său. Reperele evoluţiei sociale sunt păstrate sedimentat în abisurile Psihicului său iar reconstruirea acestei istorii coincide cu reconstituirea structurii generale ale Pulsiunilor ce guvernează Comportamentul adică a elementelor aparatului psihic uman, elemente grupate în Suprastructura Generală a Psihicului, ceea ce este aici teoretizată ca Trunchi Psihic.

Odată stabilite aceste repere ale psihologiei abisale, ei îi rămâne în continuare rolul de a stabili relaţiile dintre elementele acestor structuri care determină însăşi această Suprastructură Psihică, precum şi a cadrului psihodinamic care permite relaţia retroactivă a aparatului psihic cu mediul său. Acest cadru face obiectul aparatului psihodinamic care constă în sistemul global ce face posibilă Pulsiunea Psihică, structura ei elementară şi proprietăţile ei. În felul acesta se conturează o metodă riguroasă de cercetare pentru psihologia abisală.

Încercarea de a stabili coordonatele dinamicii psihologiei abisale nu trebuie să se ghideze după principul aprehendării viselor, aşa o cum face Freud, căutând repere psihologice pentru explicitări ale unor funcţii biologice. Psihologia abisală nu trebuie aşadar să piardă din vedere funcţiile biologice. Însuşi termenul de ‘abisală’ desemnează vecinătatea ei nemijlocită cu biologia, cu fiziologia. O psihologie care nu are la bază principii biologice nu este una abisală, ci una specială, aplicată. Căci psihologia abisală trebuie să determine modul în care o funcţie biologică, somatică, devine una psihică iar acest mecanism se întâmplă după modelul conflictului între Pulsiunile Fiziologice luate ca premisă. După cum se va vedea în primul capitol, Psihicul Uman apare pe fondul amânării satisfacţiei Pulsiunii Fiziologice, a Instinctului. Psihicul se dovedeşte a fi o reminiscenţă în satisfacţia unei asemenea Pulsiuni astfel amânate ca urmare a mecanismelor complexe la care ea trebuie să se supună datorită imperativelor civilizaţiei. Această supunere este o dezvoltare normală a funcţiei Pulsiunii. În acest caz psihologia se dovedeşte a fi o ramură a biologiei generale care îşi propune să identifice modul în care Pulsiunile Fiziologice îşi modifică forma ca urmare a retroacţiunii dintre ele şi mediu. Aceste Pulsiuni Fiziologice fac obiectul Metabiologiei dinamicii psihologiei abisale iar termenul ‘metabiologie’ este introdus pentru a opera distincţia dintre conceptul său şi cel de biologie propriuzisă. O astfel de distincţie se datorează metodei diferite cu care operează aceste discipline în cercetarea obiectului lor care în acest caz este identic (biologia operează cu metoda empirico-tehnologică iar metabiologia cu cea logică în principal, după cum s-a amintit). Genealogia dinamicii psihologiei abisale face obiectul modelării Pulsiunilor originar Biologice, Instinctuale în relaţia lor retroactivă cu mediul. Eşecul satisfacerii acestor Pulsiuni mediate în acest fel se constituie în Psihopatologia acesteia.

Trebuie aici arătat că termenul ‘metapsihologie’ pe care îl foloseşte Freud este identic în mare parte cu cel ‘metabiologie’ folosit aici dar neclaritatea lui îl face neoperant în această situaţie deoarece conceptul primului este mult mai larg decât cel al celui din urmă. În acest caz, pe lângă faptul că între psihologie şi biologie nu se stabileşte o relaţie clară, de continuitate, din păcate Freud face şi o confuzie între cele trei domenii de investigare a psihologiei abisale. Distincţia sa triplă nu este specifică unei astfel de investigări. Căci dacă o astefel de metapsihologie ar fi disciplina care ar studia principiile primare ale psihologiei abisale atunci aceste principii trebuie să fie fiziologice, biologice iar respectiva metapsihologie ar trebui de fapt să fie metabiologie.

1.10. Psihologia abisală şi psihiatria

Apariţia psihologiei abisale şi a psihanalizei ca ştiinţă şi respectiv practică medicală, psihoterapeutică, a fost determinată de imboldul lui Freud de a determina o nosologie psihiatrică clară. Epoca eroică a acestor discipline este fără îndoială aceea a elaborării unui astfel de interes ştiinţific. Efortul elaborării pe mai departe a unui asemenea demers nu a fost însă susţinut de Freud, de aceea marile descoperiri ale sale îşi au aici originea şi nu în adăugirile ulterioare. Toată opera freudiană ulterioară fie încearcă să clarifice anumite probleme trecute cu vederea anterior elaborând noi teorii, fie încearcă să le elaboreze pe cele vechi. Însă Freud nu şi-a putut modifica radical doctrina aşa cum a făcut-o din dorinţa de a crea o clasificare clară a Tulburărilor Psihice cu toată deschiderea sa ştiinţifică. Ulterior el a preferat să întoarcă spatele psihopatologiei, preferând să renunţe la acest ţel iniţial. A căutat toată opera sa să înţeleagă ce se întâmplă în mintea pacientului, însă acest lucru a fost făcut fără un sistem de concepte bine pus la punct. Or acest lucru necesită o înţelegere din alt unghi a întregului sistem, după cum psihologia sa abisală propune înţelegerea Omului dintr-un alt punct de vedere şi anume din imboldul de a cerceta cu atenţie, pe viu natura umană. Acelaşi lucru l-a încercat şi filosofia, însă cu conceptele ei obscure ea pierde exact ceea ce este mai important, exact ceea ce ea crede că este mai puţin important, analizându-l ‘cu ochiul liber’. Psihologia abisală foloseşte deja un fel de ‘microscop’, chiar dacă elasticitatea sistemului său de teorii, în mare parte elaborat de Freud, nu a ajuns la dexteritatea argumentării filosofice. Dar marele său atu este accesul la fapte. Nevroza prezintă natura umană supradimensionată aşa cum e ea asemenea unui microscop. Analiza Nevrozei cu atenţie poate conduce la înţelegerea ‘minusculei’ naturi umane. Filosofia a închis ochii acestei părţi a Umanităţii şi acesta este eşecul ei în înţelegerea naturii umane şi ca doctrină şi ca metodă. Filosofii au explicat domeniul psihopatologiei cu câteva fraze, după cum însăşi religia făcea.

Freud nu a fost un om de ştiinţă eminent din punctul de vedere al capacităţii de elaborare şi a ‘simţului’ teoretic, (intuiţia lui arătându-se deficitară într-un moment chieie al carierei sale legate de studiile asupra frunzelor de coca) şi nici un profund gânditor, ceea ce l-a intrigat pe mult mai filosoful Jung. Însă prin simplul fapt că a avut curajul analizei naturii umane aşa cum apare ea mărită, supradimensionată, în simptomul nevrotic Freud înseamnă pentru cunoaşterea sufletului omenesc mai mult decât toţi filosofii la un loc (chiar dacă a făcut din aceste simptome nişte constante principiale ale Psihicului ceea ce, după cum s-a spus şi se va mai vedea mai departe, constituie o eroare). Această importanţă a demersului său se datorează numai raportării la psihopatologie, unde masca omului, aşa cum este ea structurată prin educaţie, cedează, lăsând să transpară profunzimile sale. Eşecul anumitor teorii freudiene în ceea ce priveşte psihologia abisală se datorează tocmai abandonării domeniului psihopatologiei, a închiderii ochilor faţă de acest domeniu. Acest fapt este dovedit de continua decădere a acestei discipline în ciuda unor mici împrospătări legate de autorii postfreudieni. Ei au încetat aproape să se adapteze la psihopatologie şi la noile sale condiţii.

Modul în care Freud a extins nepermis conceptul de ‘nevroză’ în zona totală a Psihopatiilor sau Psihozelor, prin confuzia sau cel puţin, îngrămădirea Paranoiei în Schizofrenia Paranoidă, aşa cum reiese din cazul Schreber, dar şi a polemicilor nejustificate de studiul ultimilor date din domeniul psihopatologiei, pe care el le cam ignora, atestă în ce mod el a închis ochii acestui domeniu. Cu toate acestea este imposibil ca o teorie care se pretinde a cunoaşte abisurile Psihicului Uman şi a cunoaşte adevărul despre acestea să nu poată face ordine în psihopatologie şi să nu elaboreze o clasificare clară şi precisă a Tulburărilor Psihice. Psihiatria are mare nevoie de o clasificare având în vedere neconcordanţele de stabilire a diagnosticului care există astăzi în acest domeniu. Or Freud a închis ochii diversităţii de tablouri clinice prezentate de psihopatologie, rămânând sub impresia primelor sale studii şi primilor săi pacienţi nevrotici, fără să ia în calcul chiar evoluţia acestor Tulburări timp de aproape o jumătate de secol.

Încercarea de a duce mai departe psihologia abisală şi de a o corecta pe cea actuală presupune acel curaj al descoperirii psihanalizei, acel curaj de a recunoaşte importanţa Sexualităţii pentru Psihicul Omenesc într-un moment de impas, acel curaj de a invita subiectul să spună tot ceea ce îi trece prin minte fără să îşi judece ‘critic’ aceste idei, aceste gânduri. Astfel de ‘critici’, din păcate, s-au menţinut încă şi astăzi, tocmai prin limitarea psihologiei abisale care nu a putut să le observe. După cum s-a spus, psihologia abisală trebuie reinventată, refăcută. Obiecţia pe care Freud i-o aducea lui Adler că nu explică cum e posibil ca el singur Complexul de Inferioritate să explice atâtea Tulburări Psihice, printre care şi Tulburări de formă libidinală, poate fi aplicată psihologiei sale însăşi prin extensie: cum poate fi explicată diversitatea copleşitoare a materialului clinic doar pe baza a câtorva Stadii de Evoluţie Libidinală? O psihologie abisală care nu ia cu asalt acest material clinic al psihiatriei, se exclude ea însăşi de la pretenţia de ştiinţă pe care fără îndoială că o merită. De aceea scopul dinamicii psihologiei abisale este acela de a explica această diversitate, diversitate nu de elemente ale unei clase, ci diversitatea de clase însele.

Deşi există unii psihiatrii care sunt şi psihanalişti, între aceste două discipline s-a creat o prăpastie. Din nefericire, în loc ca acesta să fie semnul distinctiv de apartenenţă a acestora la aceeaşi categorie aşa cum există în multe alte asemenea care încep cu ‘psi’ aici există cea mai mare discordie. Îndreptată spre criteriile ei de încadrare semiologică a Tulburărilor Psihice într-o clasă sau alta şi înzestrată cu autoritate medicală, psihiatria s-a detaşat la rândul ei de psihanaliză, în loc să o încorporeze şi să o corecteze ca urmare a experienţei sale. Este normal ca între psihiatrie şi psihanaliză să fie o oarecare incompatibilitate legate de formaţia celor două deşi anumiţi specialişti au ambele formaţii. Însă principala latură a discordiei este reprezentată de metodologia terapeutică. Psihanaliza insistă pe investigaţia profundă în timp ce psihiatria lasă deoparte o astfel de evaluare exhaustivă în favoarea ameliorării produsă de medicaţie simptomului. Psihanaliza cu greu poate fi instituţionalizată deoarece necesită mult timp şi efort financiar, chiar dacă în unele ţări, cum ar fi de exemplu Germania, costul tratamentului este suportat de casele de asigurări. Psihiatria poate fi foarte uşor instituţionalizată căci terapia se reduce la administrarea de substanţe chimice capabile să producă un echilibru artificial şi momentan în sistemul psihic al pacientului.

Freud trăia convingerea că în terapia Tulburărilor Psihice viitorul este cel al medicaţiei. Dar el probabil că imaginase nişte medicamente capabile să atace ‘atemporalitatea Inconştientului’, adică să distrugă efectiv acele reprezentări care sunt de obicei refulate şi care ulterior ‘se reîntorc’ prin Sublimare sau alte căi la fel cum o otravă poate fi neutralizată printr-un antidot. Însă medicaţia actuală care se aplică cu succes acolo unde psihanaliza ar avea şi mai mare succes produce o oarecare dependenţă a pacientului de ea. Astfel că, deşi costă mai puţin, pe termen lung efortul financiar poate fi acelaşi. Pornind de la această diferenţă de opţiune, psihanaliza şi psihiatria nu vor putea face niciodată casă bună nici pe plan teoretic. Totuşi este probabil ca aceste probleme se vor rezolva mai devreme sau mai târziu iar această exagerată scindare între ele se va aplatiza progresiv. Lipsa de comunicare dintre acestea, în special în ţările fostului lagăr socialist, trebuie înlocuită cu o întrepătrundere mai constructivă a lor. Cerinţa ca fiecare psihiatru să aibă la activ o cură didactică, facilitată de sistemul de formare şi nu de propriile curiozităţi, precum şi cea ca fiecare psihanalist sau psiholog abisalist să aibă o formaţie teoretică în biologie, poate fi un pas decisiv în acest sens.

 

 

 
www.000webhost.com