puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

3.2.1.1.3. Metodele de psihanaliză parţială

Acest grup de metode terapeutice se poate numi psihanaliză parţială deoarece insistă pe acelaşi principiu al abreacţiei, al dezamorsării Psihopatiei Distimice. Diferenţa de psihanaliză este aceea că aceste metode nu se străduiesc să abordeze exhaustiv Suprastructura Psihică, nu o analizează în profunzime ci doar parţial. Aceste metode sunt identice cu psihanaliza în ceea ce priveşte asociaţia de idei iar metoda asociaţiei libere după care subiectul este invitat să spună tot ceea ce îi trece prin minte fără a judeca critic gândurile sale, aşa cum apare în psihanaliza propriuzisă, se aplică şi aici într-un fel sau altul. Lipsa de intervenţie aprehendativă face ca subiectul să nu fie atât de liber iar terapeutul are de multe ori un rol pasiv. Nucleul tensiunii psihice nu este astfel atins de asociaţiile libere. Simpla expunere de gânduri în acest fel poate avea efect psihoterapeutic. Subiectul se poate înţelege mai bine astfel deoarece este stimulat de prezenţa psihoterapeutului şi nu trebuie să mimeze superioritatea sau să intre în competiţie cu ceilalţi aşa cum se întâmplă în viaţa civilă. Tendinţa de imitare a unor comportamente şi a unor sentimente neautentice Suprastructurii Psihice a lor îi face pe unii subiecţi să nu fie împăcaţi cu ei înşişi. Reminiscenţele proletaroide ale autostigmatizării ale educaţiei sălbatice cu incapacitatea de acceptare a naturalului uman sunt aici evidente. Acest fapt are oarecum o nuanţă distimică deoarece Comportamentul este înăbuşit de această mască. În acest caz psihoterapeutul trebuie să caute să îl determine pe interlocutor să se cunoască să se descopere, să se accepte pe sine şi în acest fel să se descotorosească de faţada formală care îi blochează autenticitatea. Logoterapia lui Frankl sau gestaltterapia lui Pearls realizează acest fapt, de exemplu.

Majoritatea autorilor de psihanaliză parţială au practicat mai întâi psihanaliza dar cam fără folos, din păcate. Ei au pus acest lucru pe baza faptului că psihanaliza ar fi o tehnică absurdă, inoperantă. În anumite cazuri, după cum s-a arătat mai sus, acest lucru este adevărat dar de multe ori ei înşişi au fost nişte psihanalişti slabi. Punctul de reper pentru unii dintre teoreticienii acestor metode este profunda lor ignoranţă asupra psihanalizei teoretice şi a psihologiei abisale. Acestea sunt înţelese doar formal în acest caz. Inexistenţa unor teorii clare de psihologie abisală a făcut ca psihanaliştii înşişi să fie miraţi de minima lor schimbare a mentalităţii. Pe de altă parte, Nevroza s-a retras din ce în ce mai mult din spectacolul medical iar experienţa psihanalitică sa văzut limitată la norocul de a întâlni efectiv astfel de cazuri unde psihanaliza îşi găseşte cea mai concretă şi mai virtuoasă aplicare. O astfel de experienţă a fost anulată în cazul practicienilor tineri iar dacă aceştia nu aveau suficientă răbdare şi pricepere pentru a pătrunde adânc în profunzimile Psihicului atunci nu aveau decât să îşi adapteze metoda la ceva mai concret pentru interesul şi pentru priceperea lor. Ei au trebuit să îşi adapteze metoda la o anumită particularitate a Tulburărilor Psihice căci Nevrozele, pe lângă faptul că deveniseră din ce în ce mai rare în cabinetele de psihoterapie, erau mai mult prezente în spitalele de psihiatrie unde li se asigura rapid un tratament farmacologic. Aceşti autori nu au cunoscut lupta eroică dusă de Breuer sau Freud împotriva simptomelor nevrotice atunci când medicina rămânea perplexă la simptomele de Conversie Isterică. De aceea, în momentele în care aceste metode s-au consolidat, la psihanalist veneau alte Tulburări Psihice decât Nevroza.

Dat fiind faptul că nu oricine îşi poate permite costul ridicat al unei cure psihanalitice este evident că aceasta nu se poate aplica în aceste cazuri iar o metodă mai rapidă şi mai ieftină, a cărei rezultate să fie mai modeste este preferabilă absenţei oricărui tratament. De aceea aceste metode îşi merită pe deplin numele de ‘psihoterapie’. S-ar putea spune chiar că psihanaliza ar fi contraindicată în unele cazuri nu neapărat pentru că nu ar da rezultatele care se aşteaptă de la ea ci tocmai pentru că ar da rezultate prea bune pentru cât poate interlocutorul să se accepte. De exemplu, a curăţi de conflicte un ins care este implicat adânc în procesul economic, a-l face din muncitor un filosof aşa cum îşi doresc unii filosofi cu tendinţe de misionari este de rău augur nu numai pentru faptul că sistemul economic s-ar relaxa prematur dar şi pentru filosoful însuşi ale cărui resurse narcisice s-ar epuiza curând odată cu apariţia acestui fenomen de ciupercărie filosofică. Se poate foarte bine ca la curtea psihanalizei să trăiască şi ceilalţi curteni şi lucrurile să fie în regulă.

 

 

 

3.2.1.1.3.1. Psihoterapia existenţialistă

Dacă mai toate psihoterapiile dinamice se dovedesc a avea aceleaşi principii cu cele ale psihanalizei deoarece în toate acestea se regăseşte travaliul psihanalitic, existenţialismul nu se sustrage el însuşi de la acest principiu, căci rezultatul psihanalizei este unul care se raportează la ideea că idealurile umane intime sunt himere. Metodele care se înscriu aici nu insistă pe corectarea sensului pe care Omul îl are pentru acţiunile lui ca în Logoterapie de exemplu, ci prin anularea oricărui sens aşa cum acesta îl vede, după concepţiile filosofiei existenţialist-depresive care văd Omul şi lumea fie lipsite de sens, fie cu sens diferit de cel pe care ele şi le dau. După Sartre, Omul mai întâi trăieşte şi apoi se defineşte iar sensul pe care el şi-l dă este neautentic. Unul dintre punctele de acţiune ale acestei metode este redefinirea statutului personal al subiectului. Acesta putea fi prins în relaţiile economice, Tulburarea Psihică a lui poate fi dată de insatisfacţiile acestei relaţii, de insatisfacţiile statutului său economic şi de aceea el se poate angaja în concurenţa cu semenii, se poarte implica în relaţii animiste latente. În acest caz Complexul Narcis este acela care cere o astfel de anulare asteniformă a împlinirii de sine. Înţelegerea dimensiunii absurde a lumii şi a sensului ei impus din afară de Om, mânat de Instinctele sale oarbe, poate determina o nouă metodă de neutralizare energetică prin fuziune diferită a Pulsiunilor şi prin reţinerea alimentării energetice a lor. Aici se întâmplă la fel şi cu neutralizarea prin negaţie a Complexului Oedip unde subiectul (adolescent de multe ori) se comportă şi ia atitudine de opoziţie flagrantă faţă de cele ale părinţilor şi autorităţilor crezând în iluzia superiorităţii faţă de ei. În acelaşi fel acţionează şi psihoterapia existenţialistă.

Aici se poate face o analogie între asociaţia liberă din psihanaliză şi fantasmarea ‘ca şi cum, care insistă pe faptul că subiectului i se cere să se comporte ca şi cum ar fi normal, sănătos, vindecat, etc. sau ca şi cum ar putea face ceea ce nu poate să facă, fapt care îl ţine în condiţia de pacient. Aşa cum subiectul din cura psihanalitică îşi expune fantasmele şi dorinţele indiferent de cât de raţionale, stupide, groteşti, obscene etc. ar fi, la fel face şi subiectul din acest gen de cură. ‘Ca şi cum’ poate conduce la metoda de acţiune paradoxală la fel cum este modelul ceva mai bine pus la punct din psihanaliză. Acest gen de fantasmare are şi o puternică notă de sugestionare care poate fi asemănată cu impulsul care porneşte un motor.

Cu toate astea zona de acţiune a metodei existenţialiste este destul de limitată. La psihoterapeut poate veni cineva care simte că ceva nu merge, că nu este mulţumit de slujbă cu toate că este una bună, că se simte dezamăgit de lume dar totuşi crede în ea îşi face idealuri noi pe care, din păcate pentru el, şi le atinge întotdeauna, fapt ce îi provoacă neplăceri interioare. Întrebat de terapeut ce îşi doreşte de la viaţă, el poate să identifice un lucru sau altul şi atunci este forţat să mediteze asupra lui. Merită el osteneala? Cum va fi când va ajunge ceea ce îşi doreşte? Nu se va plictisi de această situaţie la fel de repede? Subiectul poate să recunoască faptul că şi-a propus sau are tendinţa să îşi propună scopuri irealizabile pentru a fugi de sine sau din alte motive. În legătură cu tendinţa acestuia de a atinge fericirea psihoterapeutul poate pune întrebări de genul ‘Cum vezi tu fericirea? Crezi că există cineva fericit pe lumea asta?’. În felul acesta subiectul este dus cu picioarele pe pământ. Iată cât de diferit este interlocutorul contemporan al psihoterapiei faţă de nevroticul din urmă cu 100 de ani care ajungea în cabinetul lui Freud. O psihanaliză aplicată acestuia ar părea un adevărat moft, o risipă.

Insistenţa pe capacitatea de a accepta moartea, Anxietatea şi criza omenească în general, pe responsabilitatea pe care fiecare şi-o ia datorită libertăţii este motorul acestei metode. Înfruntarea realistă a acesteia şi nu fugirea sub acoperişuri fantasmatice, este punctul său forte. Funcţionează foarte bine în cazuri de dependenţă de droguri acolo unde celelalte metode de psihoterapie au destul de puţine rezultate.

Psihoterapia existenţialistă nu derivă către existenţialismul depresiv iar de cele mai multe ori rămâne o tehnică ce se apropie foarte mult de tehnicile de decondiţionare sau socioterapie. Ea încearcă să îl facă pe pacient să abandoneze stilul său de viaţă anterior iar acesta să renunţe la văicărelile ineficiente şi artificiale în favoarea unei definiri proprii, originale şi autentice a propriei existenţei cum este cu Logoterapia lui Frankl. Tehnica Rogers acţionează prin simpla acceptare a ceea ce spune ‘clientul'. Asemenea regulii de anulare critică din psihanaliză, aceasta îi dă subiectului sentimentul că este acceptat aşa cum este. Aici nu se intervine cu aprehendări psihanalitice.

Este greşit să se considere că modelul adlerian care se concentrează asupra scopului, asupra stilului de viaţă, asupra conştientizării intereselor şi obiectivelor latente în individ, ar fi total opusă psihanalizei care, s-ar ocupa doar de trecut şi nu de viitor. Fiecare dintre aceste modele se ocupă atât de trecut cât şi de viitor chiar dacă fiecare susţine că s-ar ocupa doar de unul dintre acestea. Psihanaliza identifică şi ea la fel scopurile şi clarifică stilurile de viaţă deşi psihanalistul îl lasă pe interlocutor să şi le clarifice singur în cură, în timp ce orientarea ei pe trecut nu vizează decât schemele emoţionale pe care el le urmăreşte, chiar dacă ea se concentrează funcţional exclusiv pe acestea. În acelaşi fel şi modelul adlerian face dar el porneşte invers, adică clarifică scopuri pentru ca interlocutorul să le judece din nou într-un alt context ceea ce este identic cu fenomenul decatalizării din psihanaliza propriuzisă.

Principalul atu al psihoterapiei existenţialiste constă în capacitatea pe care acesta o dă subiectului de a se accepta aşa cum este, de a-i arăta că este inutil să nu se arate să fie şi altcineva. Se vorbeşte despre Anxietate ca o faţetă a libertăţii înşişi. Deci, ceea ce aduce benefic această metodă este faptul că ea elimină autoreglarea pozitivă, adică anxietatea subiectului nu creşte ci scade pentru că el nu încearcă să o suprime formal după modelul obsesional. El o acceptă ca normală, ca definitorie pentru condiţia umană. Însă tocmai aici stau şi limitele acestei metode căci acest tip de Anxietate este unul prenevrotic iar experienţa psihopatologică limitată a acestor terapeuţi îi face pur şi simplu ignoranţi faţă de ceea ce înseamnă o Nevroză autentică. Aici nu mai poate fi vorba de acceptare iar terapia trebuie să acţioneze în sensul autoreglării negative căci a se accepta pe sine în sistemul nevrotic înseamnă a accepta dorinţele iraţionale care deja fac parte din sine cu mult timp înainte. Paradoxul nevrotic este tocmai acela că nu mai poate să aleagă că cu cât încearcă să se schimbe cu atât el rămâne acelaşi. Situaţia nu este aceeaşi cu cel care joacă la jocul de cărţi şi a pierdut o parte din bani după ce spera să câştige şi să se îmbogăţească. Un astfel de caz poate fi unul normal şi nu trebuie confundat cu Jocul Patologic de Noroc. Psihoterapeutul îi poate spune interlocutorului: ‘Retrage-te! Dacă câştigi toţi banii puşi în joc pe care îi doreşti tot nu ai să poţi face cu ei mare lucru. Chiar dacă câştigi, până la urmă tot aceleaşi satisfacţii şi insatisfacţii vei avea şi astfel că rişti să te ruinezi degeaba’. Însă nevroticul a pierdut deja totul. Nevroticul nu se mai poate accepta aşa cum este dar nici nu poate face altceva decât să încerce să recupereze totul.

Acolo unde psihanaliza dă cele mai valoroase rezultate, la Nevroze şi parţial la Psihopatia Borderline, metoda existenţialistă (şi toate psihoterapiile parţiale) eşuează lamentabil cu toate că procesul de restructurare psihică are aceleaşi coordonate cu cele din psihanaliza propriuzisă, anume anularea unor scopuri minore, neesenţiale, pe care subiectul le adoptă inconştient. Însă psihanaliza demaschează concret acest lucru, ea scoate la lumină toate influenţele nefaste şi toate fixaţiile pulsionale patologice şi în acest fel sparge cercul vicios al Nevrozei cu ajutorul Transferului care îi este de folos psihanalistului. Acesta intră în Sistemul Psihic al interlocutorului asemenea calului troian şi sparge acest cerc vicios din interior. În acest caz psihoterapia existenţialistă rămâne în afară şi nu ştie să intre în pielea Nevrozei tocmai datorită Refulării şi armatei sale de manifestări. Nevroticul nu va renunţa la fixaţiile sale libidinale doar pentru că acest ciudat psihoterapeut spune că nu are nici un rost să îşi dorească ceva himeric iar lucrul în sine nu valorează atât cât el crede. Aceste formule sunt impenetrabile pentru nevrotic; cel mult îl pot face să se simtă puţin mai bine însă doar pe moment. El ştie de cele mai multe ori că simptomul său este iraţional însă nu poate lupta împotriva lui. Cel mai grăitor exemplu este cel al lui Nietzsche care a adoptat o astfel de viziune existenţialistă ca terapie prin însele teoriile sale filosofice. Nimeni altul nu o putea face mai bine decât el, nimeni altul nu putea demonstra mai bine decât el inutilitatea scopurilor lumii. Nimeni altul nu a dărâmat mai frontal metafizica. Însă la fel a şi creat-o pe partea cealaltă tocmai datorită faptului că Nevroza pe care a avut-o l-a lucrat pe la spate. Acesta este cel mai concret caz al eşecului psihoterapiei existenţialiste în Nevroză.

3.2.1.1.3.2. Psihoterapia prin teatru (Psihodrama)

Dincolo de satisfacţia artistică a jocului de rol teatral, actorul mai are o alta legată de dedublarea schemei structurale a Aparatului Psihic şi care este uneori mai puternică decât creaţia artistică în sine. Acest lucru se datorează faptului că actorul apelează la o schemă structurală latentă a Suprastructurii Psihice căreia, fie îi dă libertate de manifestare fără a leza schema structurală manifestă în cazul în care aceasta manifestă respingerea ei exclusivă fie ea doreşte să se identifice cu personajul din rolul jucat care reprezintă idealul pentru lumea reală, fie, în sfârşit, o simplă alternativă la aceasta. Dat fiind faptul că psihodrama îşi propune analizarea anumitor situaţii din viaţa subiectului ea se foloseşte de principiul ‘vaccinării’ care apare în psihanaliză, adică cel al confruntării subiectului cu o anumită situaţie aleasă sau descoperită pe parcurs ca fiind punctul slab al său. Subiectul este confruntat pe scenă cu aceste situaţii şi trebuie să joace şi să trăiască efectiv şi spontan scena, trebuie să reevalueze opiniile şi sentimentele sale prin trăirea lor directă, prin concentrarea asupra lor şi prin stabilirea unor anumite opinii într-un sistem de valori. Uneori o persoană se poate înşela în apreciere şi astfel să rămână cramponată sub prima impresie în timp ce se relaţionează direct sau indirect cu obiectul supus aprecierii. O astfel de relaţie este influenţată de însăşi natura aprecierii. Poate să treacă mult timp până când persoana respectivă să îşi dea seama că de fapt, s-a înşelat şi că multe lucruri erau rezolvate dacă ar fi avut ceva mai mută atenţie. Psihoterapeutul metodei psihodramei caută să îl pună pe subiect într-o postură trăită, îi sugerează o anumită scenă şi un anume rol. În felul acesta subiectul are şansa să judece la rece o astfel de situaţie. Percepţia se realizează prin proiecţia anumitor conţinuturi psihice în exterior iar realitatea percepută este astfel subiectivă. Psihodrama încarcă să arate acest lucru.

Tehnica de lucru diferă de la practicant la practicant. De obicei, pe lângă aceştia mai intră în scenă şi anumiţi asistenţi care joacă anumite roluri secundare cum ar fi Inconştientul subiectului sau al personajelor care îi sunt parteneri. Tematica actelor este legată de interesul subiectului de problemele sale, de posibilitatea de evoluţie a lucrurilor prezente în subiect într-o direcţie sau alta.

Exprimarea directă a unor conţinuturi psihice nemanifestate de către anumite modele comportamentale artificiale conduce la trăirea anumitor lucruri netrăite. Această psihoterapie este în măsură să facă distincţie între realitate şi imaginaţie pe de o parte iar apoi între destin şi opţiune personală. Asemenea psihoterapiei existenţialiste, psihodrama este în măsură să releve caracterul imaginativ, subiectiv al realităţii, aşa cum este cea jucată pe scenă. Asta este în măsură să arate caracterul idealist şi nerealist al proiecţiilor care sunt făcute de subiect în lumea externă după modelul Transferului din psihanaliză. Conducerea firului jocului către anumite elemente, către anumite puncte de reper, face parte din priceperea psihoterapeutului de a recunoaşte punctele slabe ale subiectului şi de ale ataca frontal în scopul manifestării lor. Faptul că un asistent poate juca rolul Filierei Negative a subiectului este în măsură să îi provoace acestuia o semiabreacţie. Însă psihodrama se apropie de fantazarea ‘ca şi cum’ din psihoterapia existenţialistă căci el este în măsură să joace efectiv aceste fantasme. De asemenea posibilităţile de Retractare ale unor consecinţe nefaste la nivelul relaţiilor familiale sau profesionale, certuri cu membrii familiei sau cu colegii, acte necugetate, care pot fi regretate după aceea, sunt în măsură să îl facă pe subiect mai dezinvolt, mai puţin strict cu actele sale, la fel cum asociaţia liberă face în psihanaliză. De asemenea, anumite dorinţe şi impulsuri pot astfel fi trăite la adevărata valoare.

Însă, fără îndoială că posibilitatea de pătrundere în Sistemul Psihic prin această tehnică este una minoră. Ea vizează conflicte izolate cărora subiectul încearcă să le găsească un final care poate fi complex şi poate avea multiple forme. Subiectul este astfel pregătit să le accepte şi să le abordeze în realitate. Problema este că subiectul nu se poate manifesta decât în limitele propriilor inhibiţii şi comportamente iar straturile profunde ale Memoriei sunt fuzionate în acestea fără să li se mai dea de urmă. Oricât de versat ar fi psihoterapeutul el nu poate ghici cât de profund poate fi acest conflict şi unde este el plasat după cum nici cel mai versat psihanalist nu poate spune asta din primele plângeri ale subiectului. În cazul Nevrozelor cum ar putea fi jucat Complexul Oedip de exemplu? Realitatea mintală a acestuia nu are corespondent în cea exterioară iar dacă ar reuşi să facă acest lucru fără îndoială că ar fi un artist deja iar mersul la psihoterapie nu ar mai fi probabil. Refulările nu pot fi jucate căci atunci n-ar mai fi refulări.

3.2.1.1.3.3. Psihoterapiile de decondiţionare

S-au dezvoltat în ultima jumătate de secol în special ca reacţie împotriva psihanalizei dar şi împotriva celorlalte psihoterapii dinamice, deşi aceste metode sunt ele însele dinamice. Adepţii acestor metode consideră Nevroza ca fiind urmarea unei învăţări greşite şi nu a unei posibile structuri conflictuale profunde. Succesul unor astfel de terapii s-a datorat faptului că s-a concentrat în cea mai mare parte asupra simptomului, asupra decondiţionării răspunsului la stimulul care îl produce sau a răspunsului de orice fel. Însă fireşte că ele sunt aplicabile doar acelor Tulburări care sunt datorate direct stimulilor căci, după cum s-a văzut, în cazul celorlalte Tulburări Psihice stimulii sunt daţi ereditar şi în mod succesiv în aşa fel încât intervenţia asupra lor este imposibilă, reacţiile fiind deja consolidate.

Teoreticienii terapiilor de decondiţionare acţionează asupra reflexelor condiţionate care se dovedesc a fi patologice, acţionând în sensul invers condiţionării. Aşadar diferenţa dintre aceste metode şi psihanaliză nu este atât de flagrantă precum adesea s-a spus căci şi psihanaliza acţionează asupra unor astfel de cunoştinţe eronate cu diferenţa că ea o face în profunzime. Limitarea terapiilor prin decondiţionare şi a teoriilor reflexiviste ce le stau la bază constă în reducerea actului cognitiv la simplul reflex condiţionat, adică la învăţarea condiţionată situaţional. Însă acest lucru înseamnă a reduce Cunoaşterea la simplul empirism momentan ceea ce este eronat.

Lăsând la o parte teoriile asupra actului psihoterapeutic metodele de decondiţionare constau nu în reglarea sistemului de prelucrare a simptomului ci asupra materialului prim al acestuia. De aici se recunoaşte şi limitarea actului terapeutic de decondiţionare la stări psihopatice uşoare, eventual Fobii Traumatice, Ticuri Hiperstenice sau diferite alte modele comportamentale. Aceste metode trebuie recunoscute ca fiind cele mai adecvate acestor tipuri de Tulburări iar psihanaliza este inutilă în acest câmp, cu excepţia Ticurilor Nevrozei Obsesionale Dezamorsate. Căci în aceste cazuri stimulii joacă un rol prevalent în faţa predispoziţiei. Însă aceste practici terapeutice sunt la fel de inadecvate în Nevroze după cum psihanaliza este inadecvată celor la care ele funcţionează.

Spiritul consumerist poate beneficia din plin de aceste metode însă pragmatismul este unul aparent deoarece nu se urmăreşte protejarea cât mai eficientă a individului ci (re)încadrarea lui în sistemul economic cu un randament superior în câmpul muncii.

3.2.1.1.3.3.1. Metoda raţionalizării

 

Asemenea mai tuturor astfel de metode încadrate în terapiile de decondiţionare şi aceasta consideră că Tulburarea Psihică provine dintr-un defect cognitiv, subiectul fiind considerat ca acţionând sub imboldul unor idei greşite care trebuiesc corectate. Acestea sunt cele de genul credinţei că subiectul trebuie să fie iubit de oricine, că trebuie să fie mereu competent, că trebuie să fie mereu cel mai bun, etc. Caracterul de psihanaliză parţială este dat de faptul că psihoterapeutul intervine în Sistemul Psihic al interlocutorului, deconspirând un sistem ideatic inadecvat şi ineficient care promite perpetuu o neutralizare superioară dar pe care nu o poate atinge. Anularea unor astfel de idei face ca Sistemul Psihic să fie restructurat într-o oarecare măsură şi tensiunea psihică să fie astfel redusă. Succesul acestei metode se datorează scurtimii perioadei în care se practică cura şi faptul că terapeutul trebuie să ştie ce anume blochează la suprafaţă funcţionarea echilibrată a Sistemului Psihic. Experienţa terapeutului face ca acesta să ştie instinctiv, intuitiv cam ce fel de mentalitate îi blochează subiectului iniţiativa, aşa cum psihanalistul cu experienţă pătrunde în cele mai profunde straturi ale Memoriei pentru a le reconstitui dinamica cognitivă şi a le corecta. Diferenţa este însă în modul de pătrundere: psihanalistul scoate aceste idei în evidenţă subiectului din propriile spuse pe când aici ele sunt luate de-a gata şi servite acestuia din economie de timp. Fireşte că o astfel de suspendare a unei investigaţii exhaustive poate conduce la explicaţii greşite în lipsa Transferului şi asta tocmai datorită acestei lipse de timp. Un nevrotic va părăsi cura imediat atunci când se va vedea deposedat de resursele vechi de satisfacţii şi de aceea această metodă nu funcţionează în astfel de cazuri.

 

3.2.1.1.3.3.2. Metoda acţiunii paradoxale

 

Şi această metodă determină un fel de asociaţie liberă asemenea psihanalizei (chiar forţat liberă) spre ceea ce tinde să nu fie spus, recunoscut, spre ceea ce nu este acceptat de subiect. În felul acesta subiectul este forţat să elaboreze şi să trăiască ceea ce refuză la fel cum o specie se poate întări prin faptul că este pusă în condiţii vitrege de viaţă. În acest fel subiectul învaţă să îşi accepte psihonomia şi să îşi ia responsabilitatea propriei existenţe.

3.2.1.1.3.3.3. Metoda repetiţiei

 

Este eficientă pentru Fobiile Traumatice. În cazul în care anumite situaţii fobice sunt abordate sau pot fi abordabile de subiect chiar dacă acest lucru presupune Anxietate atunci Fobia se poate decondiţiona prin repetarea stimulului fobic în prezenţa psihoterapeutului. Autorii acestei metode spun că prin repetarea stimulului neurmat de repetarea traumatismului pe lângă schema cognitivă fobică se dezvoltă şi una nefobică ce este în stare să se impună treptat în faţa primei. Însă pe fondul traumatic acest lucru contează mai puţin cât mai ales faptul că subiectul va fi acumulat o Psihopatie Traumatică. Dacă se ţine cont de faptul că aceasta se remite de la sine în timp atunci inutilitatea unei astfel de metode poate fi o problemă.

3.2.1.1.3.3.4. Metoda recompensei

 

Pentru remiterea anumitor reacţii fobice se poate folosi metoda recompensei care constă în prezentarea concomitentă a stimulului fobic cu o recompensă oarecare. Dacă experienţa traumatică este foarte intensă o astfel de metodă poate dăuna iar la Fobiile Nevrotice este ineficientă. Acest gen de Fobii este singurul care poate beneficia în general de aceasta.

3.2.1.1.3.4. Psihoterapia prin strigăt

 

 

 

Este o tehnică ce se manifestă pe baza unui semicatharsis ce are loc odată cu ţipătul cât mai puternic. Se consideră astfel că Nevroza ar fi o Tulburare Psihică ce se datorează acumulării de suferinţă asemenea apei care se strânge într-un bazin. Plânsul, ţipătul, ar fi după o astfel de concepţie, trăirea concretă şi acceptată a acestei suferinţe. Metoda pleacă de la constatarea că atunci când omul plânge, el şi-ar descărca suferinţa. După această teorie aşa s-ar explica accesele de plâns ale copiilor care nu ar face Nevroze datorită puterii lor de a scăpa de ea prin plâns iar dacă subiectul ar face pe copilul ar scăpa astfel de Nevroză. Fireşte că aici se uită sau nu se cunoaşte faptul că unii copii chiar fac Nevroze şi faptul că Nevroza este cam altceva decât cred astfel de autori.

Dinamica acestei tehnici este însă alta. În primul rând teoria lasă să se întrevadă cunoştinţe superficiale de psihopatologie. Nevroza autentică nu răspunde la o astfel de metodă. Căci starea nevroticului nu constă în autoumilirea faptului că s-ar considera infantil ci pur şi simplu pentru că el este prea infantil în materie de dorinţe şi satisfacţii şi astfel neutralizarea generală a Sistemului Psihic se face după modele inoportune. Însă această metodă poate face un oarecare bine la anumite Tulburări, cum este, de exemplu, Psihopatia Ciclotimică sau cea Explozivă. Strigătul poate fi aici descărcarea ostilităţii sau strigătul după ajutor. În primul caz se poate vorbi despre o reminiscenţă sau predispoziţie de revoltă. Din acest punct de vedere această metodă are puncte comune cu psihodrama, cu jocul de teatru terapeutic deoarece în această metodă se joacă exclusiv revolta. În cazul strigătului după ajutor, acesta se potriveşte pentru cei orgolioşi, pentru cei care nu pot face acest lucru în mod direct şi care fac din orgoliul lor un element central, fapt ce îi face rezistenţi la alte feluri de neutralizare. Subiectul este forţat să îşi recunoască slăbiciunea iar faptul că are nevoie de un plâns zdravăn, faptul că se raportează perpetuu la ceea ce a fost în copilărie, arată că copilul ce a fost supravieţuieşte.

Cu toate acestea există şi o anumită doză de caracter organic în această metodă, respectiv în vibraţiile craniene produse de sunetul ţipătului care poate acţiona oarecum asemănător cu şocul electric deşi la scară mai mică. Din păcate ea nu poate fi folosită pe termen lung iar un Transfer suficient de stabil pe psihoterapeut încurcă rău de tot problemele. Istericul va plânge realmente cu uşurinţă şi va cere fără prea multă bătaie de cap o astfel de afectivitate care pare aici o împotmolire în Transfer şi Contratransfer. Însă, după ce va fi imitat copilul dezolat şi nefericit istericul îşi va revendica apoi dreptul de vindecare pe care terapeutul nu i-l acordă ceea ce va conduce la încurcături prea complicate. Iată de ce această metodă nu funcţionează decât câteva şedinţe.

 

 

 

3.2.1.2. Psihoterapiile neutralitice

Aceste metode nu îşi propun sau nu reuşesc să determine o restructurare a schemei suprastructurale ci doar o eventuală intensificare a neutralizării energiei psihodinamice ceea ce conduce la slăbirea tensiunii psihice sau la o autoreglare traumatică a conţinuturilor psihice aşa cum este cazul cu fobizarea artificială sau cu decondiţionarea negativă, cum este numită de cei care o practică. Se va discuta în continuare despre aceste metode ca identificarea narcisică, hipnoza, socioterapia, ergoterapia şi fobizarea sau decondiţionarea negativă.

3.2.1.2.1. Psihoterapia prin identificare narcisică

S-a arătat că activităţile culturale, ştiinţifice, religioase, presupun neutralizarea anumitor Complexe care nu pot fi neutralizate uşor. Complexul Narcis este unul dintre ele. Educaţia tabu face ca el să crească în intensitate direct proporţional cu Complexul Tabu iar Omul Modern nu se poate împlini ca fiinţă decât prin neutralizarea sa.

Tehnica unei astfel de metode este mai puţin importantă. În acest caz psihoterapeutul poate fi complet pasiv, poate aştepta ca interlocutorul să se confeseze de la sine sau poate interveni cu sfaturi. În ambele cazuri subiectul are satisfacţia de a fi ascultat de o persoană cu un anumit renume, o persoană tabu, în special în materie de umanism. Cea de-a doua formă este cea dezvoltată de Jung. Ea este centrată şi pe tehnica psihanalizei parţiale datorită tangenţelor pe care el le-a avut cu ea. Aprehendarea viselor presupune un mod de a găsi un scop în viaţă iar din Vis se iau elemente care vizează mai puţin dinamica psihică cât, mai ales, posibilităţi de clarificare a scopului vieţii relativ la un destin care l-ar aştepta pe subiect, relativ la o narcisică identificare cu un model clasic de mântuire. De aceea în acest caz se poate vorbi cu adevărat de ‘interpretare’ adică despre un fel de aprehendare care duce mai curând la interpretarea ce apare în Paranoia. Dar greşelile demersului analitic sunt compensate de schimbările produse la nivelul subiectului ceea ce produce schimbarea.

Grupa a treia de Complexe face obiectul spiritualiăţii Omului. Complexul Tabu se înscrie în necesitatea Organismului de a deveni competitiv pe piaţa selecţiei naturale a civilizaţiei. Identificarea narcisică cu acest Complex înseamnă neutralizarea energiei psihodinamice, reunificarea celor două Filiere ale Trunchiului Psihic după interesele legii neutralizării. Activităţile omeneşti care fac obiectul acestei grupe sunt recunoscute ca fiind cele mai înalte, datorită abstragerii structurii acestor Complexe din zona Instinctului, fenomen ce se constituie în iradierea energiei fiziodinamice a acestora către Complexe. Acest lucru creează iluzia detaşării, scindării de latura administrativă a vieţii deşi acest Complex are originea tocmai într-o cât mai eficientă administraţie a exploatării. Aici îşi are locul idealismul care minimalizează valoarea Instinctelor tocmai în virtutea acestei abstrageri. Aşa cum exploatarea politică directă, bazată pe beneficiul economic brut, minimalizează valorile clasei exploatate tocmai pentru a satisface cerinţele structurii sociale de clasă exploatatoare, la fel şi idealismul face cu presupusa superioritate a celei exploatatoare în mod principial, minimalizându-i valorile. Religia, Arta, Cultura în general sunt acele activităţi spirituale ale Omului care constau în dezinstinctualizarea şi desocializarea Complexului Tabu şi Narcis. Dacă se face abstracţie de scopul primar al instituirii Complexului Tabu în civilizaţie, scop său principal este consecinţa profitului economic de tip clasic, adică prin bir. Atunci când structura Complexului Tabu este abstrasă ea însăşi din acest context ea devine spiritualitate artistică, religioasă, culturală în general şi este menită de a acoperi iluzoriu un statut social inferior şi a provoca astfel satisfacţii, certitudini şi asigurări clasice asupra propriei vieţi.

Nu se mai poate vorbi aici despre intervenţii psihoterapeutice secundare deoarece identificarea narcisică este consumarea şi neutralizarea Transferului în mod natural fără scenariul pe care cadrul psihoterapeutic dat în mod instituţional îl foloseşte în dinamica curei. Dacă în psihanaliză identificarea narcisică era realizată artificial deoarece psihanalistul joacă rolul lui Dumnezeu care îşi predă interlocutorului coroana, prin aprofundarea şi îmbunătăţirea unui domeniu, respectiv prin preluarea rolului de autoritate primară în el, identificarea narcisică naturală, prin spiritualitate, se face independent de orice intervenţie psihoterapeutică de natură instituţională. Se poate vorbi aici despre o psihoterapie naturală mai completă şi mai eficientă decât toate, cu posibilităţi de dezvoltare şi perpetuare personală, fără mijlocirea vreunui psihoterapeut. Este evident că o autoritate culturală sau politică cu mare succes în domeniul său va avea răspuns minim inclusiv la psihanaliză dacă poziţia sa nu i-a adus împăcarea cu sine. Chiar şi acele metode dinamice apelează oarecum la ea deşi nu o promovează ci mai degrabă o subminează. Însă se poate vorbi despre o identificare narcisică dată de mersul natural al evenimentelor, de îmbătrânirea normală, inerentă vieţii în genere iar de multe ori psihanaliştii cred că acest lucru s-ar datora profunzimii curei didactice ceea ce este naiv. Experienţele trecute cu posibilele învăţăminte extrase direct din acestea pot constitui un fond material sănătos de identificare narcisică şi psihoterapie naturală. Acest lucru poate funcţiona din păcate doar pe fondul unor Tulburări Psihice simple respectiv în cele Prenevrotice. Însă intensificarea celor severe în acest secol a făcut ca acest model să fie din ce în ce mai rar regăsit în societate. Bbătrânul înţelept şi îngăduitor din basme este mai mult o excepţie în civilizaţia occidentală deoarece de obicei el este din ce în ce mai capricios şi mai ţâfnos.

Apelul la aceste resorturi tradiţionale a făcut din Jung ‘un profet alsecolului al XX-lea’. Însă ar fi cu totul eronat spre a considera că psihoterapia de tip jungian nu ar fi psihanaliză într-o oarecare măsură respectiv atunci când era dispus să renunţe la premisa religioasă a Psihicului. El a trecut printr-o perioadă în tinereţe în care convingerile sale psihanalitice erau de netăgăduit şi dacă el a părut să fi luat o cotitură de 180° după ce a intrat în conflict cu Freud, acest lucru este în mare măsură aparenţă. În fond gândirea psihanalitică este asemenea educaţiei sălbatice dar în sens negativ. Ea se propagă indiferent de măsurile auxiliare de stopare a ei. Fireşte aici trebuie exceptat cazul în care educaţia sălbatică în sine chiar are influenţă directă asupra celeilalte prin metodele ei specifice. Jung nu a avut o astfel de experienţă de spălare pe creier deci spiritul psihanalitic va fi supravieţuit în el de-a lungul perioadei de despărţire de Freud. Pe de altă parte, în ciuda multor descoperiri psihanalitice pe care el pare să le fi făcut fără nici un ajutor, fără consultarea vreunui psihanalist ceea ce atestă spiritul lui deschis. Dar perioada de adolescenţă a psihanalizei în care s-au implicat cei doi a făcut ca Jung să aibă un contact destul de nefericit cu psihanaliza reprezentată de un Freud aflat sub directe presiuni externe, ceea ce a făcut ca multe lucruri să rămână ascunse, necomunicate, neaprehendate dar, mai ales, necomprehendate, ceea ce a condus la tensiuni latente între ei.*

*

Jung nu a putut face faţă cestor tensiuni doar prin stoicism. El povesteşte la un moment dat că după câteva ore de discuţii, întrebat fiind ce părere are despre Transfer de către Freud şi răspunzând că este ‘alfa şi omega în psihoterapie’ acesta i-a replicat: ‘înseamnă că aţi înţeles esenţialul’. Este clar că această satisfacţie artificială, venită mult prea grăbit din partea lui Freud era dictată mai degrabă de interesul pentru existenţa unei autorităţi ariene în mişcarea psihanalitică şi de un discipol fidel, decât de un continuator şi un descoperitor pe mai departe a legilor şi misterelor acestui ocean care este Psihicul. Nostalgia ‘bastonului de mareşal’ cu care Freud a încercat să construiască instituţia psihanalitică după modelul partidelor politice era, fireşte, de nesuportat pentru Jung care trebuie să îşi fi văzut lezată libertatea de mişcare. Pe de altă parte se pare că Psihicul său de o complexitate excepţională nu putea fi acoperit şi aprehendat de simplistele explicaţii freudiene care, în orice caz, şi-a restrâns imboldul de aprehendare în favoarea interesului asupra persoanei lui Jung în cadrul mişcării psihanalitice. Ambivalenţa emoţională cu care Freud îl trata fie printr-o afecţiune necontrolată, fie prin minimalizare şi desconsiderare a valorii acestuia l-a pus pe acesta în incomoda situaţie de vasal al freudismului, fapt ce era de neacceptat pentru el. De aceea s-a produs rupturea dintre ei, lucru foarte nefericit pentru ambii.

 

Această situaţie se traduce prin oscilarea pe care Jung a făcut-o între psihanaliză şi misticism, fapt ce i-a atras critici atât din partea celor care erau specializaţi pe ambele domenii. Majoritatea teoriilor jungiene de după această perioadă sunt infestate de această oscilare, de această instabilitate.

Fireşte că, asemenea multor psihanalişti ce se află pe poziţii oficiale, având astfel de gratificări narcisice, acest lucru a fost o capcană şi pentru Jung. Nu se pune problema dacă modelul restructurării psihanalitice şi cel al neutralizării identificării narcisice trebuie să fie exclusiviste. Dimpotrivă, trebuie să se accepte faptul că simpla aprehendare sau comprehensiune în general nu înseamnă dispariţia Structurii Psihopatologice ci reorientarea, divizarea şi recombinarea acestui impuls. Uneori restructurarea aceasta este imposibilă tocmai datorită catalizării ereditare a reţelelor mnezice profunde. Religia este unul dintre aceste cazuri la fel şi Tulburările Psihice specifice. Pulsiunile implicate în aceste Tulburări sunt patologice după cum şi nevoia Omului de Religie şi satisfacţia lui de pe urma credinţei în Dumnezeu, datorită raportării permanente la copilărie. Acest lucru este posibil datorită vicisitudinilor vieţii formate timp de mii de ani. Situaţia este similară cu cea a câinelui lui Pavlov. Un astfel de câine educat să mănânce la aprinderea becului timp de multe generaţii poate ajunge să aibă satisfacţie nutritivă odată cu aprinderea unui bec. Că acest câine va avea satisfacţie nutritivă astfel nu înseamnă că hrana provine de la bec aşa cum i se pare lui şi nici că este normală o astfel de satisfacţie. La fel o astfel de psihoterapie nu poate asigura schimbarea interlocutorului prin exercitarea acestei metode care este atât de subiectivă şi personală.

Este greu de spus cu precizie în ce măsură a apelat Jung la metoda identificării narcisice mai degrabă decât la psihanaliză. În orice caz el însuşi a recunoscut ulterior importanţa limitată a Transferului deci este clar că ‘esenţialul’ va fi fost abandonat. Dacă curele lui mergeau aşa cum mergea teoria atunci este clar că o astfel de orientare a fost radicală. În aprehendările sale publicate în diferite lucrări, psihanaliza nu este contrazisă ci pur şi simplu ignorată, scizionată. În materialul pe care el îl analiza aprehendările păreau rupte total de metoda psihanalitică în favoarea unui simbolism determinat de teoriile mistice, alchimice şi mitologice. Uneori aprehendările de tip psihanalitic aproape că irup ele afară din materialul analizat de el şi totuşi el preferă explicaţii ce vizează asemănări superficiale.

 

3.2.1.2.2. Psihoterapia hipnotică şi autohipnotică

Fie că este indusă extern sau este autoindusă, o astfel de metodă presupune acelaşi element respectiv, neutralizarea Complexului Matern şi preluarea în cadrul lui a altor Pulsiuni. De aceea ea trebuie menţinută ani şi ani, fapt care îi conferă ineficacitatea atunci când este externă. În cazul autohipnozei aşa cum apare el în fenomenul yoga, ea poate fi practicată eficient în ceea ce priveşte timpul. Ea presupune practicarea unor exerciţii fizice relaxante care ajung în a induce o relaxare profundă şi generală a Organismului. Acest fapt se explică prin scoaterea sa din câmpul de excitaţie a Complexelor.

3.2.1.2.3. Socioterapia

Este o terapie de compensare neutralitică ce constă în identificarea profundă cu un grup social anume, de obicei sectă religioasă. Acest tip de compensare are o eficienţă importantă, drept pentru care este considerată una dintre cele mai stabile metode de împlinire personală. Din punct de vedere dinamic ea constă în declivarea Complexelor Polis şi Cain, ajungând până la cea a celor anterioare lor, respectiv la Complexele Traumatic şi Eden. Suprastructura Psihică ce adoptă o astfel de strategie este una nevrotiformă sau depresivă iar înainte de acceptarea unui astfel de stil de viaţă modul de terapie îl constituiau alcoolul şi drogurile. Acest tip de refugiu trădează o Structură Psihopatologică de tip nevrotiform deoarece se întâlneşte un teribil conflict între două modele exclusiviste de schemă suprastructurală iar alcoolul suprimă funcţional una dintre ele. Printr-o astfel de identificare cu grupul apare şi denunţarea sau respingerea altor grupuri şi în acest fel apare declivarea. Subiectul face o sărbătoare din fiecare reunire cu grupul care, prin ciclicitatea sa, se suprapune peste însuşi caracterul ciclic al Suprastructurii sale Psihice.

O formă particulară şi instituţionalizată a acesteia este metoda grupului psihoterapeutic care presupune folosirea uneia sau a mai multor metode psihoterapeutice în cadrul unui grup pe care îl conduce un terapeut şi cam tot el îl şi alege. Metodele acestea sunt uşor modificate pentru a fi adaptate la condiţiile de grup. În acest caz Transferul este împărţit între psihoterapeut şi ceilalţi şi de aceea psihanaliza nu va fi niciodată aplicabilă profund aici. Apare şi un Transfer de rivalitate dar şi de compasiune cu ceilalţi. Însă, prin acceptarea celorlalţi, prin autoritatea existenţei lor, subiectul va învăţa să se accepte pe sine şi să nu se mai considere un caz aparte. Schizofrenia în remisie poate beneficia foarte bine de aceste tehnici.

3.2.1.2.4. Ergoterapia

Este terapia prin muncă, prin ocupaţie în general. Ea este, fără îndoială, cea mai răspândită dintre toate psihoterapiile. Se poate vorbi de două forme ale ei: cea naturală şi cea specială. Prima este dată de exigenţele civilizaţiei unde subiectul se angajează într-o activitate oarecare fie din motive economice datorită excitaţiilor de tot felul produse de societatea fie din proprie iniţiativă, din nevoia de a fi util. Cealaltă necesită un cadru psihoterapeutic, reguli speciale de ocupaţie, consilieri special instruiţi, etc. În unele spaţii sociale ele nici măcar nu sunt luate în considerare astăzi şi cu atât mai puţin este făcută vreo paralelă între ele prin care să se observe că au acelaşi principiu. În forma ei naturală, aşa cum s-a văzut mai sus prin ea se manifestă alura sisifică a subiectului şi acest lucru se va vedea foarte clar atunci când maşinile vor fi înlocuit munca stereotipă umană. În acel posibil moment ceea ce astăzi pare normal va fi recunoscut drept nebunie în toată regula (eventual prostie) în viitor iar acei oameni care nu pot avea linişte dacă nu îşi găsesc o ocupaţie vor fi probabil pacienţii viitorului.

În fond ergoterapia nu este o psihoterapie deoarece ea este împlinirea unui destin de sclav proscris de uriaşul sistem al exploatării sociale aşa cum s-a realizat în secolele trecute. S-a spus şi, mai ales, s-a dorit ca sclavul să muncească, să fie exploatat cât mai eficient iar mentalitatea şi structurile sociale au urmat acest curs prin Complexul Sisif ca scop al întregului spectru al ultimilor trei grupe ale Trunchiului Psihic. Este un fel de blestem căruia subiectul i se supune în prezent. Căci Tulburarea Psihică a lui există tocmai pentru a fi ‘vindecată’ prin ergoterapie, după efectul Babinski.

O formă specială de ergoterapie este biblioterapia în special datorită faptului că studiul cărţilor presupune o implicare ergotico-neutalitică a unor anumite Complexe compensate în studiu.

 

 

 

3.2.1.2.5. Metoda decondiţionării negative

Anumite modele comportamentale pot fi eliminate prin asocierea cu un stimul fobic oarecare. Aceste modele pot fi fumatul, consumul de alcool şi droguri sau unele manifestări sexuale deviate. Astfel de stimuli pot fi chiar şocurile electrice care se utilizau pe scară largă în terapie. Un altul poate fi claustrarea într-o anumită încăpere. Aceasta dă rezultate pe fondul unor Tulburări legate de Stres. Însă fireşte că aici nu se poate vorbi despre o psihoterapie ci mai degrabă despre producerea de Tulburări Psihice căci doar simptomul este anulat, în special în prima variantă. O astfel de metodă apelează la legea autoreglării dar acest câştig se pierde prin acumularea traumatică. Pentru claustrare, probabil că mai degrabă o retragere liniştită ar rezolva problemele.

3.2.2. TERAPIILE ORGANICE

 

Sunt acele metode de terapie care acţionează principial asupra fondului organic al Psihicului cu efecte directe asupra lui. Din start se poate vedea că Psihozele sunt principalele beneficiare ale acestora. Ele pot fi împărţite în terapii fizice şi terapii chimice. Primele sunt cele care acţionează mecanic asupra acestui fond cum ar fi psihochirurgia şi electroşocul iar celelalte sint cele care acţionează prin diferite substanţe asupra acestuia. Despre acestea se va trata în continuare.

3.2.2.1. Terapiile fizice

Principalele terapii fizice, umane sunt psihochirurgia şi electro- sau chimioşocurile. Din această clasă este din start exclusă pedeapsa fizică cea care era cam singurul ‘remediu’ în secolele trecute.

3.2.2.1.1. Psihochirurgia

Dacă ar permite cunoştinţele de neurofiziologie şi performanţele aparatelor de intervenţie cerebrală, care ar trebui să aibă o precizie incredibilă, Schizofrenia ar putea beneficia de psihochirurgie. O astfel de metodă terapeutică nu ar fi realizabilă neapărat printr-o eventuală acţiunea de extirpare a întregului substrat organic al Filierei Negative aşa cum se poate imagina la prima vedere ci la extirparea straturilor profunde care afectează inutil tensiunea psihică dintre cele două Filiere, un fel de ştergere a datelor psihopatologice structurate genealogic, o ştergere a păcatelor predecesorilor celui afectat de această maladie. Trunchiul Psihic s-ar reduce astfel la dimensiunea sa normală. O astfel de intervenţie extrem de fină ar trebui să acţioneze asupra Complexului Traumatic în ceea ce priveşte supraexcitarea sa genealogică, cum ar fi un accident ce poate suprasolicita acest Complex şi care poate fi anulat astfel. Aproape toate Tulburările Psihice ar putea beneficia de această terapie.

Din păcate este destul de mult până ca neurofiziologia să ajungă mai întâi să epuizeze descriptiv complicatul organ al cutiei craniene şi apoi ca tehnica să permită o astfel de intervenţie. O astfel de realizare ar revoluţiona societatea şi psihiatria implicit. Însă ironia sorţii este că ea ar veni prea târziu. Dacă însă s-ar ajunge la o astfel de tehnică este evident că progresul social va fi şi el atât de înaintat încât şi măsurile de relaxare psihoecologică vor fi instituite iar Tulburările Psihice vor putea ajunge rarităţi de care cineva ar putea fi mândru, poate. Depresia este singura care va face excepţie de la un astfel de peisaj optimist. Ea ar avea nevoie oricând de un astfel de remediu căci este o Tulburare Psihică mai specială. Schizofrenia ar putea fi şi ea redusă energetic şi asta ar fi suficient pentru început. Deocamdată tot ce s-a realizat în materie de psihochirurgie este că, prin intervenţia rudimentară a tehnologiei actuale Schizofrenia a fost transformată în Demenţă. Însă pentru Schizofrenia cronică este posibil ca nici un fel de psihochirurgie să nu fie de ajuns indiferent de cât de avansată ar putea ajunge tehnologia deoarece se pare că în acest caz anumite părţi ale Filierei Pozitive sunt nu doar destructurate ci distruse, mutilate. Un remediu în acest caz ar fi mai curând o psihochirurgie plastică ceea ce sună deja mult prea SF.

3.2.2.1.2. Terapia prin şocuri convulsivante

 

 

Şocul convulsivant este o tehnică terapeutică ce se realizează fie cu ajutorul curentului electric, fie prin diferite substanţe, ca insulina şi care produc convulsii pacientului pe fond de inconştienţă şi asistenţă din partea specialiştilor. Nu se cunoaşte exact mecanismul însă se pare că în urma şocului convulsivant dispar anumite simptome. Episodul depresiv este principalul beneficiar de o astfel de metodă. Unii autori susţin că şi Schizofrenia şi episodul maniacal poate fi remis astfel. Pentru episodul depresiv rolul şocului este dublu, implicând şi o relansare a mecanismului retroactiv pozitiv în ceea ce priveşte conversia energetică asemenea pornirii motorului printr-un impuls iniţial. În cazul celorlalte nu există o astfel de implicaţie terapeutică. Prin şocul convulsivant se apelează la resorturile Complexului Traumatic chiar dacă acesta se aplică la nivelul stării de inconştienţă ceea ce poate tranşa superioritatea Filierei Pozitive reduse din cauza autoreglării negative a Depresiei.

Se poate ca o astfel de influenţă să fie şi a efectului Placebo dar şi a unei decondiţionări negative aşa cum apare în psihoterapie. De aceea astăzi această terapie este abandonată şi considerată nedemnă pentru pacient.

3.2.2.2. Terapiile chimice

Freud considera că viitorul în terapia Tulburărilor Psihice este al acestor terapii şi a avut dreptate până acum căci spitalele de psihiatrie ar fi de neconceput fără ele iar conceptul de ‘sănătate mintală’ de asemenea. Cu toate astea ele sunt departe de a oferi ceea ce se aşteaptă de la ele. Dar pronosticul lui Freud se poate totuşi reînnoi. Opuse din toate punctele de vedere psihanalizei ele vor trebui încă mult timp de aici încolo să o acompanieze din punct de vedere axiologic şi practic. În continuare, după probleme preliminare, se va trata despre acele substanţe ce sunt folosite terapeutic ca neurolepticele, tranchilizantele, hipnoticele, timolepticele, substanţele amfetaminice şi barbiturice şi substanţele psihoactive.

3.2.2.2.1. Clarificări preliminare

 

 

 

Farmacologia este indispensabilă psihiatriei astăzi deşi rezultatele acesteia sunt mult mai slabe faţă de cele din medicina generală. S-a dovedit că multe din Tulburările Psihice beneficiază de farmacoterapie cu toate că acesta nu este cel mai oportun drum de terapie în special în ceea ce priveşte Psihopatiile. Tranchilizantele se folosesc pe scară largă şi sunt recunoscute ca droguri de joasă amplitudine. Fireşte că o psihoterapie ar fi mai indicată în special psihanaliza. Obiecţia economică nu se susţine aici căci, pe termen lung costul este acelaşi şi subiectul poate deveni dependent de acestea în aceeaşi măsură în care este dependent de psihoterapie. Însă având în vedere interesul social pentru pacientul psihiatric şi nu neapărat cel etic terapia farmacologică se potriveşte de minune aici. Ea îşi fixează acest deziderat ‘de consum’ iar psihoterapia poate cădea astfel pe planul secund. Dependenţa faţă de tranchilizante poate duce uneori la un cost ce îl poate depăşi cu mult pe cel al psihanalizei şi fără rezultate mai bune decât ale ei mai ales că, de multe ori, tratamentul cu tranchilizante trebuie susţinut. Riscul este însă la fel de mare ca şi în cazul metodelor de decondiţionare ce pot fi improprii pentru anumite Tulburări cum ar fi Psihopatia Explozivă, Psihopatia Isterică, Borderline etc. Trebuie recunoscut că farmacoterapia are o anumită doză de artificialitate în ceea ce priveşte vindecarea sufletului dacă se poate vorbi totuşi de aşa ceva. Căci substanţele psihotrope nu corectează Structura Psihopatologică ci îi anulează efectele. Subiectului îi este anulată integritatea, capacitatea creatoare în favoarea unei iluzii date de aceste droguri uşoare. Fenomenul poate fi comparat cu procedeul prin care unii călugări, pentru a-şi păstra starea de castitate, îşi dădeau drumul la sânge iar excitaţia libidinală era anulată în favoarea refacerii potenţialului energetic. În acelaşi fel tranchilizantele sunt o mică sinucidere ca orice drog.

Fără îndoială că cele mai mari succese ale medicaţiei psihotrope le-au câştigat neurolepticele. Ele au făcut ca procentul remisiunilor în Schizofrenie să crească semnificativ. Aceste medicamente sunt singurele care se pot aplica acesteia. Fireşte că inconvenientele sunt aceleaşi ca mai sus şi anume că Organismului i se reduce vitalitatea psihică. Însă în Schizofrenie datele sunt altele căci destructurarea pe care boala ameninţă să o facă este incomparabil mai serioasă decât vitalitatea individuală pierdută. Cu toate aceste beneficii indiscutabile Schizofrenia rămâne şi pe mai departe o boală ce nu poate fi vindecată direct. Neurolepticele au un rol profilactic, ele funcţionează în cazurile de debut acut foarte bine, adică acolo unde substratul organic este ceva mai rezistent şi numai conflictul psihic determină debutul Psihozei iar neurolepticele, după cum se va vedea acţionează la eliminarea acestui conflict. Însă mai bine de 30% din cazurile cu debut insidios, nu răspund la neuroleptice în sensul remisiunii, tocmai pentru că destructurarea psihotică are alte coordonate. În acest caz tratamentul Schizofreniei ar trebui să acţioneze asupra capacităţii de rezistenţă organică la conflictul psihic, ci nu asupra energiei psihodinamice. O formă ideală ar fi refacerea masei destructurate. Fireşte că astfel de idealuri sunt încă departe de a fi realizate având în vedere că nici măcar nu se cunosc cauzele care acţionează aici şi nici localizările neurofiziologice ale bolii în acest moment.

În funcţie de acţiunea acestor substanţe asupra Organismului în genere şi asupra Sistemului Psihodinamic în special, ele au fost împărţite în clase de substanţe care acţionează pozitiv sau negativ asupra Psihicului deci asupra conversiei energetice fizio-psihodinamice. În lumina datelor de aici mai pot fi luate în calcul substanţele care trebuie să acţioneze cumva asupra substratului mnezic, cerebral.

Teoriile prezentate aici asupra influenţei farmacoterapiei în perimetrul Tulburărilor Psihice au o valoare ipotetică crescută, însă acest demers are un temei practic legat de încurajarea colaborării între neurofiziologie, psihologie şi endocrinologie. Acţiunile respectivelor substanţe nu sunt cunoscute nici chiar de endocrinologie în mod suficient şi de aceea este puţin probabil ca psihologia să aibă vreodată ultimul cuvânt de spus aici. Însă ea poate anunţa un drum ce poate fi dus mai departe de alte discipline.

3.2.2.2.2. Neurolepticele

Sunt substanţe care influenţează negativ procesul de conversie energetică fizio-psihodinamică, drept pentru care tensiunea energetică este suspendată. Complexele nu mai primesc materia brută pentru a susţine tensiunea psihică şi astfel Structura Psihopatologică tinde să se reamorseze. Dacă neurolepticele sunt aplicate depresivilor atunci accentuează starea depresivă iar la episodul maniacal se obţine o suspendare a conflictului deci procesul inhibitor asupra fenomenului conversiei este evident. Aplicaţiile terapeutice ale acestor substanţe funcţionează în general în Psihoze şi în Schizofrenie în special deoarece tensiunea psihică este astfel anulată. Odată cu această suspendare de tensiune sub pragul rezistenţei substratului cerebral Trunchiul Psihic se restructurează asemenea treziri dintr-un somn. Reţelele mnezice îşi reiau astfel activitatea pe fondul unei tensiuni mnezice minore.

Această restructurare a Trunchiului Psihic prin administrarea neurolepticelor funcţionează în special în debuturile psihotice acute unde este specifică suspendarea funcţională a substratului organic al Filierei Negative spre deosebire de Psihozele cronice,care par să aibă specific o disfuncţie structural-organică a suportului Trunchiului. În acest din urmă caz formele cronice nu răspund la tratament cu neuroleptice deoarece odată ce structura organică este distrusă e greu să se mai refacă indiferent de tensiunea psihică pe cvare trebuie să o negocieze funcţional substratul organic. Cu toate acestea deşi neurofiziologia nu spune nimic despre acest lucru este posibilă o regenerare organică la un anumit procentaj de cazuri dar destul de mic.

Modul de acţiune a neurolepticelor asupra energiei fiziodinamice este destul de complicat iar psihologia nu îl poate indica direct deoarece o astfel de problemă aparţine domeniul neurofiziologiei. Totuşi psihologia găseşte un fir în explicarea acestei acţiuni în efectul secundar al neurolepticelor în inducerea Somnului. Se poate vorbi despre o adevărată epuizare a energiei fiziodinamice. Spre deosebire de tranchilizante care acţionează doar asupra conversiei fizio-psihodinamice inhibând-o, neurolepticele acţionează şi asupra capacităţii de ecforare mnezică reducând performanţele intelectuale. Acest fapt se produce nu prin restabilirea Trunchiului Psihic ci doar prin suspendarea rămăşiţelor acestuia. Suspendarea energetică şi apoi structurală a dinamicii fenomenului delirant-halucinator din Psihoze este atestat şi de suspendarea ideaţiei paranoice din episodul maniacal. Aşadar diminuarea capacităţii organice de ecforare mnezică este certă.

3.2.2.2.3. Tranchilizantele

Acţionează exclusiv asupra conversiei energetice fizio-psihodinamice fără a acţiona asupra capacităţii organice de ecforare mnezică, asemenea neurolepticelor drept pentru care ele nu slăbesc decât tensiunea psihică acumulată prin fluxul conversiv fără să influenţeze fenomenul delirant-halucinator. Prin urmare ele sunt larg prescrise Anxietăţii. Acţiunea lor seamănă oarecum cu procesul depresiv în sensul că conduce la indiferenţă şi calm cu diferenţa că Depresia este un proces de reglare a energiei psihodinamice asupra celei fizodinamice în mod retroactiv în timp ce tranchilizantele acţionează asupra energiei fiziodinamice în principal şi dimensiunea conversiei este un efect secundar ca şi reducerea tensiunii psihice.

3.2.2.2.4. Hipnoticele

Sunt substanţele care conduc la atrofierea energiei fiziodinamice, la o diminuare a activităţii psihomotorii ce poate culmina cu apariţia Somnului. Faţă de neuroleptice acestea acţionează prin diminuare constantă a tuturor performanţelor cognitive, perceptiv-mnezice, în timp ce celelalte acţionează la nivelul conversiei energetice sau ecforării mnezice.

3.2.2.2.5. Timolepticele

Sunt substanţe antidepresive caracterizate prin accelărarea fenomenului de conversie energetică fizio-psihodinamică. Administrată la psihotici fără a fi dublate de neuroleptice ele pot agrava spectrul delirant-halucinator. De asemenea neurolepticele trebuie să fie substanţe care scad capacitatea de ecforare mnezică şi nu substanţe de inhibiţie căci astfel ele se pot neutraliza reciproc. Schimbându-se raportul dintre structura depresivă, astenică şi cea maniacală hiperstenică în sensul acestei capacităţi psihodinamice a Structurii Psihopatologice a acesteia administrarea timolepticelor poate conduce la un episod maniacal. Altele, dimpotrivă, pot ele însele să inhibe procesul de conversiune energetică sau să inhibe capacitatea de ecforare mnezică semănând astfel cu unele neuroleptice sau cu unele tranchilizante în ceea ce priveşte acţiunea asupra Aparatului Psihic. Prin acţiunea de inhibiţie a ecforării menzice unele timoleptice pot acţiona şi în cazurile de Anxietate aşa cum apare ea în Nevroză, acolo unde tranchilizantele acţionează insuficient sau neconvingător. De aceea timolepticele sunt împărţite în sedative adică acelea care frânează procesul de conversie energetică sau capacitatea de ecforare mnezică şi activatoare adică acelea care accelerează acest proces. Activatoarele acţionează mai bine în Psihopatia Astenică, aşa cum se prezintă ea depresiv şi în toate Depresiile Uşoare deoarece doar forma ergoterapeutică, hipomaniacală, unde subiectul se angajează în diferite activităţi sociale poate elimina această stare. Aplicate Tulburărilor Maniaco-depresive ele conduc la o exacerbare a Anxietăţii şi tematicii nevrotice unde sunt preferate sedativele.

Sărurile de litiu acţionează dincolo de fenomenul de conversie energetică asupra structurii organice însăşi, fapt ce conduce la subminarea energiei fiziodinamice. Din acest punct de vedere ele sunt recomandate episodului maniacal dar pot funcţiona şi în cel depresiv. Psihoanalepticele sunt substanţe care acţionează invers sărurilor de litiu prin exacerbarea funcţiilor organice sau care cresc vigilenţa intelectuală şi psihică, în general. Au fost numite antihipnotice, deci au un efect stimulant în general, asupra ecforărilor mnezice. Sunt indicate Psihozelor Organice.

3.2.2.2.6. Substanţele barbiturice şi amfetaminice

Substanţele barbiturice produc ecforarea straturilor mnezice profunde ceea ce poate fi considerat o psihanaliză ceva mai completă decât acele psihoterapii dinamice parţiale măcar pentru faptul că straturile profunde nu se manifestă selectiv în funcţie de cât permit cele superioare ci se manifestă în totalitate iar cele superioare sunt anulate funcţional într-o manieră asemănătoare cu cea a alcoolului. La fel ca şi în cazul alcoolului, abreacţia este însă doar parţială şi numai lipsa de competenţă în materie de experienţă psihanalitică şi psihologie abisală poate pune semnul de egalitate între subnarcoză şi psihanaliză. Aşa cum deja s-a spus mai sus psihanalistul este un explorator în timp ce acest gen de terapeut este doar un spectator.

De asemenea s-a spus că şocul amfetaminic este dat de stimularea rapidă şi puternică a sistemului nervos care poate conduce la o formă hipomaniacală. Se reia aici acest gen de terapie pentru că nu se ştie dacă acţiunea ei ar fi cumva datorată şocului în sine sau şocul este secundar acţiunii terapeutice care, în acest caz, ar fi una chimică. De asemenea aria de aplicabilitate este constituită din Psihopatiile minore.

3.2.2.2.7. Alcoolul şi drogurile

 

 

 

După cum se ştie acestea sunt substanţe capabile să crească Valoarea de Neutralizare a Sistemului Psihodinamic. Poate părea scandalos faptul că drogurile ar putea fi considerate substanţe terapeutice cel puţin în modul tradiţional prin care terapia este înţeleasă ca o Religie în stare să aducă fericirea. Însă această viziune este una eronată. Drogurile şi alcoolul sunt asociate cu actele antisociale la care se ajunge pornind de la folosirea acestora. Este evident că aceste substanţe pot înrăutăţi situaţia psihică căci fie conduc la dependenţă fie intervine riscul morţii în cazul în care subiectul poate face faţă primei probleme. În orice caz folosirea lor nelimitată face ca subiectul să nu mai poată să îşi reia locul în societate de unde şi incapacitatea de a suporta costul lor ceea ce duce la probleme cu sevrajul. O astfel de situaţie poate fi considerată pe bună dreptate revers al principiilor terapeutice care presupun reîncadrarea socială a individului. Însă, pe de altă parte, este incredibil de mare numărul celor care reuşesc să folosească aceste substanţe în scop terapeutic, a celor care suportă viaţa doar cu ajutorul acestui formol spiritual. Dacă aceste substanţe ar fi la un moment dat interzise pe piaţă în mod strict atunci ar apărea mari probleme sociale căci, în fond, ele sunt acceptate tacit la nivel înalt tocmai pentru a produce docilitate unor anumite clase sociale. Unele state prin guvernele lor acceptă intruziunea acestora pe piaţa neagră deoarece o problemă greu de controlat ca aceea a tinerilor, cu capacitatea lor de revoltă şi de schimbare, capacitate care ameninţă statutul actual al organizării sociale este redusă la latura ei individuală. Drogatul îşi trăieşte revolta nu prin eventuale acte legate de revolta în masă care pot aduce prejudicii sistemului politic ci în visarea sa halucinantă. Aşa s-a făcut războiul din Vietnam şi altele. De exemplu soldaţii ruşi erau chiar stimulaţi să consume alcool şi să nu mănânce sub pretextul că ar avea mai multe şanse de supravieţuirea în cazul împuşcării lor în burtă unde alcoolul ar fi avut ‘efect dezinfectant’.

Pare paradoxal dar aceste substanţe întrunesc în cel mai înalt grad criteriile terapiei căci ele fac efectiv să dispară o anumită tensiune psihică chiar dacă conduc la distrugerea Organismului. În fond asta este realitatea Psihicului. De asemenea, terapiile chimice în general cu excepţia neurolepticelor, tot cam la aceste resorturi apelează şi tocmai rezultatele lor de bumerang le fac să fie în acelaşi timp şi principii ale Tulburărilor Psihice adică să stea sub efectul Babinski. De aceea orice încercare de anulare totală a tensiunii psihice care pare interesul nenuanţat al terapiei trebuie rejudecată. Calea mijlocie din punct de vedere etic este aici de fapt interesul principal cel puţin pentru acest moment al istoriei. Iluziile pe care le prezintă aceste substanţe sunt spirite de epruvetă, nenaturale la fel ca şi cele ale educaţiei sălbatice pe care ele încearcă să le contracareze. De aceea ele trebuie judecate cu prudenţă.

 

vezi intreg cuprinsul cartii

www.000webhost.com