puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

 

 

 

vezi intreg cuprinsul cartii

 

2. TEORIA GENERALĂ A PULSIUNILOR

 

Freud spunea despre Pulsiuni că reprezintă mitologia ştiinţei psihologiei abisale Pulsiunile fiind asemenea zeilor. O astfel de metaforă este folosită pentru a sublinia importanţa a deosebită a acestora, sensul pe care ele îl pot da aparatului psihic la fel cum divinitatea dă sens existenţei. O teorie generală a Pulsiunilor ar însemna rezolvarea multor ambiguităţi din psihologia abisală care au făcut ca ea să nu-şi câştige numele de ştiinţă încă.

Aşadar scopul psihologiei abisale este acela de a ajunge la o clasificare universal acceptabilă a tulburărilor psihice, clasificare realizată nu pe baza criteriilor semiologice aşa cum se face astăzi în psihiatrie (căci acestea clasifică Actul Psihic final, exterioritatea ultimă a Psihicului, ceea ce este diferit de la mediu la mediu, de la ţară la ţară, climă şi mentalitate specifice fiecărui popor, grup sau clasă socială) ci pe principii dinamice generale. Pentru acest lucru este necesar parcurgerea unui drum anevoios, începând de la definiţia Psihicului trecând prin explicarea lui şi identificarea formelor sale de manifestare. Va fi arătat modul în care Psihicul se desprinde de Biologic (rămânând în relaţie retroactivă cu acesta) precum şi modul în care el se formează pe mai departe. Aşadar, după cum deja s-a anticipat în introducere, această parte întâi conţine pe de o parte Metabiologia ca sistem de funcţionare biologică a Organismului şi transformarea acestor principii în funcţii psihice, ceea ce face obiectul capitolului despre Hardul aparatului psihic adică despre suportul său organic. Apoi ea conţine Genealogia psihologiei abisale, cu două subcapitole referitoare la problema structurării aparatului psihic la care se adaugă cele ale psihologiei cognitive cu aplicaţiile principiilor descoperite şi manifestarea diversă a elementelor analizate în primele două. Acestea sunt reunite în capitolul dedicat Softului aparatului psihic. După ce această sarcină va fi fost terminată se poate trece la problema arzătoare a psihologiei abisale şi anume la Psihopatologie.

2.1. HARDUL APARATULUI PSIHIC

Respectând drumul prin care Pulsiunea Biologică devine o Pulsiune Psihică, vor trebui mai întâi analizate Instinctele şi apoi ceea ce se numesc Complexe ale Trunchiului Psihic. Pentru asta este necesar să se stabilească ce este Instinctul, ce face el sau ce scop are pentru Organism ceea ce face obiectul Metabiologiei psihologiei abisale. Celălalt subcapitol se va ocupa despre fenomenul apariţiei Psihicului din aceste premise biologice.

2.1.1. METABIOLOGIA PSIHOLOGIEI ABISALE

Cu acest subcapitol psihologia abisală caută să se lege de o bază sigură, să deducă principiile sale şi întregul său demers din această zonă pe care va trebui să o analizeze amănunţit pentru a găsi o astfel de portiţă de comunicare cu realul care să-i întemeieze dreptul la existenţă. Fără această bază psihologia abisală se găseşte în situaţia de a fi suspendată în aer. De aceea aici se vor cerceta principiile cele mai generale ale Biologicului. Din acest motiv acest subcapitol se şi numeşte aşa. El încearcă să deducă din aceste principii posibilitatea de existenţă a Instinctelor însele, pentru ca apoi să le localizeze şi să le descrie. Secţiunile acestui subcapitol se vor ocupa tocmai de acest drum pornind de la analiza fenomenului biologic, trecând prin stabilirea legilor şi principiilor acestuia şi terminând cu descrierea părţilor sale componente relevante pentru psihologie, Instinctele.

 

 

 

2.1.1.1. Premisa biologică a originii Psihicului

Fiinţele vii, organismele, se deosebesc de materia anorganică prin faptul ca ele reuşesc să prelucreze mişcarea şi să o iniţieze printr-un anumit principiu propriu, către dezvoltare şi perpetuă consolidare, adică către evoluţie, fără influenţa directă, brută şi neprelucrată a Mediului aşa cum face materia anorganică atunci când evoluează. Sub raportul biologic evoluţia se desfăşoară în două tendinţe opuse care, prin conflictul lor, constituie principiul apariţiei Psihicului. Aceste tendinţe sunt conservarea şi înnoirea. Conservarea presupune efortul vieţii de a rămâne aşa cum este acest lucru realizându-se prin autoapărare în special iar înnoirea presupune imperativul de a trece către forme superioare de existenţă.

Conservarea şi înnoirea reprezintă aşadar două forme ale evoluţiei al vieţii. Chiar dacă ele par contradictorii şi deci, incompatibile, totuşi între ele nu există o reală incompatibilitate ci doar o opoziţie în interese. Organismul reacţionează în funcţie de negocierile interne ale acestor două mari interese, ele colaborând retroactiv. Organismele superioare prezintă o astfel de împletire retroactivă între cele două tendinţe ale vieţii iar relaţiile dintre ele este în acest fel foarte complexă. Faţă de organismele inferioare, cele superioare sunt consolidate ca sisteme individuale complexe. Între aceste sisteme individuale funcţionează relaţii complexe, de sociabilitate, de concurenţă sau de conlucrare.

Aceste relaţii facilitează o trăsătură esenţială a evoluţiei vieţii şi anume selecţia naturală. Chiar dacă Darwin, cel care a lansat termenul, ia dat Mediului care selectează indivizii o funcţie mult prea mare iar indivizilor o funcţie mult prea pasivă, totuşi nici viceversa nu este valabilă aşa cum tinde să considere psihologia abisală freudiană, anume că Mediul ar fi pasiv în formarea insului şi că totul s-ar reduce la modul exclusiv activ în care individul se raportează la membrii familiei în special. fireşte c Freud tinde de multe ori să ia în calcul şi ereditatea şi influenţele Mediului în geneza Psihicului însă de fiecare data sfârşeşte prin a găsi cauze suspendate în aer pentru acesta cum este cazul teoriei stadiilor de evoluţie libidinală. Influenţa Mediului în aceste teorii este minimalizată. Deşi se găsesc explicaţii pentru o cauzalitate exterioară totuşi acestea nu rezistă testelor cele mai simple. Din această cauză teoria expusă aici va încerca să găsească mai mult în Mediu (şi ereditate, care este un Mediu reflectat genetic) aceste cauze.

Selecţia naturală se prezintă în două forme: una intraspecifică, unde relaţiile Individ-Mediu se realizează în interiorul speciei, adică între indivizi similari şi alta interspecifică, unde o specie concurează sau conlucrează cu alta. De obicei selecţia interspecifică este anterioară celei intraspecifice însă şi aici se poate vorbi de condiţionare retroactivă. O specie se dovedeşte a fi superioară dacă reuşeşte să se impună altora în cadrul unei selecţii naturale interspecifice eliminând pe cât posibil speciile rivale.

Acest conflict general dictat de imperativul evoluţiei este aşadar principiul apariţiei Psihicului. Speciile trebuie să adopte adevărate strategii de luptă şi să le aplice optim. Aici este originea amânării satisfacţiei Instinctelor aşa cum apare ea încă în lumea animală şi nu cea produsă de civilizaţia umană după cum susţine Freud. De asemenea, conflictul psihic se dovedeşte a avea rădăcini mai adânci decât aşa cum apar ele relativ la cel dintre normele morale şi Sexualitate. Conflictul este originar organic şi cu cât este mai pregnant şi mai puternic, el devine emblema superiorităţii vieţii iar tendinţele conservării şi înnoirii sunt factorii principali ai acestui conflict. Comportamentul poate fi dirijat de prevalenţa pulsională a uneia dintre aceste două elemente. Acest model originar se va repeta la scară mai restrânsă în orice element comportamental. Pânda animalului de pradă reflectă interacţiunea dintre pulsiunea brută, dintre nevoia ei de satisfacţie imediată şi amânarea ei, unde aceasta din urmă deţine prevalenţa. Dar această amânare se dovedeşte a fi doar continuarea Pulsiunii (Brute) de Nutriţie a animalului de pradă căci ea nu vizează inhibarea absolută a acesteia ci tocmai satisfacerea ei cât mai optimă, adică chiar succesul vânătorii. Acest infrasistem retroactiv prezent în forma Instinctului de Nutriţie este încorporat (asemenea multor alte infrasisteme retroactive care răspund de tipuri diferite de comportament) în sistemul retroactiv ce se stabileşte între Organism si Mediu. Acesta este încorporat la rândul său în metasistemul originar al retroactivităţii dintre impulsul de conservare şi cel de înnoire din cadrul evoluţiei vieţii in general ca şi alte sisteme retroactive de forma lui. Or, dacă amânarea reprezintă cheia funcţionarii organismelor superior organizate, succesul unui asemenea sistem de feed-back negativ, trebuie să fie posibil printr-o capacitate de a înregistra satisfacţia care a fost astfel amânată sub raportul calităţii si a cantităţii. Sub raportul calităţii o astfel de facilitate înseamnă apariţia Memoriei în timp ce sub raportul cantităţii aceasta determină apariţia sistemului psihic.

Această modelare a Instinctului sau a unei grupe de Instincte, de la forma brută în sensul unei suprastructurări a lor este principiul apariţiei Psihicului. Adică Psihicul este pur si simplu chiar Biologicul care se modelează retroactiv sub raportul comportamental în relaţia cu Mediul. Precizarea localizării funcţiei psihice în zona Instinctelor, în ceea ce priveşte forma lor structurală, vine să diferenţieze o astfel de adaptare retroactivă la Mediu a structurii instinctuale brute, care este principiul evoluţiei vieţii în genere, faţă de adaptarea vectorului său acţional. Aşadar amânarea, suprastructurarea Pulsiunii Instinctuale care este principiul funcţiei psihice, nu implică şi nu este implicată de o astfel de schimbare pe plan fiziologic în mod direct, deşi, după cum se va vedea mai târziu, implicaţiile fiziologice retroactive între planul psihic şi cel fiziologic sunt de netăgăduit acesta din urmă suportând în mod indirect acţiunea Psihicului.

Fără îndoială că Psihicul influenţează Fiziologicul care îi stă la bază ca urmare a reacţiei retroactive dintre aceste două elemente. Astfel că se poate în mod cert spune că în anumite dereglări psihice ce au un anumit semn somatic, după cum se va vedea în partea a treia a acestei lucrări, la psihopatologie, Fiziologicul nu are decât un rol reflexiv căci cauza principală se află de fapt în sistemul psihic. O Pulsiune pur fiziologică este aceea care se manifestă direct în comportament, dată de structura fiziologică în cauză asemenea unui reflex necondiţionat. Pulsiunea Psihică dimpotrivă, este mediată mnezic şi este uneori şi un reflex condiţionat. Cu alte cuvinte Pulsiunea Psihică poate fi activată şi fără medierea condiţionării fiziologice, deci fără subordonarea ei la o Pulsiune necondiţionată.

Această distincţie îşi va arăta valabilitatea în capitolul consacrat Tulburărilor Psihice pentru explicarea acestora. În acest caz va primi o lovitură puternică concepţia organicistă a Tulburărilor Psihice (cu excepţia Psihozelor) unde ea pare să fie de ajutor. O asemenea concepţie organicistă extinsă asupra tuturor Tulburărilor Psihice se dovedeşte însă a fi tributară unei concepţii mitologice asupra Psihicului şi a Omului în general; aşa cum A. Adler încearcă să le explice pe acestea doar pe latura ‘voinţei de putere’, a ‘Complexului de Inferioritate’, tot aşa şi concepţia organicistă încearcă să explice Psihicul pe baza planului fiziologic. Această concepţie nu poate explica diversitatea acestora fără a implica diversitatea condiţiilor de mediu, diversitate mediată de sistemul psihic mai întâi şi care abia apoi îşi poate găsi rezonanţa somatică. Chiar structurile instinctuale nu pot fi explicate decât în relaţie retroactivă, evolutivă cu Mediul. Pavlov, de exemplu, explică Tulburările Psihice pe baza proceselor nervoase de excitaţie şi inhibiţie, deci pe baze exclusiv fiziologice ignorând faptul că structura fiziologică nu poate explica decât mecanismul de funcţionare brută a Fiziologicului, nu şi dereglările sale; căci orice perturbare trebuie să implice şi un element perturbator, care în cazul de faţă este Mediul. O concepţie care poate localiza

o astfel de perturbare în mod izolat este una magicistă determinată supranatural, crezătoare în destin. Căci dacă principiul perturbării nu este căutat într-un element perturabtor, ci doar în elementul perturbat, asta înseamnă că ea i-a fost într-un fel destinată. Dar fireşte, o astfel de concepţie este foarte bine primită de autorităţi deoarece în cazul în care Tulburarea Psihică ar fi condiţionată de Mediu (aici cel social) ele ar trebui să dea socoteală pentru starea în care se află ea relativ la societate. Fireşte că teoriile organiciste vor exclude societatea de orice vină iar cauzele Psihopatologiei ar fi exilate în eterul individual.

Obiecţia care s-ar putea aduce restrângerii conceptului de ‘psihic’ la această formă constă în această întrebare: cu ce drept se restrânge noţiunea de ‘psihic’ la simpla Pulsiune modificată evolutiv din moment ce în limbajul ştiinţific această noţiune integrează sub sine şi anumite structuri fiziologice? Ce garanţii există că Psihicul ţine de această latură? Nu cumva o asemenea concepţie care diferenţiază psihicul de fiziologic conduce la o altă variantă de cartezianism? Aceste posibile obiecţii îşi vor primi răspunsul pe rând. În legătură cu distincţia de mai sus şi cu implicaţiile ei terminologice, problema este că nu există o concepţie ştiinţifică despre Psihic, ci doar nişte ipoteze pe care diferiţi autori le iau ca premize în elaborarea teoriilor lor. Concepţia despre Psihic care se extinde în zona structurii fiziologice cu localizarea sa riscă să nu poată deosebi Psihicul de Biologic, de somatic şi deci să nu poată deosebi biologia de psihologie. Restrângerea conceptului de ‘psihic’ doar în zona Pulsiunii modelate şi nu la nivelul structurii sale biologice nu vizează o răzvrătire terminologică ci dimpotrivă, o aliniere consecventă la termenul general de ‘tulburare psihică’ pe care teoria expusă aici l-a considerat edificator pentru definirea Psihicului. Tulburările Psihice şi cele Somatice reflectă foarte clar distincţia dintre Psihic şi Somatic. De fapt însăşi originea termenului ‘psihic’ a fost dirijată de explicarea acestor Tulburări ce au fost apoi numite ‘psihice’.

Degenerarea termenului ‘psihic’ către o funcţie structurală fiziologică a fost o problemă ulterioară celei de precizare terminologică a Tulburărilor Psihice, derivând în teoriile organiciste. Aici dimpotrivă, se demonstrează clar că Tulburările Psihice, chiar dacă unele sunt motivate organic (Psihozele), nu îşi au originea în această zonă ci tocmai în cea a deformării Pulsiunii Organice, adică a implicaţiilor comportamentale ale unei astfel de structuri organice şi nu a structurii în sine. Aşadar tocmai acest fapt este garanţia acestei restrângeri conceptuale, anume explicarea a ceea ce este de toţi autorii recunoscut ca fiind Psihic, adică Tulburarea Psihică. Şi sarcina de a explica Tulburările Psihice este, după cum s-a spus, principala intenţie a acestei lucrări.

În ceea ce priveşte ultima obiecţie, cea de cartezianism, lucrurile stau exact invers. Psihicul şi Somaticul nu sunt complet opuse şi nici măcar opuse, în teoria prezentată aici. Dimpotrivă Psihicul este o continuare a Somaticului şi anume o implicaţie comportamentală modificată în relaţia cu Mediul a Pulsiunii Brute, instinctuale, a structurii somatice. Diferenţierea pe care filosofii, culminând cu Descartes, o operează între Gândire şi Corp este una care nu vizează structura internă a funcţionării Gândirii (a mecanismului ei) şi a Fiziologicului, ci vizează consecinţele epifenomenale ale acestor structuri. Biologia a arătat suficient de clar că Gândirea este de fapt tot o funcţie somatică, chiar dacă sistemul cognitiv i-a rămas în mare parte străin. Cu privire la aceasta, cartezianismul identifică şi starea de Gândire şi conţinuturile semantice ale Gândirii ca aparţinând unui spirit (mistic), în aceasta constând dualismul sau. Dacă dualismul cartezian dar şi cel platonician ignoră funcţia fiziologică a stării de Gândire, la polul opus stă biologismul unilateral care atribuie şi conţinuturile Gândirii tot unei funcţii fiziologice sărind tocmai peste ce această teorie numeşte ‘psihic’. Gândire este dictată atât în conţinut cât şi în formă de experienţele retroactive asupra Mediului şi nu doar de o capacitate exclusiv structurală de a avea conţinut.

 

2.1.1.2. Structura generală a Pulsiunii

La origine, Pulsiunea este un element pur fiziologic, legat de acţiunea tradusă comportamental a unui Instinct rudimentar şi de toate acţiunile pe care Organismul le face pentru ca o anumită funcţie organică să fie menţinută la nivel constant. Masticaţia pentru Instinctul Nutritiv, de exemplu. Aşadar la origine Pulsiunea este o schemă comportamentală nemijlocit organică traductibilă biologic prin intermediul reţelelor neuronale. Freud recunoaşte şi el faptul că ‘Pulsiunea este reprezentantul psihic al unei excitaţii somatice’ (din păcate pentru ştiinţă, în condiţiile neelaborării unei viziuni unitare psihosomatice) dar cu toate acestea el introduce la sfârşitul operei sale ciudata grupă a Pulsiunilor Morţii, ca pulsiuni originare şi în relaţie duală cu Pulsiunile Vieţii. Însă Moartea este un epifenomen al Vieţii, condiţia retroactivă între organismele vii in genere dată de epuizarea unui sistem individual, sub presiunea altor sisteme. Aşadar nu este nevoie ca Organismul să aibă ca principiu un mecanism de autodistrugere, acest lucru realizându-se de la sine în procesul Vieţii. Este imposibil de a explica cum o Pulsiune Brută, ce are rolul de a menţine în stare de funcţionare un subsistem organic al unui Organism, poate să fie una care determină principial moartea acelui Organism.

Conceptul de ‘instinct’ aşa cum apare el în acele discipline care îl utilizează este foarte ambiguu. În mare, el înseamnă un comportament rigid, involuntar. Pe baza acestei ambiguităţi, conceptul de ‘instinct’ este extins şi în ceea ce priveşte Softul Organismului iar cum acesta este diferit de la un individ la altul, fiecare având comportamente şi dorinţe diferite. S-a ajuns astfel în situaţia bizară de a fi descrise câteva mii de astfel de ‘instincte’. Prototipul conceptului de ‘instinct’ este însă dat de nevoile primare ale Organismului, ca Foamea, Setea sau Libidoul deci acolo unde substratul fiziologic este nelipsit. Or, în descrierea acelor câteva mii de ‘instincte’ substratul fiziologic se reduce treptat la acestea ceea ce este absurd. Analiza complexelor Trunchiului Psihic ce se va face în capitolul următor, va arăta pe larg acest lucru. De aceea trebuie deocamdată făcută distincţia dintre Instinct şi Complex. Acest concept de ‘complex’ va fi definit la momentul oportun în funcţie de cel de ‘instinct’, primul urmându-l, continuându-l pe celălalt.

Deci pentru înţelegerea Pulsiunii trebuie să fie analizat mai întâi Instinctul. Specificul său nu este Pulsiunea ca atare, adică orice act comportamental mai general, ci faptul că are un substrat fiziologic precis, un aparat special care are o importanţă covârşitoare pentru supravieţuire. De exemplu Foamea presupune un foarte complicat aparat digestiv ale cărui elemente sunt studiate de biologie. Structura biologică a Instinctului reprezintă Hardul Instinctului, pentru a folosi un termen sugestiv din informatică. Dimpotrivă, cealaltă parte a Instinctului, cea referitoare la funcţionarea lui realmente în mediul extern, adică traducerea în plan comportamental, motor, a scopului său, reprezintă partea de Soft a Instinctului. Ea face posibilă însăşi funcţionarea Instinctului.

Fiziologia Pulsiunii de asemenea, aparţine biologiei ca punere în relaţie de continuitate între Hardul şi Softul Instinctului. Pulsiunea devine Complex, adică un comportament psihic, un comportament atomar în cadrul comportamentului general. Complexul este un comportament de satisfacere a Instinctului; în cazul Foamei el poate viza toate operaţiile de nutriţie şi digestie.

Dată fiind structurarea Instinctului în zona Hard şi Soft a sistemului psihic, precum şi relaţia retroactivă dintre aceste zone, fiecare dintre ele are scopul său bine precizat şi invariabil din punct de vedere funcţional. De exemplu comportamentul nutritiv ce presupune ajutorul funcţiei Soft a Instinctului, este legată teleologic de funcţia Hard, adică de scopul structurii organice digestive. Acest comportament nu poate fi modificat din principiu căci dacă acţiunea de obţinere a hranei nu aduce hrana, atunci întreg Instinct Nutritiv va fi anulat, ceea ce contravine unei legi fiziologice precise legată de funcţionalitatea sa ca atare.

O astfel de precizare este în măsură să limiteze la maximum ideea freudiană după care ‘Instinctul Sexual refulat se sublimează în cultură’. Fireşte că aici trebuie explicat că Freud extinde conceptul de ‘sexualitate’ dincolo de cel de ‘genitalitate’. Deci Pulsiunea Sexuală aşa cum o vede Freud nu înseamnă doar ceea ce aici este recunoscut a fi Hardul, Pulsiunea Instinctuală Sexuală. Dar totuşi ea o cuprinde şi pe aceasta. Rămâne de discutat în ce măsură partea nonfiziologică din conceptul mai larg al lui Freud realizează acest lucru, respectiv faimoasa Sublimare. Însă cea fiziologică este exclusă tocmai datorită invariabilităţii pulsiunii Instinctului Sexual ce conduce la obţinerea actului sexual.

Astfel că Pulsiunea Instinctuală este predispoziţia senzo-motorie la acte comportamentale relaţionate structural în scopul furnizării materialului brut de funcţionare organică către structura anatomică a Instinctului. De aceea se poate spune că metabiologia este disciplina care studiază structura organică a Instinctului, Hardul său şi implicaţiile sale principiale în Soft în timp ce psihologia propriuzisă trebuie să studieze în primul rând Softul acestuia trecând dincolo de Instinct către Complex.

Complexul, care aparţine Softului Instinctului nu este independent de acesta şi este aici numit Complex Instinctual, spre deosebire de Complexele ale căror comportamente dictate nu serveşte imediat şi concret la satisfacerea Instinctului şi de aceea ele sunt numite Complexe Autonome sau Complexe Fundamentale.

Aşadar pentru a determina domeniul Pulsiunii pur fiziologice trebuie identificate acele acte comportamentale ce fac posibil nemijlocit funcţia organică a Instinctului. Aceste Pulsiuni trebuie diferenţiate de alte Pulsiuni ale căror consecinţe comportamentale nu duc neapărat la satisfacţia organică a Instinctului cum sunt pulsiunile Complexelor Autonome. Acestea doar protejează Instinctul, îl mediază social, însă nu fac parte integrantă din el. Astfel că în interesul său de a consolida şi menţine în stare de funcţionare o anumită parte sau funcţie a Organismului, Pulsiunea are capacitatea de a acţiona direct în planul comportamental în funcţie de acest interes, de nevoia propriuzisă a Organismului ca ea să conducă la satisfacerea respectivei funcţii. Aşadar Pulsiunea este unitatea structurală şi funcţională a aparatului psihic capabilă de a fi inhibată excitată şi neutralizată adică de a avea o energie specifică şi de a fi tradusă comportamantal.

Despre acest lucru se va discuta în secţiunea următoare iar ceea ce este mai important de subliniat acum este caracterul comportamantal al Pulsiunii. Cu toate acestea nu orice act comportamental este datorat unei Pulsiuni. De exemplu reflexele necondiţionate de genul celui al reacţiei genunchiului la lovirea cu ciocănelul, nu sunt Pulsiuni, ci simple reacţii nervoase periferice care pot lua parte într-o Pulsiune Brută dar care nu se pot extinde la aceasta singure, fără coroborarea cu alte astfel de reacţii. Pulsiunea Instinctuală se consolidează în funcţie de întreaga structură organică a Instinctului. Aceste informaţii se transmit nervos sau chimic către un anumit centru de colectare a acestor date şi abia apoi Pulsiunea se poate consolida şi poate fi retransmisă către comportamant. Deci nu este de nici un folos spre a identifica Pulsiunea cu impulsurile nervoase sau cu hormonii eliberaţi de glande. Pulsiunea este un comportament elaborat şi complex în care intră mai multe elemente. Iată că ele nu sunt conştiente şi recunoscute empiric, prin introspecţie, de către subiect. O definiţie a psihologiei însăşi relativ la cele spuse până acum s-ar face în felul următor: Psihologia este ştiinţa care studiază originea, structura şi patologia Pulsiunilor, precum şi implicaţiile lor.

2.1.1.3. Energia Pulsiunii

Conceptul de ‘energie’, aşa cum este el folosit aici, nu este identic cu cel folosit de ştiinţele pozitive, în special de fizică. Totuşi obiecţia de concepere a sa nu ar sta în picioare. Căci chiar în fizică el este un concept generic energia nefiind aici un lucru, un obiect concret, ci un fenomen general cuprins descriptiv. El este definit ca fiind capacitatea unui corp sau sistem de a produce lucru mecanic sau căldură. Precizarea se face prin faptul că acest corp sau sistem nu poate porni de la sine această mişcare, ci o preia şi o prelucrează de la alt corp. Aşa se face că conceptul de ‘energie’, care parţial desemnează funcţionalitatea, capacitatea motrice a unui sistem, se extinde şi asupra cauzelor acestor atribute ale sistemului. De exemplu benzina este energia motorului iar curentul electric este numit şi energie electrică. În cazul de faţă aceste energii sunt într-adevăr lucruri concrete dar denumirea lor ca energii este făcută doar pe temeiuri practice, de simplificare a limbajului dacă se ţine cont de definiţia ştiinţifică a energiei. Căci benzina şi curentul electric sunt obiecte care conţin în sine latent energia şi care nu se poate dezvolta decât atunci când acestea reacţionează cu un alt obiect. Benzina produce presiune atmosferică atunci când arde; presiunea care acţionează asupra pistoanelor motorului determină lucrul mecanic. Curentul electric îl produce prin electromagnetismul său. Or dacă la asta se reduce de fapt energia va trebui ca acest concept de ‘energie’ să fie identificat în final cu cel de ‘lucru mecanic’.

Pe baza acestui fapt, adică identificând sau caracterizând energia prin forţa motrice, conceptul de ‘energie’ este extins la maxim aici fiind definit prin intensitatea unei Pulsiuni, unei dorinţe, intensitate capabilă să determine un anumit comportament. Această energie se va numi de acum încolo energie psihodinamică şi ea se aplică oricărei Pulsiuni, chiar dacă aceasta este una instinctuală şi nu elaborat-psihică.

Trebuie aici arătat că conceptul de ‘energie psihodinamică’ descris aici nu este identic cu cel de ‘energie psihică’ al lui Freud, răspândit apoi larg în alte teorii şi care înseamnă rezistenţa la frustrare a subiectului. Freud vede Nevroza ca pe o epuizare de energie a aparatului psihic, ceea ce face ca subiectul să sufere. Energia psihodinamică, aşa cum este teoretizată aici, se dovedeşte a fi preponderentă în Tulburările Psihice şi scăzută la normalitate. Dacă ‘energia psihică’ a lui Freud produce linişte (‘Principiul Constanţei’ reprezentă o plenitudine energetică) dimpotrivă, energia psihodinamică este doar în măsură să producă insatisfacţie, nelinişte psihică după cum se va vedea în secţiunea următoare.

Pe de altă parte, energia fiziodinamică este capacitatea organică de a determina o energie psihodinamică, cuprinzând-o latent pe aceasta. O astfel de ‘energie’ trebuie diferenţiată de o posibilă ‘energie fiziologică’, asemenea ‘elanului vital’ de care vorbeşte H. Bergson. Aceasta se aplică de fapt vieţii în genere şi este explicabilă biochimic la nivelul asimilării nutritive, a hranei necesare organismului. Aici energia fiziologică ar fi identică cu energia din fizică.

Această distincţie este foarte importantă în ceea ce priveşte consecinţele în plan fiziologic ale fenomenului energiei. Dacă Psihicul şi Fiziologicul sunt două lucruri între care există raporturi ca acelea arătate mai sus unde , Fiziologicul este principiul, suportul Psihicului atunci va trebui ca această energie psihodinamică să aibe cauze fiziologice. Ea va trebui să rezide chiar în capacitatea organică de a avea Psihic, adică de a comporta Pulsiuni Somatice originare ca Foamea, Setea sau Libidoul. Deşi astfel de energie este identică cu energia psihodinamică, totuşi ea se va numi energie fiziodinamică deoarece este mai cuprinzătoare, mai largă decât aceasta. Energia fiziodinamică nu este transformată în Pulsiune, căci ea este o Pulsiune Latentă în timp ce energia psihodinamică este deja o Pulsiune, fie ea şi una Instinctuală. Dacă sistemul fizio-biologic ar fi comparat cu o fabrică, atunci Pulsiunea este produsul, marfa acestei fabrici, energia fiziodinamică reprezintă finanţele investite în această fabrică, în timp ce cea psihodinamică ar fi materia brută ce trebuie prelucrată. În acest caz raportul dintre energia fiziodinamică şi cea psihodinamică este acelaşi ca şi cel dintre combustibil şi capacitatea motorului de a dezvolta lucru mecanic. Geografia funcţionării unui astfel de sistem energetic vizează un Nucleu Psihodinamic (care înseamnă şi nucleul Psihicului) şi o Periferie Psihodinamică unde această energie negociază cu Mediul satisfacerea pulsiunii. Iată cum Psihicul este medierea dintre interesul Instinctului şi oferta Mediului.

Deşi nu are o definiţie clară a conceptului său de Libido, Freud îl ia în sensul de energie psihică a impulsurilor sexuale. Lipsa unei teorii generale a Pulsiunilor, în special în ceea ce priveşte ‘energia psihică’ îl duce la mari obscurităţi. El a preluat teoriile dualiste tradiţionale cu privire la Psihic şi Somatic, teorii care sunt prezente în subsidiarul concepţiilor sale dar pe care în acelaşi timp le şi neagă prin faptul că recunoaşte că Psihicul nu este sufletul mistic cartezian sau platonician ci un fel de continuator al somaticului (căci Pulsiunile Somatice se regăsesc în activitatea psihică). Totuşi Freud este departe de a înţelege ce este energia fiziodinamică cu statut actual, ontogenetic legată de funcţionarea sistemului organic în stare să dezvolte o energie psihodinamică. Aceasta are un statut nu numai ontogenetic ci şi genealogic în cea mai mare parte legat implacabil de funcţia mnezică. Ea este secundară unei energii fiziodinamice ce o alimentează şi vizează funcţionarea sistemului organic adică funcţionarea scoarţei cerebrale unde este localizată funcţia mnezică. Teoria energetică freudiană se reduce la ‘energia psihică’, care îşi are originea în vid, deoarece Freud nu ajunge să o pună în relaţie cu sistemul somatic.

Pe de altă parte C.G. Jung foloseşte conceptul de ‘libido’ cu alt sens, respectiv pentru ceea ce aici este numit ‘energie fiziodinamică’. Acest fapt este făcut mai degrabă din considerente pasionale, legate de rivalitatea lui cu Freud, decât din raţiuni de ordin teoretic. Căci în acest caz înţelegerea conceptului de ‘energie fiziodinamică’ este departe de cea a celui jungian de ‘libido’ care vine cumva din cer şi nu are o explicaţie ştiinţifică concretă. Pe de altă parte, termenul ‘libido’ înseamnă din punct de vedere etimologic ‘plăcere’, ‘voluptate’ şi nu poate fi aplicat nici măcar Pulsiunii în general aşa cum declara Jung. Căci Pulsiunea vizează structura unui comportament (deci mai degrabă ceea ce el numeşte ‘complex’) iar energia fiziodinamică sau psihodinamică presupune interesul acesteia de a fi aplicată comportamental, pragmatic. Lipsa unor teorii metabiologice viabile a contribuit şi ea la această extindere, pe lângă elementul conflictual dintre Freud şi Jung iar primul a sfârşit prin a accepta şi el extinderea progresivă a acestul concept până la saturaţie odată cu teoria Eros-Thanatos.

Mult mai bine elaborat este conceptul lui W. Mc.Dougal de ‘hormotimie’, Instinctele fiind aspecte particulare ale acestui ‘sistem hormotimic’. Cu toate acestea, asemenea conceptului lui Schopenhauer de ‘voinţă’, precum şi cel de ‘elan vital’ al lui Bergson niciunul dintre ele nu prezintă distincţia dintre energia fiziodinamică şi cea psihodinamică. Deşi din punct de vedere neurofiziologic ele sunt unul şi acelaşi lucru, totuşi din punct de vedere psihologic ele reprezintă două lucruri distincte. Pulsiunea fiziodinamică în acest caz este şi are o necesitate organică bine definită, în timp ce cea psihodinamică nu are o finalitate imediată şi uneori ea nu are nici un fel de finalitate. De exemplu Libidoul, ca Pulsiune Sexuală are o finalitate organică (reproducerea) în timp ce dereglările sale psihopatologice fac în aşa fel încât această finalitate este anulată.

Instinctul, aşa cum este el ca dat fiziologic, este originea Pulsiunii, adică a energiei sale fiziodinamice, ceea ce îl face apt de a pune în mişcare organismul cu scopul satisfacerii cerinţelor sale organice. Aici trebuie operată distincţia dintre ‘elanul vital’ al lui Bergson sau ‘voinţa’ lui Schopenhauer, care se referă la o energie fizică a Organismului, a ceva ce îl pune în mişcare în mod funcţional şi nu decizional cum este cazul cu energia psihodinamică de aici. Conceptul de ‘energie fiziodinamică’ este de asemenea mult mai restrâns deci s-ar include ca arie în aceste concepte filosofice. El însă are o definiţie precisă pentru că nu se leagă de un principiu metafizic al vieţii ci se leagă de o capacitate organică a Instinctelor respectiv aceea de a pune Organismul în mişcare doar din punctul de vedere al capacitaţii biologice de reacţie.

Dinamica unui astfel de fenomen face obiectul biologiei, deoarece are explicaţii neuroendocrine. Acest domeniu nu aparţine psihologiei abisale iar teoriile biologiei nu influenţează deloc conceptul psihologic de ‘energie fiziodinamică’ pe care psihologia îl ia ca premisă. El este luat ca fundament al însăşi existenţei Instinctului, respectiv interesul Organismului de satisfacere a Instinctelor sale. Este evident că modelul neuroendocrin al biologiei este inclus în această premisă psihologică ce este reprezentată de conceptul in cauză dar este mult mai larg decât cele ale biologiei. Distincţia dintre o energie fizică a Organismului, aşa cum apare la Bergson sau Schopenhauer, constă tocmai în faptul că ea se referă doar la modificările endocrine ce conduc la comportamentul organismului de satisfacere a Pulsiunilor. Însă nu este necesar ca prin asta să fie nevoie de postularea unei energii fizice sau de angajarea în dezbateri privind infirmarea sau validarea acesteia. Pe de altă parte este evident că dacă o astfel de energie fizică este constantă cea fiziodinamică nu este constantă. Aceasta este mare în cazul inhibiţiei funcţiei organice a Instinctului. Dar fie nu există sau există într-o măsură foarte mică în cazul în care această funcţie este satisfăcută. Aşadar alura metafizică a unui astfel de concept este eliminată, el devenind unul pur descriptiv.

Energia fiziodinamică este o premisă absolută a psihologiei abisale, ea este însuşi principiul vieţii, adică al capacităţii unui sistem viu de a funcţiona prin sine însuşi sau, după cum spunea Aristotel, de a se mişca fără intervenţia unui element extern ci doar cu un anumit principiu intern. Evoluţia vieţii ţine în mod necesar de această energie fiziodinamică şi ea nu este posibilă în mod static aşa cum o imaginează Ch. Darwin de exemplu, după care Organismul ar evolua datorită ‘factorilor externi perturbatori’. Aceştia sunt doar condiţii ale evoluţiei însă nu şi cauza principală şi singulară a ei. Obiecţia este aceeaşi cu cea adresată psihologiei behavioriste relativ la explicaţiile pentru Psihoză: dacă la un anumit stimul traumatic, un anumit individ poate trece pragul psihotic, altul poate rămâne neafectat de stimulii presupuşi a determina Psihoza. În acelaşi fel caracterul perturbator al factorilor de mediu poate ucide anumiţi indivizi dar în acelaşi timp poate întări pe alţii.

Deci nu este suficient să se postuleze că supravieţuirea este principiul evoluţiei vieţii. Fără o energie fiziodinamică nici girafele cu gâtul lung nu ar putea supravieţui faţă de cele cu gâtul scurt relativ la explicaţia lui Darwin. Iar dacă girafa are gâtul lung, ceea ce-i permite să mănânce cu uşurinţă frunzele copacilor şi nu iarba uscată a savanei, acest lucru nu se datorează faptului că cele cu gâtul lung ar fi supravieţuit în timp de foamete celor cu gâtul scurt mai degrabă decât că nişte dinozauri preistorici sau orice altceva asemănător ar fi evoluat către aceste forme ca urmare a reducerii volumului datorat creşterii temperaturii globale şi a dispariţiei vegetaţiei luxuriante. Pentru ca presupusele girafe cu gâtul lung să supravieţuiască celor cu gâtul scurt trebuie mai întâi să ajungă să aibă gât iar fără un principiu intern de dezvoltare, acest lucru nu este posibil. De aceea darwinismul a căzut în desuet în ultimul timp. Perspectiva darwinistă, dacă nu se încumetă să accepte un principiu de evoluţie în interiorul individului şi al speciei, atunci prin pasivismul ei ea se obligă să găsească principiul său de mişcare în afara individului, speciei şi chiar vieţii. În acest caz viaţa ajunge astfel un fel de materie anorganică ce suportă doar influenţa exteriorului dar incapabilă să se schimbe prin propria sa voinţă. Indiferent de valoarea istorică a teoriei selecţiei naturale ea trebuie acceptată din perspectivă activistă, lamarckistă mai degrabă.

2.1.1.4. Legile generale ale Pulsiunii

Organizarea Vieţii în forma superioară presupune amânarea dorinţelor, posibilitatea alegerii satisfacerii lor. Această amânare înseamnă inhibiţia energetică a unei dorinţe. Satisfacerea psihică a unei astfel de dorinţe înseamnă neutralizarea energetică a ei. Alegerea unei dorinţe pentru a fi satisfăcută trebuie să se facă în funcţie de importanţa ei momentană dar şi pe termen lung pentru Organism. Uneori dorinţele în forma lor diversificată se exclud reciproc de aceea ele trebuie neutralizate pe rând. Pentru ca o dorinţă care a fost inhibată să aibă acces la neutralizare ea este investită cu energie, după cum s-a spus mai sus, numită energie psihodinamică. Deci energia psihodinamică, pe lângă importanţa organică are şi ea rol în referenţialitatea neutralizării. Rezonanţa unei inhibiţii la nivelul capacităţii Organismului de a alege în neutralizarea unei dorinţe sau alta determină excitaţia energetică a Pulsiunii. Freud foloseşte de asemenea conceptele de ‘excitaţie’ şi ‘investire’ dar fără să stabilească relaţia dintre ele. O Pulsiune nu se limitează la simpla excitaţie după cum s-a văzut, ea nu se reduce la presiunea psihică ci reprezintă un complicat sistem retroactiv în relaţie cu mediul. Dacă investirea este momentul ce precede ‘relaţiei cu obiectul’ în vederea satisfacţiei, aşa cum el sugerează, este clar că acest moment este unul ce urmează excitaţiei după cum se va vedea amănunţit imediat. Raportul dintre excitaţie si inhibiţie este dat de prima lege a pulsiunii, legea excitaţiei psihice:

Valoarea energetică a unei excitaţii este egală cu cea a unei inhibiţii anterioare.

Dacă Valoarea de Excitaţie nu ar fi egală cu Valoarea de Inhibiţie a Pulsiunii atunci Psihicul şi-ar rata funcţia iar Instinctul nu ar funcţiona. Căci dacă s-ar pierde din Valoarea de Excitaţie a unei Pulsiuni atunci ea ar ajunge prin neutralizarea ei să nu satisfacă totuşi Instinctul. Iar dacă Instinctul nu şi-ar îndeplini rolul Organismul s-ar deregla. Fireşte că acest lucru se întâmplă de mult prea multe ori însă energia psihodinamică îşi face cunoscută prezenţa prin această lege a excitaţiei care pune organismul în mişcare cu scopul satisfacerii respectivei nevoi. Însăşi Tulburarea Psihică este mărturia unei astfel de dereglări produsă de această lege a Pulsiunii. Lipsa de răspuns a mediului la cerinţele pulsiunii, sau lipsa sa de pasivitate faţă de cerinţele ei ajunge în final să provoace dereglări psihice însă pentru viaţă ele sunt de preferat nefuncţionării energetice a Pulsiunii. Practic dacă respectiva Pulsiune este una de conservare, cum este cea Nutritivă, lipsa ei de energie excitată ar conduce la moarte prin înfometare. Din păcate pentru individ o astfel de soluţie poate fi preferabilă suferinţei psihice. Societatea umană a condus şi la accidente dramatice de relaţionare iar sufletul omenesc a fost împovărat de numeroase inhibiţii care îşi revarsă apoi excitaţiile în alte Pulsiuni (vezi Cataliza) ceea ce a condus la tot ce înseamnă suferinţă.

Îns indiferent de aceste devieri ulterioare ale funcţiei energetice a Pulsiunii ea trebuie principial să fiuncţioneze şi să îşi îndeplinească rolul de Pulsiune. Deci este absolut necesar să existe o homeostazie a energiei Pulsiunii, care va fi completată de legea atracţiei valorice, unde Pulsiunea traduce comportamental nevoile Hardului Instinctului. După cum se va vedea, există posibilitatea de dereglare energetică a Pulsiunii prin suspendarea energiei fiziodinamice care de fapt îi stă la bază acesteia şi astfel energia psihodinamică să fie şi ea suspendată. Aşadar, după cum tocmai s-a anticipat fenomenul de excitaţie şi inhibiţie este suspendat temporar de o altă lege care îl face să nu funcţioneze. Acest fapt apare foarte clar în Anorexia Nervoasă şi vizează direct Instinctul Nutritiv. În acest caz Pulsiunea nu se poate întemeia structural şi deci îi este anulată furnizarea de energie psihodinamică iar procesul de conversie a energiei psihodinamice din energia fiziodinamică este anulat. Însă niciodată o lege psihodinamică nu va conduce direct la anularea, la distrugerea prevederilor alteia după cum conservarea şi înnoirea Organismului nu se află într-un conflict total ci doar în unul provizoriu, autoreglativ. Aceste legi se completează reciproc iar cazul Anorexiei este unul complex unde alţi factori intervin după cum se va vedea la momentul oportun.

Capacitatea unei Pulsiuni de a avea valoare energetică este posibilă datorită unei constante, a unei unităţi de măsură internă a respectivei energii. Acest concept este aici numit Segment Psihodinamic al Pulsiunii. Pe el se desfăşoară energia Pulsiunii, deci este cuprinsă între două limite, cea a neutralizării care înseamnă punctul zero al eişi cea a inhibiţiei care reprezintă capătul său opus şi care delimitează astfel corpul ei. Aşadar un capăt al Segmentului va fi numit Valoare de Inhibiţie a Pulsiunii iar celălalt capăt va fi numit Valoare de Neutralizare. Segmentul Psihodinamic este însăşi energia Pulsiunii. Pulsiunea este total lipsită de energie atunci când Valoarea de Inhibiţie este egală cu cea de Neutralizare, adică Segmentul Psihodinamic efectiv nu există. Fireşte că un astfel de deziderat nu este posibil decât în starea de absolută saţietate a unei Pulsiuni deci această stare este mai greu de găsit. În orice caz trebuie arătat raportul dintre aceste două Valori ale Segmentului Psihodinamic într-o altă lege a Pulsiunii numită legea atracţiei valorice:

Valoarea de Inhibiţie a unei Pulsiuni tinde sa atingă Valoarea de Neutralizare a acesteia, si Segmentul Psihodinamic să se autodizolve.

 

Această lege explică în termeni concreţi ceea ce Freud intuia cu al său ‘Principiu al Constanţei’. Legea atracţiei valorice şi legea excitaţiei se referă la acelaşi lucru, adică la tendinţa spre neutralizare a unei Pulsiuni excitate. Freud credea că ‘Principiul Plăcerii’ s-ar putea deduce chiar din ‘Principiul Constanţei’, primul fiind aproximativ acelaşi cu legea excitaţiei psihice arătată mai sus. El totuşi precizează că Principiul Constanţei a fost dedus din acleaşi fapte din care a fost dedus şi cel al Plăcerii (‘Dincolo de principiul plăcerii’). Însă nu este necesar pentru aceste două legi să fie deduse una din cealaltă, ele fiind mai degrabă complementare. Fireşte că, în cazul celor două Principii de care vorbeşte Freud, posibilitatea de deducţie a unuia din celălalt ba chiar şi cea de identificare se înţelege. Căci după Freud Principiul Plăcerii nu se localizează faptic la simpla excitaţie energetică ci la interesul spre neutralizare al Pulsiunii. Freud declară clar că Psihicul caută întotdeauna satisfacţia. Este foarte evident că la Freud lipseşte un pas important şi anume legătura dintre satisfacţie (neutralizare), insatisfacţie (excitaţie) şi amânare (inhibiţie). Această legătură este însăşi excitaţia energetică psihodinamică. Freud descrie interesul Psihicului spre plăcere dar nu explică acest lucru conform a ceva anume, adică a energiei Pulsiunii. Iar ambiguităţile sale în definirea acestui concept de ‘energie’ se răsfrâng aici unde el nu poate fi pus in relaţie cu excitaţia şi inhibiţia.

În economie este cunoscută aşanumita lege a lui Gossen după care mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare, dacă respectiva plăcere este satisfăcută continuu si neîntrerupt şi se referă la neutralizarea psihică pe care un obiect o poate produce. În realitate aceasta nu este o lege dinamică, ci una empirică, având deci dezavantajul de a fi doar practică dar nu şi ştiinţifică. Adică nu poate fi demonstrabilă în sistemul de date în care se desfăşoară. În terminologia expusă aici, legea lui Gossen sar traduce prin: Valoarea de Inhibiţie scade progresiv cu cât excitaţia este neutralizată. Acest enunţ este o tautologie. Căci este evident că Valoarea de Inhibiţie este dată de amânarea sau reprimarea neutralizării ceea ce ar însemna, cu alte cuvinte, că amânarea neutralizării este suspendată odată cu neutralizarea. Fireşte că o astfel de lege este o exprimare rudimentară a legii atracţiei valorice iar pentru înţelegerea acesteia ar fi trebuit mai întâi să existe o teorie a Pulsiunilor. Aceasta este puntea de legătură între economie şi psihologie, după cum se va vedea mai bine ulterior.

Segmentul Psihodinamic poate fi înţeles ca o parte dintr-o axă generală după modelul geometriei, care susţine că un segment se continuă cu o dreaptă la infinit la ambele capete. Această dreaptă nu este altceva în acest caz decât axa evoluţiei vieţii iar Segmentul Psihodinamic este modelul istoric, stadiul la care a ajuns o specie sau un individ din cadrul ei. Aici pot fi identificate două tendinţe opuse respectiv conservarea şi înnoirea aşa cum s-a arătat mai sus. Conservarea presupune tendinţa Organismului spre neutralizare, adică spre lichidarea Segmentului Psihodinamic al Pulsiunii în timp. Înnoirea presupune creşterea Valorii de Neutralizare pe axa de referinţă în aşa fel încât se ajunge la o excitaţie psihodinamică ce nu se datorează unei inhibiţii anterioare, ci apare artificial (metaforic spus) pe fondul saţietăţii prelungite, adică a egalităţii celor două valori ce definesc Segmentul Psihodinamic. O astfel de creştere a Valorii de Neutralizare se face în limitele permisive ale legii autoreglării energetice despre care se va vorbi imediat, faţă de care creşterea în cauză se raportează. Această lege se poate numi legea respingerii valorice:

Dacă Valorile de Inhibiţie şi Neutralizare sunt egale şi excitaţia energetică este 0, atunci Valoarea de Neutralizare creşte.

Aşadar în momentul în care Segmentul Psihodinamic dispare datorită neutralizării, se întâmplă acel ciudat proces de supraaxare, unde este creat un nou Segment Psihodinamic. Acest fapt se datorează opţiunii evoluţiei Vieţii în sfera psihică deci a continuării ei şi nu a cramponării într-o ‘satisfacţie porcină’ eternă. Această lege explică de ce toxicomanii trebuie să mărească progresiv doza de drog pentru a obţine satisfacţie constantă. Freud şi mulţi alţii s-au plâns de faptul că satisfacţiile în general devin banale însă acest lucru probabil ca urmare a unei neputinţe de a suporta pierderea copilăriei, fapt ce a determinat pesimismul lor. Însă greşala teoretică comisă este aceea de a considera plăcerea, satisfacţia, ca fiind scopul Vieţii în general. Acestea sunt de fapt nişte instrumente, nişte ornamente, după cum spune Aristotel, ale interesului naturii.

Conceptul de ‘neutralizare’ presupune o inhibiţie a Pulsiunii adică o excitaţie energetică ce urmează să fie neutralizată. Această neutralizare nu poate fi valabilă decât în limitele Segmentului Psihodinamic. Spre exemplu, dacă neutralizarea, satisfacţia depăşeşte Valoarea de Neutralizare, adică capătul superior al Segmentului, nu mai poate fi vorba propriuzis de o neutralizare, ci de o ‘cucerire’. Deoarece dincolo de Valoarea de Neutralizare nu mai există nimic care să fie inhibat şi apoi neutralizat. Problema îşi are rezolvarea chiar aici şi anume în faptul că Segmentul Psihodinamic are o rezervă valorică de neutralizare ce depăşeşte limita în vigoare şi care este întotdeauna o limită provizorie. Complexul Eden va arăta în ce măsură această rezervă latentă ghidează totuşi comportamentul uman, lipind de fiecare Act Psihic această diferenţă latentă de Valoare de Neutralizare. Aceasta înseamnă că orice Valoare de Neutralizare este provizorie dar mai ales regresivă conform legii autoreglării energetice. Dacă Valoarea de Neutralizare este depăşită de o neutralizare energetică, ca în cazul efectelor drogurilor, totuşi această neutralizare nu este altceva decât una naturală. Deci această Valoare de Neutralizare este dată întotdeauna înaintea neutralizării propriuzise. Aceasta din urmă rămâne întotdeauna în spatele ei asemenea lui Ahile care fuge după broasca ţestoasă. Iar dacă totuşi el o va ajunge vreodată, ceea ce coincide cu neutralizarea absolută, atunci intră în acţiune legea respingerii valorice după care Valoarea de Neutralizare mai creşte cu un pas. Practic se împlineşte astfel funcţia evoluţiei Organismului. Omul va experimenta foarte mult această lege psihodinamică prin evoluţia culturală şi tehnologică pe care o va experimenta.

Pe lângă astea mai există încă o lege care se opune vectorului legii excitaţiei şi care se numeşte legea autoreglării energetice a sistemului psihic. Ea se referă la o supraexcitaţie asupra unui Segment Psihodinamic, fapt ce duce la o paralizie parţială a sa. Această situaţie se explică pe baza unor constrângeri externe, de obicei legate de ceilalţi membrii ai speciei dar şi ai altor specii cărora Organismul ar suferi leziuni şi mai mari dacă în anumite condiţii nu li s-ar supune. Acest fapt ar contraveni cu principiul conservării. Prin urmare Segmentul Psihodinamic are capacitatea de a-şi autoinhiba excitaţia în aceste condiţii. De exemplu în perioada de împerechere la animale Segmentul Psihodinmic Libidinal al unui mascul inferior va trebui să fie suprainhibat în caz contrar un mascul mai puternic putându-l ucide şi tot ansamblul Psihicului s-ar dovedi falimentar. Aşadar legea autoreglării energetice a sistemului psihic sună în felul următor:

Suprainhibiţia unui Segment Psihodinamic este proporţională cu inhibiţia unui alt Segment Psihodinamic pe care ar implica-o neutralizarea sa.

Această lege se datorează adaptării Organismului şi a sistemului psihic la condiţii vitrege de viaţă. Dacă Valoarea de Neutralizare ar rămâne aceeaşi cu cea de dinainte în condiţiile unui mediu la care individul s-a adaptat anterior şi care era mai bun decât cel în cauză, excitaţia energetică ce ar reieşi din imensa diferenţă valorică în condiţiile scăderii bruşte a Valorii de Inhibiţie ar face ca individul să se concentreze mai puţin asupra supravieţuirii sale. De aceea standardele de mulţumire a sistemului psihic în condiţiile scăderii nivelului de viaţă vor scădea şi ele conform acestei legi. Aşadar Valoarea de Neutralizare a respectivului sistem de Segmente Psihodinamice va scădea. Cu toate acestea, relicve ale vechii Valori de Neutralizare rămân iar legea excitaţiei funcţionează şi ea în paralel cu aceasta dar în sens diferit. Aşa se face cu Tulburări Psihice ca Depresia sau Paranoia care, după cum se va vedea în cealaltă parte, au în structura lor psihopatologică activări ale acestei legi. Depresiile au în ele efectele neecologice ale exploatării sălbatice, subiectul acceptând starea de sclavie iar tulburările paranoice conţin în ele traumatisme ce au condus la astfel de autoreglări energetice ce impiedică şi în prezent pe subiect să accepte satisfacţii diferite.

În sfârşit aici mai poate fi exprimată o a cincea lege care vorbeşte despre transferul, despre fuziunea dintre Segmentele Psihodinamice, ca o variantă la principiul autoreglării, fiind legea fuziunii energetice:

Energia unui Segment Psihodinamic poate fuziona către un Segment Psihodinamic vecin şi poate fi neutralizată parţial în acest fel.

Este destul de dificil să se identifice efectele acestei legi. Practic ea explică ceea ce psihologia abisală de până acum numea sublimare ’ . Însă, după cum am arătat mai sus aici se poate manifesta însăşi legea excitaţiei pe fondul Catalizei. în timp ce legea aceasta permite croirea drumului Energiei către căi de neutralizare periferice. Gradul mai mare de energie psihodinamică o poate identifica cu acest fenomen în timp ce gradul mai mic de energie transferată poate face obiectul acestei legi. Este normal ca toate segmentele psihodinamice ale sistemului psihic să fie corelate unele cu altele şi este normal ca informaţiile să circule între ele. Altfel nu ar mai fi posibil nici un fel de Psihic şi nici un fel de negociere între Pulsiuni. Deci o astfel de lege trebuie să existe. Pe de altă parte dacă se ia în calcul segmentul psihodinamic al unei Pulsiuni Instinctuale dacă

Legile psihodinamice ale Pulsiunii concentrează în simplele lor formulări tot ceea ce este Psihic, ele sunt în stare să explice tot ceea ce este omenesc şi nu numai; ele guvernează viaţa în general, cel puţin pe cea care se prezintă ca Instinct. Pe buna lor funcţionare se bazează imperiile politice şi economice. Dacă aceste legi ar fi suspendate funcţional aceste mari imperii s-ar prăbuşi într-o clipă asemenea decorurilor spectaculoase de la Hollywood. Fiecare dintre aceste legi o completează pe cealaltă fiecare reprezintă un aspect important al vieţii iar dacă par să se contrazică reciproc de fapt ele se autoreglează reciproc asemenea motorului cu piston. Ele fac posibil complicatul sistem care este Viaţa sub aspectul relaţiei cu mediul. Iar dacă interesul lor, funcţia fiecăreia pare să o contrazică pe a alteia, asta nu se datorează unei dialectici originare a naturii ci pur si simplu ignoranţei observatorului în aprecierea acestui sistem. Freud, care vedea Psihicul sub semnul legii excitaţiei dată de inhibiţia anterioară (refularea) sau Adler care îl vedea sub semnul legii atracţiei valorice, a compensării, nu se contrazic, ci doar se completează reciproc. Jung a observat bine acest lucru.

2.1.1.5. Dinamica Instinctelor

Despre Instinct s-a spus mult, însă atât de insuficient încât totul pare de nici un folos. Căci, în afară de explicările structural-organice ale biologiei, comportamentul implicat de către aceste structuri a fost amestecat cu comportamentul pur Psihic. Aşa că o diferenţiere şi o determinare a rămas incompletă totul fiind suspendat până la o corectă diferenţiere între Psihic şi Somatic. Omul a ajuns pe lună, cunoaşte lucruri aflate la milioane de ani lumină însă ceea ce este atât de concret şi banal rămâne încă nedeterminat. Înţelegerea Instinctelor se face încă rudimentar fiind nevoie de un efort ştiinţific suplimentar pentru aceasta. Se poate spune că teoria prezentă aici nu aduce nimic nou, căci Instinctele în cauză se cunoşteau de mult. Însă această cunoaştere este mai mult una empirică decât una ştiinţifică, teoretică. De aici şi inconvenientele de mai sus. De aceea conceptul de ‘instinct’ aşa cum este teoretizat aici, este de fapt o noutate importantă, cel puţin în psihologie.

Însă chiar biologia şi sociologia s-au mulţumit cu un concept operaţional de ‘instinct’, fără a-l pune în relaţie cu un fapt real, cu o necesitate organică, ci de multe ori cu un Act Psihic ce li s-a părut lor ca fiind fundamental şi primar. Acest neajuns este de fapt neajunsul unei lipse de elaborări a unei ştiinţe multidisciplinare a psihologiei. Astfel de neajuns se concretizează negativ tocmai într-o inoportună teorie care ciopârţeşte structura pulsională a Organismului în mai multe secţiuni fără legătură între ele, fără intrecondiţionare de parcă Organismul în general nu ar fi un sistem unitar ci o fotografie ce poate fi ruptă şi apoi reasamblată după plac. Ceea ce pare a fi Instinct se dovedeşte a fi de multe ori un fenomen secundar, periferic al unui Instinct propriuzis iar cele două tipuri de manifestări sunt astfel în mod greşit tratate ca diferite. Fără înţelegerea relaţiei dintre Mediu şi Organism, relaţie ce trebuie să explice singură Instinctele şi să le precizeze structura, teoriile despre ele se dovedesc nişte teorii ale spiritului comun, metoda determinării lor făcându-se ‘după ureche’.

S-a spus mai sus că scopul originar al Pulsiunii este acela de a reprezenta un cadru de comunicare la nivelul global al Oganismului despre un anumit subsistem al său, despre un anumit departament al său. Pulsiunea este investită energetic, este capabilă să îşi impună interesul de a fi satisfăcută înaintea altora atunci când Instinctul său corespunzător este dezechilibrat şi ameninţă să conducă la dezechilibrul întregului Organism. Sistemul psihic în general poate fi comparat cu un fel de tribunal, cu mai multe părţi în conflict care îşi expun pledoariile şi unde curtea are sarcina de a stabili dreptatea, acordând fie facilităţi uneia dintre părţi, fie admonestări alteia. Pulsiunea face posibilă implicarea Organismului într-o acţiune ce are ca scop satisfacerea Instinctului pe care îl reprezintă.

Dacă Pulsiunea Originală se defineşte în funcţie de comportamentul pe care îl implică atunci este firesc ca însuşi Instinctul să fie definit în funcţie de mediul în care această Pulsiune determină acţiunea, comportamentul. Or dacă Organismul are un interes în mediul extern, prin comportament, adică reglat de dinamica Pulsiunilor (guvernate de legile generale expuse mai sus), atunci este de înţeles că Organismul trebuie să se echilibreze sub raportul funcţional prin schimbul de substanţe cu el. Aşa se va defini Instinctul, respectiv ca un subsistem organic care este în stare să stabilească schimb de substanţe cu mediul, fie prin asimilare, ca în cazul Instinctului Nutritiv şi cel Sexual (feminin), fie prin cedare de substanţe, aşa cum este cel Sexual (masculin) şi cele micţionale sau fie prin ambele aşa cum este cel Respirator. Dimpotrivă, după cum se va vedea, Pulsiunile pur Psihice determină un comportament ce nu conduce direct la vreun schimb de substanţe între Organism şi mediu dar facilitează sub raportul principial acest schimb. De exemplu, comportamentul de pândă, strategia animalului de pradă, face parte dintr-un Comportament pur Psihic. Căci pânda se opune acţiunii de devorare, ea nu conduce prin sine însăşi la nici un fel de satisfacere a Foamei dar coroborată comportamentului pur instinctual, adică cu atacul propriuzis asupra prăzii, atunci Instinctul Nutritiv va fi satisfăcut şi el poate nu ar fi fost satisfăcut fără pânda iniţială. Dimpotrivă nu orice schimb de substanţe cu mediul poate fi considerat Instinct. Cel puţin nu pentru interesul psihologiei abisale. De exemplu transpiraţia sau secreţiile olfactive cedează substanţe în afara Organismului dar nu implică nici un fel de Pulsiuni. Ele sunt funcţii organice şi nu pot fi amânate şi inhibate în exercitarea activităţii lor de către Psihic aşa cum se întâmplă cu Instinctele. Ele pot eventual fi elemente ale structurii Instinctului cum este marcarea teritoriului pentru cel Sexual făcut cu astfel de substanţe olfactive.

Ţinând cont de această distincţie se pot stabili şapte Instincte: cel Nutritiv, cel Adiptiv, cel Sexual, cel Matern, cel Respirator, cel Defecator şi cel Urinar. Aici se pot pune câteva probleme. Mai întâi de ce ar fi un Instinct Adiptiv când el ar putea înscris în cel Nutritiv? Se pare că la nivelul vieţii vegetale acestea două sunt reunite într-unul singur. Este foarte adevărat, însă apa nu ţine de foame. Chiar dacă unele fructe ce ţin loc de alimente foarte bine pot să potolească şi setea. Trebuie în acest caz să fie acceptat că Instinctul Nutritiv este dezvoltat din cel Adiptiv. Inconvenientul recunoaşterii că acestea ar fi unul şi acelaşi lucru, chiar dacă ele derivă, într-un sens, unul din altul, este acela că la puţine specii de animale cât de cât evoluate apa vine prin intermediul hranei şi comportamentul de adăpare este diferit de cel de nutriţie. Uneori cele două comportamente intră în conflict direct unul cu altul pentru a câştiga primatul în comportamentul momentan al animalului. Un bun exemplu este dat de antilopele Gnu care parcurg zeci de kilometri în fugă din interesul Instinctului Nutritiv. Or pentru a fi văzute ca unul şi acelaşi lucru, respectiv ca două etape diferite ale aceluiaşi Instinct în evoluţie ar trebui ca etapa anterioară, care aici este chiar comportamentul adiptiv, să fie deja încorporată în etapa ulterioară. Însă aceste etape se desfăşoară cel puţin la om ca independente astfel că este cazul să fie văzute ca diferite, chiar dacă structura organică a lor este identică.

Într-o manieră asemănătoare se poate spune şi despre celălalt cuplu de Instincte, anume cel Sexual şi cel Matern. Cel Sexual are deja o structură organică binecunoscută, însă cel Matern nu are aşa ceva. Cel puţin ea nu este cunoscută. Şi chiar daca ar fi probabil că ar fi diferită de cea a celui Matern din moment ce satisfacţiile celor două se realizează diferit în perioade de timp diferite. Asta nu înseamnă însă că nu ar exista o astfel de structură şi care este necunoscută acum. Opţiunea de a considera ca diferite cele două Instincte este însă susţinută de determinarea schimbului de substanţe cu mediul ca element definitoriu pentru conceptul de ‘instinct’. Or laptele matern reprezintă această substanţă care este cedată de Organism şi care nu conduce la un scop pur sexual, adică de reproducere, ci de întreţinere ulterioară a progeniturii. Este ştiut că întreruperea acestei relaţii dintre mamă şi progenitură conduce la atrofierea capacităţii de alăptare. Prin urmare trebuie acceptat că comportamentul matern este condiţionat de prezenţa puiului.

Indiferent dacă Instinctul Sexual şi cel Matern sunt legate unul de altul cam la fel ca şi cel Nutritiv cu cel Adiptiv, orgasmul sexual fiind un fel de naştere sub raportul psihic ceea ce atestă influenţa celui Matern în cel Sexual totuşi comportamentul matern este mult deosebit de cel sexual. În unele specii ele sunt chiar incompatibile. Aici mai trebuie precizat că Instinctul Matern nu există decât la femele, chiar dacă unii masculi au comportament matern, clocesc sau hrănesc puii. Acest lucru este posibil datorită Complexului Matern, care nu este un Complex Autonom ci unul Instinctual, legat de Instinctul Matern, după cum se va vedea. Pe de altă parte unii masculi, cum este cazul leilor sau crocodililor, îşi ucid progeniturile (la lei pentru a se împerechea din nou), deci din interesul Instinctului Sexual la fel cum comportamentul adiptiv este satisfăcut independent faţă de cel pentru hrană. Deci este imposibil de a reuni cele două Instincte într-unul singur şi trebuie acceptat faptul că cele două comportamente se grupează în două instincte diferite.

Mai trebuie precizată existenţa a încă trei instincte deşi nu se va discuta în particular prea mult despre ele deoarece nu suferă inhibiţii şi modificări prea mari ele însele ci doar primesc astfel de influenţe de la celelalte. Se poate vorbi despre un Instinct Respirator deoarece respiraţia are un subsistem organic specializat dar şi funcţionează ca schimb de substanţe cu Mediul. Dar nu se poate vorbi despre un Instinct Locomotor după modelul comunicare Organism-Mediu mediat pulsional iar acest lucru se va explica mai târziu în această lucrare. Pe de altă parte acesta nu este Instinct tocmai pentru că substanţe nu se schimbă între cele două sisteme. În final se poate vorbi şi de Instinctele Defecator şi Urinar deoarece conduc la acest schimb de substanţe. Cel Urinar are şi bază organică diferită de cea a restului în timp ce cel Defecator are aceeaşi bază cu a celui Nutritiv. Însă, se ştie ea este mai curând prelungirea celui Nutritiv pentru că nu se folosesc implicit aceleaşi organe pentru ambele. Apoi comportamentul de satisfacere sunt esenţialmente diferite la ambele. Practic între cele două Instincte există cam aceeaşi relaţie ca între cel Sexual şi cel Matern.

2.1.1.5.1. Instinctul Sexual

Sexualitatea este cel mai puternic Instinct uman în bună parte datorită inhibării sale culturale. Problema clarificării cadrului acestui Instinct este capitală pentru psihologie după ce Freud şi-a construit edificiul său teoretic în bună parte pe analiza Sexualităţii. De aceea în situaţia în care problemele lăsate de Freud sunt foarte arzătoare acestui Instinct trebuie să îi fie acordată o atenţie cu totul deosebită, pornind de la Sexualitatea Animală. Principiile sale trebuiesc regăsite în cea Umană căutând spre a pune cap la cap elementele ce au influenţat-o să devină ceea ce apare ea astăzi cu particularităţile sale.

2.1.1.5.1.1. Sexualitatea ca Instinct in evoluţie

 

 

 

Sexualitatea Umană trebuie pusă în relaţie cu Sexualitatea Animală una fiind în continuarea celeilalte în planul evoluţiei. Funcţia sexuală are două registre: unul psihic şi altul biologic. Planul psihic este reprezentat de plăcerea, de neutralizarea energetică rezultată din actul sexual. Cel biologic este reprezentat de interesul speciei de regenerare. Astfel că organismele au înscrise în codul lor genetic acest pattern biologic care să le permită dezvoltarea sau perpetuarea speciei prin urmaşi, rezultaţi din unirea sexuală. Aici intervine selecţia naturală care presupune posibilitatea de unire sexuală a celor mai dotate exemplare astfel încât dezvoltarea speciei sa fie maximală. Însă dezvoltarea speciei presupune capacitatea ei de adaptare superioară la mediu, capacitate care este dată de experimentarea acestui mediu. Fiinţele vii superioare, animalele dezvoltate se caracterizează prin unisexualitate spre deosebire de majoritatea plantelor care sunt bisexuate. Acestea deci conţin ambele sexe la nivel individual şi pot să îşi exercite unisexualitatea în mod independent, individual. Însă şi animalele şi Omul au această stare de bisexuaţie la bază iar abia ulterior ele se specializează unisexual, ceea ce le face mai receptive la exogamie. Adică ele încorporează în codul genetic informaţii foarte variate şi noi cu privire la mediu la fel cum o arhivă înregistrează diferite date. Acest fapt le face mai performante pe scara selecţiei naturale globale interspecifice.

Acest principiu al selecţiei naturale se explică şi în cadrul speciei însăşi în acest caz intrând în scenă selecţia sexuală. Asta înseamnă că la nivelul speciei trebuie să existe concurenţă sexuală. Asemenea concurenţă se face prin eliminarea prin luptă a rivalului sexual, prin oferta pe care rivalii o prezintă partenerului dispus să aleagă sau prin alte mecanisme de selecţie specifice fiecărei specii. Această luptă trebuie dată între indivizii care nu aparţin sexului receptiv, deci nu sexului care produce naşterea propriuzisă. Deoarece dacă această luptă ar conduce la moartea rivalului atunci este clar că puiul ar rămâne fără îngrijitor iar funcţia sexuală ar eşua. Deci trebuie presupus că unul dintre sexe nu trebuie să răspundă cu superioritatea stabilită de relaţia prin luptă directă între rivali. Acesta este rolul activ al sexualităţii reprezentat de sexul masculin în special la mamifere, în timp ce celălalt sex trebuie răspunde cu acceptarea partenerului ce s-a dovedit superior rivalilor prin receptivitatea actului de fecundare, cu naşterea şi eventual cu îngrijirea puilor. Pentru unele specii de animale cât şi pentru om, această selecţie se realizează prin luptă indirectă, o luptă în plan social.

Existenţa doar a două sexe este dată tocmai de principiul selectiv al procreării conform tendinţei vieţii spre dezvoltare; dacă ar exista posibilitatea de procreare prin contribuţia mai multor sexe decât cele cunoscute atunci acest fapt ar implica un consum prea mare de energie şi nu ar viza selecţia naturală, ci mai curând o disfuncţie procreativă. Sexualitatea trebuie să facă posibilă reproducerea. Se întrevede aici răspunsul la întrebarea: de ce este nevoie de două sexe ţinând cont că reproducerea se poate face şi prin diviziune? De ce este nevoie de atât de risipitoarea şi periculoasa metodă a acuplării? Lucrurile nu sunt deloc simple iar reproducerea prin diviziune este o metodă preistorică de reproducere, ce aparţine organismelor inferioare şi nu celor superioare, unde funcţiile organice sunt atât de clar diferenţiate şi multiplicate. Oricum, la nivelul reproducerii animalelor evoluate diviziunea există şi ea însă este secundară, ulterioară activităţii sexuale propriuzise. Diviziunea asexuată aşa cum apare la microorganisme ar fi una falimentară la organisme precum mamiferele. Hermafroditismul este o etapă între trecerea de la diviziune la sexuaţie şi completează evoluţia vieţii în general.

Trebuie înţeles că Sexualitatea este pentru reproducere, în cadrul vieţii dezvoltate, ceea ce este constituţia pentru societate sau ceea ce este banul pentru economie. Dacă legea permite atunci indivizii pot acţiona în baza ei să îşi satisfacă interesul. dacă cineva dispune de bani atunci va putea cumpăra un anume produs. În mod normal fiecare poate acţiona în afara legii constituţionale (adoptată de comun acord) sau poate fura şi atunci este pedepsit. Această situaţie artificială este aidoma celei naturale. Reproducerea nu trebuie să se facă haotic, ci după anumite legi şi facilităţi ale mediului, în primul rând după posibilitatea individului de a-şi hrăni progenitura şi de a-şi reface resursele. Ce s-ar întâmpla dacă un individ dintr-o specie oarecare dar dezvoltată, ar trebui să nască la nesfârşit? În acest caz nu ar mai putea să îşi întreţină puii care, neajutoraţi, ar muri toţi şi specia ar dispărea.

La speciile dezvoltate perioada de rut este relevantă pentru viitorul mamei şi al puiului. La insecte, unde viaţa este foarte scurtă şi dimensiunile organismului sunt foarte mici, se poate vorbi despre o diviziune a muncii, unde masculul (aici de obicei sexul slab şi fragil, deşi şi la mamifere există astfel de situaţii, ca în cazul hienei de exemplu) îşi aduce aportul cât mai eficient posibil în scopul reproducerii. Exemplul cel mai elocvent este cel al masculului din specia ‘calugariţa’ care este devorat de femelă la sfârşitul împerecherii cu el. Se produce aici un model invers celui al înmulţirii prin diviziune respectiv reunirea a doi indivizi pentru a da naştere progeniturii. Dacă la speciile superioare masculul fie protejează, fie face posibilă apariţia puiului într-o perioadă a anului cu abundenţă în hrană, la insecte el face ceea ce nu ar putea face doar femela pentru progenitură.

Sexualitatea este preţul plătit de viaţă pentru luxul evoluţiei, adică a divizării şi complicării funcţiilor şi structurilor organice ca urmare a interesului de exploatare a mediului în concurenţa inter şi intraspecifică. O astfel de specie dezvoltată cu ochi, picioare, aripi, etc., nu îşi mai poate prmite diviziunea ci are nevoie de un aparat reproductiv mai performant, adică de organe sexuale specializate. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că nu reproducerea brută este avută în vedere ci supravieţuirea speciei, interesul ca indivizii să fie înlocuiţi cel puţin cu unii la fel de competitivi.

Aşadar Sexualitatea trebuie înţeleasă ca un Instinct pur şi simplu iar originea Pulsiunii Sexuale, a Libidoului este una organică. Ea trebuie luată ca premisă biologică ci nu explicată psihologic, aşa cum fac mulţi psihanalişti. De exemplu O. Rank explică masturbarea prin dorinţa de a poseda din nou sânul matern iar actul sexual este explicat de el printr-o răzbunare pentru satisfacţia maternă refulată. Fireşte că aici sunt implicate mai multe Pulsiuni şi enumerarea şi descrierea lor este utilă. Însă trebuie stabilită o ierarhie a importanţei acestora. În cazul de faţă a explica actul sexual în genere printr-un epifenomen cultural, adăugat cultural ulterior este o gravă eroare. Confuzia între Biologic şi Psihic, după cum s-a arătat este una dintre cele mai mari erori ale psihologiei în general.

Aşadar Sexualitatea, dinamica organelor sexuale aşa cum apare la speciile superioare, reglează reproducerea în funcţie de mediu, fie prin modelul negativ al perioadei de rut, unde numărul puilor la care femela este dispusă spre îngrijire este limitat, fie în mod pozitiv unde înmulţirea se face la nimereală, prin care femela naşte foarte mulţi pui (sau face foarte multe ouă) dar din cauza prădătorilor sau alte cauze, dintre aceştia supravieţuiesc foarte puţini. Între mediu şi Organism se află o relaţie de autoreglare iar Sexualitatea este direct influenţată de acest fapt. Modelele se etalează pornind de la puzderia de ouă pe care le depun peştii, până la puiul singur aşa cum apare la elefant. Avantajele sunt asemenea celor de pe tabla de şah. Peştii fac eventual o călătorie lungă şi îşi riscă viaţa după şi înainte de a şi le depune dar de cele mai multe ori după ce şi au depus icrele nu mai sunt interesaţi de soarta puilor. Dimpotrivă căprioara sau zebra se retrag într-un loc ferit şi îşi îngrijesc puiul fiind chiar în stare să îşi dea viaţa în locul lui în caz de primejdie. Ceea ce contează în final este faptul că specia se menţine unitară, consecventă ca urmare a adaptării sale milenare la condiţiile externe. În cazul peştilor o mică parte din ouă va fi supravieţuit şi va fi înlocuit pe cei morţi luând în calcul pierderile speciei pe parcursul călătoriilor de depunere a icrelor şi cele ale ouălor sortite eşecului. La mamiferele erbivore prădate de genul căprioarei logica sexuală a reproducerii ia în calcul consumul de energie în cazul luptei dintre masculi şi eventualul sacrificiu al femelei. Acesta poate fi unul parţial, atunci când puiul singur este prădat ceea ce înseamnă pierderea investiţiei sale organice sau poate fi total, în cazul sacrificiului său în favoarea puiului. Ca în cazul economiei, lucrurile sunt profitabile atunci când câştigul este mai mare decât pierderea, ceea ce conduce la continuarea existenţei speciei. Iar dacă aceasta este mai mare decât câştigul atunci specia este eliminată de pe piaţa selecţiei naturale.

2.1.1.5.1.2. Teoria freudiană asupra Sexualităţii

 

 

 

La începutul operei sale Freud extinde foarte mult conceptul de ‘sexualitate’ integrând în el atât agresivitatea cât şi tendinţele ce constituie comportamentul sexual deviat . Conceptul de ‘sexualitate’ se rupe astfel în mod brutal de Biologic la Freud. Dar este normal ca în final să se şi lege cu acesta iar în caz contrar conduce la ambiguităţi majore. De aici şi acuzaţia de pansexualism. După Freud, Sexualitatea reprezintă latura extremă a sistemului psihic, dincolo de ea nemaiexistând nimic ca profunzime. După el, Sexualitatea nu are niciodată posibilitatea de a fi satisfăcută pe deplin ci doar parţial, în principal datorită pulsiunii agresive pe care el a inclus-o aici. Frustrările sexuale, spune el, ar determina aşadar întreg psihismul, sub raportul principial iar achiziţiile ulterioare ale sale ar sta sub semnul acestor frustrări care şi-ar avea originea în copilărie.

Fireşte că Freud nu prea a avut de ales în acest caz, căci dacă el credea că acest concept poate cuprinde sub sine întregul psihism, pe care el îl vedea totuşi ‘consolidat filogenetic’ fiind un darwinist convins, era normal să extindă conceptul de ‘sexualitate’ dincolo de Biologic. Dar o astfel de operaţiune, chiar dacă este îndreptăţită din punct de vedere pulsional, este în măsură să provoace confuzie. La mai bine de 100 de ani de la apariţia psihanalizei termenul de ‘sexualitate’ a rămas in majoritatea disciplinelor în limitele organicului, fiziologicului. Psihanaliza riscă să se izoleze dacă nu îşi organizează terminologia conform acestor discipline.

Sexualitatea la Freud se consolidează numai şi numai ontogenetic, ca sistem individual prin teoria stadiilor de evoluţie libidinală a copilului. Consecinţele unei astfel de teorii sunt unele contradictorii chiar cu nucleul teoretic al psihanalizei deoarece sunt în măsură să anuleze în primul rând ‘primatul Sexualităţii’. După cum se va vedea şi chiar s-a văzut deja, dincolo de aceste considerente teoretice pe care el le-a luat în calcul, mai există şi altele. Important de subliniat aici este faptul că, din dorinţa lui de a da o oarecare rezonanţă genealogică acestui paradoxal concept, despărţindu-l de cel folosit de biologie, Freud s-a cramponat tocmai într-o teorie ontogenetistă. Privind înapoi ereditatea şi lipsit de incursiunea sociologică, Freud s-a văzut în incapacitatea de a găsi nişte origini ale Tulburărilor Psihice unde tendinţele de deviere sexuală erau foarte evidente. Biologia nu putea să îl conducă la nişte principii ale acestor particularităţi şi de aceea el a trebuit să postuleze o Sexualitate originar dereglată, care caută ulterior să se autoregleze cu aşanumitele ‘mecanisme de apărare’. Fireşte că a apărut pentru el posibilitatea de explicare a acestor dereglări prin anumite experienţe infantile care seamănă cu unele dintre acestea, cum ar fi experienţele suptului sânului matern. Acestea constituie într-adevăr nişte elemente esenţiale în explicarea lor. Însă în loc să adapteze ontogeneza la genealogie, Freud a luat aceste explicaţii şi le-a extins şi asupra Sexualităţii Genealogice şi spre cea a primitivilor ceea ce a produs destule inconsecvenţe. Însa varietatea comportamentelor sexuale periferice este atât de mare încât trebuie acceptat că experienţele de consolidare infantilă a acestor devieri sunt doar o parte dintre cauzele acestora şi nu principiile lor de bază, aşa cum crede Freud prin teoria stadialităţii dezvoltării sexuale infantile.

Într-adevăr copilăria este un moment foarte important în viaţa Omului dar ea nu este decât o continuare a unui Psihic deja format care se transmite genetic de la părinte la copil, după cum s-a amintit în introducere. În acest caz, în acord cu Jung, oricât de importantă, oricât de traumatică ar fi experienţa pe care un individ o încearcă în timpul vieţii totuşi ea nu înseamnă decât vârful aisbergului. Căci niciodată experienţele ontogenetice nu vor putea avea o amploare mai mare în ceea ce priveşte determinarea Psihicului decât cele genealogice oricât de zbuciumată ar fi viaţa unui om. Însă şi aici există riscul foarte mare de a cădea în staticism analitic aşa cum însuşi Jung a făcut. El şi-a anulat singur propria descoperire, postulând teoria arhetipurilor. Rezultatul acesta se depărtează de psihologie iar numele de psihologie nu este decât în măsură să facă un compromis între revoluţia culturală pe care psihologia abisală a început-o şi rezistenţele tradiţionaliste faţă de ea. De aceea teoria jungiană a atins marea ei popularitate tocmai sub impulsul acestei rezistenţe sociale care s-a manifestat împotriva drumului pe care a mers Freud.

Însă dacă se încearcă identificarea istorică a experienţelor genealogice pe drumul pe care Jung l-a deschis, fără însă a adapta metoda sa (care se bazează pe psihologia comparată) la metoda biologistă freudiană, aplicând-o nu doar la perioada copilăriei ci şi în perioada dinaintea acesteia ( genealogia) atunci cele două extreme adică staticismul jungian si infantilismul freudian vor dispărea. Staticismul jungian este o extremă pentru că nu poate să explice existenţa Psihicului în mod dinamic ci doar pe baza mitologiei comparate, fapt ce conduce el însuşi la o mitologie. Infantilismul freudian este de asemenea o extremă pentru că reduce dinamica psihologiei abisale la experienţele infantile nesemnificative. Nu se poate deduce întreg spectrul Psihicului la trei stadii de evoluţie libidinală. S-a dovedit clar prin experimente că deşi experienţele infantile pot fi aceleaşi pentru un grup de subiecţi ele pot duce totuşi la manifestări psihice opuse. Iată de ce teoria stadialităţii nu este viabilă.

Conceptul ferudian de ‘libido’ se dovedeşte a fi o mare oală în care se aruncă toate neclarităţile teoretice la care el a ajuns. Extinderea până la refuz a acestuia a început odată cu ‘Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii’ şi a continuat cu ‘Cazul preşedintelui Schreber’. Dar el are totuşi avantajul că este mai problematic decât universalismul jungian, unde conceptul în cauză era extins până în zona celui de ‘energie psihodinamică’ folosit aici, dând acestuia efectiv alt sens. De aici şi peregrinările lui Jung în a considera Sexualitatea un element de importanţă primară sau secundară. Extinderea Sexualităţii la întregul comportament sexual şi ruperea ei de Genitalitate nu putea fi niciodată acceptată de o comunitate ştiinţifică, în special de sexologie. Nu se poate aici pune problema de o dictatură a biologiei căci rezultatele ei sunt destul de modeste pentru interesul psihologiei în această problemă. Însă de la început conceptul freudian de ‘sexualitate’ era menit marilor confuzii. Practic Freud a preluat determinările populare ale acestui concept cu toate neclarităţile lui. Era de preferat ca el să fi cedat conceptul de ‘sexualitate’ sexologiei şi să fi numit ‘libido’ exact ceea ce era restul, adică comportamentul sexual infantil şi nu numai, mai degrabă decât să se răzvrătească împotriva unei laturi a unei ştiinţe a observaţiei, cum este sexologia (chiar dacă atunci şi aceasta era la începuturi) şi să dea alt sens termenului central al acesteia.

Conceptul lui de ‘libido’ nu reuşea să contracareze faptul că el neglija efectiv diferenţa dintre Psihic şi Somatic prin generalizarea lui. Limitele dintre ele fiind departe nu numai de a fi precizate dar chiar de a fi menţionate. Este evidentă aici o tendinţă de a rupe Psihicul de Biologic de dragul încercării de a explica Psihoza ca ‘retragere narcisică a Libidoului către Eu’ aşa cum apare în ‘Schreber’. Practic aici se poate observa o ambiţie a psihanalizei de a face în Psihoze aceleaşi minuni pe care le-a făcut în Nevroze. Este evident că baza biologică a Libidoului s-a dezintegrat şi nu se mai ştie pe unde ar fi. Căci dacă aceasta s-ar găsi atunci ar însemna că Freud ar explica Psihoza prin disfuncţii organice, genitale ceea ce nu era în intenţia lui, desigur. Corectarea conceptului freudian de ‘libido’, restrângerea lui, explicarea lui în raport cu Biologicul, precum şi în raport cu Psihicul în general şi nu în ultimul rând trasarea teoretică precisă a graniţei dintre Psihic şi Fiziologic, este în măsură să dărâme întregul edificiu freudian pentru a-l construi pe o baza nouă şi solidă.

Extinderea conceptului de ‘sexualitate’ dincolo de cel de ‘genitalitate’, găseşte în comportamentul sexual infantil o bună justificare dar nu o soluţie care să explice multe lucruri pe care el nu a vrut să le vadă. Se pare că el a mai rămas încă emoţional legat de vechea sa teorie asupra Nevrozelor care, după cum susţinea el, s-ar datora unor experienţe sexuale infantile de genul violului pe care subiecţii ar fi trăit-o în copilărie. Când el a susţinut această teză, conceptul său de ‘sexualitate’ coincidea încă cu cel de genitalitate’. Ulterior el s-a convins că teoria violului originar pe care pacienţii lui o recunoşteau nu este decât Fantasmă şi în felul acesta a renunţat la această teorie. Simţind implicarea Sexualităţii în Nevrozele pe care le trata în acel moment şi care monopolizau în bună parte clientela sa, Freud nu a putut să renunţe la a considera Nevroza ca legată de Sexualitate. O astfel de intuiţie este valabilă şi astăzi dar doar în perimetrul Nevrozei. Tulburările pe care el le trata la începutul carierei sale psihanalitice erau vizibil impregnate de Sexualitate. Salvarea unei astfel de intuiţii s-a făcut cu preţul extinderii confuze a conceptului de ‘sexualitate’ încă şi mai mult de cel de ‘comportament sexual infantil’. Iar prin obscuritatea acestei poziţii a alimentat rezistenţele obtuze ale mentalităţii timpului său în ceea ce priveşte rolul Sexualităţii în viaţa omului. Psihologia abisală nu şi-a revenit încă de pe urma acestui stigmat, fiind vulgarizată şi reinterpretată.

Metoda genealogistă explică nu pe baze organiciste Sexualitatea Copilului adică comportamentul său sexual atunci când acesta există, ci pe baza moştenirii comportamentului părinţilor, înainte ca premisele organice ale Sexualităţii să se fi manifestat în pubertate. Odată ce problema metodei genealogiste s-a realizat pentru psihologia abisală multe lucruri se vor clarifica pe parcurs.

Dacă conţinuturile psihice sunt transmise ereditar, atunci psihologia copilului terbuie să aibe alte repere decât cele stabilite de Freud. Sexualitatea de asemenea, nu va avea acelaşi statut şi mai ales, se va dovedi a nu fi un element extrem al psihologiei abisale, ci unul impregnat la rândul său de alte elemente mai profunde. Freud spune bine că istoria Sexualităţii este istoria reprimării ei dar această idee vizează şi elemente reprimate care originar nu sunt incluse în ea dar care sunt incluse ulterior. În contextul genealogic, Sexualitatea, aşa cum o vede Freud, este un obiect recent al reprimării iar reprimarea s-a consolidat abia în ultimele milenii ale evoluţiei Omenirii. Societăţile primitive, cu toate că au reguli ciudate în privinţa acesteia, totuşi nu cunosc reprimarea sexuală aşa cum apare ea în sens modern.

Freud ar aduce aici o obiecţie care ţine de teoria lui asupra incestului. Adică, prin faptul că reprimarea incestului este un fapt constant la primitivi şi că celebrul Complex Oedip este nucleul Nevrozei, cum spune el, este logic ca pe această bază să se presupună o reprimare identică Nevrozei chiar la primitivi. În ‘Introducere în psihanaliză’ el susţine că dacă nu ar exista ceva subversiv în conţinutul unei astfel de interziceri nu ar mai avea rost interzicerea în sine. Însă aici se face o confuzie flagrantă între reprimarea Sexualităţii (aşa cum apare în perceptele religiei creştine şi ale altor religii) şi reprimarea incestului care este mai mult o normă de stabilizare etnică. Primitivul nu este atât de duplicitar ca omul modern în privinţa incestului aşa cum acest fapt apare în Complexul Oedip. Primitivul vede acest incest ca un rău natural, asemenea oricărui rău ce se poate abate asupra lui. Pe când modernul vede incestul ca pe un rău metafizic, incomparabil cu vreun rău experimentat vreodată şi care pare să fie mult mai blând decât acesta. Primitivii dau altă accepţie Sexualităţii în genere şi, după cum se va vedea, ciudăţeniile lor trebuie înţelese şi pe fondul lipsei de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice despre lume. Interzicerea, tabu-ul care este specific primitivilor nu are aceleaşi coordonate cu cele ale modernilor. Ele sunt date de stilul lor de viaţă, de normele acceptate în comun. Regulile sociale sunt acceptate de toţi din raţiuni de regulament social. Aşa cum halucinaţiile din cultul Wodoo nu constituie Psihoze la fel aceste ciudăţenii observate la primitivi nu sunt Nevroze.

De aceea teoria sexuală freudiană nu se aplică primitivilor şi , într-un fel, nici modernilor sub raportul principial. C ăci ea este neexplicită iar dacă Sexualitatea modernă pare explicabilă de această teorie este numai pentru că unele părţi din comportamentul sexual, respectiv cel periferic, este explicabil în acest fel. Astfel că dacă Sexualitatea primitivilor nu este atât de complicată la primitivi, atunci înseamnă că fie Sexualitatea Deviată, aşa cum o vede Freud ca principiu, este un element epifenomenal, ulterior pentru sistemul psihic fie primitivul ar fi lipsit de sistem psihic, ceea ce este absurd. Prin urmare, dacă tendinţele agresive pe care Freud le încorporează în Sexualitate la începutul operei sale sunt apoi dezvoltate în teoria celor două Instincte, cel al Morţii şi cel al Vieţii, prin asta el acceptă anterioritatea Agresivităţii faţă de Sexualitate. Acest lucru a constituit o încercare uşoară de a restrânge marele său concept către sfârşitul carierei şi de a reduce rolul lui în aparatul psihic.

Lărgirea conceptului de ‘sexualitate’ dincolo de cel de ‘genitalitate’, nerespectând recomandările sexologiei, este cu totul inoportună. S-ar părea chiar că psihologia abisală freudiană a luat-o pe cont propriu în mod eroic cu interesul de a concura cu accepţiunea biologică a termenului. O astfel de răzvrătire teoretică a lui Freud se datorează contradicţiei la care el se supune în analiza a aceea ce este Sexualitate Infantilă adică la comportamentul vădit sexual, ca masturbarea, erecţia, etc., pe care unii copii îl au. Complexul Oedip aşa cum l-a descoperit Freud cu privire la dorinţele sexuale faţă de părintele de sex opus dar şi faţă de acelaşi sex, este modelul acesteia. Culmea contrarierii constă în actele analizate mai sus de către observaţia atentă a lui Freud. Căci de unde putea să vină o astfel de situaţie?

Aşadar el a ales că ea are originea în copilărie neluând în calcul posibilitatea de consolidare a sa în mod genealogist. O astfel de viziune nu ar fi condus la extinderea conceptului de ‘sexualitate’ căci s-ar fi acceptat originea biologică a Sexualităţii, a Pulsiunii sale adică a Libidoului. Dar ea se transmite ereditar ca Pulsiune Psihică în bună parte la care se adaugă permanenta sa reîncărcare ontogenetică de la fondul biologic. În felul acesta Freud ar fi clasificat Sexualitatea ca ţinând exclusiv de genital, ca organică. Iar Libidoului Psihic ca dimensiune psihică a Pulsiunii Sexuale i-ar fi acceptat mai evident latura ereditară. Căci el este modelat filogenetic de milioane de ani şi a ajuns ulterior la om cu aceste particularităţi. În acest caz Freud ar fi observat că nu Sexualitatea, nu Genitalul se manifestă în cazul comportamentului sexual infantil, ci Libidoul ca Pulsiune Psihică. Astfel că dacă el ar fi observat că comportamentul sexual se manifestă fără ca organele genitale să se maturizeze nu ar mai fi ajuns la ideea că acest comportament nu ar fi dictat de structura organică genitală cu o origine independentă. Numai că această origine independentă nu este pusă în relaţie cu ceva care să o determine, este aruncată în obscur, suspendată teoretic. Are statut de postulat. O viziune consecvent biologistă asupra psihologiei abisale l-ar fi făcut pe Freud să ceară ajutor biologiei în cazul explicării acestui complex fenomen şi să adopte o viziune genealogistă decât să se aventureze în teoria hazardată la care el a recurs.

Viziunea nevroticistă asupra sistemului psihic a determinat fireşte o sexualizare nevroticistă a teoriilor sale. Or dacă pentru el Nevroza nu are un caracter deviant, psihopatologic ci este explicată prin incapacitatea sistemului psihic de a se apăra, de a construi o crustă de echilibrare a ceea ce de la început este în mod principial dat ca anormal, este de înţeles de ce Sexualitatea este atât de mult extinsă, din punctul de vedere strict logic. Însă, după cum se va vedea, Sexualitatea descoperită de psihanaliză în câmpul Nevrozei nu este punctul germinal al acesteia ci este doar structura superficială a ei. Atunci germenele comun cu normalitatea este cu totul altul. Chiar dacă Sexualitatea este într-adevăr implicată aici ea nu ca patologică ci ca prepatologică sau, mai bine zis, principial-metabiologică.

Dar păcatul extinderii conceptului de ‘sexualitate’ la Freud este în mod paradoxal acela că nu poate scăpa sub nici o formă de cel de ‘genitalitate’ în a o aplica şi a o folosi în explicaţii. De aceea ambiguităţile se ţin lanţ şi el însuşi recunoaşte că nu există un indice universal pentru recunoaşterea ei. Căci în momentul în care altcineva refuza să recunoască drept sexual un comportament, Freud aducea obiecţia că respectivul confundă Sexualitatea cu Genitalitatea tocmai pe fondul acestei ambiguităţi. Chiar dacă nu este spus explicit Freud recunoaşte implicit că nucleul acestui concept este însuşi cel de ‘genitalitate’. Or în acest moment se poate vorbi de un exerciţiu de ‘interpretare’ al acestui concept.

După cum s-a spus aici în treacăt, extinderea acestui concept de ‘sexualitate’ este o improvizaţie a explicării transformării Biologicului în Psihic. Ciudat este că încercând o astfel de operaţie, Freud a căzut în alte dualităţi ceea ce face ca teoriile sale să facă un pas înainte şi doi înapoi în această problemă. Apărarea lui faţă de ‘acuzaţia’ de pansexualism, arată confuzia în care se afla. Căci dintre toate Instinctele postulate de el acesta este singurul care are la bază o structură biologică clară pe care o putea folosi în beneficiul psihologiei abisale. Căci dacă Psihicul nu se bazează pe Biologic şi nu îşi trage sevele de la acesta atunci de unde ar putea el veni? Din cer? Acesta este răspunsul dualist de care trebuie să se ferească psihologia. Trebuie într-un fel sau altul ca întregul Psihic să fie explicat prin Instincte de aceea următorul subcapitol încearcă să facă acest lucru. Însă Instinctul nu se manifestă brut în Psihic ci are nevoie de o transformare ce a fost explicată anterior şi tot atunci s-a văzut cum Psihicul se deosebeşte de Biologic. Din acest punct de vedere extinderea respectivului concept este o operaţie inoportună iar pansexualismul trebuie respins ca acuzaţie. Căci dacă prin absurd se acceptă salata pe care el a făcut-o cu această extindere sau dacă se acceptă legătura dintre Biologic şi Psihic, primul determinându-l pe cel de-al doilea ceea ce este mai rezonabil, atunci acuzaţia de pansxualism este absurdă. Dacă Freud ar fi înţeles mecanismul acestei determinări atunci pansexualismul ar fi fost marea virtute a teoriilor freudiene. Însă tocmai prin faptul ca l-a respins, el recunoaşte într-un fel această confuzie.*

 

Nota: * Problema extinderii conceptului de ‘sexualitate’ stă şi într-un anumit Complex de Originalitate pe care el trebuie să îl fi avut. Căci formaţia sa neurologică, şi lipsurile materiale din această perioadă a vieţii lui, este foarte posibil să îl fi făcut să aibă o anumită lehamite faţă de biologie mai târziu. Astfel că nevoia de originalitate se impunea ca posibilitate de recunoaştere ştiinţifică şi de întemeiere a statutului său social. Se pare că cele mai originale concepţii din psihologia sa abisală se găsesc tocmai în obscurele şi uneori falsele (dar cu statut de punte de lansare) teorii, de care probabil că era conştient,
cel puţin în privinţa ambiguităţii lor. Căci psihanaliza, terapia, este clar că exista încă din antichitate, chiar Freud citându-l pe Aristotel care oferea amănunte în acest sens despre sofiştii pseudopsihanalişti. Este ciudat că Freud, care este în stare să imagineze atâtea situaţii, nu poate imagina că, având o astfel de tehnică de analiză a viselor, respectivii sofişti să nu fi trecut dincolo de acestea cu tălmăcirea. Este clar că dogmatismul Evului Mediu nu putea valorifica aceste elemente psihanalitice, ceea ce a condus la dispariţia acesteia. Din acest punct de vedere el s-ar fi recunoscut, nu un inventator, ci un continuator. Or cum Nevroza, cu implicaţiile sale libidinale, era terenul investigat prin excelenţă de Freud, extinderea conceptului de ‘sexualitate’, ca principiu fundamental al Nevrozei, era un mod de satisfacere a al acestui Complex de Originalitate al lui.

 

 

O astfel de lipsă de definire şi teoretizare face ca aceste concepte de ‘libido’ şi ‘sexualitate’, primul ca energie a Pulsiunilor Sexuale iar cel de-al doilea ca element dat în funcţie de activităţile erotice infantile, ca tipar al acestora, să coincidă la un moment dat. Acest fapt face ca ambele temeiuri pentru aceste concepte să fie lipsite de justificare. Dacă Libidoul este energia psihică a ceea ce Ferud numeşte ‘sexualitate’ şi dacă aceasta nu trebuie confundată cu genitalitatea, atunci şi aceasta este tot psihică în parte sau în totalitate. Freud însă nu ajunge la conceptul de ‘conversiune energetică’ ce are loc între energia fiziodinamică şi cea psihodinamică. Şi chiar dacă ar fi ajuns la acest concept, totuşi energia psihodinamică tot nu ar fi putut să fie eliminată deoarece ea este legată inextricabil de întregul sistem psihic. Aşadar ceea ce Freud numeşte ‘sexualitate’ trebuie să se prezinte în forma energetică fiind dat psihic. Cu alte cuvinte şi ‘libidoul’ şi ‘sexualitatea’, aşa cum le defineşte el, sunt expresii ale energiei psihodinamice. Prin urmare este necesar să se rămână la sensul dat de el doar în ceea ce priveşte termenul ‘libido’, aici adăugându-se tot ceea ce este comportament sexual în genere, în timp ce conceptul de ‘sexualitate’ trebuie redus la ‘genitalitate’, cu rol pur organic, după indicaţiile biologiei.

Aşadar conceptul de ‘libido’ a fost folosit de Freud pentru a localiza energia psihică a Sexualităţii. Deci se poate spune că el nu avea conotaţie funcţional-structurală ci una energetică. Pe baza faptului că energia psihică a Sexualităţii poate fi înscrisă într-o noţiune mai largă, Jung a extins noţiunea în cauză până s-a suprapus peste întreaga noţiune de ‘energie psihodinamică’ aşa cum ea este definită aici şi poate şi dincolo de ea. Acest lucru are două consecinţe. Fie Psihicului i se recunoaşte o energie sexuală exclusivă în cazul în care conceptul de ‘libido’ ar rămâne sexualizat şi atunci conceptul în cauză cade în exclusivismul sexualist freudian fără a se întrevedea ceea ce mai târziu aici se va defini ca ‘fuziune’ pulsională. Fie această întrevedere este intuită şi avută în vedere dar conceptul de ‘libido’ este automat desexualizat ceea ce corespunde unui abuz de termen. Deşi a extins Freud însuşi noţiunea de ‘libido’ la întregul concept de ‘Eros’, aşa cum îl elaborează către sfârşitul operei totuşi el era mult mai îndreptăţit în utilizarea originară a termenului pentru a păstra astfel o conotaţie de corespondenţă etimologică, păstrându-se astfel sensul originar al termenului. Tot ceea ce trebuia să facă Freud era să înţeleagă cum este posibilă o astfel de energie psihodinamică în raport cu cea fiziodinamică, drept pentru care energia psihodinamică nu mai era nevoie să fie pusă exclusiv pe baza Sexualităţii. Deşi Sexualitatea are cel mai important rol aici totuşi dimensiunea energetică este astfel mai puţin importantă decât cea organică. Însă luându-se după Jung, Freud a ajuns la acelaşi abuz al termenului pe baza faptului că în comportamentul sexual el a văzut doar energie şi nu şi finalitatea acestei energii care în fond este dictată tocmai de principiul ei originar ce rezidă în structura ei organică. Astfel că făcând o primă eroare în aproximarea conceptului de ‘libido’, luându-se după Jung, el a dublat această eroare extinzând excesiv acest concept.

Trebuie înţeles că psihologia abisală trebuie să accepte sensul pe care biologia şi nu numai îl dau termenului ‘sexualitate’ cu atât mai mult cu cât acest sens aparţine şi limbajului comun având numeroase implicaţii de care trebuie să se ţină seama. De fapt prin lărgirea acestui concept, Freud s-a văzut intrat în ambiguităţi de nerezolvat. Poate şi de aceea, resemnat parcă, spre sfârşitul operei el va introduce conceptul de ‘Eros’. Prin el Freud a dorit altceva decât extinderea acestui concept, anume mai degrabă o răzvrătire asupra unei mentalităţi în vigoare în timpul său, o demascare a principiilor sale morale. În acest caz această extindere păstrează şi sensul originar al respectivului concept, respectiv cel din biologie, ceea ce corespunde cu recunoaşterea Biologicului în toate actele umane. Deşi Freud nu o spune foarte clar, totuşi o spune suficient de clar pentru a înţelege şi acest imbold al respectivei extinderi a conceptului.

Sexualitatea şi Nutriţia sunt cele două mari Instincte ale omului şi ale animalelor deopotrivă, specializate ca structuri organice specifice rolului lor în cadrul Organismului, respectiv acumularea de energie calorică şi menţinerea speciei prin reproducere. Freud considera că Sexualitatea este cel mai important Instinct însă această afirmaţie necesită câteva nuanţări. Singurul argument al lui este acela că, dat fiind faptul că viaţa începe cu el Instinctul Sexual ar fi şi primar. Această teorie este susţinută şi de cea a Stadiilor de Evoluţie Libidinală. Însă ea este valabilă doar într-o viziune ontogenetistă asupra Psihicului. Deoarece una genealogistă arată că cele două Instincte sunt la fel de vechi şi fără ele viaţa nu ar putea exista din principiu. Însă importanţa mai mare a Instinctului Nutritiv este dată de faptul că fără el nu este posibilă nici viaţa speciei şi nici a individului în timp ce fără Instinctul Sexual este totuşi posibilă continuarea vieţii individului.

Teoria expusă aici nu are în nici un caz intenţia de a renunţa la primatul Sexualităţii asupra psihicului. Căci chiar dacă din punct de vedere biologic Sexualitatea este secundară Foamei, totuşi pentru Psihic ea este cea mai importantă nu atât pentru satisfacerea momentană, organică a Instinctului cât mai ales pentru implicaţiile sale psihice care urmează reprimării sale. Căci Sexualitatea rămâne cel mai modelat Instinct indiferent de reglările ei sociale. Aceste inhibări se fac simţite foarte vizibil. Ele influenţează decisiv condiţia psihică a individului iar posibilele satisfaceri ulterioare pot fi asemenea darurilor, a bunătăţilor care se dau unui mort de inaniţie. Însă un astfel de mort nu mai poate transmite ereditar dereglările sale psihice, ca urmare a unei posibile inhibări severe ale Instinctului Nutritiv. Căci, dată fiind scăderea energiei fiziodinamice ca urmare a lipsei de fond caloric, se suspendă apariţia energiei psihodinamice din care aceasta provine. Deci posibilitatea formării unor rezonanţe psihice ale acestei reprimări este redusă direct proporţional. În cazul Sexualităţii lucrurile stau exact invers şi cele două Instincte sunt de multe ori în tabere opuse. Transformarea energiei fiziodinamice în cea psihodinamică nu este în acest caz anulată, tocmai de aceea cercetarea acestei energii psihodinamice sexuale constituie scopul următoarei secţiuni.

2.1.1.5.1.3. Sexualitate si Libido

Ca în cazul oricărui element psihic formarea Libidoului este dată principal de inhibiţiile genealogice din cadrul arborelui genealogic al individului în interiorul speciei. Acestea pot fi chiar şi ontogenetice dar aici mai mult ca urmare a apariţiei sale naturale, ca urmare a funcţiei naturale a Sexualităţii decât ca reacţie la inhibiţie, ca anulare funcţională a acestui subsistem organic. Libidoul poate să se extindă cu ramificaţiile sale către elementele premergătoare ale actului sexual iar comportamentul să faciliteze acest act tocmai prin influenţarea directă a acestei cauzalităţi premergătoare. Faptul că aceste etape trebuiesc parcurse pe rând face ca etapa în cauză să devină la fel de importantă ca şi actul sexual în sine. Asocierea mentală pe care o anumită etapă o are cu finalitatea procesului în sine determină direct acest lucru după cum se va vedea la următorul subcapitol. Acesta este modelul prin care formele feminine sunt declarate ca frumoase sau estetice sau sexy. De fapt aceste forme nu sunt frumoase în sine, estetice în sine sau sexy în sine. Ele sunt declarate astfel tocmai pentru că ele sunt etape a ceea ce este de fapt interesant din punct de vedere instinctual relativ la Sexualitate. Iar dacă o femeie poate ea însăşi să dea un asemenea calificativ de apreciere, asta se datorează tocmai unei reminiscenţe libidinale masculine ereditare existente în ea. Aceastămoştenire care se manifestă în contemplarea acestor forme este absolut naturală deşi poate stânjeni atunci când se afla în cantitate mare la o femeie. Faptul că feminitatea este mai puţin interesată decât masculinitatea în formele corporale ale sexului opus arată de fapt că etapele percepţiei sale în desfăşurarea actului sexual sunt altele. Ea tinde să fie interesată de ceea ce facilitează abordarea sa dată ca structură receptivă a actului sexual. De fiecare dată când o femeie admiră formele sexului opus cu viu interes, se poate spune că ea are reminiscenţe libidinale masculine pregnante.

Aşadar dacă se poate spune că formele frumoase sunt ‘inventate’ de bărbat, trebuie spus asta în sens reflexiv şi anume că frumuseţea acestor forme este dată tocmai de satisfacţia genealogică a Libidoului Masculin. Dacă se spune însă că frumuseţea femeii ar fi rezultatul dorinţei ei de a se adapta la cerinţele estetice ale bărbatului, atunci această teză trebuie respinsă căci aceste cerinţe sunt posterioare genealogic formelor corporale feminine. Şi deci trebuie adăugată precizarea că această adaptare se face cu privire la propria masculinitate a respectivei femei iar admiraţia în oglindă este un fenomen care lasă să se înţeleagă bine acest lucru.

După cum se va vedea, Psihicul se datorează unor transformări ale Pulsiunilor Instinctuale dincolo de centrul lor biologic. Transmiterea ereditară a acestor excrescenţe pulsionale, precum şi fenomenul de remaniere psihică, adică de selectare a acestora în funcţie de diferiţi factori, le face autonome faţă de Instinctul propriuzis care se reînnoieşte ontogenetic. Se vor încadra în conceptul de ‘libido’ atât aceste excrescenţe genealogice ale Instinctului Sexual, cât şi, mai ales, Pulsiunea Instinctuală aşa cum apare ea în mod brut. Aşadar stimularea sexuală nu se face decât prin Libido acesta acţionând în plan comportamental ceea ce legitimează însăşi posibilitatea de existenţă a Instinctului. Freud a încercat o concepţie integratoare, unitară cu privire la Psihic şi Somatic prin faptul că a utilizat conceptul de ‘psihosexualitate’. Însă lipsit de o teorie clară a Pulsiunilor el a ajuns la ambiguităţi si erori evidente. Termenul ‘libido’ folosit aici nu desemnează dorinţa sexuală aşa cum este văzută de Freud, deşi în mare parte el acoperă acest concept. Căci nu există dorinţă sexuală care să nu derive din Libido. Însă la Freud conceptul de ‘libido’ este extrem de confuz deşi se referă totuşi la ‘forţa’ Instinctului Sexual. Căci el îl deosebeşte net de excitaţia sexuală după cum face cu însuşi conceptul de ‘pulsiune’ fără a găsi legătura dintre ele. Astfel Freud a pierdut şansa unei teorii metabilogice unitare.

2.1.1.5.1.4. Structura Libidoului

În contrast cu demersul freudian de extindere a conceptului de ‘sexualitate’, aici se va opera o restrângere minimă a lui chiar şi faţă de ceea ce chiar biologia numeşte şi defineşte ca fiind Sexualitate. Sexualitatea se referă aşadar la o funcţie organică fizioendocrină în care se dezvoltă capacitatea Organismului de a fi apt pentru reproducere. Libidoul este tot o funcţie organică însă legată de posibilitatea organelor genitale de a întreţine actul sexual. Această posibilitate este localizată într-unul din centrii motori din creier. Aşadar Libidoul este comportamentul genital ce face posibilă finalitatea Sexualităţii ca structură organică. Dat fiind că acesta este inhibat de multe ori excitaţia energetică astfel rezultată devine automat una psihică, Libidoul luând astfel formă psihică. Din punct de vedere etimologic, termenul ‘libido’ se referă tocmai la această energie psihodinamică a Pulsiunii Sexuale. După cum s-a văzut, orice energie psihodinamică provine dintr-una fiziodinamică prin intermediul fenomenului de conversiune energetică. Deci trebuie presupus un substrat organic care este tocmai energia fiziodinamică a Instinctului Sexual dar care este în măsură să reactualizeze ontogenetic structura Libidoului general. Se va numi Libido Organic acea parte din Libido care derivă direct de la Instinct, în timp ce Libidoul Psihic este tot ceea ce este consolidat indirect, ereditar. Este de la sine înţeles că, deoarece tot ceea ce este Psihic se prezintă ca fiind Complex, însuşi Libidoul Psihic este un Complex. Dar pentru simplificarea şi precizia terminologică, deoarece această parte din Libido este impregnată cu o sumă de Complexe care vor fi analizate la Genealogie. După cum se va vedea la Psihopatologie, aici nu s-a recurs la denumirea acestuia tocmai pentru că acest lucru ar fi implicat denumirea tuturor acestor Complexe Particulare, ceea ce ar fi fost o sarcină inutilă. Într-un fel această recombinare ereditară a Complexelor Trunchiului Psihic conduce la viziunea globalistă freudiană a Sexualităţii. Practic psihicul este pansexualist deşi de multe ori a respins această presupus acuzaţie. Dar trebuie făcută distincţia între albia fiziologică a Sexualităţii şi inundaţiile psihice pe care aceasta le face în restul Psihicului alături de celelalte Pulsiuni Brute mai slabe, respectiv Maternitatea şi Nutriţia.

Importanţa Libidoului Psihic este fără îndoială foarte mare în ceea ce priveşte statutul energetic al Psihicului în general. Însă luat în sine el este un Complex Particular realizat ca urmare a recombinării Complexelor Fundamentale (la care el a contribuit ereditar decisiv) cu Libidoul Organic format exclusiv de către Sexualitate (ontogenetică) şi poziţionat la marginea, la periferia sistemului psihic. El nu aparţine vreunui Complex Autonom ca acelea descrise în Trunchiul Psihic. Practic Complexele Fundamentale ale acestuia sunt bălţi ereditare rămase datorită acestor inundaţii energetice genealogice şi de aceea infuzia energetică produsă de Instinctul Sexual nu înseamnă decât o nouă revărsare. Comportamentul sexual particular al fiecărui individ nu apare ca urmare a unor expereienţe infantile de cele mai multe ori minore care ar produce fixaţii pe acele presupuse stadii de evoluţie libidinală despre care vorbeşte Freud, ci tocmai datorită acestei sinteze a pulsiunilor eredităţii cu pulsiunile recente produse în timpul funcţionării organismului. Se poate imagina reînvierea vechilor structuri psihopatologice moştenite ca urmare a amestecului apelor noii revărsări energetice individuale libidinale cu vechile bălţi libidinale ereditare. Aceasta este contribuţia individului la Libidoul arborelui său genealogic pe care îl va lăsa moştenire ulterior urmaşilor. Asta este diferenţa între Psihic şi Fiziologic care se reuneşte în unitatea individului. Asta este diferenţa între comportamentul sexual al copilului (care poate să nu existe explicit) şi cel al adultului. De aceea se ştie că între preocupările sexuale infantile şi cele postpuberale există diferenţă evidentă. Pentru că libidoul infantil prezintă pulsiuni moştenite ereditar iar libidoul adult este format din acestea la care se adaugă libidoul degajat direct de activitatea fiziologică. Primele nu au corespondent fiziologic iar celălalt are. El este dat exclusiv de inhibiţia libidinală fiziologică, adică de excitaţia Pulsiunii Sexuale, care prin inhibiţie devine psihică, tocmai datorită interesului său de a fi neutralizată. Acest statut psihic al Pulsiunii Libidinale este specific tinerilor căci relaţiile sexuale la această vârstă sunt nestatornice datorită lipsei de stabilitate socio-economică. Tocmai de aceea psihologia freudiană ce insistă pe Sexualitate a fost respinsă în special de cei cu sexualitate convenţională, din simplele observaţii ale experienţei, în ceea ce priveşte partea teoretică. Însă în ceea ce priveşte pe cea morală lucrurile au stat invers (fireşte existând alte interese la mijloc ca acelea arătate în introducere).

Recunoaşterea Libidoului Psihic este elementul cheie al teoriei expuse aici, pentru că acest fapt explică extinderea Sexualităţii atât de adânc în câmpul Psihicului. Acest lucru probabil că a influenţat decisiv şi extinderea conceptului de ‘sexualitate’, dincolo de graniţa dintre Psihic şi Somatic, aşa cum a făcut-o Freud. După cum s-a arătat mai sus acest fapt l-a dus la multe contradicţii si incoerenţe dar şi la înţelegeri greşite din partea cititorilor. Fireşte că conceptul său depăşeşte şi pe cel de ‘libido psihic’ descris aici dar despre asta se va trata la momentul oportun.

Ce trebuie subliniat acum este faptul că introducerea conceptului de ‘libido psihic’ ca urmare firească a distincţiei dintre Hardul şi Softul Instinctului vine să reglementeze sciziunea ‘genital-sexuală’ în care biologia şi psihologia s-au împotmolit odată cu recunoaşterea de către Freud a comportamentului sexual infantil. Acest fapt duce direct la concluzia că sexualul nu este genital. Însă în momentul în care ceea ce arată copilul în acest caz nu este recunoscut decât ca un Libido Psihic, moştenit de la părinţi. Acesta a existat la ei tot ca şi Complex Particular. Prin această precizare nu mai este nevoie de o astfel de sciziune conceptuală ce duce la confuzii şi răstălmăciri iar conceptul ‘sexualitate’ poate fi identificat în bună măsură cu cel de ‘genitalitate’. Apoi recunoaşterea particularităţii complexului libidinal astfel denumit, face ca acest comportament sexual infantil să existe într-un fel sau altul la toţi copiii chiar dacă la unii se poate vedea mai greu. Însă este greşită teoria freudiană care susţine că la această vârstă Sexualitatea copiilor este aceeaşi. Deoarece dacă ea tocmai s-ar forma şi ar porni de la zero nu ar avea încă timp să se diferenţieze de la individ la individ aşa cum se diferenţiază de fapt. Aşadar satisfacţia copilului ce doarme cu sânul mamei în gură nu este necesar să fie identică cu cea a adultului după ce a avut raporturi sexuale, aşa cum susţine Freud. Este mult mai probabil ca respectivul copil să aibă în acest caz în principal o satisfacţie maternă superioară, deosebită de cea sexuală. De obicei mamele o pot foarte bine deosebi de aceasta.

După cum se va vedea în celălalt subcapitol, autoritatea energetică a Instinctului se transferă către elementele de asociaţie ale finalităţii sale, adică ale comportamentului ce permite neutralizarea energiei funcţiei sale. Aşadar energia fiziodinamică a Instinctului este diferită faţă de energia lui fizică sau metafizică. aceasta din urmă este o posibilitate de punere a Organismului în mişcare cu scopul satisfacerii funcţiei Instinctului şi există ca urmare a modificărilor de tip neuroendocrin, intern ceea ce nu interesează aici. După cum s-a spus anterior Energia fiziodianmică este principiul celei psihodinamice deşi distincţia dintre ele se risipeşte (cu atât mai mult în cazul Sexualităţii) din punct de vedere structural, organic . Totuşi şi celelalte două mari Instincte au aceeaşi situaţie şi acest lucru se datorează faptului că energia fiziodinamică a Instinctului evoluează ereditar iar ceea ce era la un moment dat Psihic poate deveni Biologic de-a lungul miliardelor de ani. În cazul Libidoului care este şi Psihic şi Fizic, deci are ambele tipuri de energie, situaţia este semnificativă. În momentul în care energia fiziodinamică creşte, ceea ce corespunde unei creşteri a Libidoului Psihic, în acest caz şi energia libidinală psihică creşte şi ea foarte mult ca urmare a fenomenului de conversie energetică. De exemplu este evident că în general Fantasmele Psihice ale unei persoane care nu a avut o perioadă de timp relaţii sexuale vor fi mai pregnante decât în cazul unei persoane care are o viaţă sexuală regulată, convenţională .

Încercarea unor ‘metafizicieni’ ca F. Evola de a rupe Libidoul Psihic de cel Fizic este tributară unui dualism obscur, unde contradicţiile teoretice se ţin lanţ. Pe de altă parte se poate ca Libidoul Fizic să fie antrenat de un Libido Psihic patologic datorită retroacţiunii dintre Psihic şi Somatic. Asta se întâmplă cu cel din cadrul Tulburărilor Libidinale unde în Libidoul Psihic fuzionează alte Pulsiuni ce angrenează pe cel Fizic. Acest lucru este posibil tocmai pentru că cel Psihic primeşte energia de la aceste Pulsiuni deşi sub raportul organic energia fiziodinamică este epuizată. În acest caz totuşi Libidoul Psihic îl incită mereu, îl angrenează pe cel Fizic fără nici un fel de influenţă organică a Instinctului. Însă asta nu înseamnă că Organicul, interesul procreativ al său (ejacularea în vagin), nu are nici un rol în comportamentul sexual, după cum susţine Evola. Pentru că acest Libido Psihic este transmis ereditar. Însă originea sa organică este tot atât de clară şi acest lucru se va vedea după ce se va înţelege fenomenul de ‘fuziune’. Acum că Evola refuză să considere că mişcările copulatorii, sărutul, mângâiatul şi toate elementele Libidoului au rol în procreare, asta e treaba lui. În fond sunt unele triburi care, de asemenea, consideră că actul sexual nu are nici un rol în naştere. Argumentul lor cum că femeia în cauză nu ar mai fi avut recent relaţii sexuale poate fi susţinut pe în altă formă şi de Evola. Însă realitatea spune altceva.

Excitaţia libidinală, fie că aparţine Libidoului Masculin fie celui Feminin, nu se rezumă la o sumă de sentimente care aparţin în mod strict uneia dintre cele două entităţi, după cum s-a amintit deja, ci aceste elemente emoţionale se combină între ele fiecare individ având propria structură libidinală. Astfel că presadomasochismul caracteristic feminităţii aparţine şi masculinităţii, penisul fiind acela care suportă un asemenea tratament. La fel stau lucrurile cu presadismul.

Bivalenţa Libidoului se datorează experienţei libidinale ereditare a predecesorilor, aşa cum întreaga gamă mnezică o face. În funcţie de aceste experienţe ereditare ale părinţilor, Libidoul va avea forma sa proprie. Din punct de vedere calitativ, Libidoul are deci două sfere: sfera ginoidă, care reprezintă forma libidinală a experienţelor sexuale feminine, predominant transmise de mamă şi sfera androidă, care reprezintă experienţele sexuale masculine, predominant transmise de tată. Date fiind frustrările superioare ale Libidoului Masculin, adică inhibiţiile mai puternice ale acestuia, el este de obicei mai puternic sub raportul energetic. Cu toate acestea Libidoul Global se formează în timp, pe baza inhibiţiilor sexuale pe care specia le comportă. Căci Libidoul Organic se formează în funcţie de cerinţele funcţionale ale Instinctului Sexual în funcţiune. Acesta poate fi Masculin sau Feminin şi este determinat somatic exclusiv. Astfel că, deşi la naştere în mod normal copilul este dotat cu bivalenţă libidinală, cu uşoară predominanţă a sferei libidinale androide (fapt ce explică de ce în copilărie fetiţele sunt de multe ori nişte ‘băieţoi’), începând din momentul dezvoltării aparatului genital, Libidoul se dezvoltă mai mult în sfera care concordă cu forma acestui aparat: masculin sau feminin. Aşadar se poate vorbi despre o sferă libidinală concordantă, care este cea care corespunde sexului, organelor genitale ale individului şi o sferă libidinală opusă, care este cea care corespunde sexului opus şi este transmisă în special de părintele de sex opus.

Însă dat fiind caracterul genealogic al Memoriei, Libidoul ca dat al Memoriei, poate fi prezent în activitatea copilului în diferite grade, în funcţie de gradul de existenţă a acestuia la părinţi. Astfel că Libidoul se poate manifesta explicit la copii aşa cum a observat Freud. Asta pentru că copilul moşteneşte de obicei comportamente sexuale periferice iar activităţile sale sexuale pot fi înţelese şi explicite deşi aparatul său genital nu funcţionează încă. Dar Libidoul se poate totuşi manifesta fie şi germinal copilul neînţelegând valoarea şi semnificaţia Sexualităţii pentru adult deşi în acest caz Libidoul părinţilor poate fi convenţional. Conform principiului de asociere mnezică în engramare fireşte că anumite lucruri vor fi memorate de copil după asocierea cu diferite elemente ale Libidoului. Deşi poate să nu fie recunoscut de copil acesta poate totuşi să îşi manifeste predilecţia în comportamentul său. Aici este normal ca descifrarea comportamentului copiilor sau a cunoştinţelor pe care ei le au să trimită la aceste elemente libidinale care nu sunt create de el, ci doar moştenite. Neînţelegerea acestui fapt a dus pe psihanalişti la concluzii absurde ca teoria Complexului Oedip care susţine că acesta ar fi o reacţie infantilă, când de fapt el are iniţial altă origine decât cea a Sexualităţii infantile, după cum se va vedea.

Faptul că eunucii sunt caracterizaţi prin suspendarea aparatului sexual (deci sunt castraţi) şi totuşi ei pot fi atraşi de femei, dovedeşte încă odată că atracţia aşa-zis sexuală nu este deloc produsul exclusiv al aparatului sexual (ontogenetic) ci această atracţie este datorată unor conţinuturi psihice. Există un fel de lesbianism care se practică între unele femei şi eunuci şi unde partenerele par să fie mulţumite de prestaţia acestora. Aşadar comportamentul sexual este dirijat de aparatul sexual doar în ceea ce priveşte actul sexual propriuzis. Căci toate actele premergătoare acestuia, începând cu atracţia propriuzisă şi continuând cu mângâieli şi alte elemente libidinale, sunt produse ale Segmentului Psihodinamic al Sexualităţii adică de Libidoul Psihic care este transmis ereditar asemenea întregului sistem psihic. Acest comportament libidinal este unul care excită Libidoul Feminin pentru ca actul sexual să se producă. Deci el este o structură libidinală masculină. Însă cea mai sigură dovadă a eredităţii sferelor libidinale o constituie caracterul pur psihic pe care îl are Libidoul în cazul Tulburărilor Libidinale.

Faptul că prima copilărie este mai libidinoasă decât copilăria de după 4-5 ani, numită de Freud ‘perioadă de latenţă’, nu se datorează faptului că copilul şi-ar refula Libidoul. Căci, după cum se va vedea, refularea nu este decât o deghizare şi nu o inhibiţie absolută. Chiar el spune că refulatul se întoarce întotdeauna. Perioada de latenţă ar trebui să fie o adevărată Nevroză dacă Libidoul Primar ar fi refulat. Dar simptomele nevrotiforme la copil există cu adevărat şi se deosebesc de ceea ce este comun şi normal. În realitate Libidoul primei copilării este eminamente un Libido Psihic moştenit de la părinţi. În funcţie de intensitatea lui parentală el se poate menţine la un nivel ridicat. Aceste cazuri reprezintă dereglările libidinale precoce. Dar el poate şi scădea progresiv până la atrofiere în perioada prepuberală iar acest lucru se datorează unor factori despre care se va trata pe parcurs.

Aşadar la considerările lui Freud că dereglările libidinale (şi nu numai acestea) îşi au originea în viaţa sexuală infantilă, se poate răspunde că acestea îşi au originea în dereglările libidinale ale părinţilor. Conceptul de ‘libido’, implementat cu substrat genealogic, este în măsură să se suprapună şi să se unifice cu cel ontogenetic care este unul proaspăt apărut la pubertate direct din Genitalitate. În acest caz el este singurul în măsură să explice dorinţa sexuală, excitarea sexuală. Este evident că fondul biologic este o condiţie a acestei dorinţe, cum ar fi acumularea de lichid seminal în testicule. Faptul că excitaţia libidinală îşi pierde semnificativ din intensitate odată cu realizarea actului sexual este de necontestat. Însă este falsă opinia anumitor fiziologi care susţin că excitarea libidinală ar fi dată de presiunea acestui lichid, după cum la fel de falsă este cealaltă extremă a lui Evola care susţine că acesta nu ar avea nici un rol în actul sexual.

Teoria Stadiilor de Evoluţie Libidinală pe care o susţine Freud este de asemenea falsă, fiind suspendată în aer, lipsită de un fond biologic care să o susţină. Dacă Libidoul ce se manifestă la copil este ereditar şi nu poate fi altfel atâta timp cât aparatul genital nu este complet realizat. După cum s-a menţionat deja mai sus Libidoul este Pulsiunea Psihică a Instinctului Sexual (genitalitate + suportul gonadic) . Or dacă la om sexualitatea funcţionează abia la pubertate este normal ca astfel de Libido Infantil să nu evolueze decât regresiv în intensitate şi în nici un caz progresiv tocmai pentru că acestei Pulsiuni îi lipseşte suportul biologic care este combustibilul oricărei Pulsiuni. Aşadar Libidoul Infantil este eminamente static şi el nu se dezvoltă prin aşanumitele Stadii de Evoluţie Libidinală presupuse de Freud, cu care el credea că poate explica întreaga gamă a psihopatologiei. Lesbianismul, frigiditatea, parafilia şi alte repere ale sexualităţii periferice sunt explicate de el prin aceeaşi obscură teorie falocentrică a Sexualităţii eminine. El susţine că Sexualitatea Feminină se prezintă ca o dramă a desprinderii fixaţiei libidinale faţă de mamă şi apoi cu refixarea sa faţă de tată etc. Fireşte că o teorie genealogistă asupra Libidoului dărâmă o astfel de concepţie ale cărei concepte sunt insuficient definite.

2.1.1.5.1.5. Particularităţi ale Libidoului

Actul sexual trebuie să se desfăşoare în anumite condiţii. Pentru asta fiziologia sa trebuie să fie ajustată cu anumite tendinţe, încât finalitatea sa reproductivă să îşi găsească realizarea. Astfel că actul sexual nu este un fenomen izolat şi el trebuie pus în relaţie cu reproducerea ca o necesară consecinţă sau cu condiţiile de mediu care îl facilitează şi la care se adaptează anterior. Actul sexual implică un câmp social cu totul special pe care acesta se poate manifesta iar condiţiile acestuia precum şi cele ale scopului său, adică ale reproducerii, se imprimă asupra modului său de a fi cu o influenţă decisivă. Condiţiile de mediu pot influenţa posibilitatea de apariţie a actului sexual fie în mod negativ fie în mod pozitiv. Primul caz se realizează atunci când ele implică tendinţa de conservare din partea subiectului. Celălalt se întâmplă atunci când mediul permite creşterea frecvenţei de apariţie a actului sexual . Deci dacă tendinţele de conservare sunt satisfăcute atunci sunt satisfăcute şi condiţiile apariţiei tendinţelor de înnoire şi dezvoltare.

Faptul că actul sexual este dictat de un scop bine definit în ceea ce priveşte funcţionalitatea sa, adică reproducerea, înseamnă că cuceririle informaţiilor genetice privind abilităţile indivizilor implicaţi în acest act de reproducere. Există specii aflate în competiţie unele cu altele şi acolo selecţia sexuală este cheia supravieţuirii lor. De aceea se întâmplă ca doar unii membrii ai săi să participe la actul reproducerii iar competiţia pentru învingerea rivalilor să fie o a doua măsură metabiologică pe care speciile o adoptă pe lângă bisexuaţie. La mamifere de cele mai multe ori rolul de aducere a unor abilităţi noi în cursa concurenţială cu altă specie este dată de sexul masculin. Aceste abilităţi speciale masculine trebuie prezentate speciei trebuie integrate în aceasta prin intermediul feminităţii care alege.

Este o banalitate faptul că acesta se realizează funcţional prin unirea spermatozoidului cu ovulul. Însă înţelegerea rolului unui aparat sexual atât de complicat în special pentru consecinţele sale psihice ulterioare fac lucrurile destul de spinoase. Problema este dată de interesul pur structural al Instinctului. În ce mod spermatozoidul poate în primul rând să fie în siguranţă absolută, dat fiind pericolul care îl reprezintă eventualele microorganisme prezente în mediul înconjurător? Pentru că informaţia genetică cuprinsă în aceasta riscă pur şi simplu să degenereze dacă nu există o asemenea protecţie iar urmaşii nu vor duce mai departe zestrea genetică ci o vor degrada continuu. Pentru asta există un strat de protecţie pentru ovul şi unul pentru spermatozoid. Problema acuplării celor două celule este rezolvată în diferite moduri. Fiecare specie are un anumit compromis biologic al sexualităţii. La mamifere (şi aici este cazul care interesează cel mai mult) acest lucru se face prin contactul dintre penisul masculin şi vaginul feminin care fac posibil transferul în condiţii de siguranţă, dintr-un organism în altul, a informaţiei genetice care este cuprinsă în spermatozoizi.

Fără îndoială că vârsta acestor celule masculine va fi decisivă în cursa pe care aceştia o vor face până la fecundare acesta fiind indicele optimal al fecundării. Pe lângă acest indice mai există încă un altul care constă în distanţa pe care aceste celule o au de parcurs de la locul în care au fost plasate până la ovul. Pentru ca această situaţie să fie cât mai favorabilă este necesar ca forţei de plasare a acestor celule să îi fie implicată şi forţa de penetrare a penisului şi astfel aceste celule săştige un start cât mai bun în cursa către ovul.

Ceea ce interesează aici este faptul că, din pricina expusă mai sus, actul sexual se desfăşoară chiar în stare optimală în limitele unei oarecare violenţe, violenţă care stă la baza sadomasochismului dar care nu explică în totalitate acest fenomen. De aceea se poate numi presadomasochism această fază germinală a respectivei Tulburări Libidinale.

Structura generală brută a configuraţiilor celor două sfere libidinale constă în faptul că sfera libidinală feminină se orientează către preluarea genelor celui mai puternic mascul, în timp ce sfera masculină se concentrează în jurul posedării a cât mai multe femele. Aşadar Libidoul Feminin este bazic orientat calitativ în timp ce Libidoul Masculin este dimpotrivă, unul cantitativ. La nivelul comportamentului sexual şi chiar a aparatului sexual o astfel de funcţie dată de imperativul funcţionării reproducerii implică anumite particularităţi. Libidoul Feminin trebuie să fie unul periodic şi exclusivist, adică să fie în aşa fel conceput încât fecundarea să fie posibilă doar sub condiţia calităţii. Acest lucru se poate face prin mai multe metode şi în mai multe cazuri. Una este aceea de a nu mai fi posibile şi alte acte sexuale ulterioare cu alţi masculi în situaţia în care concurenţa cu o altă specie este foarte acerbă. Suspendarea momentană a posibilităţii extromisiei aşa cum apare la lup sau la alte animale care trăiesc în grup, este asemenea unei căsătorii umane, unde cei doi nu se pot realmente despărţi. Suspendarea extromisiei produce femelei şi anumite leziuni intravaginale ca urmare a contractării rapide a muşchilor vaginali ce împiedică îndepărtarea masculului. Genele masculului dominant sunt astfel protejate pe lungă durată, pentru că femela va evita în mod agresiv pe ceilalţi masculi datorită potenţialelor dureri pe care aceasta le-ar resimţi în cazul altor contacte sexuale. În acest caz concurenţa dintre specii implică criteriul superiorităţii masculului dominant care să lase urmaşi. Balena şi delfinul au alt mod de evidenţiere a superiorităţii, acela al ‘ultimului cuvânt’. Cel mai important este ca organismul să fie suficient de prolific pentru a produce alţi spermatozoizi care să înlocuiască pe cei ai predecedentului odată cu actul sexual. Mediul lichid permite acest tip de înlocuire. Este evident că în acest caz selecţia naturală nu este presată de concurenţa cu alte specii însă ea există totuşi chiar dacă la un nivel mai scăzut. Raportul invers proporţional dintre libertate sexuală şi starea de competiţie este un lucru cert. Inclusiv societăţile umane au avut moravuri amoroase în funcţie de capacitatea războinică.

Un alt mod de suspendare a eventualelor astfel de ‘nepotriviri’, este dat de sporadicitatea Pulsiunii Sexuale feminine, adică de anularea periodică a acesteia. În lumea animală Libidoul Feminin este condiţia actului sexual iar apariţia acestei Pulsiuni corespunde cu semnale olfactive şi vizuale specifice sau de orice altă natură prin care femelele dezvoltă retroactiv Pulsiunile sexuale masculine. Modificările hormonale ce apar odată cu fecundarea conduc la autoreglarea negativă a acestei Pulsiuni prin suspendarea energetică cu care este autorizată de la aparatul organic al Instinctului Sexual. De aici încolo intră în scenă un alt Instinct, respectiv cel Matern. În situaţia în care Instinctul Matern este suspendat, prin moartea puilor de exemplu, acţiunea autoreglativ negativă încetează iar Libidoul se manifestă specific din nou până la o nouă fecundare. Acesta este cazul leului unde masculul fără grup de femele (nemembru de familie) ucide orice pui nesupravegheat ca urmare a unei plusexcitaţii sexuale, ceea ce face ca femela ce a fost mamă să fie din nou disponibilă de a accepta coitul.

Dimpotrivă Libidoul Masculin trebuie să fie mereu alimentat energetic, Sexualitatea Masculină trebuind să fie disponibilă pentru cât mai multe împerecheri posibile. Libidoul Masculin este mereu autorizat energetic pentru acest scop. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care Pulsiunea Sexuală masculină este principial mai putenică decât cea feminină. Dacă ea este mai puternică este normal ca între cele două modele de comportament sexual să fie o oarecare incompatibilitate la nivelul unei singure perechi. Căci după fecundare femela nu mai este disponibilă iar masculul continuă să fie interesat şi de alte femele. Incompatibilitatea pe termen lung vine din faptul că deşi natura şi-a cules cele mai frumoase roade, masculii inferiori sunt eliminaţi pe moment iar excitaţia lor libidinală nu este neutralizată. Aşadar, spre deosebire de femelă, masculul rămâne în mod principial cu o supraexcitaţie sexuală. Este evident că ideea lui J.J. Rousseau de întoarcere la sălbăticie nu reprezintă deloc o soluţie. Această cantitate de neutralizare a Libidoului Masculin este mai mare decât cea a celui feminin a cărui excitaţie este minimă. Astfel spus, plăcerea sexuală masculină ca neutralizare energetică este principial mai mare decât cea feminină în perioada de nestatornicie dintre sexe. Însă, coroborând maternitatea la cea sexuală, cea feminină este mai puternică în ceea ce priveşte statornicia. Căci tocmai această statornicie este parte din scopul reproductiv a Sexualităţii Feminine. Sunt excluse aici cazurile contemporane de comportament sexual periferic ale femeii urbane al cărui libido este impregnat de masculinitate în aceeaşi măsură în care cel al bărbatului urban este impregnat de feminitate.

Oricum ar fi trebuie acceptat că Omul moşteneşte în mod evident Sexualitatea Animală şi, prin urmare, şi disfuncţiile acesteia. De aceea iniţiativa sexuală aparţine de cele mai multe ori masculului iar de multe ori femela, aici femeia, se simte folosită de bărbat în viaţa maritală. El îşi restrânge doar la ea orizontul diversităţii naturale de orientare sexuală iar ea nu are dorinţă pentru că nu îl poate alege decât pe el. Seducţia originară a sexelor dispare în mariaj. Indiferent de gradul de compatibilitate dintre parteneri aceste fapte se întâmplă universal. Totuşi, ca urmare a retroacţiunii dintre sferele libidinale, sfera libidinală concordantă cu aparatul genital a suferit de-a lungul istoriei omenirii o investire energetică de la cea opusă. De aceea Pulsiunea Libidinală feminină la om este evident mai puternică decât la animal. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cea masculină astfel că proporţiile sunt cam aceleaşi deşi supraexcitaţia energetică a Libidoului masculului există din plin şi la om. Această supraexcitaţie masculină este în măsură să explice de ce bărbatul a fost acela care a contribuit decisiv la făurirea civilizaţiei, fiecare pas al ei fiind făcut ca urmare a selecţiei naturale, a concurenţei dintre bărbaţi pentru prestigiul social necesar neutralizării nu numai a Libidoului ci şi a celorlalte două mari Instincte. Aşadar Freud are dreptate când spune că Sexualitatea determină cultura, idee mai veche de altfel. Însă trebuie precizat că acest lucru este adevărat doar din punct de vedere energetic dar nu şi structural, după cum se va vedea, aici constituindu-se gravele erori freudiene.

Una dintre aceste flagrante erori ale sale este şi aceea a teoriei falusului care defineşte Sexualitatea ca reper constant al ei. După această teorie Libidoul Feminin şi cel Masculin se raportează la un singur element, penisul. Libidoul Feminin prin dorinţa de a poseda penis şi cel Masculin prin aşanumitul Complex de Castrare ar avea această particularitate distinctivă. În ceea ce priveşte ‘invidia de penis’ pe care fetiţa poate să o aibe, este evident că ea are însă altă cauză. Ea se datorează unei supraexcitaţii masculine care este moştenită ereditar. Fireşte că Libidoul Masculin este neutralizat energetic doar prin penis. Însă în acelaşi timp se poate ca subiectul să se comporte nimfomaniac, adică prin dorinţa patologică de a avea contacte sexuale repetate, ceea ce însă nu este deloc specific feminin. Acest comportament nu este unul originar, nesupus refulării aşa cum crede Freud ci dimpotrivă, el este tocmai reversul inhibiţiei libidinale masculine. În cazul de faţă există şi transfer structural de la sfera libidinală androidă (aici opusă), la cea ginoidă (aici concordantă). Însă diferenţa dintre cultură şi dereglările libidinale, care au în general ca principiu tocmai această fuziune structurală, este semnificativă.

Este evident că în mod normal la toţi copiii sfera libidinală androidă este mai puternică şi abia apoi aceste sfere libidinale sunt investite cu energie psihodinamică direct de la Instinct. Pe parcursul evoluţiei copilului (de sex feminin) spre adult este la fel de clar că Libidoul Global feminin suferă o schimbare de la predominanţa sferei libidinale androide la cea a celei ginoide. Aşadar numai pubertatea şi explozia Instinctului Sexual explică o astfel de schimbare naturală pe care Freud a teoretizat-o în obscura lui teorie a Stadiilor, unde fetiţa ar trece miraculos de la un ‘erotism clitoridian’ către unul ‘vaginal’, fără să se înţeleagă limpede de ce se întâmplă acest lucru şi improvizându-se explicaţii ce confundă Actul Psihic cu Structura Psihică. De aici imaginaţia nesistematică a psihanaliştilor a căutat tot felul de explicaţii pentru un lucru ce trebuie înţeles de la sine şi luat ca premisă din biologie, explicând Libidoul Feminin (vaginal), ca fiind consecinţa unui ‘erotism anal’, când de fapt lucrurile stau exact invers. Eroarea capitală a acestor teorii constă în faptul de a nu fi explicat de la început principiul Sexualităţii în general, normalitatea ei structurală. Astfel că psihanaliştii împreună cu Freud au confundat flagrant patologicul, aici dereglările Libidoului, cu principiile originare ale acesteia. Faptul că în cadrul căsătoriei cele mai multe femei se simt folosite şi ‘suportă’ actul sexual cu resemnare, nu se explică principial nici prin ‘concepţia infantilă despre coitul anal’, nici prin faptul că femeia ar dori să deposedeze de penis pe bărbat, nici prin ‘comportamentul sadic-dispreţuitor al bărbatului faţă de femeie’ (Reich) aşa cum s-au aventurat să creadă psihanaliştii. Principiul acestei situaţii este semiincompatibilitatea originar principială dintre cele două Libidouri pe termen lung. Aici există de obicei şi de o predispoziţie psihopatologică a membrilor cuplului însă acest fapt se centrează pe originea şi funcţia biologică a sexelor.

2.1.1.5.1.6. Animismul generic

Animismul există sub două aspecte. Unul este cel al diferenţierii sexelor nu numai după forma şi activitatea organelor genitale care este una strict organică, ci după cea a diferenţierii de gen între masculinitate şi feminitate, diferenţiere care este una psihică, sufletească. În englezeşte se foloseşte termenul ‘gender’ pentru o astfel de diferenţiere. În teoria expusă aici el face obiectul animismului generic şi este tratat în acest capitol la nivel general, principial, metabilogic. Celălalt presupune mai mult decât caracterul descriptiv de mai sus şi vizează dinamica atracţiei dintre masculinitate şi feminitate. Aceasta este mai mult decât atracţia libidinală, instinctuală şi face obiectul animismului donjuanic. fiind tratat în capitolul dedicat Softului Aparatului Psihic respectiv la Complexul Don Juan în mod particular, culturalist. Conceptul de ‘gender’, din limba engleză este destul de imprecis pentru a acoperi realitatea animismului. Fireşte că el reflectă concepţia actuală despre Sexualitate având o nuanţă empirică exclusivă fiind de la început menit pentru a opera diferenţierea dintre Transexualism şi normalitate. Transexualul se identifică cu sexul opus relativ la nevoi erotice ce vin strict din ‘suflet’ iar acest ‘suflet’ ar fi tocmai acest ‘gender’. Fireşte că animismul este direct implicat în Transexualism dar nu este în măsură să explice el singur acest fenomen, aşa cum lasă cel de gender impresia că o face.

Conceptul de ‘animism’ (donjuanic şi nu primitiv după care subiectul crede că fiecare obiect are un suflet) şi cel de ‘donjuanism’ se intersectează adică au părţi comune dar şi părţi neidentice. Nu tot ceea ce este donjuanism este şi animism, după cum nici tot ceea ce este animism nu este donjuanism. De fapt, animismul este un fenomen atât de intens încât rareori apare pe parcursul unei vieţi, atunci când individul se îndrăgosteşte de îşi pierde minţile. Însă este evident că aceste două elemente au aceleaşi principii. Însă fenomenul donjuanic se referă doar la cantitatea erotismului căci spectrul partenerilor latenţi este dat de anturaj în timp ce animismul se referă exclusiv la calitate, subiectul părăsind anturajul de obicei sau, în orice caz, ieşind momentan din el. Dar, pe plan general este evident că aceste două fenomene se întrepătrund căci tocmai prin această evadare din grup animismul se raportează donjuanic la el şi la fel şi jovialitatea donjuanică se face pe un sâmbure de animism. Însă trebuie precizat că raportul dintre animism şi donjuanism este cam acelaşi dintre schimb (aici donjuanismul) şi elementul schimbat, calitatea şi structura lui (animismul) indiferent de doza în care există aceste fenomene implicate în acelaşi comportament.

Animismul nu este proprietatea sexului persoanei. Se poate foarte bine întâmpla ca o persoană de sex feminin să aibă mai multă masculinitate decât are feminitate. Studii făcute pe ambele sexe în legătură cu violenţa, cu capacitatea de memorie sau de inteligenţă, pe lângă faptul că au fost limitate de posibilitatea subiecţilor de a se lăsa studiaţi la o anumită clasă socială, au făcut confuzia între animism şi Sexualitate. Feminitatea este atributul special al persoanelor de sex feminin dezvoltat de regulă până la căsătorie în societăţile tradiţionale. Modernitatea adaugă masculinitate femeii ca urmare a implicării sale economice în viaţa de familie la fel cum însăşi masculinitatea se va fi structurat în trecut. Acest adaos apare în special în viaţa postmaritală. Dar chiar şi în perioada postmaritală, feminitatea se va dezvolta în limitele situaţiei familiale care nu implică neapărat o posibilă dezvoltare a masculinităţii femeii în scop economic sau pur şi simplu moştenită genetic şi eliberată de inhibarea premaritală. Animismul nu este deci un pattern social genealogic pe care Sexualitatea îl determină cauzal ci doar îl condiţionează în dezvoltarea lui. Teoria care explică fiziologic animismul, o face prin faptul că masculinitatea, agresivitatea acesteia, ar fi datorată testosteronului. Această teorie este una eronată căci, în primul rând, testosteronul influenţează doar Sexualitatea (organică) şi nu masculinitatea (psihică). Pe de altă parte agresivitatea psihopatologică nu relevă nici un fel de creştere a cantităţii de testosteron. Experienţe pe şobolani au arătat că dacă unui subiect mascul i se implantează ovare la naştere acesta va dezvolta, odată devenit adult, un comportament ‘feminin’, în timp ce implantarea testiculelor la femelă, vor conduce la un comportament ‘masculin’. Pe baza unei asemenea experienţe s-a presupus că la fel ar sta lucrurile şi la Om. Însă problema este că această teorie confundă de la început comportamentul sexual cu cel animist, iar şobolanii nu au structură animistă prin definiţie. La fel poate fi respinsă şi ipoteza educaţională a imitării în timpul copilăriei a comportamentului adulţilor ceea ce ar determina o identificare cu forma animistă corespunzătoare. Căci aceasta nu poate explica cum ajung adulţii să se comporte conform patternului lor animist.

Animismul este pe plan principial şi genealogic o consecinţă a Sexualităţii. Însă acest lucru trebuie înţeles ca influenţă intermediară, mijlocită, după principiile Iradierii şi cele ale Catalizei, mai precis, pe baza funcţiilor celor două genuri, feminitatea fiind specializată pe Maternitate şi masculinitatea pe producţie economică şi protecţie. Sexualitatea şi animismul au aceleaşi principii la bază dar confuzia între ele duce la erori de care nici Freud nu a scăpat. Apărarea sa împotriva acuzaţiei de pansexualism este de asemenea ambiguă deoarece el nu distinge între Sexualitate, Libido şi animism asta poate şi pentru că noţiunea lui de ‘sexualitate’ este foarte lărgită. Pentru Freud, masculinitatea şi feminitatea se includ în conceptul său de ‘sexualitate’ şi sunt teoretizate sub Complexul Oedip. El consideră că Libidoul gravitează în jurul penisului şi se raportează la fiecare individ prin aşanumitul Complex de Castrare. Băiatul ar fi speriat de ameninţarea cu castrarea, în timp ce fetiţa ar blama-o pe mama sa pentru că a adus-o pe lume ‘incompletă’ şi astfel ea ar fi predestinată la ‘invidia de penis’. O astfel de invidie ar duce-o pe fetiţă, după Freud, la despărţirea de mamă iar acţiunea ei ar fi un pas important pentru structurarea Complexului Oedip. Un astfel de pas ar fi dublat de ataşarea faţă de tată prin identificarea cu mama, cu dorinţa de luare a locului acesteia în ceea ce priveşte relaţia cu tatăl şi ea va lupta cu mama pentru acest statut. După Freud feminitatea se defineşte prin faptul că fata se identifică cu o feminitate agresivă, maternă, pe care el nu o poate explica decât tot prin Complexul Oedip. În acest punct obiecţia lui Adler că Freud are o teorie care reeditează pe cea a primatului temporar al oului sau găinii, este justificată. Pornind de la autoritatea mai slabă a mamei faţă de tată, Freud consideră că Supraeul feminin este mai slab decât cel masculin, băiatul identificându-se cu tatăl. Cu toate acestea el şi-a mai temperat ulterior părerile recunoscând carenţele teoriei sale poate mai curând din raţiuni morale decât pur teoretice. A face din animism domeniul structurării ontogenetice şi mai mult, a face din acesta un fel de Nevroză, este o opţiune teoretică lipsită de fineţe.

Un anume act săvârşit de o persoană poate fi expresia unui element animist, cum ar fi cazul sărutului unui copil, sau un element libidinal, cum ar fi cel al sărutului pasional al partenerilor. Masculinităţii îi corespunde forţa musculară şi gândirea, iar feminităţii îi corespunde curăţenia, gingăşia şi fineţea gesturilor. Prima se explică prin relaţia cu natura şi societatea, iar cea de-a doua prin relaţia cu copilul. Masculinitatea trebuie să se dezvolte în direcţia politicului şi a economicului, să ştie să rezolve problemele, şi să apere familia de influenţele negative exterioare, de aceea ea nu este specializată în lucruri ‘mărunte’, în amănunte ce par neesenţiale din acest punct de vedere. Dimpotrivă, feminitatea are modelul Maternităţii, pe care aceasta îl adoptă în general, în Comportament, şi pe care îl prelungeşte dincolo de Maternitatea în sine, adică în protecţia a tot ceea ce este mic şi inocent, lipsit de apărare, în cultivarea frumosului, în timp ce masculinitatea este specializată în cultivarea utilului. De aceea Kant are dreptate atunci când spune că inteligenţa feminină este una frumoasă, în timp ce cea masculină este una profundă. Jung, prin distincţia între Anima şi Animus nu a reuşit să surprindă concret caracterul animismului, ci doar l-a intuit general.

Animismul este identificarea psihică cu propria condiţie fiziologică, adică cu aceste valori ale masculinităţii şi feminităţii. La fel, ca şi în cazul Libidoului se poate vorbi despre o sferă animistă concordantă şi despre o sferă animistă opusă. Prima este sfera animistă manifestă şi care corespunde în general cu sexul persoanei. Cealaltă este latentă şi care aparţine sexului opus subiectul moştenind o unitate animistă ca urmare a moştenirii celor doi părinţi. Animismul presupune o identificare narcisiacă (nu narcisică) cu sine însuşi în sensul că subiectul se dedublează în opusul sferei sale animist-generice, pentru ca apoi să se identifice cu sine însuşi în persoana iubită. De exemplu, feminitatea, comportamentul animist feminin este dat de faptul că sistemul psihic se transfigurează mai întâi în germenele animist opus dat de unitatea libidinală şi animist, moştenită de la ambii părinţi adică se dedublează în masculinitatea sa latentă. Apoi, această masculinitate investită energetic, stabileşte cu sfera animistă manifestă o relaţie animistă intrinsecă în acest caz feminitatea stabilind o relaţie de dragoste. Faptul că femeile se privesc în oglindă goale confirmă că de fapt ele stabilesc o relaţie autoerotică prin intermediul masculinităţii lor latente cu ele însele ca feminitate manifestă. Această relaţie narcisiacă este diferită de cea narcisică tocmai pentru că subiectul îşi este sieşi suficient, el se înveleşte realmente în sine şi are bucuria dragostei pe când relaţia narcisică presupune întotdeauna grupul (perceput ca sumă de rivali) prin care subiectul are orgoliul superiorităţii faţă de ceilalţi.

În curentele feministe extremiste se crede că prin aceste atribute femeia este coborâtă la rang de sclav al bărbatului care îşi construieşte o societate ‘necrofilă’ bazată pe violenţă şi competiţie, ceea ce ar degenera în aşanumitul ginocid. După aceste teorii, femeile ar fi victime ale societăţii patriarhale distructive şi prin urmare aceste curente cer eliberarea femeilor de sub jugul patriarhal cu scopul de a salva planeta de la o distrugere în masă. Deşi se bazează pe fapte reale, aceste teorii şi cereri suferă de generalizare pripit şi chiar de o oarecare ideaţie paranoidă nefinizată. Dereglarea societăţii actuale occidentale (americane de fapt, căci multe din ţările occidentale europene stau foarte bine la capitolul ordinii şi armoniei sociale) nu se datorează pierderii ‘divinităţii matriarhale’ datorită dominaţiei patriarhale. Căci matriarhatul este o iluzie pasională, el nu a existat niciodată aşa cum îl teoretizează marxismul. A existat doar sistemul totemic de transmitere matriliniară, care putea, mult mai uşor şi mai inteligibil pentru fiecare, să reglementeze relaţiile sexuale în aşa fel încât să se evite incestul mamă-fiu, după cum se va arăta la Complexul Tabu. Există şi unele cazuri unde fie bărbaţii sunt puţini numeric, ceea le dă statut privilegiat în ceea ce priveşte relaţiile sexuale fapt dublat şi de abundenţa hranei şi a celor necesare vieţii şi deci nu ar mai fi nevoie să facă anumite structuri socialeconomice în care să fie implicaţi direct. Fie există triburi războinice unde ceea ce astăzi este considerat ca specializare masculină, în aceste societăţi este specializare feminină. Însă la primitivi nu se poate în mod principial vorbi despre masculinitate şi feminitate, căci aceste elemente se structurează tocmai în procesul evoluţiei societăţii evoluate. În acelaşi fel este o realitate a societăţii leilor ca leul mascul, care îşi elimină rivali şi care rămâne de cele mai multe ori singur între femelele care vânează pentru întregul grup în timp ce el doarme aproape toată ziua. O societate modernă unde femeile sunt fie implicate în activităţi economice sau în acţiuni pacifiste şi unde bărbaţii cresc şi se joacă cu copiii este una utopică chiar dacă s-au înmulţit cazurile de acest gen. Căci chiar suprasolicitarea economică unde bărbaţii îşi consumă energia lor psihică astăzi nu poate rezolva problemele suprapopulării planetei, nevoia sa tot mai mare de energie. Ce ar putea face oare femeile în locul lor? De aceea o societate unde femeile ar avea rol masculin (chiar dacă unul mai moderat) aşa cum aduc exemplul feministele extreme este o societate la fel de tulburată şi exploatatoare ca aceea pe care ele o blamează.

Criza modernă despre care vorbesc aceste teorii este specifică evoluţiei în general. Fiecare etapă este în acelaşi timp şi o criză. Căci dacă nu ar fi atunci umanitatea ar rămâne la acelaşi nivel fără vreun interes de schimbare. Nenorocirile ei tradiţionale sau noi sunt cele care fac presiune asupra schimbării. Cine spune că regretă nebunia schimbării face un pact tacit cu aceste nenorociri. Primitivul are şi el duşmani naturali, mult mai periculoşi decât cei ai modernităţii. Dimpotrivă masculinitatea a încercat pe toate părţile să scape de duşmanii săi şi dramatismul societăţii occidentale s-a răsfrânt mult mai mult asupra sa decât asupra feminităţii. Căci bărbatul a fost în principal cel exploatat, de munca lui a avut nevoie societatea mai mult, iar muncile feminine sunt mai migăloase şi mai puţin patologice faţă de muncile masculine. Acestea sunt în stare să determine Complexul Sisif şi toate depresiile de aici încolo. Libidoul Feminin nu poate fi atât de uşor de prelucrat social chiar dacă este mult mai inhibat decât cel Masculin. Căci feminitatea nu are nevoie de viaţă sexuală atât de pregnant ca masculinitatea datorită Complexului Casanova care îi este specific.

Cu unele excepţii femeia a fost protejată de membrana masculină prin faptul că s-a implicat mai puţin în societate. În virtutea tradiţiei feminitatea are mult de pierdut atât de pe urma neadaptării sale genealogice la tensiunea societăţii, cât şi de pe urma educaţiei care a protejat-o timp de mii de ani dar care i-a refuzat statutul de egală a bărbatului. Dar nevoile acestea au fost specifice societăţii militare masculine de care principial rolul social al feminităţii nu are nevoie. Manifestările misogine sunt apanajul societăţilor războinice. În societăţile moderne asta este o problemă ce a supravieţuit ca multe altele de la formele sale tradiţionale şi care începe să fie rezolvată prin legislaţie. Însă a declara un război bărbaţilor refuzând tot ceea ce ţine de tehnologie şi inovaţie în societate ca orice război în general este din principiu o treabă a masculinităţii. Femeia tehnologică devine fie posedată de ambiţii rousseauiste încercând să convingă lumea de reîntoarcerea la societatea tradiţională sau chiar primitivă fie se ia la întrecere cu bărbatul chiar pe terenul favorit al său: tehnologia. Excedentul de masculinitate în femeia modernă este o realitate iar conflictul principial al animismului este supraamplificat şi trăit dureros de unele femei. De aceea problema este una personală, particulară în ceea ce priveşte structurarea animistă şi nu una generală.

De-a lungul istoriei feminitatea s-a ţinut departe, în limitele posibilităţii ei de desfăşurare de asemenea automutilări. Masculinismul ginoid (căruia îi place să se numească ‘feminism radical’) tocmai în acest cerc vicios intră; el cade pradă tocmai acestor valori prin prisma cărora se judecă feminitatea anume ca umilită de către bărbaţi pentru lipsa ei de implicare directă în făurirea civilizaţiei. Însă adevărata feminitate nu se simte niciodată inferioară faţă de aceste realizări masculine pentru că ea nu se judecă pe sine după proiecţia valorilor masculine ale genialităţii şi spiritului revoluţionar. În următoarea secţiune se va descrie setul de valori a acestor caracteristici masculine.

 

2.1.1.5.1.7. Critica sexismului

Implicarea preponderentă a masculinităţii în lupta directă cu natura şi ajungând la lupta directă cu rivalii, cu toate abilităţile ei superioare pe scara evoluţiei nu face ca ea să fie mai sus decât feminitatea totuşi. Căci la nivel genetic există posibilitatea combinării structurilor cromozomiale masculine şi feminine şi astfel între cele două mentalităţi există schimburi de valori la fel cum există între cele două sfere libidinale. Apoi rolul său biologic, sexual face ca feminitatea să aibă un aer mai aristocratic decât masculinitatea. Căci ceea ce pare să facă din aceasta o ‘legare’ de valorile prezente, mercantile, de fapt o conduc către un anumit tip de detaşare şi stabilitate faţă de trecătoarele valori ale civilizaţiei în care se înfundă masculinitatea. Toate aceste avantaje stau în jurul faptului că feminitatea suferă mai puţine inhibiţii decât masculinitatea în aceleaşi condiţii de mediu. Peregrinările sexuale ale masculinităţii îi provoacă disconfort psihic în timp ce pentru feminitate este suficient să aibă grijă de un copil sau animal şi Pulsiunea Libidinală să fie reglată. Căci îngrijirea unui copil este mai uşor de făcut decât îngrijirea familiei generale la care masculinitatea este datoare genealogic. Relaţia dintre masculinitate şi feminitate pare să fie cam aceea şi dintre sălbăticie şi civilizaţie, bărbatul reprezentând sălbăticia. Chiar barba lui cu care se diferenţiază de femeie este în măsură să sprijine acest argument.

Curajul deosebit al bărbatului ar fi după unele păreri caracteristica superiorităţii sale faţă de feminitate. Însă a accepta curajul drept criteriu al acestei posibile superiorităţi pare la fel cu a accepta drept criterii de forţă, sau de viteza alergării ca definitorii pentru compararea Omului şi Animalului. Chiar şi aşa analiza profundă a acestei situaţii arată cu totul alt vector al acestei situaţii. Căci frica nu se defineşte ca reacţia prin fugă la un pericol şi nici curajul prin înfruntarea unui pericol deşi acestea sunt caracteristici importante ale acestora. Frica şi curajul nu sunt decât cele două forme ale Complexului Traumatic după cum se va vedea, cea reflexivă şi cea agresivă. Esenţa curajului sau fricii este aceeaşi. Cu alte cuvinte curajul este un fel de frică ce merge la risc, deoarece nu suportă tensiunea Traumatică. Dacă feminitatea este specializată în forma reflexivă asta nu înseamnă că forma agresivă este mai profitabilă. Dacă se spune despre frică că este un lucru ruşinos se poate spune în aceeaşi măsură şi că curajul este de două ori ruşinos pentru că este o frică dublă. În realitate, judecarea curajului drept superior faţă de frică se face după criterii general-pragmatice, respectiv eficienţa acţiunii. Însă la fel cum soldatul este declarat erou de către cei ce profită după moartea lui în acelaşi fel o astfel de apreciere este influenţată de interese asemănătoare.

Superioritatea masculină care se regăseşte în gândire, în inteligenţa masculină ca inteligenţă în general, după cum se va vedea, este o caracteristică a accesului superior la experimentare şi nu un dat pentru totdeauna şi de la început. La aceasta se adaugă şi tensiunea psihică superioară a masculinităţii ceea ce o face să se implice pasional într-un domeniu şi astfel să ajungă să emită teorii originale.

Dimpotrivă, se dovedeşte că fără imaginaţia feminină, fără atenţia la detalii, marile creaţii ale civilizaţiei nu sunt posibile, iar feminitatea marilor figuri (masculine) ale Culturii şi Ştiinţei pare să fie confirmată statistic. Dimensiunea manifestării şi recunoaşterii geniului cultural şi ştiinţific este una socială. Societatea este singura în măsură să îi recunoască meritele chiar dacă acest criteriu de apreciere nu este unul absolut precis. Acest simţ al socialului este apanajul masculinităţii. Fie că este vorba despre virtuozitate artistică sau despre gândire sistematică aceste elemente sunt structurate de experimentarea realităţii în care se implică masculinitatea. Însă aceasta nu este suficientă iar latura feminină este aici şi ea implicată. Sunt foarte picante anumite ‘vicii’, anumite ciudăţenii pe care astfel de bărbaţi le pot avea una dintre cele mai regăsite astfel de ciudăţenii fiind imposibilitatea de a lua pe cont propriu relaţiile amoroase, partenerele fiind acelea care abordează şi conduc relaţia.

 

2.1.1.5.1.8. Disfuncţiile sociale şi dereglările animiste

Aşadar diferenţierea animistă se face pe criterii sociale masculinitatea fiind specializată pe progres, pe dezvoltare, în timp ce feminitatea - pe conservare. Problemele social-economice pot duce însă la o întorsătură considerabilă a lucrurilor. Feminizarea bărbatului şi masculinizarea femeii sunt astfel de disfuncţii animiste. Masculinizarea femeii este fireşte una dintre reperele modernităţii şi se poate datora problemelor economice sau familiale la care nu le poate face faţă familia. Astfel femeia se vede pusă în situaţia de a-şi exploata potenţialul masculin. Concurenţa cu bărbatul a condus la amplificarea acestei predispoziţii. Pe de altă parte viaţa boemă a multor bărbaţi sau chiar docilitatea excesivă a altora încadraţi de altfel de o viaţă familială respectabilă este o consecinţă omoloagă celei a masculinizării femeii respectiv cea a feminizării bărbatului.

Metatropismul este atracţia animistă inversă, respectiv cea dintre un bărbat feminin şi o femeie masculină. Frigiditatea libidinală feminină este şi ea în bună măsură datorată unei astfel de situaţii. Dereglările animiste din cauza disfuncţiilor sociale (în acest caz al masculinizării femeii în special) sunt date de situaţia în care trebuie să lupte cot la cot cu bărbatul ca urmare a presiunilor materiale legate de viaţa modernă. În acest caz masculinizarea implică realmente creşterea dimensiunilor energetice şi structurale ale sferei libidinale şi animiste opuse (aici androide), prin agresivitate, rigiditate, stres etc., şi în acest caz forma libidoului global se va modifica considerabil. Căci sfera libidinală opusă îşi are propriile sale inhibiţii, care nu pot fi niciodată neutralizate tocmai datorită lipsei organului genital corespunzător. Aici se întâmplă să se manifeste acea ‘invidie de penis’ pe care Freud a generalizat-o la toate femeile, însă el explica această situaţie prin teoria regresiei la anumite stadii ale dezvoltării.

Însă aici lucrurile trebuie să fie judecate cu prudenţă, şi să nu se cadă în tradiţionalism. Este evident că era roboticii va desfiinţa rolul tradiţional al femeii casnice şi educatoare, de aceea nu trebuie ca orice schimbare în definirea feminităţii să fie luată ca dereglare animistă. Chiar societatea contemporană este mult mai flexibilă în stabilirea distincţiei masculinitate-feminitate. Femeia nu se mai rezumă la a adopta un rol pasiv, societatea actuală fiind mult mai flexibilă, la fel cum nici masculinitatea nu se mai centrează în jurul dezvoltării virtuţilor războinice sau morale.

Dereglările animiste sunt explicate de psihologia abisală tradiţională prin diferite elemente legate de Acte Psihice. Se ştie că, pentru Freud, dorinţa femeii de a poseda penis ar face-o masculină. De fapt lucrurile se întâmplă invers, masculinitatea ei o face să aibă o astfel de dorinţă. Reich explică acest fapt prin frustrarea de dragoste pe care fetiţa ar fi simţit-o în copilărie din partea tatălui. Toate explicaţiile de acest gen sunt irelevante, pentru că nu explică un fenomen de masă ci doar sentimente individuale, adică confundă Actul Psihic cu Structura Psihică. Însă disfuncţiile animiste se datorează unor disfuncţii, sau efecte negative sociale. Simbioza genetică a sferelor animiste, odată cu simbioza cromozomială determină potenţialul animist al partenerilor. Excesiva dominanţă a unuia asupra celuilalt, sau parcurgerea unei perioade nefaste a unuia dintre ei, fără înţelegere şi empatie din partea cealaltă, poate duce la astfel de dereglări. De aceea este bine ca atunci când se hotărăşte conceperea unui copil, ambii parteneri să aibă momente de linişte, şi ei să dea ce este mai bun viitorului copil, nu influenţele nefaste ale civilizaţiei.

 

2.1.1.5.2. Instinctul Matern

Instinctul Matern îşi are originea la copil în vârsta de 1-3 ani, respectiv până când copilul începe să se descurce singur în unele privinţe. Un Instinct Matern care să funcţioneze între părinte şi copil la fel cum cel Sexual funcţionează între parteneri nu poate fi decât un instinct de postreproducere. Necesitatea existenţei lui este la fel de strictă ca şi cea a reproducerii. Instinctul Matern este o prelungire a celui Sexual şi tocmai această legătură l-a făcut pe Freud să creadă că ele ar fi unul şi acelaşi. Însă e lipsă lui de claritate faptul că nu a delimitat strict biologic acţiunea celor două Instincte deşi ele par să se combine în special cu elemente materne către cele sexuale. Şi totuşi dacă se analizează atent se poate vedea că în comportamentul sexual pur instinctual (şi nu preludiul sau postludiul care sunt elemente ale Libidoului Psihic) nu există comportamente materne. Comportamentul libidinal deviat atestă astfel de imixtiuni însă ele sunt ulterioare iar raritatea lor atestă faptul că sunt excepţii şi nu reguli. De fapt se poate vedea foarte clar că gingăşia maternă care se manifestă faţă de copil este şi trebuie să fie diferită de pasiunea care frizează violenţa din acţiunile Instinctului Sexual. Practic o astfel de comportament aplicat în relaţia cu copilul l-ar putea omorî. De aceea este necesar să existe un Instinct Matern diferit de cel Sexual dar partener cu acesta în scopul reproducerii. Chiar dacă relaţia dintre ele este aproximativ aceeaşi cu cea dintre cel Nutritiv şi cel Respirator totuşi ele trebuie înţelese ca diferite.

Cam până la 3 ani copilul este în grija mamei iar acest lucru înseamnă vârsta de aur pentru om. În primul rând Instinctele sunt destul de slabe energetic iar posibilitatea de neutralizare a energiei lor este foarte mare. Chiar dacă infantul este incapabil să le satisfacă singur există cineva care mediază această relaţie. Instinctul Nutritiv şi Adiptiv nu implică de obicei probleme în afara celor de foamete extremă în cazul unui mediu special. Cel Respirator nu este din principiu un instinct problemă. Instinctul Sexual este practic latent şi, după cum s-a spus, eventualele comportamente sexuale sunt manifestări ale Libidoului Psihic moştenit ereditar. Anacliza despre care vorbeşte Freud permite o astfel de satisfacţie specială. În această perioadă sunt neutralizate mai toate Complexele. După cum s-a spus ele îşi fac prezenţa încă din această vârstă. Copilul este bine hrănit, adăpostit şi liber să facă ce vrea dar şi pentru că este obiectul admiraţiei tuturor. De aceea Complexul Matern, deşi este unul periferic alimentează la rândul lui pe cele ale Trunchiului Psihic în aceeaşi măsură în care acestea l-au alimentat pe el în prima copilărie.

La adult, Complexul Matern este legat de interesul general al Instinctului Sexual, de finalitatea sa procreativă. Odată cu energia Pulsiunilor coplilului este neutralizat energetic o bună parte din sistemul psihic global al adultului. Iubirea mamei pentru copilul ei nu se reduce la proiectarea propriei persoane infantile în persoana copilului deşi acest lucru se întâmplă în mod universal (exceptând cazurile de Tulburări Psihice din partea mamei). Căci principiul unei asemenea iubiri constă într-un imperativ biologic al naşterii. Cât anume îşi proiectează mama din propria persoană în cea a copilului se explică în funcţie de frustrările sale, mama percepându-şi copilul ca pe un alt mod de a fi al ei însăşi iar ocrotirea lui excesivă vizează o astfel de proiecţie.

În psihologia abisală s-a vorbit despre Complexul de Sevraj sau de Retragere, care se datorează depărtării timpurii de mamă. Freud spune chiar că acest fapt înseamnă principiul fantasmatic al Fantasmei de Retragere. Însă nu Fantasma de Retragere este aici esenţială ci problema epuizării perioadei de Maternitate adică a Instinctului Matern. Căci Instinctul Matern poate deveni Complex Matern şi poate fi inundat pur şi simplu de transferul altor Complexe către satisfacţia maternă, conform legii fuziunii laterale. Persistenţa lui în timp se explică relativ la această retroacţiune dintre periferia sistemului psihic şi nucleul său. Suptul degetelor sau protecţia fiinţelor mai mici a animalelor, a jucăriilor este un astfel de comportament dictat de Complexul Matern. După cum s-a spus mai sus, Freud consideră că dorinţa de a avea un copil este expresia ‘invidiei de penis’ pe care fetiţa ar avea-o în mod principial şi universal. Însă Instinctul Matern este cel care dă de fapt această dorinţă. Iar dacă alte Pulsiuni pot fuziona în ea ele sunt întotdeauna originar diferite de acesta.

Freud reduce Maternitatea, satisfacţia mutuală a mamei şi copilului din această perioadă la o simplă satisfacţie sexuală. După el copilul are o satisfacţie orală prin supt iar mama una pur sexuală direct prin excitarea sânului ca zonă erogenă. Cu toate astea lucrurile nu stau atât de simplu. Majoritatea mamelor fac o distincţie clară între plăcerea erotică dată de stimularea sânului şi cea a suptului neacceptând faptul că plăcerea pe care copilul o produce atunci când suge la sân ar fi una sexuală. Fireşte că replica lui Freud este exact aceea relativ la nevroza primitivilor. Însă faptul că o majoritate ar fi nevrotică şi şi-ar inhiba recunoaşterea acestei plăceri ca sexuală dar ar accepta-o totuşi ca plăcere aşa cum se sugerează este o utopie. Pentru că nevroticul îşi inhibă radical orice fel de plăcere instinctuală aşa cum este cea maternă a alăptării şi nu ar accepta-o deloc. Există mame cu adevărat nevrotice care pot recurge la acest de gest. Însă a extinde acest nevroticism la o majoritate, în condiţiile în care nevroza la maternitate este mult mai puţin probabilă decât în afara ei este o eroare gravă direct descendentă din teoria stadialităţii dezvoltării libidinale infantile. Eventuala fuziune (sublimare) a Sexualităţii în Maternitate iarăşi nu este viabilă deoarece fuziunea este aplicabilă în cazul Pulsiunilor Psihice şi mai puţin în cele Organice. Oare e atât de greu de acceptat că alăptarea este o funcţie organică ce a apărut în decursul evoluţiei cu mult înainte de apariţia uni sistem psihic cât de cât vizibil. Se poate accepta faptul că există Pulsiuni Psihice care fuzionează în cea (Organică) a alăptării la fel cum se întâmplă cu majoritatea Pulsiunilor Organice. Însă a le declara pe acestea originare şi nu secundare, aşa cum sunt de fapt, este o prejudecată. Aceea a ermetismului individual cu care Freud a închistat psihologia abisală excluzând astfel dinamica socialului care influenţează retroactiv individul. Psihologia abisală are foarte mult de pierdut în ochii publicului larg dacă continuă să susţină astfel de teorii. Ea trebuie să şi le rectifice la fel cum un psihanalist trebuie să îşi rectifice explicaţiile identice ale unui act psihic care se repetă. Practic aceste explicaţii nu funcţionează nici în cazul pacientului devreme ce el repetă actul şi nici în cazul societăţii.

Pe de altă parte, presupunând că într-adevăr aceasta plăcere ar fi sexuală iar plăcerea pe care copilul o produce prin actul suptului ar conduce la o satisfacţie atât de mare cum este Maternitatea, este de neconceput cum se face că femeia nu o practică mai des? În acest caz Sexualitatea Umană s-ar îndrepta către o astfel de satisfacţie ca urmare a relaţiei retroactive dintre cele două sfere libidinale, bărbatul specializându-se pe suptul sânului. Chiar dacă această particularitate există în mod aproape universal în comportamentul erotic totuşi ea nu este una instinctual-sexuală definitorie, prevalentă. Ea se explică la fel prin fuziunea dintre cele două genuri de Pulsiuni Psihice, cea Libidinală şi cea Maternă, după principiile legii fuziunii energetice. Pulsiunile Organice au aşadar o mai mică marjă de fuziune tocmai pentru că au scop precis. În cazul de faţă sugerea la nesfârşit a sânului nu poate înlocui actul sexual tocmai pentru că în acest caz există Pulsiuni Organice cu scop precis ce nu acceptă deturnarea. Chiar şi în cazul comportamentului libidinal periferic finalitatea organică a Pulsiunii trebuie să se manifeste. Absolut orice astfel de comportament libidinal are finalitate în ejaculare sau stimulare vaginală care sunt neutralizări ale energiei Pulsiunilor Sexuale. Orice posibilitate de anulare a acestor comportamente implică inhibiţia energetică a Instinctului cu toate urmările sale. Dacă aceste comportamente libidinale periferice evită ulterior comportamentul convenţional al intromisiei asta este deja o implicare a Psihicului care le dă formă după cum se va vedea în capitolul dedicat Tulburărilor Libidinale. Însă nici măcar profesioniştii filmelor porno nu pot filma încontinuu deoarece Instinctul vine şi spune stop. Fără aprobarea lui energetică Psihicul nu poate face nimic. În aceeaşi măsură în care Psihicul nu poate face nimic în suprasolicitarea Libidoului Organic în lipsa unei energii a acestuia el nu poate face nimic nici în anularea respectivei energii acumulate. Dacă unele femei preferă felaţia cu partenerii atunci fie sunt prostituate şi nu suportă suprastimularea vaginală repetată fie au o relaţie convenţională paralelă cu un alt partener unde nu practică un astfel de comportament. În ambele cazuri Libidoul Organic este cel care ghidează comportamentul periferic al celui Psihic. În primul caz el este secătuit energetic iar în celălalt este supraexcitat energetic. În primul caz Libidoul evită activitatea sexuală (care este adoptată doar din motive economice) iar în cel de-al doilea el caută neutralizarea prin sporirea activităţii cu alţi parteneri. Însă nici suptul sânului pe care îl practică bărbatul nici felaţia pe care o practică femeia nu sunt comportamente menite să ofere satisfacerea Libidoului Organic ci doar al celui Psihic. De aceea felaţia pe care Freud o declară universală în libido este doar una particulară, periferică. Se poate avea satisfacţie erotică şi fără aceasta şi numai viaţa agitată contemporană occidentală o poate adopta prin fuziune dinspre Psihic către Organic.

Iată că Sexualitatea este incapabilă să explice Maternitatea. Se poate observa foarte simplu că satisfacţia erotică, aşa cum a fost analizată mai sus, nu conduce la îngrijirea partenerului. Aşadar dacă copilul ar fi un simplu partener sexual pentru mama sa, atunci acest lucru ar conduce efectiv la dispariţia speciei. Nici o altă Pulsiune, fie ea Instinctuală fie Autonomă, nu poate explica Maternitatea. Chiar dacă Instinctul Nutritiv pare să explice Maternitatea din punctul de vedere al copilului, ea nu poate fi explicată din punctul de vedere al mamei. Aşadar trebuie presupus un alt Instinct ce porneşte de la sine Pulsiunea Maternităţii şi care, alături de cel Nutritiv, cel Sexual, cel Adiptiv şi cel Respirator constituie fondul instinctual al omului. Dup cum s-a spus mai sus pentru procreaţie Instinctul Sexual nu este suficient ci el trebuie susţinut de cel Matern.

În psihologia sa abisală, Freud teoretizează aşanumitele Stadii de Evoluţie Libidinală. Unul dintre ele este cel ‘Sadic-anal’, care îi urmează celui ‘Oral’ unde satisfacţia libidinală orală ar fi fuzionată în actul suptului. Aici apar câteva incoerenţe interne ale teoriei freudiene. Mai întâi apare problema originii acestei ‘pulsiuni orale’. Se pune întrebarea dacă ea este anterioară ‘stadiului’ respectiv ca atare, este posterioară sau este concomitentă. Posterioară ea nu poate să fie atât timp cât este acceptată noţiunea de ‘anaclisis’, unde Freud acceptă că Pulsiunea Nutritivă fuzionează cu cea Orală. Însă în acelaşi timp ea nu este nici concomitentă pentru c cea Nutritivă este periodică. Deci trebuie acceptată ca anterioară, deşi el nu spune direct acest lucru ci dimpotrivă, însăşi teoria stadialităţii fixează originea pulsiunii orale la acest stadiu. Însă această contradicţie este evidentă chiar din teoriile sale; încercând să explice forma libidinală orală (Felaţia), Freud o explică tocmai prin senzaţia de iluzie a sânului matern pe care subiectul îl identifică apoi cu penisul. În sine această identificare estre valabilă după cum se va vedea la Psihopatologie. Cu alte cuvinte Tulburarea ca atare nu apare propriuzis decât în practicarea Felaţiei însăşi din moment ce subiectul vrea să trăiască plăcerea actului suptului. O astfel de plăcere trebuie deosebită deci de plăcerea Felaţiei care ar fi posterioară, fuzionată ulterior. Căci dacă Freud ar fi recunoscut ‘Pulsiunea Orală’ a suptului sânului ca fiind identică cu cea din Felaţie atunci nu ar mai fi avut nici un rost să spună că Felaţia se datorează unei Fantasme a Sugerii Sânului ceea ce ar fi însemnat o tautologie. Iar dacă Pulsiunea Orală, care este recunoscută ca libidinală fiind un fel de Felaţie, este anaclizată în cea Nutritivă, în cazul sugerii sânului (ceea ce determină însuşi presupusul ‘Stadiu Oral’) cum poate fi totuşi posibil ca Felaţia să fie o reactualizare a sugerii sânului din moment ce ea este implicată în explicarea plăcerii sugerii sânului de copil? În acest caz, consecinţele respectivului enunţ sunt în contradicţie cu teoria ce susţine că copilul este ‘polimorf pervers’.

Deşi enunţul arătat mai sus a fost demonstrat cu mult tact de Freud şi nu spus în grabă ca pe o neatenţie, fapt ce conduce la contradicţii flagrante în sistemul său, totuşi trebuie presupus prin absurd că ‘Pulsiunea Orală’ nu ar fi diferită de Felaţia propriuzisă. Căci la urma urmei el asta a susţinut prin teoria stadialităţii iar enunţul său a fost elaborat sistematic . De data asta combaterea unei astfel de idei se va face nu din datele propriuzise ci din datele rezultate din analiza Sexualităţii de aici. În primul rând impulsurile libidinale ale copilului nu provin de la Sexualitatea lui, care este imatură încă, ci de la predecesori, prin moştenire. Aşadar ‘Pulsiunea Orală’, adică Felaţia, nu ar fi dată anterior suptului sânului matern fiind fuzionată cu Pulsiunea Nutritivă. De aceea ‘Pulsiunea Orală’ este cea care există anterior fuzionării acesteia cu cea Libidinală presupusă. În acest caz actul suptului nu este necesar să fie identic cu Felaţia pentru cazurile în care Pulsiunile Libidinale Infantile nu sunt foarte puternice şi subiectul nu va dezvolta Felaţia ca şi comportament erotic decât mai târziu.

Iată că actul suptului explică Felaţia dar nu este identic cu aceasta. Deci Stadiul Oral dacă este să fie acceptat are o explicaţie fiziologică în primul rând, deşi acest Stadiu poate fi impregnat de Libido. Dar ‘Stadiul Oral’ nu este un stadiu libidinal cum spune Freud. Apoi însăşi Felaţia nu este o Pulsiune Brută cum crede el după cum am arătat mai sus ci ea însăşi este dată de fuziunea Complexului Matern cu Pulsiunea Libidinală. Aşadar ‘Stadiul Oral’ nu este un stadiu libidinal ci doar începutul naşterii Complexul Matern respectiv originea fuziunii celorlalte Complexe în corpul acestuia. Căci Maternitatea este momentul de maximă neutralizare psihică pe care o poate avea un om. Actul ulterior al copilului de a suge suzeta, degetul sau orice altceva este explicată de Freud după acelaşi model tot prin ‘Pulsiunea Orală’. Latura sexuală a acestei Pulsiuni este certă pentru el explicând jumătate din Pulsiune. În aceeaşi măsură replica la această teorie va fi în spiritul celor deja date la cele anterioare. Libidoul aşa cum este văzut aici are un rol mult mai restrâns deşi uneori acesta poate realmente exista. Ideea este că Instinctul şi Complexul Matern, care ia naştere din acesta, este Pulsiunea principală ce determină un astfel de comportament al copilului. Aşadar nu se mai poate spune că Libidoul se dezvoltă tocmai pentru că el este transmis ereditar. Pe de altă parte suptul degetului se datorează în principal acestui Complex Matern, care, după cum s-a demonstrat mai sus, este o pulsiune esenţialmente diferită de Libido. În aceeaşi situaţie se află şi legănatul fără de care copilul nu poate să adoarmă. El sintetizează însăşi prezenţa mamei sau a unui îngrijitor ce asigură securitatea copilului şi astfel poate dormi liniştit. Este aici o problemă biologică principială iar copilul va plânge atunci când este nesupravegheat asemenea alarmei tocmai pentru a arăta această situaţie ce poate deveni periculoasă.

Cât despre ‘Stadiul Sadic-Anal’ de care vorbeşte Freud, care se defineşte prin manifestări în primul rând de accese de furie pe care copilul de peste doi ani le are, prin tendinţa de a ucide animale mici, insecte dar şi prin pedeapsa pe care o primeşte şi pe care el o vede ca pe o tendinţă masochistă el este de fapt începutul a ceea ce aici se numeşte Complex Matern. Căci copilul se comportă ca omul concediat, ca omul ce şi-a pierdut ceva preţios iar acest lucru este explicabil nu prin acest dubios Stadiu Libidinal ci prin simplul fapt că el este tot un om. Aici intervine legea excitatiei psihodinamice ca în cazul oricărui om. Fireşte că în acest caz cu cât Pulsiunile Libidinale sunt mai puternice, moştenite astfel de la părinţi, cu atât irascibilitatea copilului este mai mare. El se poate răzbuna pe diferitele vietăţi pe care le investeşte fantasmatic sau pe fratele mai mic care i-a furat locul. După cum a spus însuşi Freud interesul copilului în această perioadă pentru fecale, certarea lor, pedepsirea lor, este de fapt Fantasma Pedepsirii propriului frate, presupus a se fi născut asemenea defecaţiei aşa cum îşi imaginează el acest fenomen. Legătura cu anusul este prin urmare epifenomenală iar ‘Stadiul Sadic-Anal’ este o eroare.

Renunţând la Stadiile de Evoluţie Libidinală descrise de Freud, M. Mahler propune trei Stadii de Evoluţie Infantilă ce se raportează vizibil la ceea ce aici este numit ‘Instinct Matern’: 1)‘Stadiul autismului’ care se instituie imediat după naştere; 2)‘Stadiul simbiozei’, care presupune însăşi Instinctul Matern aşa cum este definit aici, unde copilul se află într-o relaţie specifică cu mama; 3) ‘Stadiul separării’, unde copilul îşi caută individuaţia, acest stadiu fiind finalul Instinctului Matern şi începutul a ceea ce aici se numeşte Complex Matern, despre care se va mai spune pe parcurs.

 

Notă asupra Instinctelor:

 

Deşi locomoţia este o acţiune exclusiv somatică totuşi ea nu este dată de un Instinct. Există o structură organică specializată pentru aceasta dar ea este doar un cadru de funcţionalitate pentru Instincte aşa cum este funcţia renală, vizuală sau oricare alta. Din ea în sine nu derivă vreo pulsiune aşa cum a fost definită Pulsiunea aici iar dacă se extinde conceptul de ‘Instinct’ la tot ce este funcţie organică atunci trebuie redefinită şi Pulsiunea şi totul. Se poate face acest lucru însă aici s-a preferat acest tip de premise teoretice.

 

3. PSIHOPATOLOGIA PSIHOLOGIEI AISALE

 

www.000webhost.com