puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

3.1.2.3.2. Nevrozele

Nevroza a fost văzută până acum de literatura de specialitate nepsihanalitică ca fiind o Tulburare Psihică diferită de Psihopatii, fie ca un termen generic în care intra la un moment dat şi Schizofrenia, în concepţiile de tip psihanalitic. Oricum ea este un fel de Tulburare Psihică de tip psihopatic drept pentru care totuşi ea fost foarte greu de localizat. Cu toate că s-a vorbit foarte mult despre ea foarte mulţi autori încă nu înţeleg noţiunile de ‘nevroză’ şi ‘psihopatie’. Asta s-a datorat în mare parte necunoaşterii precise a dinamicii Tulburărilor Psihice şi lipsei de localizare nosologică clară a acestora dar şi a faptului că Psihopatiile şi Nevrozele se pot manifesta împreună, fiind elemente ale unei astfel de entităţi generale. Dincolo de asta există şi problema că Nevroza a fost confundată cu alte Psihopatii, ceea ce a făcut ca aici să nu fie vorba despre o suprageneralizare teoretică, ci despre o confuzie terminologică. De aceea mai înainte de a trece la analiza celor trei forme de Nevroză se va face o incursiune generală asupra acestei Tulburări menită să clarifice relaţia dintre ea şi Psihopatii.

3.1.2.3.2.1. Probleme preliminare

Teoriile asupra Nevrozei sunt cele mai valoroase pe care Freud le-a enunţat vreodată. Cu excepţia faptului că a extins conceptul şi asupra altor Tulburări Psihice, el a reuşit să aibă o viziune foarte stabilă asupra acestora. Destul de puţine lucruri au rămas nesoluţionate de teoriile sale. De aceea părerea după care tot ceea ce este valoros în psihologia abisală freudiană este luat din alte părţi este greşită iar conceptul de ‘nevroză’ va rămâne înscris pentru totdeauna ca ieşit de sub teoretizarea lui Freud.

Înainte de a trece la clasificarea Nevrozelor trebuie să se clarifice problema în general a Nevrozei, ca Tulburare Psihică specifică. Căci mai sunt anumite probleme ce trebuie soluţionate. De aceea aici se va trata mai întâi despre elementele generale care sunt caracteristice pentru această Tulburare, pentru ca apoi să se stabilească Structura Psihopatologică de compoziţie şi la sfârşit să se analizeze anumite teorii despre Nevroze.

 

 

 

3.1.2.3.2.1.1. Generalităţi

 

 

Literatura de specialitate s-a limitat la un anumit tip de matematicism (abstract) al Nevrozei explicând-o pur structural fără o lega de vreun eveniment oarecare sau de vreo etapă a istoriei. Totuşi omul este oglinda istoriei sale, a genealogiei sale. De aceea înainte de a descire funcţinalitatea Structurilor Psihice în Nevroză este nevoie de reamintirea acestui fond social şi cultural specific ei.

Nevroza este o Tulburare Psihică care se manifestă prin simptome centripete, adică printr-un spectru simptomatologic ce se desfăşoară în jurul propriei persoane. Fie că produce obsesii interminabile, fobii fără acoperire traumatică manifestă sau fie că produce simulări aproape imposibil de diferenţiat de bolile somatice reale Nevroza pune propria persoană în centrul acestor simptome. Subiectul nu se poate integra coerent într-o anumită realitate dată iar suferinţa lui constă tocmai în această disperată încercare de a se integra. Despre simptomele propriuzise ale acesteia se va trata într-o viitoare secţiune şi atunci şi ea poate fi înţeleasă mai bine. Deocamdată este suficient de precizat că nevroticul este un om care este dominat de Pulsiuni Periferice de natură subversivă, condamnate de societate, considerate imorale şi perverse dar care se manifestă în ciuda permanentei încercări de perfecţiune morală. Cu cât o astfel de moralitate este mai rigidă şi mai inhibatoare cu atât aceste simptome devin mai puternice manifestându-se ca un bumerang.

Există teorii care susţin că Nevroza ar fi o reacţie actuală la un eveniment traumatizant, în timp ce Psihopatia ar fi dată constituţional. Distincţia este prea tranşantă. Cu toate că Psihopatiile se dovedesc mai frecvent ancorate în realitate decât Nevrozele, totuşi sunt şi Psihopatii Actuale, respectiv cele Brute, care sunt neconstituţionle după cum sunt şi Nevroze transmise ereditar.

Nevroza nu trebuie înţeleasă ca opusă Psihopatiei căci mecanismul de dereglare psihică trebuie să fie universal pentru toate Tulburările Psihice iar particularitatea acesteia constă în modul de prelucrare al unei astfel de Tulburări iniţiale care este specifică pentru animismul feminin după cum s-a spus. Existenţa unui conflict iniţial de acest gen poate conduce la ţinerea în stare de latenţă a unei astfel de Tulburare. În acest fel Nevroza se află în stare germinală pe parcursul întregii vieţi fără ca manifestarea sa propriuzisă să erupă. Însă pentru un astfel de statut germinal trebuie să existe schema unei Psihopatii Distimice care poate fi înţeleasă ca Nevroză latentă. Posibilitatea de a avea astfel de consecinţe nu este universală. De aceea teoria freudiană după care în fiecare om ar exista o Nevroză latentă este evident adevărată.

Concentrarea simptomelor nevrotice în jurul Libidoului nu trebuie să ducă la concluzia că refularea acestuia ar fi primordial cauza Nevrozei aşa cum credea Freud chiar dacă la el conceptul de ‘sexualitate’ este mult mai larg de cel de ‘genitalitate’. După cum s-a spus la Complexul Tabu, sensul refulării Libidoului costă nu în tendinţa de a nega Viaţa printr-un presupus Instinct al Morţii. Astfel de anomalii morale sunt date de educaţia sălbatică şi au rol de blocare a impulsurilor sociale de răzvrătire sclavului. Nevroticul consideră că a fi aristocrat înseamnă a fi desexualizat, a fi cumva altă specie, un Celălalt, după cum spune Lacan. Tentativa lui de a se integra într-o clasă socială aristocratoidă aşa cum aceasta i-a fost impusă sub raportul imaginii timp de mii de ani, prin intermediul predecesorilor săi, i se pare lui că ar trebui să se facă doar prin această imagine. Această integrare tabuistă tinde să identifice cu însuşi Complexul Matern. Clasele aristocratoide îşi impun o imagine măreaţă, vecină cu cea demiurgului din religii. Tolerarea religiei are exact acest scop. Identificarea cu Complexul Matern se face prin coincidenţa acestei imagini chiar în aceea pe care copilul o are faţă de părinţii lui. Acest resort este exploatat la maximum de ideologia oficială în special în elaborarea justiţiei şi mitologiei. În acest caz o astfel de ideologie face ca compromisul nevrotic să trăiască o reeditare a Complexului Matern prin comportamentul tabuist al refulării libidinale, a tentativei de integrare în imaginea himerică cu care a fost inhibat. Este normal ca simptomul nevrotic să fie la fel de himeric în ceea ce priveşte beneficiul primar ca şi această imagine ce raportează mereu la Complexul Matern, căutând o astfel de satisfacţie. De aici şi cercul vicios al Nevrozei. Libidoul tinde să se acumuleze devenind din ce în ce mai excitat iar gama simptomelor devenind din ce în ce mai puternică.

Explicarea Nevrozei nu trebuie să se facă simplist, aşa cum face Freud prin teoria regresiei la Stadiile de Evoluţie Libidinală pe care el le ia ca premisă insuficient analizată. Mai întâi, Libidoul nu este centru exclusiv al Nevrozei, ci este jumătatea acestuia, cealaltă jumătate fiind Psihopatia Hiperstenică ce duce la supraexcitarea Complexelor Filierei Negative. Abia după ce aceste Complexe au această energie se poate vorbi despre supraexcitarea fuzională şi a Libidoului. Paradoxul Nevrozei constă în această fuziune între Libido şi Complexele Fundamentale supraexcitate care se includ ulterior în acesta. Rezultatul acestei combinaţii este psihopatologicul, ceea ce Freud considera a fi normal. Însă tocmai aici constă diferenţa dintre normalitate şi Nevroză; acolo unde omul normal poate avea satisfacţii narcisice sau dionysiace, pe care abia să le perceapă, nevroticul are o explozie libidinală care işi cere procesări energetice speciale care determină simptomul. De aceea cele două Filiere ale Suprastructurii Psihice nevrotice pot fi comparate ca apa şi uleiul. Datorită concepţiei sale originar-psihopatologiste Freud a văzut Structurile Psihice ca existând într-o opoziţie flagrantă. Aici cele două Filiere sunt asemenea unor doi fraţi vitregi rezultaţi ca urmare a unei căsătorii secundare şi puşi să doarmă în acelaşi pat.

Deşi nu pare deloc astfel simptomul nevrotic este un strigăt de ajutor. Nevroticul simte că nu mai poate face faţă confuziei implicată de educaţia sălbatică. El are nevoie de un nou mentor, de noi valori morale deşi cele vechi îl urmăresc perpetuu. El simte că a fost tras pe sfoară, că fericirea la care aspiră este departe. Fireşte, El se află în dubiu, la graniţa dintre tradiţie şi emancipare dar tocmai această nehotărâre în face dezorientat. Cercul vicios al Refulării face ca nefericirea lui să fie cu atât mai mare cu cât face pasul şi mai profund către fericirea propusă de percepţiile religioase şi educaţionale. Cu cât pietatea morală este mai mare, cu atât Libidoul este mai mare şi cu atât Pulsiunile agresive şi denigratoare devin şi mai mari. Nevroza este punctul culminant al educaţiei sălbatice.

3.1.2.3.2.1.2. Structura Nevrozei

 

 

Structura genealogică a animismului feminin este originar Distimică la fel cum cea a masculinităţii este originar Traumatică. Însă pentru a ajunge la Nevroză aceşti germeni psihopatici trebuie să devină surexcitaţi adică o astfel de prestructură trebuie să prevaleze. Cu toate acestea nu este necesar ca Nevroza să fie dată de presupunerea că ea ar fi specifică sexului femeiesc aşa cum anticii credeau despre isterie. Animismul feminin poate exista la fel de bine şi al celălalt sex. Specificitatea nevrotiformă a sa constă în modelele diferite de integrare socială a celor două entităţi animiste. Dacă se presupune impotenţa sexuală a partenerului sau lipsa lui de pricepere în domeniul erotismului, asta nu înseamnă neapărat derivarea simptomatologiei nevrotice. Nu este necesară existenţa unui Libido Feminin inhibat pentru apariţia Nevrozei, ci doar a Psihopatiei Distimice. Funcţia sexuală a feminităţii este profund diferită de cea a masculinităţii. Libidoul feminin nu poate recurge la viol aşa cum poate face masculinitatea, funcţia ei fiind una pasiv-receptivă. Tocmai de aceea Tulburările ei nu se manifestă exterior, centrifug, ca în cazul celor tipice masculinităţii. Acestea se manifestă numai relativ la propriile impulsuri, la controlul propriilor tendinţe. La asta se adaugă şi educaţia tabuistă pe care ea trebuie să o aspecte mai ales atunci când aceasta este originată ploretaroid sau are rădăcini în această clasă socială. Complexul Narcis, cu varianta sa Angelică doreşte să facă din feminitate ceva divin. Astfel că în momentul în care ea îşi fixează un obiect al iubirii şi Libidoul ei este excitat, conform principiului fuziunii retroactive animist-libidinale, satisfacerea erotică este percepută de ea ca pe un păcat tocmai datorită caracterului selectiv care generează afectivitatea feminităţii în relaţia cu celălalt sex. Sub Complexul Don Juan înainte de fixarea animistă asupra uni obiect, aceasta se opreşte, se orientează asupra mai multor obiect de unire animistă.

Animismul masculin aşa cum apare direcţionat fundamental de principul achiziţionării statutului social va avea tendinţa să detroneze principiile anterioare ale socităţii în scopul impunerii pe ale sale. Pentru cel feminin o asemenea operaţie ar fi inutilă. acest lucru se datorează în primul rând faptului că ea este formată în spiritul de ofertă emoţională prin adaptarea la forma maritală a Complexului Casanova al masculinităţii, adică pe undeva pe la vecinătatea sexualităţii instinctuale. Pe de altă parte ea trebuie în mod necondiţionat să se plaseze în centrul spiralei sociale tocmai datorită funcţiei naturale pe care trebuie să o aibă dusă la bun sfârşit. În sfârşit, în cel de-al treilea rând, pentru realizarea tuturor acelor obiective ea trebuie să îndeplinească condiţiile Complexului Tabu, adică să îşi însuşească elementele acestuia pentru a opera o ‘seducţie’ asupra căreia el acţionează mai cu seamă prin Complexul Matern pe care feminitatea îl speculează autotabuizându-se. Acest element de autotabuizare pe care feminitatea se obligă să îl adopte comportamental şi moral vizează însăşi originea acestui Complex. El are la bază încercarea de a proteja proprietatea particulară oferită de integrarea socială prin intermediul soţului cu scopul de a-i pregăti copilului o cât mai bună creştere şi dezvoltare. Riscurile la care o astfel de structură emoţională tradiţională se expune vizează însuşi principiul Refulării specific Nevrozei. Acesta presupune un pat al lui Procust în care ea trebuie să intre în virtutea dorinţei maternale pe termen lung.

Paradoxul existenţei Nevrozelor la sexul masculin, precum şi prezenţa Tulburărilor Psihice specific masculine la sexul feminin este unul aparent deoarece sexul nu este definitoriu pentru aceste structuri animiste. Structura animistă feminină la sexul masculin, în situaţia în care este moştenită, presupune o anumită doză de nevroticism. Ea poate produce Nevroza ca atare. La fel şi predominanţa masculinităţii la cel feminin, care implică o femeie în treburi socioeconomice nespecifice formării sale tradiţionale.

Dacă de regulă cea mai mare parte din structura unei Tulburări Psihice este dată ereditar, în timp ce cea ontogenetică este cea dobândită în timpul vieţii se pune problema în ce măsură Nevroza la sexul masculin poate fi una cu certe straturi ontogenetice. Căci structura ontogenetică este acea care defineşte Nevroza. Însă atunci când Nevroza nu este ontogenetică şi când are corpul în zona genealogică, prin fenomenul de remaniere mnezică, de cataliză ea îşi pierde din constituţia sa originară, adică se dezamorsează. Această structură genealogică trebuie să fie dată de conflictul dintre Libido care primeşte fuziunea Complexelor Negative şi cele Pozitive. Acest conflict este originea Refulării despre care s-a vorbit până la refuz în literatura de specialitate. În acest caz, cum ar mai putea fi justificată refularea masculină din moment ce nu îi stă în caracter acest lucru din punct de vedere principial? Căci masculinitatea are statut activ şi nu pasiv de autoreglare energetică internă. Răspunsul constă în retroreglarea celor două sfere libidinale. Refularea pe linie maternă se instituie prin acest proces după cum se instituie şi fuziunea în sfera libidinală androidă a elementelor constituţionale ginoide, care trebuie refulate tocmai din interesul acesteia de a-şi păstra autonomia. Tendinţele parafilice (homosexuale) care, după cum se va vedea, se datorează predominanţei, superiorităţii energetice a Libidoului transmis de părintele de sex opus, fac ca Nevroza să fie dominată în ceea ce priveşte forma sa masculină de refularea perpetuă a lor. Freud a observat foarte bine aceste elemente şi le-a teoretizat destul de profund deşi nu le-a acceptat geneza ereditaristă şi s-a limitat doar la una ontogenetistă.

Structura Distimică şi cea Hiperstenică trebuie să fie transmise în mod indubitabil ereditar iar dereglările libidinale vor demonstra în ce mod o Nevroză poate influenţa Libidoul Android al urmaşilor. Căci prin inhibiţiile la care este supusă feminitatea, în anumite condiţii de satisfacere se stabileşte o deplasare a interesului sexual propriuzis către elemente de asociere sau pregătitoare. După cum se va vedea acest fenomen constituie principiul comportamentului libidinal excentric. Structura originară a Nevrozei vizează existenţa unui asemenea model tradiţional şi cele date de impulsurile date de Tulburările Psihice moştenite genealogic.

Nu este necesar ca Psihopatia Distimică în formă brută să determine neapărat Nevroza cu toate că susţinută de o perioadă lungă de timp o astfel de mentalitate poate conduce la tulburări destul de apropiate de aceasta. După cum s-a văzut din experienţa psihanalitică în special, simptomul nevrotic cauzat de supraexcitaţia energetică a Libidoului inhibat iar această supraexcitare se răspândeşte asupra întregului sistem psihic. Psihopatia Neurastenică este implicată în suprasolicitarea Libidoului şi în acest fel Psihopatia Distimică este suprasolicitată transformându-se în Nevroză. Libidoul trebuie în mod esenţial presupus ca suprasolicitat căci altfel nu se poate ajunge la tensiunea conflictului nevrotic în lipsa unui factor extern de alimentare a unui astfel de conflict. Dar ce poate suprasolcita acest Libido decât una dintre acele Psihopatii care se grefează pe ultima grupă de Complexe ale Trunchiului Psihic. Căci numai aici se poate găsi un cuantum energetic suficient de puternic pentru această suprasolicitare energetică aşa cum apare în Nevroză. Trebuie aici subliniat că dacă în locul Psihopatiei Neurastenice ar exista cea Astenică, atunci rezultatul ar fi acela că în loc de Nevroză ar fi Depresia. Faptul că elemente depresive pot fi găsite în Nevroză atestă vecinătatea Psihopatiilor Astenice şi Neurastenice, elementele lor comune care apoi decid forma genealogică a Tulburării Psihice a individului. O analiză atentă poate detecta faptul că deşi nucleul structural al Nevrozei este grupa a treia de Complexe, respectiv Tabu-Narcis totuşi energia şi-o primeşte de la ultima grupă, respectiv Sisif-Dionysos prin intermediul Psihopatiilor care participă la Structura Psihopatologică a Nevrozei. Nu este vorba despre nici o contradicţie aici deoarece structurarea pe grupa a treia de Complexe este nivelul emoţional al subiectului (ontogenetic) în timp ce energia ultimei grupe face obiectul moştenirii (genealogice) primite de acesta de la descendenţi. În nevrotic se manifestă acut discrepanţele civilizaţiei, conflictele dintre momentele diferite ale istoriei care se întâlnesc în aceeaşi Suparstructură Psihică.

Psihopatia Neurastenică iese la iveală atunci când posibilitatea de neutralizare şi autoreglare energetică după modelul ergotic este anulată. Aceast situaţie a apărut în cazul ascensiunii sociale radicale de la sfârşitul secolului al XIX-lea odată cu apariţia burgheziei ca clasă socială decis de explozia industrială. Ascensiunea socială era iminentă deoarece statutul economic al burgheziei ca proprietară a unităţilor industriale aducătoare de profit economic. Neurastenia avea aici un rol covârşitor ca urmare al efortui considerabil de natură managerială cu care era înzestrată respectiva clasă. Pe de o parte avarismul acestei clase trăda originea proletară a acesteia. De aceea realizarea economică poate fi înţeleasă ca ideal al claselor ploretaroide. Burghezul îndeplinea condiţiile acestui ideal. Reversul este însă şi el irevocabil. Mentalitatea burgheză a dat curs Complexului Tabu cu care fusese anterior asociată şi îndoctrinată timp de secole având la origine pe cea proletară în ascensiune socială odată cu trăirea acestui ideal. Prin urmare morala sobră, exclusivistă, s-a instaurat ca o constantă a acestei mentalităţi. Filosofi ca Schopenhauer sau Nietzsche au recunoscut într-o astfel de morală o tendinţă de negare a voinţei de a trăi, o negare a principiilor vieţii. Referinţa la Psihopatia Anancastă este aici indispensabilă. Căci aspectul dionysiac al Psihopatiei Neurastenice este dublat, echilibrat de o astfel de autopedepsire prin morală.

Acest ciudat fapt are la bază însuşi sentimentul de culpabilitate al burghezului cu privire la ascensiunea socială. El a fost învăţat timp de secole că este un păcătos şi asta pentru că intenţiile sale agresive şi antisociale erau subînţelese iar instituţiile sociale în vigoare, ca religia sau justiţia. Acestea erau în măsură să îi reprime aceste tendinţe. Orice tentativă de răsculare trebuia înăbuşită rapid încă din faşă prin aplicarea pedepsei asupra insului izolat şi nu asupra mesei devenite de nestăpânit, orice ‘obrăznicie’ de manifestare a individualului era de fapt o ameninţare socială la scară redusă. O astfel de mentalitate a fost înscrisă în codul genetic al claselor proletaroide iar burghezul o moşteneşte din plin. Moralitatea lui înseamnă obiectivarea statutului său social, adică pedeapsa pe care el şi-o aplică pentru acest statut. Consecinţa este însăşi Nevroza. De aceea ea a fost recunoscută ca Tulburare Psihică specific burgheză.

Psihopatia Hiperstenică din geneza Nevrozei trebuie să fie una cu formă Neurastenică deoarece doar asta face ca subiectul să se îndrepte către interese neutralitice deocheate după cum analiza Psihicului nevroticilor a arătat acest lucru prin psihanaliză. În acest caz Hiperstenia nu ar putea conduce prin sine însăşi la Nevroză, ci doar la o suprasolicitare a Psihopatiei Distimice, ceea ce de fapt se întâmplă oricum, căci fondul hiperstenic există din principiu şi o proastă localizare socială poate conduce la inhibarea exterioară a Libidoului. Or o astfel de stare socială nefavorabilă implică Hiperstenia tendinţei spre ascensiune iar Sexualitatea poate fi substitutul unei astfel de încercări eşuate repetate.

Dimpotrivă Psihopatia Neurastenică este în măsură să contrarieze cumpătarea implicată de cea Distimică, cu respectarea de către ea a valorilor tradiţionale în materie de etică. Burghezul atinge o nouă mentalitate, stresul său este cel al pragmatismului maximal; de aici şi predispoziţia sa neurastenică pentru satisfacţii maximale. Orientarea nevroticului faţă de exotismul sexual, faţă de sexualitatea edenică, faţă de cele mai nepermise plăceri, care par cu atât mai mari cu cât sunt interzise, fac din nevrotic un sclav al iluziilor hedoniste. Dar el nu le poate experimenta şi nu le poate judeca la adevărata valoare tocmai pentru că îşi amână perpetuu întâlnirea cu ele prin refularea acestei predispoziţii. Aici este paradoxul puritanismului în general, adică acela de a îşi refuza ceea ce îşi doreşte de fapt şi de a îşi dori mai mult şi mai extravagant cu cât îşi inhibă mai draconic aceste pulsiuni în aşa fel încât şi cele naturale sunt puse în lanţuri alături de acestea. Stigmatizarea a ceea ce îi este propriu dar din care se hrăneşte pe uşa din dos a respectabilităţii sociale implică automat acea rupere dualistă ce se regăseşte în spiritul culturii vestice în ceea ce priveşte existenţa sinelui.

Psihopatia Neurastenică este cea care îl nelinişteşte pe nevrotic într-un mod specific. Neurastenia dionysiacă iradiază către punctul slab al Nevrozei (refularea libidinală) accentuând-o. În acest caz refularea libidinală prezentă în Psihopatia Distimică conform mentalităţii valorii virginităţii, purităţii şi superiorităţii religioase cu ecouri pragmatice devine astfel modelul central al acesteia. S-ar putea spune că Nevroza este tocmai suferinţa lipsei sale de libertate, a originii sale Hiperstenice şi a modului ergotic de reducere a excitaţiei energetice. Model etic la care ea renunţă se datorează tocmai sistemului moral al neutralizării tabuiste pe care ea îl adoptă. Severitate pe care Nevroza o aplică cultural acestui impuls genealogic al ascensiunii sociale cu orice preţ, acela al adoptării unei mentalităţi o face şi mai severă.

Trecerea de la Psihopatia Distimică la Nevroza în sine se face tocmai după iluziile himerice pe care subiectul le adoptă. Sistemul Psihodinamic este astfel bulversat deoarece Valoarea de Neutralizare a sa este artificial ridicată. Nevroticul intră astfel în celebrul cerc vicios al Nevrozei. Scopul este acela al realizării unui anumit ideal pentru care el sacrifică totul. Însă Valoarea de Neutralizare a Sistemului Psihodinamic creşte foarte mult ca urmare a raportării nevroticului la această neutralizare edenică, superioară pe când Valoarea de Inhibiţie a acestuia scade foarte mult tocmai datorită faptului că nevroticul îşi refuză micile gratificări naturale ale vieţii prin Refulare. În aceste condiţii legea atracţiei valorice este încordată la maximum. Fireşte că singurul remediu la această situaţie este apelul la legea autoreglării energetice. Ea face ca aceste două valori ale Sistemului Psihodinamic să se apropie prin scăderea Valorii de Neutralizare în mod autoreglativ. Demersul social care face în mod profesionist acest lucru, contracarant la mentalitatea tabu instituită de cultura clasică este psihanaliza. Odată cu această apropiere valorică legea atracţiei valorice se relaxează şi tensiunea nevrotică scade.

3.1.2.2.3.1.3. Declanşarea Nevrozei

 

 

Ţinând cont de faptul că Psihopatia Distimică este una moştenită coordonatele psihopatologice ale Nevrozei sunt date de recomandările cognitive ale acestei Psihopatii în ceea ce priveşte nucleul său implicat de refularea libidinală. Acest lucru se realizează indiferent de adăugarea ulterioară a unei forme distimice ontogenetice care poate exista sau nu. Dată fiind miza pe care ea joacă, respectiv statutul social, intensitatea acestei operaţii psihice este extrem de puternică în aşa fel încât Libidoul. Actul Psihic ce îl încoronează este izolat de o abordare cognitivă în scop de ordonare şi neutralizare. Sistemul cognitiv al nevroticului resimte aceste insule psihice izolate aşa cum Organismul resimte o rană infectată ai cărei anticorpi sunt neutralizaţi de microbi. Organismul poate suporta un timp această rană luptând perpetuu împotriva ei şi ţinând-o la acelaşi nivel. La fel nevroticul poate şi el stopa debutul Nevrozei atâta timp cât are substituturi ce pot neutraliza indirect această rană psihică izolată. În momentul în care mai apare o altă rană sau unul dintre substituturi este anulat atunci excitaţia energetică este suspendată în ceea ce priveşte neutralizarea energetică. Organismul psihic nu mai are suficienţi anticorpi neutralizatori pentru a ţine la acelaşi nivel rana care creşte. În fapt simptomul nevrotic este un efort suplimentar al sistemului psihic de a funcţiona normal din punct de vedere dinamic, respectând legea atracţiei valorice.

Orice Nevroză presupune o predispoziţie şi un element declanşator. Elementul declanşator poate fi o experienţă care să conducă la inhibiţie energetică iar predispoziţia constă în blocarea excitaţiei energetice în interiorul Sistemului Psihic. De exemplu un stres prelungit va conduce la dezvoltări nevrotiforme dacă există o anumită predispoziţie structurală. Elementul declanşator este întotdeauna picătura care umple paharul. Elementul declanşator al acesteia nu este prevalent în importanţă şi intensitate decât cel predispozant.

Nevroza nu se poate reduce la simplul conflict psihic, aşa cum s-a tot spus în diferite teorii despre nevroză. Un astfel de conflict poate fi reprodus la animale prin recurgerea la conflictualizarea unei anumite Pulsiuni, cum ar fi de exemplu asocierea unor puternice senzaţii dureroase cu hrana pe care un animal înfometat încearcă să o capete. Se poate aici desigur observa o simptomatologie oarecum nevrotică şi este normal să fie aşa din moment ce esenţa Nevrozei constă într-un conflict intern supradimensionat între Pulsiuni şi perceptele morale rigide implementate de educaţia sălbatică. Dar afirmaţia lui Pavlov după care aşanumita Nevroză Astenică ar putea fi reprodusă în întregime la animale este fireşte nejustificată de cercetări atente asupra acesteia. Acest lucru este exclus măcar pentru faptul că modelul de comportament uman este mult mai elaborat şi mai diferenţiat decât la animal fără să se mai ia în calcul şi faptul că simptomatologia artificială reprodusă pe animal este cu totul superficială în timp ce la om ea este profundă. În fapt, după cum s-a spus, ceea ce în terminologia est-europeană era considerat ca fiind Nevroză Astenică în cea vestică era considerat ca fiind Stres, o Tulburare Psihică diferită de Nevroze. Pavlov explică în mod neurofiziologic de ce restul Nevrozelor nu pot fi reproduse la animal, respectiv datorită diferenţierii şi complexităţii creierului uman faţă de cel animal; anume datorită existenţei unei porţiuni cerebrale superioare care ar fi specifică Nevrozelor. Problema este însă aici aceea a înţelegerii distincţiei dintre Fiziologic şi Psihic, între Hardul şi Softul Psihicului. În acest caz, o Tulburare Psihică de genul Nevrozei trebuie să se refere doar la Softul aparatului psihic. Eventualele corespondenţe neurofiziologice în plan organic (Hard) sunt simple consecinţe ale unui pattern pur psihic (Soft).

Referindu-se la Nevroza Isterică, Charcot şi Babinski au văzut această Tulburare Psihică având drept cauze o idee care ar determina simptomele iar dispariţia acesteia poate fi posibilă printr-o idee contrară. Experienţele hipnotice de provocare a simptomelor nevrotice de natură isterică de către Charcot nu arată decât faptul că Nevroza Isterică poate fi reprodusă artificial, experimental, parţial şi momentan prin hipnoză însă nu şi faptul că întregul cortegiu nevrotic poate fi declanşat. După consumara experimentului în cauză subiectul nu rămâne cu o astfel de Nevroză. În fond ceea ce lipsea de la această experienţă este tocmai structura constituţională psihopatologică a Nevrozei, care ar fi putut să fie o Psihopatie Distimică, o Psihopatie Ciclotimică sau chiar o Nevroză Dezamorsată (genealogic). Factorul sugestional însemna tocmai atingerea acelui grad de constituţie structurală a sa. Dispariţia acestui factor conducea şi la dispariţia simptomului după cum hipnoza practicată psihoterapeutic înlătură simptomul pe moment, acesta reapărând odată cu întreruperea tratamentului. Prin urmare afirmaţia lui Babinski după care Nevroza Isterică se datorează sugestiei şi se vindecă datorită contrasugestiei este valabilă doar în parte. Latura cognitivă a Nevrozei în general asupra căreia acţionează sugestia hipnotică este doar latura superficială a ei iar această sugestie trebuie să fie sprijinită de predispoziţie pentru sugestibilitate. Această predispoziţie este însăşi Structura Psihopatologică nevrotică. Declanşarea propriuzisă a Nevrozei vizează această Psihopatie Distimică ce este susţinută de o inhibiţie în plus. Ea constituie această picătură care umple paharul.

Existenţa unui Complex Don Juan poate fi decisivă pentru forma maritală a Nevrozei. Însă părăsirea căminului conjugal, după principul reorientării în fixarea obiectului animist este aspru pedepsită, începând de al stigmatul social şi terminând cu pedeapsa capitală în unele societăţi. Prin urmare constrângerea socială implică intensitatea inhibiţiilor libidinale.

3.1.2.3.2.1.4. Nevroză şi Act Cognitiv

 

 

Blocarea Suprastructurii Psihice nevrotice în conflictul dintre cele două Filiere ale Trunchiului Psihic, unde principiul neutralizării maximale ale Sistemului Psihodinamic îl implică, face ca respectivul conflict să se transfere către periferie. Adică prin prisma asociaţiilor pe care nevroticul le face conflictul urmează calea lanţului acestor asociaţii. Depărtarea periferică a acestui conflict originar pe terenul laturilor asociative ale reţelelor mnezice este direct proporţională cu puterea intelectuală a Suprastructurii Psihice date. Aceste transferuri periferice ale conflictelor centrale are la bază însuşi interesul animismului feminin în scopul realizării a unei cât mai bune oferte animiste relativ la Maternitate dar şi la Sexualitate. Astfel că Nevroza nu este guvernată energetic în acţiunile sale de posibilitatea de a pierde ceea ce are ca în cazul altor Tulburări ci de posibilitatea de a câştiga cât mai mult. O astfel de constituţie emoţională face ca întregul sistem intelectual al nevroticului să fie implicat căutându-se cele mai fine distincţii între tensiuni şi operând cele mai îndepărtate asociaţii între ele. Iradierea conflictului psihic către periferie, după principiile Deplasării, se face cu o puternică investiţie funcţională a capacităţii intelectuale. Aceasta au rol de autoidealizare morală şi de neutralitzare a narcisismului nevrotic central prin intermediul oglindirii sale în Tabu.

Dacă principala caracteristică a Nevrozei este refularea întărită de energia neurastenică a Libidoului iar această refulare este specifică Complexului Tabu acest lucru implică întoarcerea refulatului, după cum spune Freud. Refulatul se întoarce printr-o mişcare energetică retroactivă; el este mereu şi mereu refulat. Refularea, deşi are iniţial o funcţie normală în dinamica Trunchiului Psihic, respectiv ca inhibiţie a Pulsiunii în scopul optimizării funcţiei sale, devine patologică pentru că nu mai permite satisfacerea Pulsiuni inhibate, ci implică o satisfacere abstractă. Însă, conform legii excitaţiei, aceasta va creşte direct proporţional cu inhibiţia iar refularea ţine şi ea pasul cu excitaţia, continuând să o inhibe. Capacitatea de refulare devine atât de mare încât nu numai că Pulsiunea este inhibată perpetuu dar şi elementele de asociaţie cu ea de pe reţelele mnezice. Între timp apare simptomul nevrotic care se concentrează chiar asupra acestor elemente de asociaţie în timp ce centrul refulării aproape că este uitat. Acest fenomen este aici numit epidemiologia mnezică a simptomului nevrotic. El este un el de deplasare generalizată şi se datorează faptului că refularea se concentrează perpetuu asupra elementelor de asociaţie care formează reţele de asociaţie. Se poate numi astfel deoarece trecerea de la un element la altul în interiorul Sistemului Mnezic se deplasează asemenea unei epidemii. Acest model este secretul refulării de a codifica o Pulsiune în aşa fel încât să nu poată fi descoperită nici de ea însăşi. După principiul Complexului Tabu deplasarea retroactivă este stabilită de etena redescoperire inconştientă a secretului pe care ea însăşi încearcă să îl facă cât mai necunoscut. Nevroticul îi muşcă astfel mereu coada iar teoria mandalei a lui Jung are acoperire intuitivă asupra acestui fenomen.

Date fiind implicaţiile cognitive în Structura Psihopatologică a Nevrozei bazate pe o mentalitate specifică, refulatoare, precum şi faptul că în epoca contemporană se poate vedea cu mici excepţii schimbarea acestei mentalităţi, Nevroza este o Tulburare Psihică pe cale de dispariţie. Ea este o Tulburare specifică trecutului clasic. Fireşte că trebuie respectată condiţia ca ceea ce aici este numit Nevroză să fie recunoscut ca atare drept Nevroză şi să nu se ia accepţiunea populară a termenului care include în această clas mai toate Psihopatiile. Căci dacă anumiţi autori cu pregătire psihopatologică îndoielnică numesc Nevroze diferite Psihopatii Anevrotive, atunci fireşte că în acest caz este o problemă terminologică care s-ar rezolva prin simpla precizare terminologică. Lipsa de adeziune a teoriilor freudiene, care se dovedesc valabile atunci când tratează nevrozele se datorează şi acestei neconcordanţe deşi şi la Freud conceptul de Nevroză este extins în sens invers decât fac aceştia.

După cum se va vedea, Nevroza propriuzisă poate deveni una dezamorsată datorită regenerării genealogice a Memoriei. Însă o astfel de Nevroză Dezamorsată poate deveni ea însăşi una manifestă în condiţiile excitării Complexelor sale sau ca urmare a reîncărcării energetice. Importanţa acestui fapt constă în posibilitatea de evoluţie a simptomelor de la forma Nucleară la cea Dezamorsată. DSM şi ICD propun o anumită perioadă de timp pentru ca o anumită Tulburare de acest gen să fie clasificată într-o categorie sau alta, însă aici trebuie analizată structura şi nu consecinţa (simptomatologică a) acesteia.

3.1.2.3.2.1.5. Diagnostic diferenţial

 

 

Pentru diagnosticul de Nevroză mulţi autori au propus ca specific pentru aceasta blocarea Sistemului Psihic, manifestarea contradictorie în câmpul său a unor Pulsiuni. Însă, deşi în Nevroze această particularitate este poate cea mai evidentă, totuşi nu ea este specifică lor căci într-un fel toate Tulburările Psihice vizează o astfel de blocare a sistemului psihic. Marea diferenţă constă tocmai în faptul că această puternică blocare a sistemului psihic în Nevroze se datorează unor modele interioare. Cauza principală este dată de Structurile Psihice interioare; nevroticul are posibilităţi multiple de neutralizare dar le refuză sistematic datorită acestor fixaţii anterioare. Toate celelalte Psihopatii se manifestă datorită exteriorului. Cea Traumatică este dată de contactul cu situaţii traumatice. Cea Hiperstenică, Astenică şi Neurastenică depind decisiv de mediul social exploatator economic neecologic. Psihopatia Distimică se datorează interesului animismului feminin de a corespunde unei cereri afective cu rezonanţă în interesul marital. Cea Isterică are în componenţă extrema răsfăţului la educaţia sălbatică ce pare să fie la antipodul acesteia însă, pe termen lung se dovedeşte a fi tot o parte a ei. Aceste principii sunt cele ale modelării ergotice implicate de educaţia sălbatică impusă de instituţiile sociale. Apoi, caracterul centrifug al tuturor astfel de Psihopatii se deosebeşte de cel al Nevrozei. De exemplu blocarea Psihopatiei Explozive a sistemului psihic dat de combinarea Psihopatiei Isterice cu cea Traumatică nu îi urmează niciodată consecvenţa nevrotică, ci aceasta se descarcă exploziv. La acest simptom psihopatic caracterizat prin forma centrifugă, extravertită în cadrul spiralei sociale, cel nevrotic se opune prin faptul că vizează suspendarea acţiunii înspre exterior, adică retragerea în perimetrul simptomului.

Explozia Ideilor Negative este de asemenea o specificitate ale tuturor Tulburărilor Psihice. În Nevroză există fie o epuizare în contracararea acestora aşa cum apare în forma Obsesională fie există o fugă reflexivă ca în cazul celei Anxioase fie se retrage în anumite boli pe care le imită ca în cazul celei Isterice. Deşi din punct de vedere structural există o diferenţă ca de la cer la pământ între Nevroză şi Schizofernie acestea pot avea anumite simptome identice în special atunci când aceasta din urmă este la debut. De aceea de multe ori ea este diagnosticată iniţial ca Nevroză. Diferenţa structurală dintre ele constă în faptul fundamental că Schizofrenia presupune destructurarea sistemului ideatic global şi reducerea lui la Ideile Negative în timp ce în Nevroză acestea sunt alimentate energetic în aşa fel încât iau cu asalt sistemul ideatic global. O astfel de alimentare energetică se datorează faptului că nevroticul plăteşte tribut gândirii magiciste pe care va fi avut-o în copilărie. Ea este insuficientă pentru a rezolva neutralizarea Pulsiunilor care tocmai se constituiseră într-o structură nevrotică sau aceasta va fi fost moştenită pe deplin. Modelul de rezolvare, de neutralizare a acestor Pulsiuni revine în câmpul psihic odată cu alimentarea lor de către Libidoul matur iar aceste idei magiciste devin principii ale simptomului final. Inexistenţa Delirului şi a Halucinaţiilor precum şi recunoaşterea absurdităţii acestor Idei Negative este un factor esenţial în diferenţierea de Schizofernie.

Faţă de Psihopatia Borderline Nevroza nu se manifestă atât de zgomotos şi extrem de rar poate avea complicaţii psihotice spre deosebire de aceasta unde se poate realiza des acest lucru. De asemenea, nevroticul nu renunţă niciodată la ideile sale morale decât abia după ce se va fi înscris în tratamentul psihanalitic sau datorită unor experienţe specifice de viaţă. De asemenea nu se foloseşte substanţa psihoactivă. În Nevroze nu apare nici agresivitatea manifestă.

3.1.2.3.2.1.6. Teorii asupra Nevrozei

 

 

Principalul model teoretic de explicare a Nevrozelor este cel al lui Freud care insistă pe Refularea Libidoului ca model al acesteia. Ideea este valoroasă măcar pentru faptul că a căpătat o anumită autoritate fiind susţinută şi de practica clinică. Problema este că nu orice refulare libidinală, ca mecanism de consolidare a animismului feminin este generatoare de Nevroză după cum nu orice prevalenţă a acestei structuri este decisivă pentru Nevroză.

Apoi, el găseşte ca principii ale acestui model acele Stadii de Evoluţie Libidinală care ar apărea în copilărie iar teoria genealogistă de aici elimină o astfel de explicaţie. La începutul operei sale el a propus o teorie care o explica pe aceasta prin prisma unor agresiuni sexuale directe asupra copiilor, teorie susţinută în special de mărturiile pacienţilor săi de la acel moment. Ulterior el recunoscut caracterul fantasmatic al unor astfel de mărturisiri şi a redus această teorie la latura ei simbolică, imaginară după care copilul viitor nevrotic era prezentat ca sedus de către un adult. Însă, în lumina teoriei prezentate aici viitorul nevrotic are deja o Nevroză dobândită, fapt ce face ca să o dezvolte la un moment dat în totalitate. Aşadar eventualul act de seducţie nu poate fi cauza Nevrozelor ci efect ale acestora căci Structura Psihopatologică nevrotiformă este deja dată ereditar în timp ce interpretarea pe care copilul ar face-o nu este decât un Act Psihic dependent de Structura Psihică originară. Studii statistice au arătat clar că agresiunile sexuale asupra copiilor nu conduc neapărat la Tulburări Psihice majore în mod expres, deci nici la Nevroze. Astfel că Freud nu poate explica cum se face că copiii care interpretează agresiunea adultului fac Nevroze mai curând decât aceia care o trăiesc în realitate. La o astfel de problemă Freud ar căuta o altă explicaţie, renunţând total la teoria seducţiei originare.

Un concept esenţial al teoriei freudiene cu privire la Nevroze îl reprezintă cel de ‘regresiune a Libidoului’. Conceptul acesta este la fel de ambiguu ca şi cel de ‘libido’ însuşi pe care îl foloseşte şi el îl recunoştea ca fiind unul descriptiv, adică neaparţinând niciunuia dintre cele trei registre recunoscute (dinamic topic şi economic). Viziunea lui Freud asupra Libidoului este tributară concepţiei sale infantiliste, respectiv celebrelor Stadii care ar permite dezvoltarea sa. După el Libidoul la un moment dat poate regresa până la aceste presupuse Stadii de evoluţie. Freud nu explică clar de ce. El presupune pe de o parte că Libidoul se retrage datorită conflictului său cu Eul (şi aici el nu explică de ce acesta ar fi atât de exclusivist). Pe de altă parte el susţine că acesta se retrage datorită satisfacţiilor din trecut: de exemplu Tulburările Libidinale scapă de Nevroză, după el, tocmai pentru că Eul nu s-ar mai opune Libidoului atât de drastic. În acest caz Nevroza ar fi o ciudată combinaţie între satisfacţia libidinală şi suferinţa Eului. În acest caz intuiţia sa se dovedeşte a fi extrem de profundă iar întâmplarea face ca acest concept al său de ‘libido’ să se suprapună peste ceea ce aici este recunoscut ca atare. Sunt însă câteva lucruri de lămurit. Mai întâi Libidoul nu regresează către nici un fel de presupus astfel de Stadiu anterior. El este moştenit adică este deja dat iar fuziunile pe care el le face în copilărie şi pe care Freud le numeşte ‘fixări’, nu sunt decât nişte elemente de definire ale sale, nişte elemente caracteristice structurii sale. Prin urmare nu este nevoie de o presupusă regresiune din moment ce el este unitar ci de o supraexcitaţie datorată refulării sale este suficientă. Ceea ce se produce este doar o incapacitate a Filierei Pozitive de a controla suficient Libidoul. Prin urmare el se manifestă supraenergetic iar simptomul nevrotic este tocmai tendinţa de a-l stopa, ea însăşi ambivalentă, care se manifestă în trei feluri. Fie se manifestă ca în Nevroza Obsesională unde subiectul refuză să iasă din casă ca urmare a unei posibilităţi de manifestare comportamentală a obsesiei, fie suferă consecinţa unei asemenea influenţe libidinale, consecinţă imaginată de subiect ca periculoasă, ca în Nevroza Anxioasă sau fie prin imitarea unei boli, fapt care pentru subiect presupune o obiectivare a Pulsiunilor sale deocheate, ca în cazul Nevrozei Isterice. Această ambivalenţă se explică pe baza fuziunii Libidoului în câmpul Complexelor Trunchiului Psihic unde acestea au statut de opoziţie.

Aşadar predispoziţia la interpretare infantilă nu este explicată de Freud. El o ia ca postulat dar şi ca factor insuficient pentru aceasta, în timp ce factorul decisiv este conflictul dintre ceea ce el numeşte ‘sexualitate’ şi ‘eu’. Intuiţia ferudiană este deci corectă deoarece forma hiperlibidianlă a Psihopatiei Distimice, care este condiţia structurii nevrotice, intră în conceptul său de ‘sexualitate’. După el originea sa este de natură ontogenetistă, situată temporal în prima copilărie. De fapt această origine se află în ereditate. După cum s-a văzut, ‘Eul’ freudian poate fi luat ca un corespondent al Filierei Pozitive, aici lucrurile fiind mai clare. Aşadar intuiţiile freudiene sunt corecte cu privire la Nevroză, cu precizarea însă că ele nu trebuie extinse la întregul spectru al Psihopatiilor, aşa cum el făcea de multe ori. Apoi mai intră şi factorul obscuritate care există la aceste teorii care necesită regândirea conceptelor metapsihologice aşa cum a încercat această expunere.

Spre deosebire de Freud care o înţelege structural, Lacan explică Nevroza exclusiv prin Actul Psihic. Din păcate o astfel de abordare este o regresie faţă de viziunea freudiană. Lui Lacan i-a scăpat astfel esenţialul, adică tocmai Structura Psihopatologică. De aici el ţese o obscură teorie care gravitează în jurul conceptelor sale neclare de ‘juisare’, ‘castrare’, ‘celălalt’ etc. Din teoriile lui nu rămân decât nişte vagi intuiţii ce nu clarifică nimic din structura Nevrozei ci o abstractizează filosofic. Însă a arăta în ce măsură conceptele lacaniene au valoare psihologică este la fel cu a arăta în ce măsură simptomul nevrotic însuşi are o astfel de valoare explicativă pentru el însuşi.

Poate părea lipsit de tactică pentru teoriile reflexivite (behavioriste) dar se pare că ele au dat şi primele explicaţii asupra unor Tulburări care nu sunt Nevroze dar care au fost confundate cu acestea. Despre Psihopatia Astenică obţinută de Pavlov şi vopsită în Nevroză s-a discutat mai sus. Pe lângă definirea eronată asupra Nevrozelor care s-a făcut până astăzi, teoriile reflexiviste au tot încercat să reducă Nevroza la Psihopatia Traumatică ce poate fi explicată doar prin aceste teorii. Această reducere s-a făcut probabil pe baza Nevrozei Anxioase care dezvoltă Fobii la fel cum face şi Psihopatia Traumatică de formă acută, pe lângă faptul că aceste teorii nu au sesizat distincţia dintre cele două tipuri de Fobii. Însă reducerea şi a Nevrozei Obsesionale şi a celei Isterice la Psihopatia Traumatică este fireşte un fapt care atestă lipsa de fineţe psihopatologică a acestor autori. Cât despre învăţarea comportamentului nevrotic trebuie explicat că el nu este învăţat în mod brut ca în cazul Psihopatiei Traumatice ci este învăţat timp de mai multe generaţii. Stimulii traumatici nu pot fi decât nişte simple elemente declanşatoare şi nu elemente esenţiale pentru Nevroză.

La obiecţia că simptomele nevrotice tind să se întărească cu timpul, în timp ce condiţionarea se stinge cu timpul, trebuie observat că aceste teorii propun diferite portiţe explicative pe baza unui model simplist de feed-back pozitiv pentru perpetuarea şi dezamorsarea simptomelor. Aceste teorii sunt însă nişte ipoteze trase de păr care nu se bazează pe fapte concrete. Căci pentru a propune un astfel de model de întărire internă autorii în cauză şi-au dat seama că însăşi teoria reflexivistă este negată şi anume prin faptul că răspunsul nu mai este condiţionat de stimulul extern; adică trebuia ca între stimul şi răspuns să fie interpus altceva. Artificialitatea modelelor de acest gen constă tocmai în lipsa de elaborare a teoriilor reflexiviste în cauză.

3.1.2.3.2.2. Nevroza Obsesională

Cu toate că cercetările lui Freud continuă să fie valabile şi astăzi în materie de Nevroză Obsesională, în ceea ce priveşte clasificarea şi graniţele ei, totuşi el a extins uneori acest concept şi în alte zone iar această situaţie este repetată şi în alte cazuri. De aceea este nevoie de anumite precizări structurale, începând de la numite generalităţi până la diferenţierea de alte Tulburări. Apoi se va întreprinde teoretizarea şi clasificarea formelor acestei Nevroze.

3.1.2.3.2.2.1. Generalităţi

 

 

Obsesiile nu trebuie înţelese decât mnezic şi nu prin prisma consecinţelor lor comportamentale. Ele sunt predispoziţii de ecforare mnezică ale unor reprezentări, urmate eventual de o reţea de reprezentări. Obsesiile Nevrotice sunt dovada cea mai clară asupra unei laturi psihopatologice a Refulării, a unei mentalităţi centrate în jurul Complexului Tabu. Psihologic se poate susţine că Obsesiile Nevrotice se află la jumătatea drumului dintre Obsesiile Normale şi Halucinaţiile Psihotice. Nevroticul recunoaşte şi trăieşte dramatic invazia acestor gânduri obsesive la care mentalitatea tabu închide ochii pentru că ea însăşi efectuează un efort considerabil de refulare a acestor Obsesii Normale. În acest caz Obsesiile reprezintă reacţia normală a Psihicului în faţa unei mentalităţi ineficiente care încearcă să îi impună artificial datele sale simpliste despre viaţă. O astfel de situaţie poate fi comparată cu rănirea perpetuă a unui organism: Obsesia este tentativa acestuia de a cicatriza această rană prin creşterea cantităţii de anticorpi psihici. Psihicul răspunde brutal la o astfel de încercare a subiectului de a se prezenta ca un individ dintr-o altă specie, Obsesia fiind această reacţie. În acest fel nevroticul îşi aplică el însuşi pedeapsa pentru vina de a se fi prezentat altfel decât el este.

Nevroza Obsesională frapează printr-un mod ambivalent prin care subiectul se autopedepseşte deoarece între cele două Filiere ale Trunchiului Psihic există o puternică tensiune retroactivă. Prin acţiunea specifică a refulării libidinale datorate mentalităţii tabu şi prin faptul că acest Libido este scos în afara comportamentului puternica excitaţie a acestuia le investeşte direct pe acestea. Astfel că ele revin obsesiv în conştiinţă direct proporţional cu intensitatea refulării şi, prin urmare, cu intensificarea şi mai acerbă a simptomului obsesional. Această exacerbare devine atât de puternică încât simptomul vizează punctul principal al Filierei Pozitive adică însuşi sensul socioeconomic al existenţei funcţiei psihice în general. Astfel că simptomul Obsesional atacă acest centru de neutralizare energetică a Sistemului Psihic extirpându-i astfel funcţia sa de comandă a comportamentului precum şi principiul maximal al neutralizării pulsionale.

Nevroza Obsesională este principiul celorlalte două Nevroze. Ele se formează prin adăugarea la forma brută a acesteia o Psihopatie Isterică sau una Traumatică ceea ce determină Nevroza Isterică şi cea Anxioasă. Aceasta din urmă are caracteristica investirii traumatice a Obsesiei ceea ce determină Fobia. Ea poate fi gândită ca o Obsesie îmbibată cu Frică datorită Psihopatiei Traumatice care are un statut formator. Unii psihanalişti tind să creadă că Nevroza Obsesională este specifică sexului bărbătesc, spre deosebire de cea Isterică ce ar fi specifică celui femeiesc. Lucrul acesta este imposibil deoarece orice bărbat are Nevroza moştenită iar refularea libidinală este specifică animismului feminin şi nu celui masculin. Prin urmare orice Nevroză Obsesională la bărbat, ca orice astfel de Nevroză în genere, este una moştenită pe latura principial feminină a predecesorilor. De asemenea nu este posibil ca o Nevroză ca aceea Isterică sau Anxioasă să devină Obsesională odată ce este transmisă la bărbat de la predecesori căci acest lucru ar însemna ca întreaga Structură Psihopatologică să fie moştenită, deci şi Psihopatiile secundare care dau specificul acestor două Nevroze. Deci în aceste cazuri ea ar fi tot Anxioasă sau tot Isterică. Dimpotrivă Nevroza Obsesională poate deriva compoziţional în acestea când se combină cu o astfel de Psihopatie secundară. Probabil că femeile disimulează mai mult această Nevroză dată fiind refularea libidinală specifică feminităţii. În cazul celorlalte acest lucru nu este posibil datorită semnelor exterioare drept pentru care la psihanalist ajung mai mult bărbaţii. Însă presupunând forma agresivă a Complexului Traumatic care este specifică masculinităţii spre deosebire de cea reflexivă a acestuia, care este specifică feminităţii, este foarte clar că şi Nevroza Anxioasă se poate manifesta compulsiv în special la bărbaţi ceea ce îi anulează acesteia statutul anxios. Însă dacă se presupune un foarte puternic Complex Traumatic forma reflexivă este adoptată indiferent de sex.

În limba latină ‘obsesio’ înseamnă asediu iar acest nume este foarte nimerit în ceea ce priveşte concepţia freudiană asupra Refulării. Fuziunea Complexelor Pozitive în Libido fac din simptomul obsesional o sinteză între acestea şi astfel cercul vicios obsesional se instituie. Obsesia se datorează îmbibării mentalităţilor claselor de jos cu mentalitatea vinovăţiei, ceea ce determină ca subiectul să se asigure perpetuu de actele sale. Eternele sale verificări şi reverificări sunt reacţii specifice ale cerinţelor superiorului social. Obsesionalul este un foarte bun funcţionar. Datorită compulsiilor sale el riscă să devină obiectul stigmatizării oficiale din punctul de vedere al genealogiei acestei mentalităţi. El nu are drepturi egale cu semenii săi din clasele superioare ceea ce îl face un demn de dispreţ şi de pedeapsă. Dorinţele sale de fericire şi bunăstare vor fi fost retractate de educaţie ceea ce face ca el să aibă în Psihopatia Neurastenică şi cea Distimică rezervele energetice ale acestei datorii a lumii către el. De aceea obsesionalul este omul care pe de o parte crede ceea ce i s-a spus prin educaţie adică faptul că este demn de dispreţ. El devine un astfel de produs al efectului Babinski educaţional generalizat dar şi unul care încearcă cu disperare să iasă din această închisoare existenţială prin severitatea normelor morale care nu fac decât să îi întărească stigmatul prin supratensionarea simptomelor.

Transmisă ereditar această Nevroză este temeiul multor ocupaţii intelectuale complicate care alcătuiesc ştiinţa căci aceasta este o Nevroză predominant intelectuală, simptomele acesteia manifestându-se intelectual. Refularea libidinală şi rigoarea morală excesivă se transformă în rigoare ştiinţifică, rigoare care dă zile negre savantului care este chinuit de astfel de gânduri ce sunt aproape ignorate de ceilalţi. Problemele ştiinţifice pe care savantul le cercetează suferă pur şi simplu implicarea unor idei obsesive absurde, care însă sunt perfecţionate de perseverenţa obsesivă. În forma lor originară aceste Idei Compulsive vizează întrebări filosofice fundamentale cu privire la originea şi sensul lumii, problematica omului, etc. Trecerea de la această formă la cea de cercetare se explică prin Fuziunea acestora cu alte elemente consolidate în timp. Nu trebuie înţeles prin asta că este suficient doar atât pentru un demers ştiinţific, căci aici trebuie să se adauge şi capacităţile logice care par a avea mai curând un substrat fiziologic decât unul strict psihologic, deşi s-a arătat ce rol are acesta aici.

3.1.2.3.2.2.2. Critica teoriei reflexiviste asupra Nevrozei Obsesionale

 

Asupra Nevrozei Obsesionale şcoala reflexivistă propune două faze prin care aceasta s-ar explica. Prima ar corespunde anxietăţii condiţionate de mediu iar cea de-a doua ar corespunde răspunsului, prin Obsesie sau Ritual în general, ca tendinţă de eliberare de anxietate. Însă o astfel de concepţie pare să fie mai potrivită pentru Fobii, pentru Nevroza Anxioasă sau chiar pentru Psihopatia Traumatică decât pentru cea Obsesională deoarece presupune Anxietatea condiţionată de mediu ca primă fază. A doua fază se dovedeşte a fi inexistentă deoarece presupune Nevroza Anxioasă ca angajându-se în Ritualul Obsesional, ceea ce nu este real. Căci Ritualul său este de evitare ceea ce nu conduce la consolidarea lui datorită mobilităţii fixării simptomului fobic. Pe de altă parte prima fază nu corespunde decât în mică parte Nevrozei Anxioase aşadar, respectiv doar aceleia al cărei debut este dat de Psihopatia Traumatică de formă acută care este condiţionată de mediu prin mijlocirea experienţei traumatice. De aceea Nevroza Anxioasă totuşi îşi deplasează răspunsul fobic către elemente care nu presupun vreo experienţă traumatică dar care sunt percepute că ar putea să o producă chiar dacă este condiţionată de un element traumatic de debut. Această particularitate a deplasării nevrotice ruinează teoria reflexivistă, deoarece se observă că răspunsul nu este condiţionat de stimul, ci dimpotrivă.

3.1.2.3.2.2.3. Formele Nevrozei Obsesionale

 

 

Nevroza Obsesională are trei forme date de particularităţile structurale pe care aceasta le are în funcţie de mediul de dezvoltare genealogică sau de prezenţa unor Psihopatii secundare care o influenţează.

1) Forma Hipocondriacă unde simptomul nevrotic vizează un ritual emoţional cu privire la existenţa unei presupuse boli sau diformităţi. Ssubiectul verifică neîncetat aceste presupuneri iar ritualul de verificare şi analize medicale este trăit jenant, actul de verificare fiind resimţit ca eliberator momentan de tensiune ceea ce conduce la fenomenul de ‘doctor shopping’. Sistemul de clasificare DSM-III-R trece această formă de Nevroză Obsesională în grupul ‘Tulburărilor somatoforme’ la codul 300.70. Această formă pare să fie o Nevroză Anxioasă Dezamorsată de Psihopatia Traumatică şi derivată în cea Obsesională înapoi dar cu reminiscenţe fobice în special în ceea ce priveşte Fobia de Boală care aici există ca Hipocondrie. DSM-III-R o include la codul 300.70 sub numele de ‘Nevroză hipocondriacă’, făcând astfel o distincţie inutilă între ea şi Nevroza Obsesională propriuzisă fapt ce nu este susţinut de o clasificare structurală.

2) Forma Ritualului de Verificare care se manifestă prin eterna verificare a efectuării concrete a unor operaţii sau acţiuni ale căror eşuare poate conduce la efecte traumatice (ca de exemplu, uitarea gazului de la butelie aprins sau neînchiderea uşii seara, etc.). Complexul Traumatic poate fi supraexcitat ca urmare a unui accident de muncă sau de pedeapsă în copilărie cu privire la neefectuarea unei astfel de sarcini. Aici pot intra şi ritualurile ale căror efect traumatic nu se simt la prima vedere dar unde analiza atentă dezvăluie o astfel de perspectivă. Sub codul 300.02 DSM-III-R prezintă ‘Anxietatea generalizată’, care se manifestă prin teama în legătură cu presupuse dezastre sau experienţe traumatice ce pot surveni atât pentru sine cât şi pentru persoane apropiate deşi nu există nici un motiv logic de îngrijorare pentru omul normal. Această tulburare pe care DSM-III-R o vede ca separată de trunchiul nevrozelor poate fi inclusă de asemenea aici.

3) Forma Compulsivă care se manifestă prin invadarea involuntară a gândirii cu gânduri agresive şi jignitoare la adresa unor instituţii şi persoane pe care nevroticul le respectă sau iubeşte. Compulsia este resimţită dureros iar el ar face orice pentru evitarea unei astfel de posibile acţiuni involuntare. Se poate ca subiectului să îi vină în minte compulsii de raţionamente matematice şi filosofice de neîntrerupt, care ocupă mintea subiectului în mod involuntar şi fatalist. Această Tulburare apare codificată la 300.30 în DSM-III-R sub numele de ‘Tulburarea obsesiv-compulsivă’. Însă aceeaşi clasificare dă un alt loc la codul 300.23 pentru ‘Fobia socială’ care se manifestă prin teamă de a acţiona stângaci în momentul în care toţi ochii sunt aţintiţi asupra sa, bâlbâitul în public, tremorul mâinilor, roşitul feţei, etc. Aceste simptome uşoare de formă Obsesional-Compusivă pot avea şi statut distimic din pricina faptului că refularea libidinală nu este atât de puternică încât să producă deplasarea simptomului compulsiv către Compulsia propriuzisă unde transparenţa Complexului Traumatic este clară, ea rămânând la stadiu de Timiditate. Aici se poate vorbi despre angoasa inferiorităţii care se manifestă la adolescent. Dacă totuşi subiectului îi este teamă nu de o astfel de stângăcie, ci de faptul că ar putea acţiona compulsiv prin acestea acte atunci se poate spune că această Tulburare aparţine mai degrabă Nevrozei Obsesionale de formă Compulsivă.

În ‘Introducere în psihanaliză’ Freud analizează forma Compulsivă care se referă la ceea ce aici este inclus la Ritual. Termenul ‘compulsie’ este foarte des folosit în literatura psihiatrică cu sensul de antinomie la comportament şi nu la ritualul care se constituie în forma de mai sus aşa cum îl foloseşte Freud. Termenul în sine vine de la latinescul ‘compulsio’ care înseamnă ‘constrângere’. Fireşte că, într-un fel sau altul, toate simptomele sunt constrângeri însă grupa de Ritual presupune o rezonanţă practică evidentă prin însuşi ritualul comportamental de verificare. De aceea este bine ca urmând exemplul DSM acest termen să se refere doar la această grupă de simptome, adică la cele care nu neapărat îl constrâng pe subiect să se comporte printr-un anumit fel, ci la acelea care îl constrâng să gândească într-un anumit fel. În primele două cazuri subiectul este determinat să acţioneze prin ritual dar nu este constrâns căci constrângerea presupune imposibilitatea de a ieşi de sub sfera de acţiune a sa. Or la Ritual subiectul poate totuşi ieşi, chiar dacă preţul acţiunii sale este angoasa de rigoare. Căci el poate continua să trăiască şi fără să se ducă să verifice ceea ce a verificat deja anterior foarte bine. Însă aici el este realmente forţat să evite anumite locuri şi situaţii de teama de a acţiona într-un anumit fel, ceea ce poate fi realmente periculos pentru el. Prin asta se poate vorbi despre o constrângere în sensul ca atare al termenului.

Compulsia a fost greşit definită ca fiind teama de a da curs unei anumite ‘impulsii’. Cu toate astea nu orice Compulsie se manifestă prin teamă, aceasta fiind nesemnificativă, ci mai curând prin dezgust. Se poate concepe Compulsia ca pe o ‘impulsie’ căreia subiectul nu i se poate opune, spre deosebire de Pulsiuni, care pot fi inhibate sau refulate. Aceste simptome trebuie să se numească Compulsive deoarece subiectul nu le poate face faţă.

Elementul esenţial al oricărei Obsesii Compulsive este reprezentat de conştiinţa intenţionalităţii tulburări, de imposibilitatea de a lupta împotriva acesteia, la fel cum se manifestă şi la Ritual iar ritualul şi evitarea sunt acţiuni care facilitează dispariţia momentană a simptomului.

Faţă de Fobii, Obsesiile sunt mult mai sistematice în ceea ce priveşte acţiunea, în timp ce evitarea fobică este mult mai brută.

3.1.2.3.2.2.4. Diagnostic diferenţial

 

 

 

Nevroza Obsesională trebuie diferenţiată de alte forme de Nevroză, în special de cele Dezamorsate, ţinând de Ticuri sau acţiuni cu conţinuturi ideatice supranaturale, magiciste, cum este cea a bătutului în lemn sau a Ritualurilor Obsesive cu caracter fobic. Se va pune diagnosticul de Nevroză Obsesională atunci când Obsesiile sunt trăite dramatic, când acestea domină întregul tablou simptomatic. În acest caz Ticurile sunt elaborate mult mai incontinent deşi există Ticuri care se aseamănă foarte mult cu simptomele de Ritual. De fapt acestea chiar aici îşi au originea, fiind Dezamorsate prin remanierea genealogică a Memoriei. Diferenţa dintre acestea constă tocmai în lipsa de complexitate a acţiunii Ticului faţă de complexitatea Ritualului Obsesiv. Apoi acţiunile magiciste nu au valoare obsesională deoarece subiectul nu luptă împotriva lor, ci le întreţine. Acestea ţin fie de imitare fie de teoriile magicist-religioase. În ceea ce priveşte Ritualul, pentru a stabili dacă ale aparţin Nevrozei Obsesionale sau celei Anxioase, trebuie observat dacă presupusul obiect fobic are tendinţa spre stereotipizare sau ritualul realizat nu înseamnă decât o şi mai bună protecţie faţă de elementul fobic. Aici este o greşeală frecventă a psihanaliştilor de a crede iniţial că au de a face cu un obsesional sau cu un anxios, pentru ca apoi să observe contrariul. De exemplu, dacă cineva are Fobie de Şoareci şi pune otravă în diferite colţuri ale casei, urmărind în fiecare seară dacă mai este otravă în acele locuri (după ce iniţial şoarecii o mâncaseră) atunci Nevroza este una Anxioasă iar dacă el verifică de mai multe ori pe zi dacă mai este otravă sau dacă nu cumva a uitat să pună (deşi ea este intactă) atunci Nevroza sa va fi una Obsesională.

De asemenea trebuie diferenţiate de comportamentele şi credinţele infantile superstiţioase, care dau act manifestărilor opuse unei dorinţe cu scopul ca dorinţa să se îndeplinească, deoarece ei sunt obişnuiţi cu faptul că exprimarea directă a dorinţelor lor, de multe ori nu se îndeplineşte. Cu alte cuvinte acest act presupus compulsiv nu este decât efectul unui reflex condiţionat de învăţare, după nivelul intelectual specific vârstei, decât ca simptom obsesional.

După cum s-a amintit, simptomele obsesive trebuie diferenţiate de Obsesiile Distimice care survin la orice refulare susţinută care se manifestă la feminitate. Aceste Obsesii, chiar dacă survin sub aspect oarecum compulsiv în câmpul Suprastructurii Psihice totuşi nu fac parte din forma simptomelor Nevrozei Obsesional-Compulsive, mai întâi datorită lipsei lor de intensitate dar pentru care subiectul le elaborează ulterior fără să le dea curs în câmpul comportamental. Apoi simptomul obsesiv distimic trebuie considerat ca lipsit de forţa energetică libidinală pa care o are Nevroza dat fiind faptul că nu are intensitatea atât de mare ca şi cel nevrotic. Drept pentru care aceste simptome nu sunt mijlocite de supraexcitare ci Libidoul se manifestă fie direct fie deplasat către un alt element care devine conţinutul ideatic al Obsesiei. Însă el nu vizează brut subminarea pilonului principal al Filierei Pozitive. În cel de-al treilea rând aceste simptome nu doar că nu aparţin doar Nevrozei Obsesionale, ci tuturor Nevrozelor şi Structurilor Psihopatologice unde sunt implicare acestea.

Simptomele Nevrozei Obsesionale mai trebuie diferenţiate de Obsesiile Traumatice care apar frecvent în Psihopatia Traumatică, în special în forma acută a ei. În acest caz Refularea Libidinală nu joacă nici un rol în energia infiltrată în Obsesii ci aceasta este primită exclusiv de la Complexul Traumatic. Psihopatia Traumatică descarcă energia sa foarte puternică în forma simptomului ca urmare a suspendării Fuziunii în Filiera Pozitivă a anumitor conţinuturi Negative care erau neutralizate în acest fel iniţial debutului Tulburării. Chiar dacă subiectul doreşte să uite situaţia traumatică ce revine oarecum obsesiv în câmpul ecforării mnezice totuşi Obsesia Traumatică are un rol de apărare mai curând decât unul de subminare a sistemului psihic aşa cum se manifestă în Nevroză. Pe de altă parte acesta vizează chiar situaţia traumatică fiind legat de ea pe când simptomul nevrotic vizează o acţiune sau faptă care poate conduce la o situaţie traumatică dar fără ca prin ea însăşi să fie o situaţie traumatică.

3.1.2.3.2.3. Nevroza Anxioasă

Nevroza Anxioasă este datorată compoziţiei dintre cea Obsesională şi Psihopatia Traumatică. Ea se manifestă în special prin Fobii Nevrotice care sunt temeri de multe ori nejustificate faţă de lucruri şi situaţii. Caracterul nevrotic este dat de implicaţia Psihopatiei Distimice şi cea Hiperstenică.

3.1.2.3.2.3.1. Generalităţi

 

 

Psihopatia Distimică este prezentă aici pentru că, din analiza Fobiilor sale, această Nevroză lasă să se vadă proiecţiile unor conţinuturi psihice îmbibate cu Libidoul refulat. Proiecţia unor astfel de conţinuturi este contracarată de Complexul Traumatic ce transpare prin Psihopatia Traumatică ce este în măsură să reediteze conflictele tradiţionale dintre Libido şi normele sociale de comportament. Restrângerea sferei de acţiune a Libidoului de către aceste norme, sub impulsul pedepsei sau a anulării recompenselor face ca obiectele care suferă proiecţia lui să suporte şi proiecţia acestor conţinuturi traumatice catalizate în el. În fapt, după cum se va vedea, obiectele fobice care apar în Nevroza Anxioasă nu pot să fie în nici un fel traumatice şi numai presupunerea unor proiecţii traumatice puternice poate reface acest drum al percepţiei şi proiecţiei fobice. Deci este necesară presupunerea unei Psihopatii Distimice care este în măsură să conducă la acest model inhibitoriu de Structură Psihopatologică după criterii traumatice al Libidoului. Psihopatia Hiperstenică trebuie să se instituie şi ea ca suprasolicitare a acestuia, căci fără ea el rămâne la un nivel scăzut.

Nu este necesar ca Psihopatia Distimică să determine în mod automat şi universal Nevroza. Cu toate că ea este decisivă în cele mai multe cazuri, respectiv în cele cu debut până la 45 de ani, perioadă unde Libidoul este funcţional. Simptomul nevrotic este aşadar în general o supraexcitaţie energetică a Libidoului refulat care se răspândeşte asupra întregului Sistem Psihic iar această excitaţie este cheia înţelegerii sale. Pe lângă un astfel de debut mai poate exista şi debutul datorat Psihopatiei Traumatice care poate conduce la o Nevroză Anxioasă, după cum s-a putut lesne observa în războaie. Deşi, după cum se va vedea, de cele mai multe ori o astfel de Nevroză este trecătoare, înscriindu-se într-o Nevroză Dezamorsată şi reamorsată momentan de experienţa traumatică. Despre ea se va discuta mai jos. Pentru ca Nevroza Anxioasă să se manifeste prin simptomul său caracteristic, este necesar ca structura acestui simptom, respectiv frica de un obiect sau o situaţie externă să se realizeze în forma reflexivă a Complexului Traumatic ca model al Psihopatiei Traumatice care este presupusă ca determinatoare a acestei Nevroze. Însă Complexul Traumatic rareori se opreşte la această formă reflexivă. Fiind incomplet, el deseori evoluează către forma agresivă. Lucrul paradoxal este că Nevroza Anxioasă este necesar să se reconvertească în Nevroză Obsesională, în special în forma Compulsivă a acesteia odată ce intră în activare forma agresivă a Complexului Traumatic. Este evident că Nevroza Anxioasă rareori apare pură la bărbaţi dat fiind specificul feminin al formei reflexive şi cel masculin al celei agresive. Ea se reconverteşte la forma Obsesională, fapt justificat şi de predominanţa la bărbaţi a Nevrozei Obsesionale.

Asemănarea dintre Fobii şi Obsesii a fost observată de mulţi autori. Mai sus s-a făcut o distincţie mai precisă şi nu mai este cazul să se facă o distincţie completă între ele în acest moment. Structurarea unei Nevroze Obsesionale pe o formă animist-feminină şi pe un indice favorabil în ceea ce priveşte Psihopatia Traumatică (adică aceasta să fie latentă sau chiar manifestă) favorizează automat apariţia Nevrozei Anxioase. Masculinitatea, dimpotrivă, permite reconversia obsesională a sa tocmai datorită conversiei agresive specifice a acesteia Psihopatii Traumatice. Faptul că există şi Nevroză Anxioasă la bărbaţi şi cea Obsesională la femei stă în particularităţile de combinare a ale acestor structuri. O distincţie de genul căreia o Fobie este contemporană cu obiectul fobic, în timp ce Obsesia ar fi difuză nu este în măsură dă facă vreo precizare în plus. Căci nu obiectul fobic este acela care determină Fobia (de multe ori acesta poate fi practic incapabil de a produc vreun rău) ci caracterul fobic al său este dat de proiecţia unor conţinuturi psihice preexistente.

3.1.2.3.2.3.2. Diagnostic diferenţial

 

Nevroza Anxioasă trebuie diferenţiată de Psihopatia Traumatică chiar dacă poate fi determinată de aceasta. Fobia Nevrotică va avea ca formă constantă o deplasare sau o generalizare a simptomului (ceea ce îl face mobil) în timp ce Psihopatia Traumatică nu va conduce decât la o intensificare a unei Anxietăţi deja existente. Ea prezintă o Fobie fixă şi absolută faţă de stimulul care va fi declanşat Psihopatia şi nu una mobilă ca în Nevroză. Astfel că întotdeauna Nevroza intensifică energia unei excitaţii traumatice în timp ce Psihopatia Traumatică o transformă nemodificat şi nemediat de vreun conflict psihic datorat unei refulări preexistente. De aceea simptomatologia fobică este egală în intensitate pentru Nevroza Anxioasă cu debut Traumatic iar situaţia traumatică este întotdeauna mai uşoară pentru debutul nevrotic decât pentru Psihopatie. Diferenţierea dintre acestea este foarte importantă mai ales pentru terapia lor, fiind cazuri în care anumite metode de terapie pot da greş sau chiar să producă o înrăutăţire a simptomelor prin faptul că sunt aplicate stereotip principiile lor psihoterapeutice. Astfel că dacă o astfel de Nevroză poate răspunde bine la psihanaliză, ea poate răspunde catastrofal la terapia acţiunii paradoxale, de exemplu.

3.1.2.3.2.3.3. Anxietatea

 

 

 

Anxietatea nu este un fenomen care apare exclusiv în Nevroza Anxioasă căci toate celelalte o au ca acompaniament simptomatic. Acest lucru se datorează în parte incapacităţii Filierei Pozitive de a prelua puternica excitaţie a celei Negative. Or manifestarea brută a acesteia atrage aşadar automat pedeapsa; acest lucru este modelul structural al acesteia. Janet definea Anxietatea ca fiind ‘frică fără obiect’; el o înţelegea astfel ca fiind sinonimă cu Atacul de Panică. Termenul este mult mai larg astăzi pentru că intră sub el şi sfera Fobiilor. De aceea Anxietatea trebuie definită ca simptomul datorat afilierii Complexului Traumatic la anumite proiecţii ale Sistemului Psihic, proiecţii care sunt impregnate cu interese psihice specifice.

Conceptul de ‘caracter nevrotic’, criticat de mulţi autori datorită impreciziei lui se dovedeşte justificat pe deplin în cadrul unei teorii genetice asupra Psihicului. Acest caracter nevrotic nu poate fi despărţit de o astfel de Nevroză ereditară care se poate manifesta prin Anxietate. Există unele teorii care susţin că educaţia din copilărie ar fi decisivă pentru viitoarea Nevroză Anxioasă. Astfel că hiperprotecţia maternă, anxietăţile părinţilor etc., ar conduce la obişnuinţa sau predispoziţia Anxietăţii. Lucrurile stau însă altfel. anxietatea sau hiperprotecţia parentală nu conduce la Anxietate indirect, mijlocit de educaţie, ci chiar direct, genetic. Educaţia (ontogenetică) are un rol ceva mai restrâns cu privire la determinarea unei astfel de ‘caracter nevrotic’ drept pentru care concepţiile infantiliste ale psihologiei freudiene nu sunt valabile. Educaţia în sensul rău al cuvântului, adică chiar lipsa de educaţie, creşterea în mod traumatic a copilului, opusă celei descrise anterior, poate conduce într-adevăr la Anxietate dar nu una nevrotică ci una psihopatic-traumatică. În acest caz relaţia dintre educatori şi viitorul anxios este mai transparentă în ceea ce priveşte stabilirea unei Tulburări Psihice de tip psihopatic decât cea descrisă mai sus pentru explicarea unei Nevroze.

3.1.2.3.2.3.4. Fobiile

 

 

Pentru explicarea Fobiilor Freud face apel la ‘frica de castrare’. Intuiţia lui este valabilă doar parţial, căci ceea ce Freud numeşte Complex de Castrare are un model mai general în Complexul Traumatic. Psihopatia Traumatică este decisivă pentru apariţia Fobiilor, însă ea nu este nici necesară nici suficientă în anumite cazuri căci pe lângă ea trebuie să mai existe şi alte Structuri Psihopatologice. În acest caz Freud a ajuns în situaţia de a explica şi Fetişismul şi Fobia prin acelaşi Complex de Castrare, exact în aceeaşi manieră pe care el i-o reproşa lui Adler în ceea ce priveşte Complexul de Inferioritate. Fetişismul are în Structura lui chiar o Nevroză Dezamorsată. Acest Complex de Castrare presupune o generalizare pripită a două elemente foarte diferite, respectiv excitaţia libidinală şi retracţia fobică, ceea ce face ca acestea să se manifeste total diferit. Fobicul ocoleşte obiectul său în timp ce fetişistul este atras irezistibil de acesta: a reduce aceste predispoziţii comportamentale la acest presupus Complex este un lucru hazardat.

Fobiile sunt particularizări ale Complexului Traumatic prin diferite elemente care îl activează. Din punct de vedere structural Fobiile sunt Iluzii traumatice care şi-au găsit un obiect exterior identic cu reprezentarea mnezică iluzorie sau Obsesii traumatice. În funcţie de entitatea nosologică pe care se dezvoltă, Fobiile se clasifică mai întâi, în cele care aparţin Psihopatiei Traumatice şi care apar exclusiv posttraumatic fixându-se pe obiectul sau situaţia traumatică, cum este cazul cu Fobia de Maşini care apare ca urmare a unui accident rutier sau Fobia care se fixează pe situaţia sau anumite elemente care vor fi dus la acest eveniment. Apoi ele se clasifică în cele ale Psihopatiei Distimice, unde Anxietatea este medie faţă de situaţia sau stimulul traumatic. Diferenţa este că aceste elemente externe ce suferă proiecţia fobică pot fi traumatice dar reacţia este destul de puternică din partea subiectului, mai puternică faţă de cea a omului normal. De asemenea trebuie spus că nu există o fixare preferenţială pentru un obiect sau altul, aşa cum există la celelalte genuri de Fobii. Fobiile Nevrozei Anxioase au particularitatea mobilităţii sau universalităţii obiectului fobic. Intensitatea lor este cea mai puternică deoarece Atacurile de Panică survin în mod necesar. Fobiile Anxioase se deosebesc de cele Traumatice prin faptul că sunt mobile, adică nu se reduc la un singur obiect cu statut fix şi nu prezintă traumatism inductoriu anterior aşa cum acestea prezintă. Fobiile Nevrozei Dezamorsate nu prezintă mobilitate obiectuală dar pot prezenta Atac de Panică atunci când subiectul intră în contact cu obiectul fobic. Diferenţa faţă de cele Anxioase constă în fixitatea obiectului fobic iar faţă de cele traumatice este aceea că nu prezintă un debut traumatic.

3.1.2.3.2.3.5. Tipuri de Fobii Anxioase

 

 

Fobiile au fost descrise într-un mod vecin cu scrupulozitatea anancastă. Ele au fost clasificate în tot felul de genuri şi categorii şi s-au descris aproape toate felurile de obiecte şi situaţii fobice, ceea ce este o muncă inutilă. Apoi distincţia operată mai sus trebuie să conducă la renunţarea descrierii cu nemiluita a tuturor Fobiilor din lume, pentru ca apoi să fie clasificate într-un fel. Trebuie să se ia în considerare doar acelea care sunt Fobii Nevrotice Anxioase şi apoi să se vadă ceea ce este specific pentru acestea.

În literatura de specialitate Fobia este de multe ori greşit înţeleasă ca fiind reacţia de evitare pur şi simplu. De fapt evitarea este doar o consecinţă a Fobiei, căci ea este de fapt Anxietate. O altă eroare constă în reducerea noţiunii de ‘fobie’ la ceea ce aici este numit Fobii Simple, adică teama de un element distinct (obiect, animal, situaţie, etc.). După cum se va vedea, astfel de Fobii au ca bază structurală chiar Fobiile Complexe, ceea ce corespunde Atacului de Panică. Anumite Fobii Simple au o structură nevrotică comună cu cea a căreia produce Atacul de Panică dar această structură poate fi dezamorsată genealogic, astfel că intensitatea Anxietăţii Fobiei nu mai atinge nivelul Atacului de Panică. Însă dacă Fobiile Simple pot deriva în Atacuri de Panică, este normal ca Atacurile de Panică să fie considerate drept Fobii Complexe deoarece acestea au şi ele obiectele lor de referinţă ce produc Anxietatea fobică. Dar că aceste obiecte sunt mult mai discrete decât cele Simple, care pot intensifica în mod clar obiectul fobic, acest lucru poate fi spus doar prin investigaţia psihanalitică.

Fobiile Simple care pot apărea în Nevroza Anxioasă sunt acelea specifice, adică acelea care pot identifica în mod clar obiectul fobic; subiectului îi este o frică teribilă de un anumit lucru sau situaţie pentru că, crede el, acestea îl pot vătăma. O Nevroză se caracterizează prin acea epidemiologie mnezică internă a excitaţiei energetice şi de aceea Fobia Simplă a Nevrozei Anxioase este întotdeauna mobilă, adică ea se mută de la un obiect la altul la fel cum prin sugestia hipnotică a încetării simptomului nevrotic, subiectul renunţă la acesta dar începe altul. La fel şi nevroticul poate fi convins de anturaj de inofensivitatea obiectului lui fobic dar el va inventa noi şi noi fobii. Până la urmă şi el se plictiseşte sau nu se mai poate ţine după el cu demonstratul de noi şi noi cazuri şi acţiunea de convingere de caracterul inofensiv al obiectelor alese pentru proiecţia fobică poate deveni inutilă.

Freud vorbea în ‘Introducere în psihanaliză’ despre ‘angoasa de aşteptare’ pe care o include alături de toate Fobiile în cadrul aşanumitei ‘isterii de angoasă’. Fireşte că el dă o altă conotaţie termenului ‘isterie’ aici. Însă nu este foarte clar în ceea ce priveşte ‘aşteptarea’. El tindea să includă aici şi forma de Ritual de Verificare a Nevrozei Obsesionale căci această ‘isterie de angoasă’ de care el vorbea se manifestă prin Pesimism, prin proiecţia în realitate a elementelor negative, catastrofice. Fireşte că dacă subiectul dezvoltă un Atac de Panică, adică o anxietate extremă, fără a preciza obiectul fricii dar şi presupunând că ceva grav se va întâmpla, atunci se poate vorbi despre Fobia Nespecifică. Însă dacă subiectul poate specifica ce anume s-ar putea întâmpla, respectiv că ar fi putut uita gazele aprinse sau că fiul s-ar putea prăbuşi cu avionul, aceste aparente Fobii sunt de fapt Obsesii.

Diferenţa dintre Fobiile Simple şi cele Complexe se poate face şi ca urmare a intensităţii energetice cu care acestea sunt acompaniate, ceea ce face ca obiectul fobic să nu mai poată fi identificat. Dimpotrivă, Fobiile anevrotice sunt toate specifice la fel ca şi cele Mobile din cadrul celor Nevrotice. Reacţia anxioasă foarte puternică este de fapt reacţia fobică a unui germen obsesional-compulsiv faţă de diferite elemente şi lucruri, cum sunt statul la coadă, aşteptatul în general, podurile etc. La o analiză atentă rolul Refulării şi a rezistenţei Libidoului la refulare transpare foarte clar în astfel de situaţii. De exemplu Atacul de Panică survenit pe un pod se datorează asocierii podului cu sexualitatea, anume trecerea de pe un mal pe altul al podului înseamnă unirea a două tărâmuri despărţite de apă. De asemenea picioarele despărţite ale podului printre care trece apa, poate reprezenta însăşi coitul, cu lichidul seminal etc. La fel se poate spune şi despre declanşarea acestor Atacuri în intersecţii, care înseamnă unire, străbatere. Statul la rând la cumpărături în acest caz poate favoriza compulsii de Frotaj. Acestea sunt date speciale ce pot fi mai bine studiate în particular.

Agorafobia este teama de spaţii largi deschise, nepopulate, unde subiectul poate ajunge la un moment dat. Ea poate fi şi o Fobie Dezamorsată în special dacă există o anumită doză de staticism în ea. Intensitatea Anxietăţii poate fi decisivă pentru încadrarea ei într-una dintre aceste categorii.

DSM-III-R stabileşte pentru Agorafobie trei stadii de intensitate a acesteia, la care se adaugă încă două. 1) Uşoară, unde agorafobicul poate să iasă singur în oraş dar cu disconfort, drept pentru care preferă să fie însoţit; 2) Moderată, unde agorafobicul poate să meargă singur în oraş dar numai o perioadă scurtă de timp, după care trebuie însoţit neapărat; 3) Severă, unde agorafobicul nu poate să iasă neînsoţit din casă. La o analiză atentă se poate observa că primele două stadii şi o parte din cel de-al treilea aparţin Fobiilor Traumatice sau Distimice eventual. Agorafobia Nevrotică se manifestă prin anxietate puternică chiar şi în cazul însoţirii iar de cele mai multe ori acesta nu părăseşte casa în nici un caz. Prima dintre cele două forme care se mai poate adăuga aici este cea a ‘Fobiei Sociale’ codificată la 300.23 în DSM-III-R şi care aparţine mai degrabă Nevrozei Obsesionale, după cum s-a spus. Cealaltă este cea a ‘Agorafobiei fără atac de panică’. DSM-III-R tinde să confunde Agorafobia, care este teama pentru spaţii largi deschise şi de obicei singuratice, cu Sociofobia, care este teama de a părăsi propria locuinţă. Sociofobia, ca teamă puternică faţă de necunoscuţi şi locuri necunoscute ar fi cel mai simplu de explicat prin opusul ei, respectiv prin Voaiorism, Exibiţionism sau Frotaj care sunt Tulburări Libidinale ce se manifestă tocmi prin exacerbarea relaţiilor sociale în domeniul erotic şi în care satisfacţia libidinală este posibilă tocmai prin aceste experienţe. Tocmai de aceea se poate spune că Sociofobia este o Fobie Nevrotică dată de Pulsiunile libidinale orientate extern.

Aceeaşi clasificare are la codul 300.22 ‘Agorafobia fără atac de panică’, Tulburare care se manifestă ca urmare a unei mixtiuni între Sociofobie şi Hipocondria din Nevroza Obsesională. Legătura dintre Nevroza Obsesională şi cea Anxioasă se poate foarte bine observa prin existenţa Fobiilor Hipocondriace care se caracterizează prin teama în legătură cu proasta funcţionare corpului sau cu posibilitatea acestuia de a avea accidente vasculare, cerebrale, etc. Subiectului îi este teamă de a nu leşina sau de a nu înnebuni; uneori i se pare că inima i-a încetat să mai bată sau dimpotrivă, că bate prea tare, ceea ce ar putea duce la infarct.

Claustrofobia, dacă se manifestă cu Atac de Panică poate fi şi ea inclusă aici. Este teama de spaţii închise şi se manifestă în special atunci când subiectul nu este însoţit. Melanie Klein spune despre ea că ar fi datorată aşanumitului Mecanism de Apărare numit Identificare Proiectivă, după care subiectul are Fantasma prizonieratului în corpul matern. Fireşte că aici poate fi adus în prin plan şi nuanţa Neurastenică a angoasei închisorii.

3.1.2.3.2.4. Nevroza Isterică

Este Nevroza unde elementele isterice predomină în faţa celorlalte. Ca în oricare altă Nevroză şi aici se pot regăsi elemente specifice celorlalte. Această predominanţă se datorează faptului că Structura Psihopatologică secundară a Nevrozei este Psihopatia Isterică.

3.1.2.3.4.1. Generalităţi

Dacă în Psihopatia Isterică opţiunea dintre Complexul Don Juan şi cel Oedip era în măsură să tindă spre neutralizarea acestor tendinţe contradictorii prin reacţia contradictorie ea însăşi, dramatismul unei astfel de situaţii este cu atât mai mare cu cât la o asemenea predispoziţie se adaugă Refularea. Epuizarea şi a ultimilor rezerve de compensare, a celor mai ascunse Pulsiuni umane, ca Orgoliul sau Agresivitatea, dublate de cererea disperată de ajutor sau de dorinţa de a fi iubit, fac din Nevroza Isterică una dintre cele mai complexe şi mai teribile Tulburări Psihice. Discrepanţa dintre Valoarea de Inhibiţie şi cea de Neutralizare este dată tocmai datorită cercului vicios în care Structura Psihopatologică isterică se cramponează. Creşterea artificială a Valorii de Neutralizare a Suprastructurii Isterice prin suprasolicitarea Complexului Don Juan şi apoi prin la fel de artificiala lui iluzie de neutralizare în forma copilăriei (tributară atenţiei exagerate acordată de părinţi), face din comportamentul isteric singurul în stare să conducă la acoperirea tuturor acestor găuri energetice ale sale. Iluzia unei neutralizări absolute, superioare, prin intermediul actelor donjuanice, iluzia mistică a mentalităţii proletaroide cu privire la prinţul salvator, conduce pe acesta la refuzul altor forme de neutralizare normale, cum ar fi încadrarea în activităţi sociale, de comunicare cu semenii. Acţiunea pregnantă a Complexului Tabu conduce la un sentiment ambivalent de inferioritate dar şi de superioritate. Activităţile intelectuale sunt şi ele limitate tocmai datorită specializării afective a istericului.

Kretschmer şi Jaspers au negat posibilitatea de existenţă a unei astfel de structuri isterice în cadrul acesteia deoarece au observat că nu toţi nevroticii isterici au manifestări psihopatic-isterice. Observaţia este deficitară deoarece vine pe fondul neînţelegerii structurale ale acesteia ci pe înţelegerea exclusiv semiologică. Modurile de compensare fuzională şi elementele specifice ale sale, începând de la cochetăria excesivă şi terminând cu ieşirile explozive, fac ca simptomele să nu fie utile atunci când nu sunt analizate suficient. Fireşte că atunci când nu este înţeleasă esenţa Psihopatiei Isterice (exacerbarea Complexului Don Juan, suprapotenţarea trăsăturilor infantile, demonstrativitatea şi ostentativitatea etc.) nu există nici o şansă de a şti ce este aceea o Psihopatie Isterică, cu atât mai puţin de a spune ce rost are ea în această Nevroză.

Ceea ce trebuie observat la Nevroza Isterică nu trebuie să se constituie în simptomele brute ale Psihopatiei Isterice, înţelese mot-a-mot ci în structurile acestora. Ce frapează din primul moment la această Nevroză este simularea psihoabisală, prin care subiectul imită fie o boală fie anumite disfuncţii organice. Această simulare îşi are originea tocmai în simularea psihopatică a fixării obiectului erotic pe care subiectul nu o recunoaşte pentru că îşi doreşte un halo tabu al imponderabilităţii existenţiale cu rezonanţă narcisică. Subiectul îşi doreşte umplerea bateriilor narcisice cu seducţia donjuanică iar simularea superiorităţii sale este semnul aruncării acestor harpoane afective către membrii anturajului. Acesta este fundamentul simulării nevrotice în acest caz însă subiectul nu mai recurge la această structură comportamentală pentru a câştiga satisfacţie în principal ci mai ales pentru a se apăra de vinile nevrotice care reies ca urmare a caracterului nevrotic. Subiectul se refugiază în boală tocmai pentru a scăpa de pedeapsa pe care el şi-o imaginează că ar merita-o. În felul acesta el comite o decădere, o umilire a narcisismului Psihopatiei Isterice; din vânătoare de inimi aceasta ajunge cerşitoare de milă din partea anturajului.

Pe lângă această Psihopatie Isterică ce constituie forma finală a Nevrozei Isterice se mai poate observa prezenţa Psihopatiei Distimice. Declanşarea acesteia se face fie printr-o Psihopatie Traumatică, fie prin inhibiţie libidinală fie prin alte elemente particulare care conduc la anularea compensărilor neutralitice anterioare. Fireşte şi aici, ca şi în cazul Nevrozei în general Refularea joacă un rol hotărâtor. Nevroza Isterică constituie apogeul intensităţii nevrotice iar simptomele sale sunt cele mai puternice simptome nevrotice. Intensitatea dramatică a lor este dată principial de conflictul dintre Libido şi restul de Complexe ale Suprastructurii Psihice. Posibilitatea insatisfacerii libidinale în cazul etiologiei Nevrozei Isterice este dată de faptul că schimbarea bruscă a mediului proletaroid cu cel aristocratoid face ca fuziunile de tip proletaroid pe care Suprastructura Psihică genealogică le va fi exersat genealogic să nu mai fie viabile într-un astfel de mediu. Munca fizică specifică mediului proletaroid de exemplu, care constituie obiectul strangulării energetice se dovedeşte inexistentă în noul mediu ba chir subapreciată, considerată înjositoare. Dacă aici se adaugă şi viaţa de colivie pe care un astfel de subiect o adoptă cu interesul de imitare cât mai fidelă a unei tradiţii inexistente spectrul nevrotic se completează. Cultura pe care el încearcă să o imite are rolul de a-i proteja statutul de parvenit social pe care îl resimte tocmai datorită schimbării bruşte de mediu. O astfel de cultură a elitelor sociale pe care încearcă să le imite îi este în bună parte străină iar regulile de convieţuire şi manierele elegante pe care le adoptă artificial par a i se vor fi impus cu forţa, fiind neasimilate spiritual. Toate acestea au un efect ‘conversiv’ asupra structurii generale a Aparatului Psihic tocmai pentru încercarea disperată a nevroticului isteric de a se identifica cu o lume situată într-un registru social superior.

Conotaţia somatoformă a simptomelor Nevrozei Isterice are la bază această structură refulatoare care presupune această conformare artificială la un anumit set de norme. După aceste norme moralitatea este propusă drept criteriu de departajare valorică sub masca principialităţi sau divinităţii; inhibiţia perpetuă frizează autohipnoza care este un refugiu eminamente isteric.

În primele teorii Freud extinde termenul ‘isterie’ la tot ceea ce aici este recunoscut drept Nevroză, respectiv şi la cea Obsesională sau Anxioasă. El vorbeşte despre ‘isteria de conversiune’ care se suprapune peste Nevroza Isterică şi de cea ‘de angoasă’ care se suprapune peste cea Anxioasă dar şi peste Marea Criză Isterică.

Ultimele ediţii ICD şi DSM au renunţat la termenul ‘isterie’ datorită conotaţiilor peiorative din limbajul profan. DSM-III-R foloseşte în loc termenul ‘histrionic’ iar Nevroza Isterică este împărţită în două capitole, respectiv în ‘Tulburări de conversie’ şi ‘Tulburări disociative’. Fireşte că pentru înţelegerea simptomatologică a claselor de Tulburări o terminologie cât mai clară este absolut necesară. Aceasta nu trebuie să fie confundată şi interpretată cu nuanţele peiorative din limbajul profan. În fond logica DSM şi ICD constă tocmai în interesul de a unifica limbajul psihiatric. Însă odată cu înţelegerea structurală a Tulburărilor Psihice terminologia trece în plan secund deoarece unificarea limbajului psihiatric se poate face la nivel conceptual prin definirea simplă şi comodă a Tulburării în cauză. Chiar dacă înlocuirea termenului ‘isterie’ ar fi un lucru de dorit pentru o cât mai mare claritate, deci şi una terminologică, se pare că nu există un alt termen care să indice punctele comune ale Psihopatiei Isterice şi formele clinice ale Nevrozei Isterice. Dealtfel, în mai multe ştiinţe, în special în cele sociale, profanarea termenilor pare a fi un lucru obişnuit şi totuşi acestea continuă să îi folosească. Dacă înlocuirea termenului acesta are un avantaj pe de o parte, totuşi pe de alta are un dezavantaj dublu deoarece va fi anulat legăturile structurale dintre ceea ce se numeşte ‘histrionic’, ‘disociativ’ şi ‘conversiv’.

3.1.2.3.2.4.2. Conversia Somatică a simptomului nevrotic isteric

 

 

În Structura Psihopatologică a Nevrozei Isterice se poate găsi o formă ploretaroidă de morală. Un astfel de sistem moral nu vizează o moralitate lejeră de genul celei aristocratoide, care se comportă dezinvolt deoarece nu are motive să fie încordată, majoritatea inhibiţiilor fiind satisfăcute ulterior. Moralitatea proletaroidă vizează autofrustrarea, inhibiţia internă pentru un comportament moral, o suprarefulare care nu se reduce la simpla evitare şi fuziune energetică şi structurală. Acesteia i se adaugă elemente de autohipnoză iar conversia simptomului psihic în plan somatic se impune prin acest ciudat mecanism. Astfel că Nevroza Isterică recurge la o soluţie la care cea Obsesională nu poate recurge şi anume la sugestionabilitatea foarte mare pe care ea se sprijină. Freud a arătat foarte clar că formele conversive au caracter autohipnotic. Fundamentul lor constă în concepţiile populare despre boală. Astfel că Sincopele Isterice, caracterizate prin pierderea pentru o anumită perioadă de timp a conştiinţei-de-sine arată în ce fel carapacea autohipnotică poate funcţiona aici.

Ceea ce este mai greu de explicat constă în forma ulterioară pe care Conversia Somatică o ia. Aceasta se poate manifesta în diferite forme de boală iar alegerea unei forme mai degrabă decât a alteia constă în particularităţi de anturaj. Se cunoaşte faptul că subiectul poate prelua forma unei boli din anturaj, în special atunci când acesta este restrâns la membrii apropiaţi ai familiei. Subiectul reacţionează astfel ca urmare a invidiei pe atenţia pe care membrii familiei i-o acordă celui suferind, rivalizând astfel cu el. Aşa cum există o formă de ideaţie paranoică sau Delir, indus(ă), la fel există şi o Tulburare Somatică indusă. Apoi există fireşte şi alt gen de particularităţi, de predispoziţie ereditară pentru cunoaşterea anumitor tipuri de boli, de experienţele infantile etc.

Forma conversivă a fost observată de mulţi autori iar acest ciudat fenomen al conversiei a rămas un mister până astăzi. Freud a fost primul teoretician care a observat acest lucru şi cam singurul teoretician care propune o teorie cât de cât viabilă pentru acesta, anume cea a refulării somatice chiar dacă ea suferă de insuficienţă. Aceasta este aceea că nu se poate explica cum se face că o refulare conduce la simptome obsesive iar alta la simptome conversive. Refularea există şi de o parte şi de alta dar numai într-un caz există fenomenul conversiv. Freud a propus o schemă de diferenţiere dar, după cum s-a văzut mai sus, ea nu rezistă analizei atente. Această enigmă îşi are soluţia chiar în Refularea însăşi, adică în scopul său tabuist. Refularea libidinală este doar un mod de tabuizare pe lângă tabuizarea estetică sau cea a regimului alimentar care este în măsură să păstreze graţia formelor corporale. După cum se va vedea se poate vorbi şi despre o refulare alimentară. La Depresii se va putea vedea că în Anorexie intră cele două modele de reglare, mai întâi Refularea distimică şi apoi autoreglarea prin înfometare după modelul regimului alimentar. În acest caz Structura Isterică este decisivă pentru simulare. Predominanţa Refulării Libidinale face ca aceasta să se deplaseze şi ea după deplasare epidemiologic-mnezică a simptomului nevrotic însuşi. De exemplu vederea unui anumit lucru ce atrage proiecţii ale Libidoului refulat poate conduce în condiţiile Nevrozei Isterice la Cecitate somatică pentru că Refularea se va fi extins până la ochiul însuşi. În acest caz Tulburarea nu poate avea aspect anorectic, prin exacerbarea regimului alimentar. Dimpotrivă, Refularea este aceea care trebuie instituită cât mi rapid posibil iar prioritatea ei faţă de tabuizarea estetică face ca regimul alimentar anorectic să nu se mai instituie, fiind ineficient. În acest caz toată atenţia trebuie să fie concentrată asupra Libidoului. Prezenţa unei nuanţe anorectice este dată tocmai de conversia Refulării asupra unei părţi a corpului, paralizând-o sau determinându-i anumite elemente de acest gen.

Conceptul de ‘conversie somatică’ nu trebuie confundat cu cel de ‘tulburare somatică cu origine psihică’. Ideea Conversiei Somatice pe care a dezvoltat-o Freud a fost preluată de Alexander cu care a pus bazele medicinii psihosomatice. Însă el nu a preluat decât transmiterea conversivă a simptomului psihic dar nu şi principiul acesteia aşa cum apare în Nevroza Isterică. La ora actuală mulţi autori confundă cele două fenomene. K. Schneider a extins conceptul de ‘conversie isterică’ nu doar la acest simptom al Nevrozei Isterice ci la întregul spectru care intră în Tulburările Psihosomatice (condiţionate psihogen) pe care le-a reunit sub conceptul de ‘isterie’. Însă lucrurile trebuie clarificate şi înţelese în funcţie de particularităţile fiecăruia. Dacă fenomenul vizează doar aspectul funcţional al subsistemului somatic în cauză atunci este vorba despre Nevroză Isterică. Dacă dimpotrivă, acesta vizează şi pe cel structural, atunci este vorba despre Tulburare Psihosomatică. Legătura dintre ele există fireşte, căci aceste Tulburări se formează în special pe fondul Psihopatiei Neurastenice, pe Stres, care este o structură compozită ce intră în Nevroze. Însă în cazul Tulburărilor Psihosomatice organismul este realmente bolnav iar asta se datorează hipersecreţiilor umorale sau funcţionării diferite ale anumitor organe ceea ce afectează altele. Dimpotrivă, în Conversia Isterică în plan somatic a simpotomului isteric organismul nu este bolnav ci boala este doar simulată psihoabisal. Pe de altă parte, presupunând o evoluţie constantă a medicinii şi presupunând că toate bolile somatice necauzate extern până al urmă ar avea un substrat psihogen care le facilitează apariţia, ipoteză demonstrată doar teoretic, extinderea conceptului de ‘isterie’ şi în această zonă, după principiul condiţionării psihice, tot ar rămâne una absurdă.

La polul opus se află ignoranţa instituţiilor psihiatrice din fostele ţări comuniste în materie de psihologie abisală, care face ca exact ceea ce este mai clar şi mai valoros în teoriile freudiene să fie ignorat. Astfel că celebrele concluzii freudiene asupra Nevrozei Isterice au rămas fără ecou. Astfel că o anumită formă de tulburare conversivă, care are însă şi un oarecare fond somatic este numită ‘spasmofilie’ sau ‘tetanie’; autorităţile psihiatrice din aceast spaţiu politic au dezvoltat o mare nedumerire pentru faptul că în Occident ‘spasmofilia este necunoscută’. Asemenea studiilor asupra Isteriei, acestea caută cu caducitate cauze somatice pentru explicarea acestei Tulburări, la un secol de la apariţia psihologiei abisale. Culmea ironiei constă în ‘descoperirea’ tratamentului pentru această ‘spasmofilie’, anume prin injectarea bromurii de calciu intravenos, substanţă recunoscută prin acţiunea de scădere a Libidoului.

3.1.2.3.2.4.3. Forme ale Nevrozei Isterice

 

După cum s-a spus mai sus Nevroza Isterică poate imita mai multe boli iar în funcţie de acestea apare şi simptomul final al său. Marea Criză Isterică se manifestă prin paroxism afectiv, eventual leşinuri, prin imitarea convulsiilor epileptice, imitarea naşterii etc. poate fi considerată ca fiind corespondentul Isteric al Atacului de Panică din Nevroza Anxioasă. Teatralismul Psihopatiei Isterice care constituie baza acesteia este prelucrată nevrotic în manieră specifică. Refularea face ca această bază să sufere schimbări în legătură cu raportarea la realitate. Asemenea Atacului de Panică, Marea Criză Isterică survine în condiţii similare acestuia, prin proiecţia Libidoului impregnat traumatic. Acestea pot fi situaţii şi lucruri care se armonizează cu ecuaţia nevrotică a refulării, respectiv spectrul de consecinţe traumatice referitor la satisfacerea acestuia aşa cum ele sunt imaginate de subiect. Toate se raportează la pedeapsa care îi urmează unei astfel de neutralizări pe care nevroticul o percepe asociată ei. Asemenea Atacului de Panică, aceasta este exacerbarea, extroiecţia unei tensiuni acumulate de inhibiţia implicată de Refulare. Atunci când această tensiune devine atât de puternică încât Sistemul Psihodinamic să nu îi mai facă faţă, o astfel de ieşire se impune de la sine cu orice preţ. Pentru manifestarea acestei tensiuni, Nevroza Isterică face apel la teatralismul Psihopatiei Isterice legat de nerecunoaşterea fixaţiei donjuanice de obiect erotic. Această teatralitate organizată de straturile profunde ale Memoriei implică nerecunoaşterea crizei, amnezia ei. În timpul crizei nevroticul îşi spală interiorul, îşi ‘curăţă hornul’ la un nivel superior, aşa cum foarte expresiv exprima prima nevrotică tratată oficial de psihanaliză.

Mica Criză Isterică, a fost numită aşa de către Charcot la fel ca şi Marea Criză Isterică. Numele său arată că este opusă acesteia. Simptomatologia este mai redusă în intensitate, având caracter demonstrativ evident. Apar Transpiraţii Palpitaţii, Dispneea, senzaţiile de ‘nod în gât’, Pareze parţiale etc. Amnezia Isterică are aceeaşi semnificaţie pe care aceasta o are în hipnoză. După cum s-a amintit mai sus Isteria Nevrotică este în general o autohipnoză, după cum remarca Babinski. Legătura dintre acestea este Complexul Matern care în Isterie este foarte solicitat în timp ce în hipnoză cel care hipnotizează îl suprasolicită. Aceasta ţine de refuzul istericului de a accepta anumite lucruri, refularea nevrotică făcând ca Filiera Pozitivă să fie din ce în ce mai solicitată, retrăgându-se mereu din faţa asociaţiilor ce trimit la cea Negativă. În şedinţa de hipnoză hipnotizatorul îi poate comanda subiectului să nu îşi amintească despre ceea ce acesta i-a cerut în timpul şedinţei iar acesta ‘uită’ tocmai pentru a se suprapune peste modelul pe care hipnotizatorul îl determină. La fel şi Amnezia Isterică ‘uită’ anumite lucruri tocmai pentru a se suprapune peste un model construit anterior prin educaţie. Pe lângă Refularea pe care o operează Filiera Pozitivă din structura originară a Nevrozei în cea Isterică se adaugă şi simularea psihoabisală care determină această ciudată capacitate de a uita în care sunt prinse evenimente şi perioade întregi. Refularea este iniţiată de Psihopatia Distimică deci Memoria nu mai funcţionează într-o anumită parte a ei. Nevroticul isteric încearcă să scoată din memorie reţele mnezice întregi prin care se produce epidemiologia mnezică a simptomului după cum cineva care doreşte să facă o reparaţie unui obiect stricat scoate din el tot ceea ce este deficitar.

Acestea sunt cele mai importante simptome ale Nevrozei Isterice. Pe lângă ele mai există multe altele, legate de Paralizii psihogene ale membrelor, disfuncţionalităţi ale analizatorilor şi tot felul de presupuse boli şi afecţiuni pe care nevroticul le simulează care se suprapun peste acelaşi model analizat până acum.

3.1.2.3.2.4.4. Diagnostic diferenţial

 

Conversia Somatică trebuie diferenţiată mai întâi de bolile propriuzise care uneori pot exista într-adevăr. De aceea trebuie mai întâi făcută o atentă examinare organică a subiectului. De asemenea Nevroza isterică trebuie diferenţiată de forma Hipocondriacă a Nevrozei Obsesionale unde subiectul nu ştie sigur dacă ar avea o astfel de boală, ci doar o bănuieşte. Însă de aceea el nu se implică în imitarea ei în mod ostentativ ca în cea Isterică ci o spune doar la doctor eventual. Mult mai greu se poate face diferenţierea acestei de Algiile Nevrozei Obsesionale Dezamorsate de formă Hipocondriacă unde subiectul are tot felul de dureri şi senzaţii de disconfort corporal iar analiza medicală nu arată vreo neregulă somatică. Diferenţa dintre aceste două entităţi nosologice constă în faptul că subiectul nu cere în mod spectaculos ajutorul celorlalţi în legătură cu problema lui aşa cum se întâmplă aici. Pe de altă parte el nu simulează psihoabisal nişte semne evidente ale uni boli deşi durerile acestea tot simulate sunt. Dar simularea aceasta este mult mai profundă şi are caracter de teamă obsesivă faţă de eventuala lui boală, în contrast cu indiferenţa plăcută a istericului faţă de boala sa. De asemenea istericul simulează nişte simptome extrem de spectaculoase, pe când în celălalt caz ele sunt extrem de discrete.

 

www.000webhost.com