puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

3.2. TERAPIA TULBURĂRILOR PSIHICE

Acest ultim capitol este în măsură să reprezinte deznodământul aventurii umane, recuperarea valorilor sale pierdute pe parcursul înstrăinării sale de sine. Toate teoriile despre sufletul omenesc au în vedere mântuirea lui, renaşterea lui din ghearele insecurităţii dialectice ale fiinţării. Filosofia a căutat în normele sale o astfel de armonizare. Faptul că între celebrele întrebări majore la care Kant reduce domeniul filosofiei se află şi ‘Ce trebuie să fac?’ şi ‘Cât îmi este îngăduit să sper?’ arată în ce măsură portiţa morală poate salva demersul Spiritului de la condamnarea existenţială a limitelor Cunoaşterii. Terapia Tulburărilor Psihice reprezintă pur şi simplu speranţa Omului ce se doreşte consecvent după periplul anterior în mizeriile insuportabile ale (pseudo)civilizaţiei. Fără acest capitol nimic nu are sens din cele spuse până acum iar pesimismul ar fi singura cale morală a încercării de stabilire a unei consecvenţe etice. Psihoterapia face o translaţie între vechile, universalele şi spirituale soluţii ale filosofiei cu noile, concretele, limitatele şi mercantilele soluţii ale specializării psihiatrice. Terapia Tulburărilor Psihice se împarte în psihoterapie şi terapiile organice despre care se va discuta mai departe.

3.2.1. PSIHOTERAPIA

Psihoterapia cuprinde toate terapiile care acţionează exclusiv asupra Psihicului spre deosebire de terapiile organice care acţionează prin metode şi principii asupra fondului organic al său. Psihoterapia are două mari clase în care metodele psihoterapeutice se înscriu în funcţie de acţiunea lor asupra Psihicului. Pentru metodele care încearcă o abordare de restructurare psihică acestea pot fi numite dinamice iar cele care propun continuarea pe aceeaşi linie dar cu satisfacţii superioare, cu neutralizări superioare, se pot numi neutralitice.

3.2.1.1. Psihoterapiile dinamice

 

Psihoterapiile neutralitice încearcă ajustarea unor metode diferite de echilibrare energetică însă fără a schimba modelele comportamentale preformate ale subiectului. Cele dinamice încearcă restructurarea schemei Spuprastructurii Psihice după principiile generale care se regăsesc complet în psihanaliză şi parţial în celelalte psihoterapii. După câteva lucruri care trebuie să fie clarificate şi care vor fi expuse imediat mai jos se va trece la analiza principiilor fiecărei psihoterapii din acest grup în parte.

3.2.1.1.1. Probleme preliminare

Deşi este considerată o disciplină modernă, psihoterapia este la fel de veche ca Psihicul însuşi. Căci orice inhibiţie pe care acesta o acceptă lasă în urmă o tensiune psihică ce trebuie neutralizată. Această tensiune, mai mare la Om şi mai slabă la Animal, implică un act terapeutic ce constă întotdeauna în anularea pe cât posibil a acestei tensiuni trăită dureros, într-un mod în care să nu fie afectată pe cât posibil funcţia socială a Psihicului. Un astfel de interes presupune ca subiectul să nu comită antisociale cu rol de schimb pentru neutralizarea parţială a acestei tensiuni. Atâta timp cât normele comunitare de convieţuire sunt respectate de metoda terapeutică şi dacă mai şi conduce la ameliorare a suferinţei celui ce beneficiază de pe urma ei atunci o astfel de metodă este îndreptăţită să fie recunoscută drept metodă terapeutică. Nu orice neutralizare energetică face obiectul psihoterapiei deşi efectele psihice pot fi cam aceleaşi pe termen scurt. Totuşi psihoterapia se adresează prin excelenţă Tulburărilor Psihice structurale, genealogice şi nu celor actuale, reactive, datorate unor disfuncţii momentane cum ar fi subnutriţia care poate conduce la iritablitate la fel ca orice altă frustrare sau supraexcitaţia libidinală susţinută care poate conduce la Tulburări Psihice diverse, reversibile odată cu reluarea procesului normal de neutralizare. Aşadar psihoterapia acţionează asupra Complexelor Fundamentale şi nu asupra celor Superficiale, Actuale care, datorită inhibiţiei prelungite, pot ajunge în situaţie de supraexcitare. Principial psihoterapia acţionează acolo unde aceste funcţii vitale sunt de la sine înţeles ca neutralizabile. Ea acţionează asupra Structurilor Psihopatologice care împiedică neutralizarea unei Pulsiuni originare organice cum este cazul Libidoului. Aceste Structuri Psihopatologice se interpun, preiau şi modifică fuzional Pulsiunea, o risipeşte, fapt ce o face de negăsit pentru neutralizare. Această căutare este specifică pentru psihanaliză care acţionează asupra celor mai complicate Tulburări Psihice dintre care Nevrozele sunt cele specifice. Dar psihoterapia poate acţiona şi pe plan energetic, prin neutralizare, prin facilitarea unor obiecte de neutralizare cum ar fi integrarea în grup, jocul, spiritul comunitar, etc.

La fel ca şi în cazul neutralizării directe psihoterapiile îşi au originea în adâncurile istoriei începând de la simplul joc în care fuzionează Complexele Polis şi Cain. Operaţiile magice cu scop religios au un evident statut psihoterapeutic deoarece preoţii vrăjitori imprimă convingerea alungării spiritelor rele. Starea de transă sau semitransă pe care aceste practici le induc sunt identice cu Hipnoza care este un cunoscut procedeu psihoterapeutic. Chiar şi confesiunea în faţa preotului aşa cum apare în creştinism este prototipul rudimentar al tehnicii interviului psihoterapeutic cu toate că o astfel de ‘spovedanie’ nu are o disciplină bine stabilită, o teorie generală asupra Tulburărilor Psihice şi, prin urmare o perfecţionare a tehnicii ca urmare a comunicării deschise şi retroactive a rezultatelor..

Dintre terapiile dinamice este clar că psihanaliza rămâne regina tuturor celorlalte metode însă asta nu înseamnă că celelalte nu au nici o valoare după cum se sugera la un moment dat. Reacţia lui Freud faţă de Jung, Adler, Rank, Ferenczy atunci când aceştia au încercat să aducă inovaţii este relevantă faţ de un anumit tip de rigiditate al psihanalizei clasice care l-a moştenit în mare parte pe Freud. Dacă teoriile lui Freud ar fi avut o claritate desăvârşită iar psihoterapia ar fi fost un fel de medicină atunci erorile de metodă s-ar fi văzut şi amendarea depăşirii prerogativelor ar fi fost necesară. Însă în momentul în care teoriile freudiene se zbat în contradicţii, pretenţia lui cum că cei care au încercat şi alte drumuri decât cele trasate de el ar fi eretici este un dogmatism steril, influenţat mai degrabă de afectivitate şi conflicte personale nerezolvate decât de latura teoretică a problemei.

Din păcate dogmatismul freudian cu privire la tehnica psihanalitică dar şi cu privire la celelalte tehnici de psihoterapie pe care le ironiza, după circumstanţe mai degrabă emoţionale decât teoretice s-a păstrat şi în ceea ce îi priveşte pe urmaşii acestuia, în atitudinea faţă de psihanaliză şi metodele alternative. Însă orice inovaţie, indiferent de cât de importantă ar fi nu este dată pentru totdeauna ci îşi are limitele sale ideologice legate de epoca dezvoltării sale. Misticismul cu care este vizată psihanaliza la ora actuală este dublat de pierderea treptat a credibilităţii în rândul factorilor sociali de decizie. Spiritul sectar, elitist trebuie temperat măcar de faptul că dinamica curei psihanalitice nu a fost suficient cunoscută şi explicată până acum. El trebuie să se topească într-o atitudine mai moderată.

Psihoterapia presupune un efort cognitiv cel puţin în partea ei dinamică deoarece ea este un efort de reeducare, un demers analitic de aprofundare a mentalităţii, de adaptare a răspunsurilor comportamentale la cerinţele lumii externe şi interne. Aşanumitele terapii cognitive inspirate din psihologia behavioristă care cred că au monopolul absolut asupra sistemului cognitiv, pe care doar ele l-ar putea schimba după metodele specifice se înşeală de asemenea. Ele nu trebuie să ia de bune enunţurile stricte ale psihanalizei şi ale psihologiei abisale clasice care văd în Tulburările Psihice o problemă energetică în primul rând. Căci, după cum se va vedea şi după cum însele teoriile clasice acceptă de multe ori, punctul forte al psihanalizei nu este neutralizarea Pulsiunilor ci revizuirea Sistemului Cognitiv care se prelungeşte din ele. Astfel că psihanaliza rămâne încă cea mai profundă metodă pentru astfel de operaţii.

Sistemul Cognitiv este moştenit genealogic în ceea ce priveşte baza lui. Uneori el rămâne cam acelaşi pentru multe generaţii în ceea ce priveşte anumite repere, în forma problemelor vitale cum ar fi Sexualitatea, înţelegerea şi accentuarea ei. Cu generaţii în urmă natura feminină a umanităţii a activat Complexul Tabu, fapt ce a condus la intensificarea refulării libidinale pentru a corespunde unui anumit ideal al acelui moment. Rolul unui astfel de comportament avea scopul în prinderea unei cât mai bune ‘partide’, în realizarea unei cât mai optimale fixări de Obiect sexual, adică consolidarea unei căsătorii cu un bărbat cu un statut social cât mai ridicat care să fie atras de ea. La origine acest act cognitiv avea o conotaţie pur pragmatică iar refularea avea scopul unei compensări ulterioare, a unei desfătări în plăcerile date de căsătoria cu acel bărbat al cărui statut social putea rezolva problemele de sărăcie care a ameninţat constant civilizaţia occidentală. Dacă un astfel de potenţial soţ nu dă semne de interes atunci fără îndoială că natura feminină va persevera cu răbdare în dorinţa ei şi îşi va adapta farmecele erotice după forma idealurilor masculine şi a mentalităţii acesteia. Neutralizarea psihodinamică în cazul unei astfel de căsătorii este superioară celei libidinale, momentane şi astfel principiul instituirii refulării este deja pus în funcţiune. Dacă inhibarea unei funcţii vitale ca sexualitatea continuă timp de mai mulţi ani atunci ea devine refulare iar, latura pragmatică a unei astfel de operaţii se pierde într-un cerc vicios. O astfel de persoană mutilată psihic de refulare abia dacă îşi mai aduce aminte că scopul acesteia este unul pur pragmatic şi astfel se produce catalizarea concluziei cognitive, izolarea ei de Sistemul Cognitiv prin uitarea mecanismelor care au dus la o astfel de concluzie datorită perseverării în îndeplinirea ei comportamentală. Între timp ea se va fi căsătorit iar urmaşii ei vor moşteni o astfel de insulă cognitivă, impenetrabilă sau slab respondentă la analiză tocmai pentru că ea presupune o refulare căreia Sistemul Cognitiv i se supune, situaţia devenind acel cerc vicios regăsit în Psihopatia Distimică. În general psihanalistul sparge acest cerc vicios deşi nu acţionează direct asupra sa. Însă el poate atinge în treacăt acel punct, încât o astfel de cauză să îşi atingă scopul şi cercul vicios să se spargă. O astfel de insulă cognitivă genealogică se poate prezenta ontogenetic prin intermediul Complexului Oedip, prin modelarea Complexului Matern cu care se asociază dorinţa de ascensiune socială ce promite neutralizarea psihică vecină cu Maternitatea. De aceea, observând nevroticii, Freud a spus că Complexul Oedip este nucleul Nevrozei.

Lucrurile merg însă mai adânc şi s-a demonstrat suficient mai sus în ce măsură Sistemul Cognitiv este implicat. Recunoaşterea Complexului Oedip şi atragerea atenţiei asupra lui face să fie judecată acea refulare originară a predecesorilor, acea încăpăţânare a unei femei de a îl face pe un anume bărbat să se îndrăgostească de ea şi să o ceară în căsătorie. Psihanalistul îl poate realiza acest fapt ca urmare a autorităţii câştigate prin Transfer parental. Nevroticul compară, reanalizează de pe alte poziţii o astfel de concluzie şi spune cu siguranţă că pe lângă suferinţa lui, o astfel de idee este un moft şi prin urmare, va renunţa la ea deoarece aceasta este incompatibilă cu propriul Sistem Cognitiv pe care îl poate elabora consecvent.

Faţă de terapiile neutralitice care presupun noi posibilităţi de fuziune a Pulsiunilor, terapiile dinamice pot fi numite şi terapii cognitive tocmai pentru că acţionează asupra Sistemului Psihic relativ la reperele cognitive superioare, asupra laturilor slabe ale sale. El dă la o parte praful după ele şi le scoate la iveală punctele problemă. Psihoterapeutul, asemenea vaccinului sau microscopului le supradimensionează artificial pentru ca subiectul să le observe şi să le pună la punct. În dimensiunea lui administrativ economică Sistemul Cognitiv este cam acelaşi timp de secole şi se identifică cu Complexele Psihice în general care sunt nişte concluzii cognitive catalizate.

3.2.1.1.2. Psihanaliza

După cum se va vedea, psihanaliza este principiul tuturor celorlalte psihoterapii dinamice iar virtuţile ei se pot regăsi latent sau sub un grad mai scăzut la celelalte chiar dacă autorităţile psihanalitice tind să facă din psihanaliză ceva de necomparat cu acestea. Mai departe se va discuta despre mecanismele care produc cura psihanalitică, despre criticile la adresa posbilităţilor sale de cunoaştere, despre propriile pretenţii teoretice şi practice nesusţinute şi, nu în ultimul rând, despre perspectivele ei.

3.2.1.1.2.1. Psihanaliza ca revigorare morală

Psihanaliza a fost descoperită printr-un proces mult mai lung decât se crede. Breuer şi Freud au fost doar treptele constituirii sale într-o instituţie chiar dacă statul a evitat să o includă între instituţiile sale şi a preferat să dea credit unor poziţii opuse ei indiferent dacă acestea sunt reprezentante ale unor epoci apuse. Însă Freud nu a consolidat mişcarea psihanalitică dintr-o nevoie put teribilistă ci dintr-o necesitate medicală cu conotaţii psihologice şi de aceea opoziţia faţă de psihanaliză are mai curând raţiuni politice artificiale decât argumente concrete. Aşa că oricine a putut observa valabilitatea tehnicilor freudiene odată cu experimentarea domeniului. În funcţie de teoriile practicianului cu privire la dinamismul psihic şi de experienţa sa pe cazuri concrete astfel de tehnici pot deveni tehnici mai mult sau mai puţin analitice. Acestea se raportează la tehnica clinică elaborată de Freud iar ceea ce este adăugire ulterioară se datorează evoluţiei mentalităţilor timp de un secol de la începuturile sale. Freud însuşi nu se considera un inventator al ei ci un definitivator al tehnicii clasice iar invenţia ca atare i-o atribuie lui Breuer. Fireşte că el exagerează contribuţia acestuia la fondarea psihanalizei probabil şi din dorinţa de a o lega de autoritatea lui medicală copleşitoare. Întrebarea se pune cât anume psihanaliza a fost o redescoperire după cum partea ei teoretică, legată de aprehendarea viselor a fost o redescoperire a teoriilor antice.

Acest lucru este greu de spus deoarece chiar dacă tehnicile de ascultare ale preotului catolic puteau fi duse foarte departe de experienţa personală şi ermetică a sa totuşi aceasta nu ar fi putut fi făcută publică şi luată amănunţit la cercetare tocmai datorită dogmelor religioase dictate de autorităţi dar şi de normele sociale care nu ar fi permis posibilitatea unui Inconştient. De aceea eventualele tehnici se vor fi pierdut în cazul în care acestea chiar vor fi existat drept pentru care întregul demers ar fi trebuit luat de la început de noile generaţii. Fără îndoială că unii dintre preoţii secolelor trecute nu erau credincioşi convinşi la fel ca şi astăzi ceea ce îi făcea să reuşească să înţeleagă dimensiunea socială cu privire la dinamica Ppsihicului şi numai statutul socio-economic i-ar fi putut împiedica să renunţe la a mai fi preoţi. O astfel de mască ar fi putut crea în ei terenul pentru germenele analizei psihologice adică pentru observarea ipocriziei care ascundea tensiunea dintre clasele sociale. De aici şi până la răzvrătirea împotriva normelor morale rigide nu ar mai fi fost decât un pas despre care nu se poate spune cu certitudine că cineva l-ar fi şi făcut şi pe care poate că nimeni nu ar fi fost dispus să îl facă. O astfel de opţiune însă poate fi îns transmisă ereditar urmaşilor şi astfel aruncată în orizontul etic al lor. Faptul că tatăl lui Nietzsche a fost preot nu este lipsit de importanţă pentru sclipitoarele sale intuiţii psihologice. Cel puţin faptul că terapeutul şi interlocutorul erau despărţiţi printr-un perete în aşa fel încât să nu se vadă este un semn că interlocutorul nu avea să se teamă de nimic în spovedania sa, adică putea să îşi expună ‘necritic’ ideile care îi veneau în minte. Această practică de separaţie dădea această libertate dar în acelaşi timp păstra acţiunea Rezistenţelor iar interlocutorul nu era ‘constrâns’ să recunoască o aprehendare. El nu era pus faţă în faţă cu adevărul ci era lăsat să se ascundă drept pentru care o Nevroză nu ar fi putut fi dată la o parte în totalitate ci doar parţial. În acest fel se crea o stare de dependenţă faţă de preot. Morala socială era ocolită, respectată în acest fel şi nu atacată în profunzime iar interlocutorului nu i se oferea decât posibilitatea de a fi ‘imoral’ pe moment fiind izolat ca şi preotul şi de societate şi de el însuşi. Interlocutorul nu ar fi avut ocazia să îşi schimbe psihonomia ci doar sentimentele în mod parţial. Această schimbare trebuie să fi fost dată doar în limitele unei anumite mentalităţi clasice. Adică era foarte greu de a se fi înfăptuit profund.

Ceea ce schimbă psihanaliza sunt mentalităţile învechite, inadecvate condiţiilor sociale prezente. În trecut nevroticul ajungea în loja de destăinuire a preotului, aceştia fiind separaţi unul de altul, refulaţi unul de altul pentru că însăşi sexualitatea era un element delicat, refulat, în câmpul mentalităţii. Soluţia era fie neutralizarea tensiunii libidinale şi conştiinţa secundară a comiterii păcatului fie conştiinţa ‘purităţii’ sufletului dar îmbibarea nevrotică a acestuia fie, in extremis, renunţarea la o astfel de mentalitate religioasă. Cea mai mare parte din clasele aristocratoide au ales ultima variantă, pioşenia religioasă fiind doar un artificiu formal şi ipocrit. Aceasta este specifică mai curând claselor de jos căci o astfel de mitologie răspândită în educaţie îşi avea rolul de a ţine în frâu, de a avertiza tendinţele lor de revoltă socială. De aceea o astfel de mentalitate ‘de sclav’ aşa cum o numeşte Nietzsche face posibilă apariţia Tulburărilor Psihice printre care şi Nevroza atunci când este pusă în alt sistem de referinţă cum este ascensiunea socială.

Suferinţa nevrotică are mai multe izvoare cum ar fi dorinţa libidinală resimţită ca păcat şi apoi lipsa de satisfacţie erotică datorită refulărilor care se acumulează, etc. Explicaţia unei astfel de conştiinţe culpabile are mai întâi o formă sociologică, legată de Filiera Negativă cu tendinţele sale antisociale, de revoltă. Deplasarea către Libido a acestei tensiuni se datorează faptului că conflictele sociale gravitează în jurul Libidoului. Mai întâi Complexul Casanova cauzat de restrângerea activităţii sexuale la un singur partener. Apoi aici intră şi capacitatea animismului masculin (clasic) de a susţine economic familia, fiind punctul de intersecţie al spiralei familiale în sistemul socioeconomic, fapt ce făcea ca acesta să nu mai aibă acces la partener sexual decât atunci când va fi atins acest statut. Pe de altă parte animismul feminin trebuia, de asemenea, să aplice tabuizarea propriei imagini care să se suprapună peste amestecurile metafizico-religioase cu cele instinctuale ale unui posibil partener marital. Căsătoria şi unirea familială era un contract cu rezonanţe decisive în plan comunitar. Fixarea de obiect sexual era impregnată cu conţinuturi comunitare în scop marital. O astfel de decizie era un pasul decisiv pentru unirea pe viaţă fapt ce implica reprimări teribile ale acţiunilor pe termen scurt ale instinctului. Pentru animismul masculin un astfel de context social înseamnă nevoia de reducere a tensiunii libidinale printr-o implicare economică cât mai acerbă. Puterea personală de a renunţa la interesele libidinale şi de a concepe o strategie familială pe termen lung prin realizare de statut social avea scopul chiar în satisfacţia libidinală finală a căsătoriei. O astfel de situaţie este asemenea cercului vicios: inhibiţia libidinală androidă şi cea ginoidă sunt în măsură să conducă la bazele Tulburărilor Libidinale şi a Nevrozelor prin Psihopatia Distimică. Faptul că soţii îşi pierd de-a lungul căsătoriei interesul sexual unul faţă de altul în contrast cu celebra lună de miere se datorează impregnării genealogice a mentalităţii occidentale cu acest teribil paradox mutilant.

O supraexcitaţie energetică cum este cea dată de Psihopatia Distimică nu s-ar putea transforma decât către acest punct slab al mentalităţii proletarioide. Divorţul, separarea partenerilor era trecut cu vederea de comunitate în ceea ce priveşte clasele aristocratoide însă era amendat dacă apărea în cele proletaroide. Autotabuizarea prin ascensiune socială după modelul tabuizării pe care aristocraţia îl răspândeşte în social prin Complexul Matern este în măsură să acapareze interesul subiectului. Luxul şi fastul pe care clasele aristocratoide îl etalează constituie un avertisment pentru cele de jos. Această superioritate apelează la resorturile straturilor profunde ale Psihicului originate în copilărie cu referinţă directă la originea infantilă pe care copilul şi-o face despre părinţi. Pedeapsa primită aici este şi ea supradimensionată şi proiectată asupra aristocraţiei cu fastul său. Tabuizarea pe care nevroticul o încearcă este tendinţa lui de a se identifica cu această magie himerică pe care clasele aristocratoide o propagă. Această identificare înseamnă o neutralizare superioară care poate acoperi întreaga excitaţie dată de Psihopatia Hiperstenică. Eterna dorinţă de ascensiune socială se condensează în cea de ascensiune spirituală sau familială. Nevroticul mizează totul pe această neutralizare promisă şi face totul pentru a se tabuiza în special prin refularea libidinală, prin renunţarea la satisfacţiile inferioare, fapt ce face ca excitaţia psihică finală să fie foarte puternică.

Psihanaliza insistă pe această imagine himerică în care nevroticul se înfundă şi îi arată tocmai acest caracter himeric al idealului său. Pentru aceasta este necesar să existe ceea ce în literatura de specialitate s-a numit ‘transfer’, adică proiecţia idealului nevroticului asupra psihanalistului. Regula de abstinenţă prin care psihanalistul se obligă să nu dea alte satisfacţii nevroticului (complimente, glume, compasiune şi tot ceea ce ţine de mentalitatea socială în care se va fi dezvoltat acesta) are acest rol al aristocratului care nu se prezintă în raport de amiciţie cu clasele de jos tocmai pentru a menţine diferenţa de clasă, adică ermetismul social. O astfel de regulă de abstinenţă face posibilă identificarea persoanei analistului cu idealul nevroticului, cu aristocratul aşa cum el este păstrat ca imago educaţional. La nivelul curei analitice acesta îi arată perpetuu că încercarea lui de a se identifica cu imaginea himerică a aristocratului este inutilă şi îi arată continuu că în toate acţiunile sale se ascunde ‘vulgarul’, inferiorul, sexualul. Dezlegările simptomelor sale fac ca rezultatul să fie surprinzător pentru subiect căci este scos la lumină ceea ce el ascunsese. Sentimentul său de culpabilitate îl are din pricina faptului că el însuşi bănuieşte că tabuizarea sa este falsă, că imaginea pe care o creează este inadecvată cu idealul pe care se străduieşte din răsputeri să îl atingă. Acest sentiment este unul inconştient, gândit şi trăit astfel. Dar el ajunge să îl recunoască conştient, este forţat de autoritatea analistului să îl recunoască îndreptăţit căci analistul se dovedeşte a fi un atoateştiutor prin dezlegările pe care le înţelege şi pe care i le comunică şi lui. Tensiunea nevrotică are aici cote maxime căci suferinţa lui este cu atât mai mare cu cât psihanalistul este acela care îl deconspiră, care îi anulează beneficiul primar al identificării cu tabuul aristocrat.

Înainte de a-şi accepta propriile impulsuri libidinale nevroticul are un puternic sentiment de vinovăţie cu privire la acestea fapt ce constituie intrarea Transferului Parental ca singură portiţă de gratificare. Acesta este mecanismul terapeutic ca atare. Aici se poate observa în cel mai înalt grad faptul că psihanaliza este prototipul celorlalte terapii cognitive. Mai toate metodele sunt cuprinse de-a lungul ei în special cea a acţiunii paradoxale unde subiectului i se prescriu elementele de care el fuge crezând că singura lui şansă de neutralizare este fuga cât mai mare de acestea. Această opţiune este nocivă căci aceste elemente rămân izolate de Sistemul Cognitiv global iar latura lor cognitivă este deja una moştenită dintr-un alt sistem ideatic, cel al predecesorilor sau al unei etape anterioare de dezvoltare cognitivă a sa. În fond subiectul primeşte pedeapsa prin acest fapt. La dorinţele sale psihanalistul, asemenea răspunsului aristocratoid, prin cultura păcatului şi a vinovăţiei, face acelaşi lucru la nivel simbolic fapt ce constituie întărirea Transferului. Focalizarea excitaţiei psihice către psihanalist este atragerea lui în cursa pentru lovitura finală ce o va primi mentalitatea sa, respectiv însăşi analiza Transferului. Aceasta este cheia de boltă a curei psihanalitice care ce îi va spulbera şi ultimele iluzii. Cura este de fapt o imensă dezamăgire pe care psihanaliza o oferă cuiva fiind încă tânăr şi pe care un om netrecut prin experienţa ei o poate atinge prin lecţii personale de viaţă abia la bătrâneţe. Din acest punct de vederea avantajul oferit de psihanaliză este acelaşi cu dorinţa bătrânului lucid de a se întoarce în anii tinereţii cu mintea de pe urmă.

Un astfel de demers îi provoacă subiectului o mare insatisfacţie, o mare înfrângere căci el îşi vede înfrânte toate speranţele de a deveni tabu, el îşi vede deconspirate toate manevrele interioare de a-şi construi o imagine rezistentă la rigorile acestui tabu, îşi vede refuzat dreptul de a face parte dintr-un registru superior şi de întâlnirea cu explozia libidinală a unei luni de miere simbolice. Pe de altă parte însă el înţelege că idealul său este o himeră, că aristocraţia la care el visează este la fel, că nu merită o astfel de risipă de căutare. O astfel de constatare reiese din statutul psihanalistului care se arată expert în problemele sexuale şi cele de viaţă, suficient de atent la amănuntele semnificative. Acest fapt îl duce pe interlocutor la concluzia că, într-un fel şi psihanalistul a trecut prin aceleaşi probleme, că superioritatea lui este doar curajul lui de a le aborda deschis şi de a nu le ocoli. De aceea psihanalistul îl familiarizează pe interlocutor cu noţiunile elementare ale psihologiei abisale care au valoare asemănătoare pentru toţi. Pentru psihanalist, Omul este unul adică este o unitate, indiferent dacă vine din medii proletaroide sau aristocratoide, invers faţă de mentalitatea tradiţionalistă. În acest fel subiectul îşi vede risipit idealul său de superioritate despre planul aristocrat sau cel parental la fel cum cel care ajunge bogat peste noapte îşi dă seama că această stare nu este aceea pe care el o imagina fantasmatic ci este tot una normală.

Actul psihanalitic are o consecinţă ce poate părea negativă, aceea a deidealizării, a tăierii aripilor metafizice ale Libidoului, ale speranţelor umane nerealiste în general. Ea găseşte sensuri, analizează sentimente şi ajunge la concluzii existenţialiste extreme. Psihanaliza caută originea Pulsiunilor, le analizează şi reanalizează, le ordonează, le clasifică şi le expune detaliat interlocutorului care recunoaşte himerele în idealurile sale, himere care s-ar evapora oricum în cazul în care aceste idealuri ar fi atinse. Din acest punct de vedere afirmaţia lui Freud conform căreia cuvântul ar putea înlocui satisfacerea obiectuală este valabilă deşi doar în sens larg. Pentru cel analizat o astfel de metodă reducţionistă poate părea sfârşitul lumii căci el se vede în situaţia de a nu primi răsplata pentru toate sacrificiile sale emoţionale anterioare.

Deci totul este mercantil, pământesc. Dacă toate idealurile se dovedesc a fi simple fantasme, idealuri deşarte care au explicaţie în Complexele Psihice, în caducul Complex Oedip cu imaturitatea şi neliniştea lui existenţială atunci la ce bun atâta speranţă? Aceste probleme sunt capitale în filosofia existenţialistă iar psihanalistul îl lasă pe cel analizat în acest domeniu iar alegerea depinde de el. O astfel de zguduire poate fi fatală iar sinuciderea a fost uneori soluţia în cazul în care tensiunea nu a fost suportată de interlocutor. Tocmai de aceea nu este bine ca psihanaliza să atace Depresia Majoră, de exemplu. Din acest punct de vedere psihanaliza a fost acuzată pe nedrept de destinul unor astfel de suferinzi. Însă această acuzaţie dimpotrivă, trebuie întoarsă împotriva celor care o emit, căci spiritul lor fac ca educaţia să sădească în sufletul Omului himerele ce duc la astfel de căderi. Ei sunt cei care îl învaţă pe Om să se hrănească din cer sub pretextul unei dimensiuni poetice a existenţei. Însă una este a fi ‘cu capul în nori’ aşa cum este poetul şi alta este a fi acolo cu sexul sau cu stomacul. Poetul se mulţumeşte cu fantasma lui şi atât, el nu crede în ea ci doar o trăieşte pentru că este frumoasă. Depresivul, dimpotrivă, mizează totul pe ea pentru că el nu are individualitatea poetului ci este victima totală a unei astfel de mentalităţi. Freud credea că această stare s-ar datora Supraeului (inconştient) care cere pedeapsa iar dispariţia simptomelor în actul psihanalitic ar constitui suferinţa sănătăţii. Însă o astfel de idee este inconsecventă cu o altă idee, mai valoroasă, după care simptomul reprezintă o satisfacţie şi nu o boală.

Cura psihanalitică este, prin urmare, un proces de reeducare. Psihanalistul este un părinte care îşi doreşte să facă o distanţă artificială între el şi ‘fiul’ său prin refuzarea egalităţii, prin ‘abstinenţa’ care determină tabuizarea parentală şi socială. Din acest punct de vedere psihanaliza atacă mentalitatea oricărui tabu social fie general, complet legat de distrugerea oricărui tabu fie parţial, legat de Sexualitate. Nevroticul îşi schimbă total optica după această experienţă a eşecului. El renegă trecutul său ca pe o experienţă ruşinoasă, inutilă. De aceea cura psihanalitică a fost considerată de mulţi nevrotici ca pe o a doua naştere. Inconştientul învaţă limbajul psihanalitic ca pe un sistem adoptat iar subiectul îşi dezleagă propriile Acte Psihice, chiar dacă o face involuntar şi îşi autoreglează Comportamentul.

De aici încolo, destinul interlocutorului îi este în mâini. O înţelegere superficială a psihologiei abisale şi a psihanalizei conduce la un optimism nelimitat faţă de cură iar foştii pacienţi devin astfel fanatici în promovarea psihanalizei într-un mod vedetist, nepotrivit. Alteori optimismul este mai estompat dar aceleaşi satisfacţii conduc la o neutralizare în masă pe moment. De aceea o înţelegere oportună a acestora se face după modelul de mai sus al existenţialismului căci subiectul înţelege că orice şi-ar dori pe lumea asta, inclusiv autorizarea oficială a psihanalizei, este o himeră. El recunoaşte faptul că toate dorinţele sale sunt doar nişte ‘copii imperfecte’ ale Complexului Oedip şi cel Matern.

3.2.1.1.2.2. Dinamica cadrului terapeutic

Standardele existenţiale ale Nevrozei şi ale Tulburărilor învecinate sunt foarte înalte. Religiile promit fericirea după moarte, egalitatea tuturor oamenilor şi tot felul de astfel de utopii, dincolo de imboldurile lor revoluţionare găsite la personalităţile de marcă care le-au întemeiat. Ele devin foarte uşor instrumente de manipulare şi îndobitocire în mâna autorităţilor statului prin fantasmele himerice sădite în sufletul celor cărora li se adresează, cum ar fi activarea acestor promisiuni înainte de moarte. În acest caz Raiul Creştin devine un model de hărţuire permanentă a Sistemului Psihodinamic asemenea fanfaronadei luxului aristocraţiei care îi face pe cei din clasele de jos să se identifice cu ea şi să ascundă acest gând celorlalţi. Acest fapt provoacă o discordie originară asemenea drogurilor, păstrând iluzia unei fericiri viitoare, cu incapacitatea de luare a responsabilităţii propriei vieţi şi trăiri existenţiale, încredinţând toate acestea unor himere. Premisa Nevrozei este astfel înfăptuită şi omul îşi este înstrăinat lui însuşi, ajunge să fie incapabil să se împlinească sufleteşte şi aşteaptă fericirea promisă. Fără un cadru psihanalitic este imposibil ca o astfel de situaţie să înceteze iar argumentele renunţării la o astfel de mentalitate sunt impenetrabile tocmai datorită imunităţii intelectuale pe care excitaţia psihodinamică o are în Sistemul Psihic al nevroticului. O astfel de excitaţie este structurată pe o excitaţie originară, de natură socială, legată de diferenţierea de clasă iar speranţa ascensiunii sociale este, aşadar, modelul unei astfel de dorinţe. Cea de-a treia grupă de Complexe ale Trunchiului Psihic constituie aşadar nucleul unei astfel de mentalităţi. Cadrul psihanalitic este un model artificial în care neutralizarea unor astfel de Pulsiuni este posibilă pentru subiect ceea ce constituie însuşi fenomenul Transferului. Acesta constă în transferul către psihanalist a foamei de fericire acumulată în abisurile Sistemului Psihic.

Asemenea psihodramei care pune în scenă fantasmele subiectului, cadrul psihanalitic presupune şi el o astfel de punere în scenă a unei astfel de situaţii limită care satisfac nevoia de metafizică a Omului. Existenţa unei încăperi liniştite şi a unui iniţiator care este prezent la o oră bine stabilită, reprezintă însăşi nevoia orientării către transcendenţă, nevoia metafizică de ordine a spiritului comunitar pe care se bazează orice tămăduire a sufletului. Ideea unei lumi perfect ordonate, a unei armonii cu un statut universal presupun proiecţia unei nevoi interioare de transcendenţă a nevroticului. Originea ei se poate regăsi în interdicţiile parentale timpurii şi în legile pe care oamenii şi le instituie între ei pentru a convieţui. Dacă haosul înseamnă neprevăzutul şi lipsa capacităţii de a controla şi exploata ordinea presupune exact opusul haosului, a sistemului universal coordonat perfect până la mecanicism. Fireşte că reducerea sistemelor vii, a organismelor chiar superioare între care poate fi inclus şi Omul nu la substanţele organice ci chiar la cele anorganice aşa cum face mecanicismul, reprezintă o lovitură dat idealismului cu care profitorii civilizaţiei îşi păstrează statutul. A face pe cineva să fie la cheremul propriilor dorinţe pentru a le satisface, cum este situaţia stăpânului, aproape că îi trezeşte acestuia curiozitatea asupra acestei ‘perfecţiuni’ a ordinii universale. Însă ordinea pe care el o vede în Univers este tocmai efectul propriului interes de exploatare, efectul propriei acţiuni de subjugare a celorlalţi care fac tot ceea ce li se cere. De aceea filosofii care au susţinut astfel de teorii au fost deseori bine plasaţi social. În epocile moderne rolul filosofilor a fost preluat de companiile de PR şi ei trebuie să lupte pentru ascendenţă pe scara socială la fel ca şi ceilalţi aşa că tema ordinii nu mai este tratată aşa cum împăratul Marc Aureliu o trata în filosofia lui.

Ordinea în care se desfăşoară cura, interesul pe care psihanalistul o arată faţă de nevoile intime ale nevroticului îl fac pe acesta să transfere în el tocmai dorinţa lui de ascensiune socială. Iluzia fericirii luată după modelul acestei ascensiuni devine realitate. Pentru interlocutor psihanalistul devine Dumnezeul care a ajuns la momentul plăţii fericirii promise pe care el o merită. În acest moment Transferul este realizat. Fără acesta după cum se ştie cura nu este posibilă. Capacitatea psihanalistului de a înţelege gândurile profunde fac din el materialul ce se suprapune peste tiparul atotputerniciei părinţilor, tipar care îşi are originea în copilărie. Complexul Tabu este transferat în această situaţie chiar prin intermediul nucleului său. În acest caz psihanalistul este văzut ca Dumnezeu iar răspunsul emoţional poate fi pozitiv sau negativ. Experimentarea lui Dumnezeu care are loc la nivelul cadrului analitic este identică cu metoda prescrierii simptomului din cadrul terapiei existenţialiste. Simptomul acesta este pur şi simplu nucleul absolut al Nevrozei la care numai psihanaliza are impact şi într-o oarecare măsură, terapia existenţialistă. Transferul presupune un exerciţiu social, moral.

Experimentarea lui Dumnezeu presupune o experienţă dramatică. Dumnezeu nu a dat semne concrete foarte probabile că ar exista iar ipostaza cadrului este una pur formală ce se adaptează la nevoile subiectului de al avea şi experimenta. Experienţa lui Dumnezeu presupune experienţa concretă a unei himere care se prezintă în carne şi oase, experienţa Nimicului. Pariul lui Pascal seamănă mai curând cu forma Nevrozelor Dezamorsate sub care se prezintă Jocul Patologic de Noroc unde subiectul mizează pe posibilităţi neverosimile şi este incapabil să mizeze măcar pe altceva în acest fel el putând pierde tot, după cum s-a văzut mai sus. Însă argumentul logic nu înseamnă nimic faţă de interesul psihic al neutralizării energetice. Însăşi capacitatea logică este dată de interesul pur energetic al Psihicului ca un simplu instrument. De aceea Omul este scindat între tendinţa de a accepta realitatea aşa cum este fără intervenţia lui şi cea de a o modifica după propriile dorinţe de a proiecta pasiv sau activ în ea interesele lui pentru ca apoi să le regăsească acolo aşa cum se întâmplă cu fenomenul de anamneză despre care vorbeşte Platon (efectul Babinski). De aici şi caracterul dialectic al Comportamentului.

Dumnezeu există tocmai pentru că Omul îl creează. Omul are nevoie de Dumnezeu şi această nevoie se proiectează în realitate. Nu contează cât de neverosimil este acest lucru, logica intră aici în Amnezie Lacunară şi chiar dacă ea poate sesiza această eternă imaturitate totuşi rămâne imună. Nici revolta în faţa lui Dumnezeu nu poate duce la dispariţia acestuia iar cele trei cuvinte ale lui Nietzsche sunt moarte încă din start. Până şi ateismul concret al omului de ştiinţă format intelectual, pe fondul unor reprezentări cizelate şi perfecţionate de tehnica cercetării, nu se poate lipsi de Dumnezeu proiectat într-un nou mister de dezlegat. M. Eliade a observat acest lucru dar fireşte de pe poziţiile unui teolog sau cel mult, ale unui nehotărât, cum este chiar nevroticul. În fond Nevroza însăşi presupune o contradicţie între un model de mentalitate arhaic care se află catalizat în straturile profunde ale Psihicului şi unul nou, ştiinţific, lipsit de Dumnezeu însă incomplet integrat. Acest spirit ateist se răspândeşte în societate tocmai pentru că ea beneficiază doar de rezultatele şi aplicările concrete ale Ştiinţei şi mai puţin mersul şi etapele ei. De aceea Nevroza se constituie ca o ciudată asamblare între piese aparţinând unei maşini de epocă şi alta ultramodernă.

Ideea unui Dumnezeu perfect, ordonat şi atotputernic care se întrupează concret în persoana psihanalistului nu ca experienţă halucinatorie pe care o au unii mistici în situaţii speciale unde analizatorii nu funcţionează corect, ci ca experienţă completă, este în măsură să trezească profunzimile care zac sedimentate în profunzimile Psihicului. Un extraterestru care ar putea avea o prezenţă fugitivă, imposibil de experimentat, un ideal care poate fi atins şi trecut în obişnuinţă, aşa cum apar nevoile Omului de metafizică, au existenţe provizorii iar ‘căutarea’ continuă. Pe când psihanalistul absoarbe toată această nevoie metafizică a subiectului căci el poate fi atins, el este cea mai apropiată uşă. Subiectul este prins în cadrul analitic care este propria lui nevoie. El poate arăta deplina satisfacţie de la psihanalist, fericirea promisă, fiind gata de orice sacrificiu. Sau dimpotrivă, poate fi un ateu paranoic cu excese erotice în tinereţe, obsedat de ele, adoptând un comportament compensatoriu de rigiditate morală cu forme revendicative, procesomaniace sau persecutorii, adus în faţa psihanalistului sau poate fi speriat de moarte. Nevoia lui de a-l ucide pe Dumnezeu este dublată de frica pedepsei care îl urmăreşte la tot pasul. Interlocutorul se poate plânge justiţiei pentru a-l reduce pe psihanalist la normalitate, pentru a-l face să nu se mai strâmbe ameninţător sub masca lui Dumnezeu.

O astfel de proiecţie metafizică este dublată de omul care este psihanalistul. El are nevoie de bani, are dorinţe, are o viaţă particulară. Este un om. Trăirea dramatică a curei psihanalitice este evidenţierea până la refuz a contradicţiei dintre ştiinţă şi dorinţă. Cu toate că îndeplineşte cerinţele cadrului ce permite Transferul, psihanalistul se recunoaşte drept om limitat, îşi recunoaşte erorile şi se arată la fel de supus pasiunilor omeneşti ca oricare altcineva. În felul acesta Complexul Tabu este experimentat direct; nulitatea lui reiese din contradicţia dintre ceea ce este real şi ceea ce este presupus ca Divin în real. Subiectul este izbit de această contradicţie iar aceasta este cea mai mare dezamăgire a vieţii lui. El se simte înşelat, fericirea promisă este o minciună şi totul se dovedeşte a fi fost doar în mintea lui. Succesul analizei constă în acest eşec existenţial iar subiectul lezat în conştiinţa sa trebuie să se adapteze. După o psihanaliză subiecţii devin atei ai realităţii. Ei pot să creadă în Dumnezeu în continuare însă verva este mai scăzută ceea ce este în acord cu atitudinea modernă faţă de Religie. În aceeaşi măsură mulţi devin panteişti însă, fireşte, Complexul Tabu este mult scăzut.

Aşadar, psihanaliza şi toate terapiile dinamice stau sub semnul efectului Babinski. Scopul lor este distrugerea Complexului Tabu instituit de educaţie de mii şi mii de ani. Situaţia este aceeaşi cu a unui stat care vinde arme unor fracţiuni beligerante pentru ca apoi să intervină cu armata prin a restabili pacea. Se pune aici problema în ce măsură psihoterapiile în general şi psihanaliza în special sunt nişte escrocherii pentru că simulează ceva ce nu există decât în mintea Omului. Lucrurile par să stea aşa la prima vedere însă la o privire mai atentă se observă că psihoterapiile dinamice doar repară ceea ce au stricat alţii în secolele trecute. O cură reuşită se recunoaşte pe sine ca nulă, se neagă, subiectul recunoaşte în psihanalist ca fiind un ‘escroc’ şi nu vrea să mai audă de psihanaliză însă acest lucru confirmă reuşita. Altă cale nu există iar demnitatea psihanalistului a fost sacrificată cu scopul ‘trezirii din Somnul dogmatic’. Odată cu o abreacţie profundă acesta va şti să îl reaprecieze pe psihanalist în alt fel, de pe poziţiile celui care înţelege că altă cale nu exista. Înţelegerea faptului că sacrul este doar în mintea sa nu este decât o proiecţie a propriului Complex Tabu. El nu se poate realiza prin simpla enunţare a acestei concluzii finale ci prin efortul ştiinţific ce conduce la el. Ştiinţa nu înseamnă rezultatul ei final mai puţin decât eşecurile şi succesele anterioare iar interlocutorul trebuie să treacă concret peste acestea. Filosofii pot să aştepte o viaţă întreagă şi să improvizeze teorii şi argumente complexe până când au şansa să trăiască eliberarea de Complexul Tabu cu toată stufăraia lor conceptuală. De multe ori această eliberare este doar parţială.

Aşadar, înţelese superficial, psihanaliza şi psihoterapiile auxiliare par să fie escrocherii însă ele sunt cele care sparg cercul vicios al unei escrocherii şi mai mari, cea a existenţei Nevrozei. Pentru a intra în sistemul ei terapeutul trebuie să se murdărească adoptând parola specifică la fel cum, pentru a observa abuzurile psihiatriei, antipsihiatrii se prefăceau schizofreni, pentru a vedea cum sunt trataţi. Din acest punct de vedere Arta şi Religia creează dependenţa subiectului de Complexul Tabu, fără să îl ajute să iasă din acest cerc vicios. Acestea subscriu la escrocheria generală a civilizaţiei, trag foloase materiale şi nu fac decât să complice şi mai tare gigantul mecanism al ordinii decimării sufletului omenesc. Artistul vedetă, venerat de public poate să apostrofeze ‘prostia’ fanilor săi, poate folosi pistolul spre a se apăra de ei şi totuşi nu poate explica din afara Complexului Tabu starea lui. Această stare este realizată după experienţa identificării sale cu sacrul, ceea ce corespunde contradicţiei existenţiale din cura psihanalitică aşa cum a fost dezvăluită mai sus. Arta Discentrică ce îşi propune eliberarea de tabu tinde deja nu mai este Artă iar ‘Transferul’ nu se mai realizează. La fel se întâmplă şi cu sfântul, cu pusnicul credincios ce pur şi simplu nu ştie ce să facă să îi ajute pe oameni. El este frământat de nevoia de a spune adevărul însă contradicţia supunerii faţă de ordinea lumească şi eliberarea de sub tutela ei exploatatoare îl fac un adevărat nevrotic iar retragerea din lume şi postul este un fel de Anorexie Nervoasă spirituală, singura posibilitate naturală de regăsire a liniştii. Isus spală picioarele apostolilor din cauza unei astfel de disperări şi încercare de depăşire a Complexului Tabu prin autoumilire. Dar nici el însuşi nu se poate înţelege atunci când, invers faţă de această atitudine, izbucneşte în furie şi alungă comercianţii din templu. Adeziunea la dualismul sălbatic îl fură pe neaşteptate, la fel cum Delirul face cu schizofrenicul.

Complexul Tabu este un virus de care nu se poate scăpa. Negarea lui superficială nu înseamnă decât autorizarea lui pe mai departe. Creştinismul s-a răzvrătit faţă de civilizaţia romană, a distrus zeii acesteia dar şia făcut proprii săi zei, în persoanele sfinţilor care depăşesc automat condiţia de muritori. La fel face şi Zarathustra al lui Nietzsche. Bisericile întunecoase facilitează ‘orbirea’ specifică lipsei de comunicare a tabuului. Arta şi Religia devin astfel instituţii ale statului în care se pierde caracterul psihoterapeutic pe care elitele acestor manifestări spirituale îl câştigă. Insul devine astfel dependent de satisfacţiile pe care acestea le dau după cum toxicomanul este dependent de drogul său. Complexul Tabu al cărui nucleu este forţa supranaturală a Religiei impusă de educaţia sălbatică are un rol economic bine stabilit. El determină o supraexcitaţie foarte prompt stipulată economic iar schimbul economic dintre muncitor şi patron se calculează în funcţie de neutralizarea acestei excitaţii după modelul stabilirii preţurilor aşa cum s-a arătat la grupa a doua de Complexe. Religia şi Arta nu fac nimic concret pentru eliminarea, pentru subminarea Complexului Tabu ci doar îi schimbă masca. Ele se folosesc de acest resort sălbatic colorat în chip umanist şi subscriu în acest fel la un special tip de escrocherie metasocială.

Psihanaliza, dimpotrivă, distruge o bună parte din el. Se poate aici observa dinamica adevăratelor ‘rezistenţe’ faţă de psihanaliză aşa cum au fost ele relevate în Introducere. Interesul culturii clasice, al Artei şi Religiei se vede lezat. Psihanaliza le ia acestora ‘pâinea’ căci dacă individul nu va mai putea fi influenţat de iluziile lor atunci ele îşi vor pierde autoritatea. Nevroticul obsesional, chinuit de Obsesii pe care abia dacă le poate contracara prin ritualuri este terenul cel mai favorabil pentru exploatare sălbatică chiar şi astăzi. Reclamele difuzate pe posturile TV devin pentru potenţialii cumpărători motorul obsesional-compulsiv iar hărţuirea energetică a privitorilor şi canalizarea comportamentului ritualic către cumpărături fac din acesta un somnambul. Filmele de la Hollywood au o cotă de audienţă fantastică pentru că reuşesc să creeze nişte artificiale iluzii fantasmatice sau să ‘deconspire’, după modele prepsihanalitice de înţelegere a Psihicului, anumite pasiuni ale sale. Astfel de pseudodezvăluiri îl pot lăsa indiferent pe cel care le cunoaşte de la sursa originară. O astfel de afacere prosperă este ameninţată chiar de către psihanaliza însăşi care inspiră subiectele acestor producţii.

Psihanaliza loveşte puternic în acest sacru murdar. Interlocutorul îl poate vedea la sine însuşi în primul rând. Acuzaţiile conform cărora ea murdăreşte ceea ce este ‘sfânt’ se constituie de fapt într-o laudă. Corectarea acestei îndobitociri milenare este scopul ei de aceea fără analiza Transferului cura este realizată doar pe jumătate. Kant spunea că Cunoaşterea este sintetică şi că ‘intuiţiile fără concepte sunt oarbe şi conceptele fără intuiţii sunt moarte’; la fel în cura psihanalitică analiza Transferului fără aprehendări este oarbă iar aprehendările fără analiza Transferului sunt moarte. Încercările unor psihanalişti de a renunţa la cadrul psihanalitic în care să fie posibil transferul tabu, capcană în care o autoritate ca Ferenzy a căzut şi care se pare că a continuat şi după Freud, face în acest fel să anuleze restructurarea specifică psihanalizei.

3.2.1.1.2.3. Psihanaliza ca restructurare cognitivă

Aşadar principalul mecanism terapeutic pe care psihanaliza îl implică este unificarea, aducerea la unison a Actelor Psihice în raport cu Sistemul Cognitiv global. Izolarea pe care Refularea o produce Actelor Psihice ce aparţin straturilor profunde ale Memoriei reflectă o parte fidelă a unui Sistem Cognitiv global în relaţie neunitară cu acesta, aşa cum apare în cazul Tulburării Psihice. Aceasta se prezintă de obicei ca un dezacord cognitiv între straturile mnezice ceea ce face să apară fenomenul de Izolare ca urmare a refulării pe care o Reprezentare o poate suferi. Dacă Tulburarea Psihică este concepută ca o rană infectată căreia organismul psihic nu îi mai poate face faţă singur atunci psihanaliza poate fi comparată cu antibioticele care reglementează această stare. Psihanaliza sparge cercul vicios în care Psihopatia Distimică se închide şi permite Sistemului Cognitiv să reelaboreze o concluzie ideatică inactuală.

Din punct de vedere cognitiv psihanaliza operează punţi de dirijare a energiei concentrate într-o reţea mnezică de asociaţie ce este refulată. Astfel tensiunea psihică redată de blocarea acestei energii este împărţită în întregul Sistem Psihic (mnezic). Refularea împiedică stabilirea de relaţii stabile între diferite reţele ale Sistemului Psihic şi aceste reţele nu au suficientă legătură pentru a fi încorporate în Sistemul Ideatic. Ele devin astfel vulnerabile asemenea animalului gregar în momentul în care acesta este izolat de restul grupului de către cel prădător. În acelaşi fel psihanaliza consolidează aceste legături cognitive între reprezentările refulate şi restul Sistemului Ideatic.

Freud are dreptate când spune că actul psihanalitic, terapia, slăbeşte refulările dar asta nu se datorează faptului că Conştientul ar fi în expansiune. De fapt subiectul poate fi şi după aceea la fel de ‘inconştient’ ca şi înainte şi tocmai de aceea unele Tulburări Psihice, nu neapărat severe, ca de exemplu Psihopatia Isterică, pur şi simplu pot să nu răspundă la psihanaliză. Asta înseamnă că dacă cineva face cură de psihanaliză va ajunge să îşi decatalizeze şi să îşi înţeleagă semnificaţiile actelor sale semnificaţii de care şi psihanaliştii pot fi departe de a le înţelege. Tocmai de aceea chiar dacă o cură didactică este totuşi decisivă pentru fiecare analist în formarea lui totuşi ea este insuficientă.

În ceea ce îl priveşte pe Freud, el şi-a adoptat acest punct de vedere la sistemul teoretic dezvoltat în legătură cu dialectica Instanţelor Psihice. El a crezut că, descotorosind Libidoul de Refulare nu face decât să îi dea acestuia statutul de egalitate cu Eul şi astfel conflictul dintre ele să se realizeze ‘fair play’. Prin această manevră el a dat Libidoului mai mult aport în arena psihică şi astfel elo nu a mai fost redus la Incoştient cu Eul deasupra ci fiecare a ajuns să aibă aceleaşi arme în negocierea directivelor comportamental-emotive. Se pune acum întrebarea dacă acest ‘libido’, aşa cum îl gândea Freud, devine mai puternic sau mai slab decât înainte. Dacă el ar deveni mai slab atunci trebuie explicat prin ce anume ar deveni astfel şi dacă nu cumva conflictul prin care Freud a dorit să îl facă ‘fair play’ nu este decât o slăbire a sa. Căci în această viziune Libidoul nu este, de fapt, decât păcălit. Freud a acceptat această posibilitate şi a susţinut că Libidoul, aşa cum îl vedea el, este satisfăcut, acceptat de Eu. Însă, din păcate în viziunea lui această satisfacţie nu este una genitală ci una fantasmatică. Aici el extinde la maximum acest oropsit concept şi ajunge să se contrazică flagrant în ceea ce priveşte propria afirmaţie după care simptomul nevrotic nu este decât o ‘satisfacţie libidinală’ dar şi o posibilă insatisfacţie a Conştientului şi a Eului. Se pune aici întrebarea: în ce măsură acest ‘libido’ poate fi satisfăcut mai mult de atât? Freud mai curând ar fi susţinut nu că ‘libidoul’ slăbeşte ci că Eul sau Conştientul se retrage ceea ce de fapt este problema; în teoriile lui Nevroza nu este o atrofiere a Eului sau Conştientului ci o suprapondere. Aşadar tocmai acestea invadează Inconştientul sau Seul cu intenţia de a le impune propriile legi.

După cum s-a spus mai sus Instanţele Psihice ale lui Freud nu pot explica mare lucru deoarece sunt artificiale. Tocmai de aceea ele au fost abandonate în favoarea unei viziuni antropologico-istoriciste, cea a interacţiunii Organism-Mediu. Problema Nevrozelor este alta fiind legată de Libidoul Fizic, genital, ca atare. Acesta face exact ceea ce şi Freud considera că face în mod normal, adică iradiază în celelalte Complexe ca urmare a refulării şi revenirii sale retroreglative. Libidoul supraexcitat va antrena excitaţia Complexelor Fundamentale care vor trebui să preia o parte din excitaţia lui şi să o neutralizeze. Fireşte că asta înseamnă floarea cu care nu se poate face primăvară. Se produce astfel Fuziunea prin asociere. Adică nu este posibil ca Libidoul să fie satisfăcut prin satisfacerea acestor Complexe ci invers, căci sistemul de reţele mnezice elaborat de cel Cognitiv ia în calcul tocmai această asociere. Ea este cam singura care rămâne în picioare după ce va fi intervenit cataliza naşterii. În acest caz psihanaliza nu face altceva decât să denunţe mentalitatea tabu, să reconstruiască sistemul de reţele mnezice (deci, toate ideile care au condus la o astfel de încătuşare a Psihicului) şi să conducă la o astfel de corectare a ideilor aşa cum le place terapiilor cognitiviste să spună. Însă problema este descoperirea acestor idei. Ceea ce se întâmplă în acest caz este aşadar, reducerea Memoriei la simpla Psihopatie Neurastenică în timp ce cea Distimică este pur şi simplu extirpată.

Dinamica curei psihanalitice este explicată de Freud prin prisma trecerii reprezentărilor inconştiente care ar fi ‘nemuritoare’ după el, la cele conştiente unde se destramă, se degradează deoarece sunt lipsite de Memorie. Dincolo de eroarea restrângerii Memoriei la Inconştient, trebuie remarcat că psihanaliza doar reduce intensitatea energetică cu care este investită o anume reprezentare prin suspendarea drumului obişnuit de fuziune energetică, prin decimarea sau neutralizarea surselor, etc. Însă reprezentările rămân pe mai departe chiar dacă subiectul are în acel moment, posibilitatea să lupte împotriva lor. Orice abreacţie nu presupune o eliminarea absolută ci mai degrabă o dezvăluire. Actul psihanalitic poate fi asemănat cu izolarea cu ceară pe care albinele o fac unui şoarece introdus în stup. Dacă şoarecele nu ar fi izolat atunci stupul ar deveni un focar de infecţie. Albinele i-ar ignora prezenţa acestui intrus şi l-ar lăsa în pace să fure miere decât să transforme stupul într-un focar de infecţie. Asta se traduce prin rezolvare situaţiei cu ajutorul medicamentelor, aşa cum se face mai uşor şi mai rapid astăzi în psihiatrie, însă şi cu rezultate superficiale, temporare. La fel se întâmplă cu nevroticul care este un astfel de potenţial stup. În acest caz psihanaliza refuză căile de acces ale microbilor către această posibilă reprezentare. Microbii pentru şoarece sunt ceea ce este energia pentru prezumtiva reprezentare sau reţele de reprezentări ceea ce determină simptomul. Acest şoarece poate să devină o mumie insignifiantă în timp datorită izolării sale şi la fel face şi psihanaliza cu simptomul al cărui mecanism patologic rămâne ca o tendinţă manifestă. Dar, fiind izolat, dezvăluit, el nu se mai manifestă la fel de puternic. Deci, nici vorbă despre pretenţia că psihanaliza ar arunca în neant simptomul sau reprezentările ‘atemporale’ ale Inconştientului. În fond timpul este cel mai bun psihoterapeut iar ea are nevoie de timp pentru ca acest gen de reprezentări să se descompună.

Pe de altă parte este clar că Complexele, arhetipurile genealogice sau ontogenetice sunt imune la psihanaliză dat fiind faptul că vor fi supravieţuit naşterii în acest prim caz. Aici nu intervine nici presupusa Compulsie la Repetiţie, nici Pulsiunea Morţii despre care Freud a vorbit prin care interlocutorul este presupus că ‘nu vrea’ să se vindece, preferând Tulburarea Psihică. Nici faptul că ar fi normal să existe o cură interminabilă nu este de ajuns pentru a explica acest fapt. Pur şi simplu uitarea nu se poate produce iar reprezentările (de fapt, Pulsiunile, căci aceste arhetipuri nu mai reprezintă nimic, fiind catalizate) sunt foarte puternice. Abia dacă urmaşii pot spera în vindecare. O astfel de vindecare este o simplă disoluţie naturală a unor reprezentări şi tipare mnezice ale straturilor profunde. Succesul terapeutic dimpotrivă, se obţine în cazuri unor reprezentări ontogenetice care se datorează unor fixaţii infantile în general. Aceste fixaţii au predispoziţii structurale originare care rămân şi după ce Tulburarea Psihică va fi fost analizată şi rezolvată cu succes. Remarcile psihanaliştilor cu privire la ‘omul cu lupi’ al lui Freud care a păstrat nevroza în mod latent de-a lungul vieţii sunt irelevante. Psihanaliza nu putea face mai mult. Ea a acţionat doar la fixaţiile ontogenetice ale Structurii originare iar obsesiile sale compulsive chiar au dispărut. Dacă celebrul său caz a dezvoltat apoi o tulburare schizotiformă asta nu s-a datorat superficialităţii analizei lui Freud ci faptului că după ce nevroza sa se va fi remis a rămas Restul structurilor genealogice care compun orice nevroză. Simptomul nevrotic este în stare să suprasolicite structura de bază dat fiind faptul că este un cerc vicios. De aceea, Nevroza devine o Tulburare ce debutează rapid şi spectaculos. În momentul în care aceste fixaţii sunt reelaborate, tensiunea structurii de bază se atenuează.

Totuşi psihanaliza poate acţiona ca autoreglare şi în cazul acestor Structuri Psihopatologice genealogice atât în sens autopedagogic cât şi compensatoriu, fuzional. Adică subiectul poate ajunge să îşi cunoască imboldurile psihice şi să nu le dea curs emoţional şi comportamental la fel cum un fost schizofrenic poate ignora câte o halucinaţie sporadică tocmai în virtutea experimentării anterioare a caracterului său ireal. De exemplu un act exploziv poate fi evitat prin autoanaliză, recunoscut ca pueril în cazul în care nu are cauze externe, legat de fondul isteric al subiectului. Luarea unei atitudini mature poate fi consecinţa unei astfel de autoanalize cu condiţia ca straturile superioare să nu fie infestate de acest fond chiar dacă Structura Psihopatologică rămâne activă în continuare. În acest caz actul exploziv se poate manifesta altădată într-o situaţie în care nu a pătruns analiza aşa cum se manifestă însăşi Izolarea. Acesta este modelul de psihanaliză nelimitată pe care interlocutorul trebuie să şi-o facă singur după ce va fi ieşit din cura propriuzisă.

Sarcina psihanalistului constă în găsirea sensului patologic în multitudinea de semnificaţii ale unui Act Psihic. Nu oricare din astfel de sensuri ascunse ale acestuia este patologic. De aceea aplicarea teoriilor jungiene la terapie unde se caută sensurile legate de anumite dorinţe şi aspiraţii mărunte ale subiectului sau cele adleriene care caută la subiect ceea ce este compensaţia ‘complexului de inferioritate’ le fac profund insuficiente pentru Nevroze. După mărturiile unui asistent Adler s-ar fi înfuriat când a văzut că metodele sale nu funcţionează la o anorectică încercând să o convingă că vrea să atragă atenţia asupra ei.

În Schizofrenie în special şi Psihoze în general psihanaliza nu poate face nimic odată ce boala va fi debutat. Acest lucru se datorează faptului că nu există posibilitatea de perlaborare ca apanaj al Filierei Pozitive. Fără aceasta psihanaliza este lipsită de cadrul său tehnic adică de principiul său terapeutic după cum unui analist îi lipsesc instrumentele. De fapt scopul psihanalizei este să producă o explozie a Filierei Negative astfel ca Filiera Pozitivă să se adapteze la noi posibilităţi de neutralizare şi să renunţe la cele vechi care se dovedesc a fi ineficiente. În felul acesta psihanaliza este un adevărat vaccin psihic. Însă în Schizofrenie ‘virusul’ este deja intrat, Filiera Negativă este suprasolicitată şi ocupă întreg spaţiul Comportamentului în timp ce în cea Pozitivă nu poate vorbi decât de pe poziţiile slabe ale straturilor profunde. În acest caz un vaccin în plus peste un virus deja existent poate duce la agravarea stării. Fireşte că odată cu instalarea pe deplin a Schizofreniei psihanaliza nu mai poate face nici rău şi nici bine căci nu are cui să se adreseze. Însă ea poate face un adevărat rău atunci când ‘virusul’ nu a invadat întreg ‘corpul’ ceea ce aici este faza prodromală a Schizofreniei. Capacitatea de a rezista unei tensiuni psihice puternice este condiţia succesului psihanalizei căci numai astfel se poate rezolva Transferul şi subiectul poate fi convins că sistemul său ideatic este unul inadecvat. Ori, în faza prodromală, Schizofrenia aşteaptă tocmai o situaţie conflictuală care să îl prindă pe subiect cu garda jos şi să îl arunce zona crepusculară a debutului. Astăzi se fac cure pe psihotici şi s-au inventat tot felul de tehnici însă acestea sunt puerile relativ la rezultatele pe care le dau pe nevrotici, de exemplu. Rezultatul la care acestea ajung este acelaşi la care s-ar fi ajuns şi fără intervenţia analistului. Nu se poate vorbi despre ‘cea de-a doua naştere’ despre care nevroticul vorbeşte după ce va fi încheiat o cură.

Freud credea că eşecul psihanalizei în cazul Psihozelor s-ar datora ‘întoarcerii narcisice a libidoului în eu’. În acest fel Transferul care era, după el, proiecţia exclusivă a Libidoului, nu se putea realiza. Ambiguitatea unei astfel de teorii a fost deja semnalată aici iar el merge mai mult pe ghicite. El încarcă să ghicească Psihoza însă ea are un substrat organic iar construcţia sa teoretică este eronată. Enunţul făcut de el cum că schizofrenicul ar fi incapabil de Transfer parental în cadrul curei datorită acestei retrageri narcisice, este o absurditate. Se poate spune acelaşi lucru despre Psihozele Organice sau despre unele dintre simptomele catatonice. Însă Transferul care apare în Schizofrenie s-ar putea spune că îşi atinge cele mai înalte cote tocmai pentru că Pulsiunile nu pot fi înfrânate. Aşadar problema ţine de statutul tehnic al travaluilui analitic şi nu de cel dinamic.

Psihanaliza este o terapie a trecutului. Ea detensionează conflictele vechi şi tocmai de aceea se potriveşte Tulburărilor Psihice ceva mai severe. Pentru cazul unor Tulburări Psihice pasagere sau uşoare pot funcţiona foarte bine şi celelalte metode de psihoterapie dinamică care sunt tot nişte psihanalize dar unele parţiale, eufemistice după cum se va vedea. Ţinând cont că acestea se orientează în special asupra reorganizării vieţii în vederea viitorului şi acţionează pur şi simplu doar asupra educaţiei prezente este clar că pentru Schizofrenie (unde nu Structura Psihopatologică este decisivă în ceea ce priveşte mecanismul de instalare, ci particularităţile organice) aceste metode terapeutice sunt recomandate mai mut decât psihanaliza. Căci aceasta, cu mecanismul său dur de reorganizare psihică din temelii, poate fi imposibil de suportat de fondul organic fragil al Psihozei remise care poate astfel recidiva.

3.2.1.1.2.4. Dinamica aprehendării psihanalitice

După cum s-a arătat mai sus obiecţia de pansexualism este absurdă căci Sexualitatea se poate regăsi iradiată în orice colţ al Sistemului Psihic iar dacă cele mai profunde Acte Psihice par a nu avea nici o urmă de erotism uneori asta se datorează tocmai descompunerii acestor Pulsiuni, catalizei lor. Extinderea conceptului de ‘sexualitate’ către aceste colţuri depărtate este inoportună după cum s-a arătat în primul capitol. Aceste elemente periferice ale Instinctelor care constituie Pulsiunile Psihice şi Actele Psihice nu mai sunt sexuale deşi principiul lor rămâne tot spectrul Instinctelor după cum efectul nu mai este acelaşi lucru cu cauzele lui care îi rămân însă principii. Este meritul lui Freud de a fi lovit ca nimeni altul înaintea sa în dualism prin acest ‘reducţionism’ iar cucerirea Psihicului cu armele concretului, a Organismului, l-a făcut explicabil biologist. Obiecţia de pansexualism are în sine ceva putred, o mentalitate ce trădează mentalitatea ‘porcului satisfăcut’ care nu se gândeşte la viitorul său. Refugiul în idealism al acesteia se datorează vinovăţiei faţă de nenorocirea şi suferinţa celorlalţi preferând să le ignore existenţa. Sexualitatea este recunoscută ca fiind obiectul celei mai brutale şi mai puternice satisfacţii şi cest lucru se datorează nu numai inhibiţiei naturale a acesteia ci şi datorită ipocritelor mentalităţi pudice el epocilor clasice care au inhibat-o până la refuz. Chiar şi cel care nu a experimentat-o suficient îi poate recunoaşte forţa ceea ce face dintr-o asemenea mentalitate fandosită să devină una falimentară. Răzbunarea Instinctului Sexual este cruntă. Dacă el se prezintă astăzi atât de excentic în lumea occidentală acest lucru se datorează tocmai unor astfel de disfuncţii originare.

Complexele Instinctuale sunt Structuri Psihice originare ale căror apariţie îşi are originea în inhibarea unor Pulsiuni Organice. Ele nu pot fi fuzionate deoarece structura pulsională instinctuală nu îşi poate modifica forma după o altă structură cu care să facă corp comun după cum s-a spus. Dimpotrivă, Complexele Psihice nu sunt rezultatul unei astfel de Pulsiuni Instinctuale ci a Iradierii. Ele fac obiectul unei topici mnezice iar intensitatea lor se plasează mai curând către straturile mnezice profunde decât către cele superioare. Restructurarea Genealogică a Memoriei este astfel constituită încât doar modelul rămâne nu şi elaborarea sa dinamică particulară pe care psihanaliza o poate reconstitui după recomandările psihologiei abisale. Aceste Complexe sunt asemenea vârfurilor munţilor care au rămas neacoperite de apariţia unei mări iar acestea apar ca insule. Acest fenomen aparţine naturii intime a Memoriei. Prin operaţia de codificare genetică capacitatea de ecforare mnezică este redusă. Acţiunea psihanalizei asupra Complexelor transmise genealogic nu este aceeaşi faţă de cele ontogenetice, periferice. Acestea nu pot fi tratate în acelaşi fel căci drumul lor de apariţie este cunoscut doar general şi nu ca fapt particular şi astfel că ele nu pot fi uşor conectate. Acest lucru se datorează faptului că reprezentările straturilor profunde cărora le aparţin acestea sunt mult mai stabile. Ele sunt practic de neuitat spre deosebire de Complexele formate ontogenetic. Totuşi marele beneficiu este că subiectul recunoaşte caracterul fantasmatic, himeric al acestor Complexe date genealogic şi în acest fel, cu toate că ele acţionează mnezic, ele sunt izolate, despărţite de Sistemul Psihic şi anulate ca principiu ale schemelor comportamentale. De exemplu Complexul Tabu este reanalizat, recunoscut ca himeră iar acţiunea lui de refulare a Libidoului este în bună parte suspendată. Este greşit să se creadă că psihanaliza ar putea duce la dispariţia totală a Complexului căci tot ce face ea este să permită eliberarea acestuia de tensiuni inutile, urmată de posibilitatea liberă de fuziune.

Capacitatea de aprehendare a psihanalistului este decisivă, chiar dacă interlocutorul este şi el o parte importantă a acestui difuz criteriu. Rolul acestuia creşte odată cu îmbunătăţirea condiţiei sale şi cu rezultatele terapeutice. La acest criteriu se ajunge prin diferite tehnici şi tocmai de aceea există mai multe metode de psihoterapie. Însă aşa cum unele psihoterapii, mai puţin virtuoase în aprehendări, mai ‘prietenoase’, uneori pot avea rezultate mai bune decât psihanaliza în anumite cazuri, judecarea rezultatului se face pe timp nelimitat iar compararea unor astfel de metode este inoportună. Intensitatea unor Pulsiuni fuzionate într-un gând este diferită deoarece ele depind de condiţiile externe fuzionate pe parcursul a unor generaţii întregi. Astfel că un bun psihanalist ar fi acela care găseşte într-un gând sau simptom în general cel puţin Pulsiunea cu intensitatea cea mai mare din punct de vedere energetic. Acest lucru este se stabileşte în procesul de aprehendare, unde metodele de inducţie logică au un rol hotărâtor. Pe lângă recunoaşterea pe care însuşi interlocutorul o poate furniza direct psihanalistului acestea reprezintă temelia oricărui sistem de aprehendare la care se raportează mereu psihanalistul. Această raportare ştiinţifică, după metodele de inducţie logică la nucleul Pulsiunilor implicate într-un Act Psihic permite descifrarea sistemului de aprehendare în afara sistemului de ideaţie proprie pe care îl are psihanalistul. Şi în acest fapt constă diferenţa faţă de sistemul de interpretare al paranoicului care este unul subjugat sistemului său ideatic. Problema unei epuizări hermeneutice a unei astfel de sistem de aprehendare nu se poate pune iar psihanaliza rămâne mereu incompletă. Însă se pune problema unei cât mai aprofundate forme de analiză iar dacă psihanaliştii nu reuşesc să înţeleagă suficient, uneori chiar pierzând din aprehendări, rezultatul este compromis. Căci interesul iniţial forţează aprehendarea. Însă asta nu înseamnă că ei trebuie să fi greşit fie unul dintre ei fie ambii din moment ce rezultatele nu coincid aşa cum se obişnuia să se facă de către psihanaliştii cu mania completării ci doar că, în acest caz, intervenţia lor este una periferică, mai puţin virtuoasă faţă de alte dăţi.

Aprofundarea sistemului de aprehendare depinde esenţial de modul în care psihologia abisală este acumulată de psihanalist tocmai pentru că permite căi noi de aşteptare şi înţelegere. Tocmai de aceea un Jung nu a mai putut face aceleaşi intervenţii pe care le făcea atunci când accepta psihologia freudiană odată cu ruptura de aceasta. Prin metodele sale el s-a văzut pus în situaţia de a-i fi blocate căile de atenţie ce determină sistemul de aprehendare în acelaşi fel în care unui nevrotic îi sunt blocate datorită cercului vicios al Refulării. Aici trebuie menţionată spinoasa problemă a psihanalizei aplicate, foarte restrânsă sub aspectul profunzimii. Acest lucru se datorează faptului că îi lipseşte obiectul cercetării. De aceea aici s-au făcut destule greşeli iar psihanaliştii nu au adus suficiente argumente în sprijinul afirmaţiilor lor, lăsându-se în voia unor aprehendări care în cură au avantajul de a se modela pe parcurs odată cu închegarea spiritului de aprehendare dat de reveniri şi revizuiri succesive dar care nu mai sunt posibile în cadrul psihanalizei aplicate. De aceea în aceste cazuri logica este un instrument hotărâtor căci potenţialul de probabilitate este foarte mare.

Evoluţia aprehendărilor în ceea ce priveşte profunzimea sau duritatea lor trebuie să se ghideze în funcţie de anumiţi factori. Unul este cel al inteligenţei interlocutorului capabil să răspundă intelectual la dinamica aprehendărilor deci capacitatea de răspuns la aceste aprehendări. Altul este cel al Tulburării Psihice în cauză care poate ea însăşi răspunde la tehnica abordată. Este evident că un subiect cu inteligenţă scăzută nu prea are multe puncte în comun cu psihanaliza astfel că posibilitatea ca psihanaliza să intre retroactiv în sistemul ideatic al subiectului, este redusă. Atunci când acest lucru se întâmplă o astfel de situaţie se explică pe baza unei rezonanţe pedagogice. Psihanalistul trebuie să îl invite pe subiect să îşi aprehendeze singur Actele Psihice iar profunzimea acestor aprehendări să depindă de el. Multe din tehnicile psihanalitice au ignorat o astfel de metodologie a etapizării curei şi încă din primele şedinţe subiectul este bombardat cu enunţuri foarte dure, de gen M. Klein care, în ciuda corectitudinii şi a profunzimii lor, nu favorizează o aprehendare, o abreacţie în unele cazuri ci o învălmăşeală psihică ce se poate termina înainte ca rezultatele bune să apară. Situaţia este similară cu cea din cazul demersului ştiinţific unde concluziile ştiinţifice sunt inoperante şi interpretabile trunchiate într-un sistem ideatic fără demersul de descoperire a acestora. Un obsesional poate răspunde foarte bine unui regim dur de aprehendare şi din acest punct de vedere Nevroza Obsesională este cea mai indicată acestuia în timp ce cea Isterică evită cel mai mult comprehensiunea psihanalitică. Cea mai riscantă Tulburare Psihică în cea ce priveşte psihanaliza este Paranoia. Gândirea paranoică este concentrată de interesul psihic imediat şi rareori narcisismul paranoic va suporta o astfel de lezare care să ceară restructurarea Sistemului Ideatic. De aceea aşa cum nevroticului i se dă o gratificare narcisică prin cadrul tabu al curei la fel şi paranoicului este bine să i se dea gratificarea narcisică de a descoperi singur semnificaţia gândurilor proprii până la limitele propriului nivel de aprehendare. Din păcate acest lucru este destul de inoportun pentru interesele de moment ale paranoicului. Numai dacă ar avea o inteligenţă ceva mai pătrunzătoare care ar atrage după sine şi satisfacţii profesionale ar face ca el să nu aibă nevoie de psihanalist pentru că însuşi statutul social i-ar fi unul suficient pentru condiţia lui. De aceea paranoicul este mult mai greu de pus în postura de a-şi analiza propriile gânduri. În orice caz pentru paranoic în special dar şi pentru celelalte tipuri de interlocutori trebuie adusă lămurirea că psihanaliza nu este un Rai care să îl scape de griji pe cel care intră în ea şi că el singur va trebui să înţeleagă şi să îşi ia responsabilitatea propriei analize în timp ce psihanalistul este doar un arbitru supervizor care îi dă doar metoda şi exemplele.

La fel se poate spune şi despre intervenţia în Schizofrenie ea devenind, în acest caz, o pseudopsihanaliză, una limitată. Tulburarea Bipolară răspunde, de asemenea greu şi nu este indicată decât într-o măsură oarecare în ceea ce priveşte episodul maniacal în cazul în care subiectul acceptă să vină şi să stea liniştit pe canapea. Această limitare este dată de posibila agresiune la adresa psihanalistului ca urmare a durităţii de aprehendare oferită de acesta. De aceea aici psihanaliza trebuie să se formeze după modelul metodei existenţialiste. Însă fluxul ideatic al maniacalului îl face pe psihanalist ineficient, acesta neputând spune nimic. Episodul depresiv este, în mod paradoxal, rezultatul unei bune intervenţii psihoterapeutice, aici. Căci, episodul depresiv reprezintă un model specific sistemului psihic de autoreglare deci, efectiv, de psihoterapie.

3.2.1.1.2.5. Respingerea criticilor metodei aprehendării

Despre receptarea psihanalizei în mediile ştiinţifice şi sociale în general s-a spus încă în Introducere. Metoda ei specifică a fost deseori invocată ca fiind punctul său slab şi tocmai de aceea ea ar fi ‘pseudoştiinţă’. Lăsând la o parte faptul că deseori psihanaliza generală, aplicată, terapeutică şi psihologia abisală sunt confundate una cu alta implicaţiile emoţionale au aici o dimensiune colosală în ceea ce priveşte judecarea ei. Vehemenţa cu care psihanaliza a fost respinsă era gata să atingă punctul vehemenţei xenofobice şi a tensiunilor religioase. S-ar fi ajuns cu siguranţă aici dacă anumite autorităţi ştiinţifice nu ar fi luat poziţie în favoarea ei. Tocmai libertatea de care Ştiinţa s-a bucurat recent în istorie a beneficiat şi dezvoltarea psihanalizei căci în secolele trecute ea putea fi exterminată pur şi simplu. Marea ciudăţenie constă în supravieţuirea ei prin rezultatele pe care le-a obţinut, indiferent dacă acestea sunt înţelese sau nu în dinamica lor de către psihanalişti. Iar rezultatele sale depăşesc cu mult pe cele ale celorlalte metode.

În ceea ce priveşte metoda ei specifică de aprehendare problemele se rezumă la un singur lucru. Ideile Gândirii nu sunt elemente ale realităţii şi nu ar putea fi judecate de pe poziţiile cercetătorului instruit în acest fel deoarece ele îşi au propriile legi. Din punct de vedre ştiinţific acest lucru se ştie de mult timp iar distincţia pe care Kant a făcut-o cu voce tare şi repetat la nivelul epistemologiei între ‘fenomen’ şi ‘lucru-în-sine’ nu a fost luată prea tare în seamă chiar dacă sau cu toate că el a operat o distincţie chiar prea flagrantă între ele (ceea ce a dus la alt gen de probleme la polul opus) tocmai pentru a face să se înţeleagă acest lucru. În acest caz aprehendările psihanalitice pot părea neştiinţifice. Când se spune că un comportament sau un gând are drept cauză un alt gând astfel de critici se aşteaptă la existenţa unei naturi fizicaliste ale acestei cauze fiind gata să şi facă experimentul de rigoare cu respectivul gând. Acest gen de critică se înscrie de obicei în cadrul criticilor care recunosc în mare procedeele psihanalitice dar pe care nu le înţeleg din lipsă de practică. Însă din moment ce nu au pasiune şi curaj pentru acest gen de practică dar nici intuiţie şi o elasticitate a gândirii capabilă să înţeleagă lucrurile în profunzime acest lucru nu se poate realiza din start.

S-a spus despre psihanaliză că ar fi un ‘delir paranoic în doi’. Fireşte că astfel de critici pot constitui obiectul unei cercetări psihanalitice aplicate ele însele în ceea ce priveşte substratul lor emoţional. Rădăcinile unei astfel de critici sunt legate de însăşi clarificarea Tulburărilor Psihice care au fost influenţate direct de aceste conţinuturi emoţionale. Paranoia nu este o Psihoză iar includerea ei în domeniul acestora se face după imbolduri axiologice sau juridice ceea ce face ca acest concept să devină în literatura de specialitate, un talmeş-balmeş. Considerarea acesteia ca Psihoză a fost un fapt care l-a sedus şi de Freud care o punea pe acelaşi plan cu Schizofrenia. Îns ea este doar una dintre marile gafe ale acestui concept. Din această acuzaţie se poate deduce o anume incapacitate de diferenţiere între cele două. Paranoicul este în special revendicativ şi asta se poate observa din tot ceea ce el face. Fireşte că el este în cea mai mare parte supus erorii. El face greşeli grosolane de judecată deoarece caută peste tot ceea ce se manifestă ascuns şi subtil în situaţii speciale evitând gălăgia lui sau chiar nu se manifestă deloc aşa cum este cazul cu Erotomania. Astfel că sub raportul valorii de adevăr a judecăţii el face cele mai multe erori. Însă atunci când spune un adevăr, chiar dacă sub raportul metodei mecanismul său este fals, cu siguranţă că acel adevăr este unul dureros şi profund. Considerarea paranoicului drept ‘nebun’ are o explicaţie aparte, după cum s-a arătat. Asta este politica de stigmatizare pe care două părţi aflate în conflict şi-o atribuie una alteia. Este normal ca paranoicul să fie declarat un psihotic mai mult decât oricare altul tocmai pentru că această mentalitate îşi datorează existenţa stigmatizării a unei părţi din societate. Problemele alternative de etică pe care le dezvăluie paranoicul sunt adevărate bombe sociale şi au alură de act antisocial pentru autorităţi la fel cum există în cazul crimelor produse de un psihotic. din această cauză aruncarea psihanalizei sub preşul Paranoiei a fost o găselniţă bilă însă una fără viitor, una provizorie.

Sub raportul terenului de investigaţie psihanaliza nu se diferenţiază de Paranoia. De fapt Tulburările Psihice structurate pe suprasolicitarea Trunchiului Psihic determină profunzimea rezultatelor Gândirii tocmai pentru că acestea sunt izvoare nesecate de energie psihodinamică. Sciziunea dintre Gândire şi Pulsiune este tributară dualismului obscur. În realitate Tulburările Psihice marchiază marile descoperiri şi cuceriri intelectuale. Este evident însă că criticii psihanalizei (din care se recrutează şi personalităţi ştiinţifice cu contribuţii remarcabile) lasă să se întrevadă o anumită mentalitate clasică ce supravieţuieşte în ideile lor. Sunt şi cazuri când anumiţi adepţi înfocaţi ai psihanalizei devin la fel de vehemenţi critici şi cazul lui Jung este cel mai relevant aici. S-ar pune astfel întrebarea dacă nu cumva şi aceştia au o astfel de constituţie latentă iar problema să fie mai mult decât una teoretică. Fireşte că aici nu se iau în calcul criticile neavizate venite pe fondul necunoaşterii a presupunerii proiective aşa cum este cazul cu cei care cred că psihanaliza este un fel de pornografie după cum s-a arătat la Complexul Narcis.

Stigmatizarea simptomului Tulburării Psihice care s-a manifestat în secolele trecute se moşteneşte şi astăzi în ceea ce priveşte criteriile semiologice care sunt adoptate pentru clasificarea lor. Anularea semnului de egalitate dintre simptom şi Tulburarea Psihică l-a făcut pe Freud să ajungă la polul opus cel al viziunii nevroticiste asupra Aparatului Psihic. Acesta este preţul plătit pentru încercarea de atragere a atenţiei asupra unor probleme structurale. Tocmai de aceea unii psihiatri sunt revoltaţi în mare parte atunci când aud de recunoaşterea vreunei Tulburări Psihice la marile personalităţi ale culturii deşi uneori acestea sunt concrete.

Prin stigmatizarea Paranoiei cei în cauză se recunosc ca având un rol de îngrăşăminte pe terenul fertil al unei mentalităţi tradiţionale. Căci, presupunând o astfel de situaţie, ei insinuează că nu ar avea nimic în comun cu această Tulburare Psihică. Poate că unii chiar nu au astfel de legătură şi tocmai de aceea le lipseşte ‘organul’ analizei. După cum în Introducere s-a adus paradigma paradoxului lui Achile cu broasca ţestoasă la fel se poate aduce şi aici cu acei savanţi care îşi pierd apetitul pentru cercetare odată cu recunoaşterea lor în mediile ştiinţifice (poate că şi Freud ar fi păţit la fel dacă ar fi făcut descoperirea relativ la frunzele de coca). Căci gândirea paranoică, după cum s-a arătat la Intelect nu ar putea fi despărţită de cea ştiinţifică.

Dacă paranoicul face erori grosolane confundând planul ideatic cu cel comportamental psihanalistul nu face acest lucru. Foarte mulţi dintre cei care aduc acuzaţia de Delir psihanalizei sunt ei înşişi în stare să răspundă afectiv tocmai pe baza acestei confuzii a celor două planuri luând drept Comportament ceea ce se prezintă ca Idee. Însă toleranţa faţă de ideile mai puţin docile ale celuilalt şi faţă de propriile idei de acest gen este marea diferenţă dintre psihanalist şi paranoic. Dacă mentalitatea tradiţională, însărcinată ‘să taie răul din rădăcini’ a mers până la repudierea gândirii, fiind în stare să pedepsească sau, cel puţin să stigmatizeze gândurile umane, după criteriile exclusiviste ale stabilităţii bătrâneţii, ale docilităţii ei, asta este alegerea lor. Însă această alegere nu este unica şi nu trebuie văzută ca absolută chiar dacă are virtuţile ei. Căci Viaţa în general presupune vectori contradictorii care se par că se exclud reciproc dar în realitate se completează reciproc. Absolutizarea unora dintre ei este un act de generalizare nepermisă.

Aceşti critici se pare că nu ştiu dacă critică aprehendările psihanalistului sau ideile paranoide ale interlocutorului. Ei recunosc ‘delirul’ ca fiind ‘în doi’ deci faptul că interlocutorul este paranoid însă nu recunosc posibilitatea psihanalistului de a recunoaşte aceste idei despre care ei spun mai apoi că nu există. Cum vine asta? Pe de altă parte aici se întrevede punctul sensibil al analizei didactice; dacă se recunoaşte faptul că autoananaliza este o condiţie a formării şi că fără psihanaliza pe care şi-o face singur sau ajutat de altcineva psihanaliza ar fi incompletă atunci nu este ea decisivă? Dacă un paranoic se întoarce asupra propriilor gânduri va mai face acesta aceleaşi erori grosolane? Dimpotrivă problema paranoicului în general cel recunoscut ca atare este aceea că nu îşi analizează şi propriile gânduri din lipsă de experienţă sau din pasiunea prea mare pentru a găsi în afară nod în papură. Căci în mod normal o astfel de întoarcere este în măsură să determine autoreglarea erorilor sale. El nu şi-ar mai poate imputa aceleaşi gânduri pe care în mod normal le impută celorlalţi aşa cum apare în Ideaţia de Persecuţie. El nu şi-ar mai poate face sieşi un avertisment şi nu mai poate fi violent cu sine căci acest lucru contrazice o lege a firii. Sunt mulţi care spun că fac acest lucru din exigenţă însă ei o fac formal iar agresivitatea şi violenţa (cu origini paranoice desigur) nu are amploarea celei care se manifestă eterogen. În aceste condiţii cei care nu depăşesc cu mult nivelul intelectual standard al paranoicului vor înceta să se mai analizeze tocmai din această Pulsiune, din autoprotejare. Fiind cu puţin peste acest paranoic standard, acestora le este ruşine dacă s-ar comporta astfel ceea ce dovedeşte în fond tocmai existenţa unui fond intern care să îi facă să se ruşineze şi în faţa căruia ei iau poziţie. Ei renunţă la a considera că ideile lor ar fi persecutorii, agresive, perverse dar nici cele ale celorlalţi ceea ce este un fel de pact, devenind puritanişti ideatic.

Aşadar fondul psihopatologic propriu al psihanalistului este condiţia întemeierii unei metode psihanalitice şi a oportunei sale aplicaţii de către Sistemul Psihic în cel Ideatic. Aici nu este vorba despre proiecţii paranoide care ar face legea în mod absolut în percepţia psihanalitică aşa cum este considerată psihanaliza de fapt tocmai datorită diferenţierii acesteia de Paranoia. Şi asta cel puţin datorită faptului că rezultatul cercetărilor psihanalitice este mereu şi mereu altul. Psihanalistul o ia mereu şi mereu de la început, el este mereu pus în faţa necunoscutului iar cu fiecare aprehendare el descoperă şi cucereşte noi teritorii, este mereu uimit de minunea descoperirii ştiinţifice care are altă formă pe când ideaţia paranoidă are aceleaşi coordonate, ea se structurează în jurul aceluiaşi subiect. Fireşte că o obiecţie ca aceea de pansexualism pare să îl recunoască pe psihanalist ca fiind un paranoic. Însă Sexualitatea are o mulţime de elemente constitutive iar aceste elemente au o mulţime de modalităţi de întruchipare psihică în funcţie de particularităţile constitutive ale fiecăruia. Aşadar conceptul de ‘sexualitate’ este unul generic. Această obiecţie de pansexualism este una principial tendenţioasă. Căci o mentalitate unde conceptele generice sunt postulate drept realităţi obiective, ca numitor comun al dualismului în general după modelul substanţialismului, ea se trezeşte deodată având mască nominalistă antirealistă după care realitatea nu ar putea fi redusă la vreun principiu.

Deci nu proiecţia paranoică brută este modelul metodei psihanalitice (după cum Paranoia poate exista independent de psihanaliză) ci acest fond paranoid este o condiţie a analizei ştiinţifice pe care psihanalistul o are anterior şi cu care acesta se autoreglează. Fondul paranoid, Tulburările Psihice în general, determină obiectul cunoaşterii psihanalitice iar metoda de investigare este generată de psihanalist care îşi poate fi el însuşi obiect de Cunoaştere. Aşadar capacitatea de sinteză şi analiză ştiinţifică este principiul metodei psihanalitice pornind originar de la subiectul cunoscător. În acest caz Tulburarea Psihică determină obiectul cunoaşterii psihanalitice deoarece ea preîntâmpină capacitatea cognitivă a subiectului, ea suprapotenţează, măreşte, asemenea microscopului, un fenomen normal, după principiul Iradierii energetice care a fost explicat în prima parte a acestei lucrări. Fireşte că la început psihanaliza este ‘sălbatică’, lipsită de o metodă suficientă, oarecum tributară ideaţiei paranoice deoarece Gândirea caută să servească interesul neutralizării energetice. Însă o situaţie ca a medicului şi a nevroticului de care acesta se ocupă, situaţie în care se afla Freud atunci când a descoperit procedeele psihanalizei, face ca gândirea ştiinţifică să fie oarecum independentă de subterfugiile la care Gândirea recurge pentru a facilita neutralizarea. Tocmai de aceea, în aceste condiţii, relaţia medic-interlocutor implică ‘regula de abstinenţă’ care limitează foamea de neutralizare a Psihicului căruia Gândirea îi este servitor, după cum spune Schopenhauer. Paranoicul este astfel purificat din punct de vedere energetic căci medicul renunţă la ideaţia paranoică poate şi din cauza statutului social pe care îl are în favoarea circumspecţiei ştiinţifice constructive. Aici este cea de-a doua mare diferenţă a psihanalizei faţă de ideaţia paranoică. O aprehendare nu îi este impusă interlocutorului. Acesta o poate respinge aşa cum şi face de cele mai multe ori. Însă dacă paranoicul doreşte să se răzbune impunând agresiv ‘interpretarea’ lui, psihanalistul este imponderabil din punct de vedere critic. El nu este un pedagog iar interlocutorul ştie lucrul acesta. Gândirea interlocutorului supus la psihanaliză se orientează în funcţie de noua situaţie impusă de cadrul analitic, respectiv datorită faptului că simte această imponderabilitate critică şi de aceea se manifestă direct, recunoscându-şi fundamentele. Aşa s-a întâmplat cu Bertha Pappenhein, primul caz tratat în istoria consemnată a psihanalizei. Se pare că această persoană a avut un rol cel puţin la fel de mare ca al lui Breuer ea însăşi fiindu-şi sieşi psihanalistă mai mult decât propriul său analist care nici nu a urmat perfecţionarea acestei metode.

Acesta este momentul primar al analizei ştiinţifice pe care Gândirea şi-o face sieşi nu sub raportul corectitudinii ştiinţifice aşa cum face logica, nici sub cel al perceperii şi speculaţiei filosofice asupra actului gândirii, ci sub raportul său genetic, arhitectonic. În acest fel Gândirea se dedublează devenind străină de sine sub raportul ştiinţific prin analiza propriilor modele anterioare de structurare. De aceea încercările anterioare de sistematizare a acestor două modele sunt preştiinţifice, obscure, filosofice. Din acest punct de vedere psihanaliza este însăşi filosofia spiritului care a atins metoda investigării ştiinţifice. Dacă ‘reprezentanţii oficiali’ ai filosofiei pe pământ au respins psihanaliza şi au diferenţiat-o de filosofie în mod absolut acest lucru se datorează robiei spiritului lor faţă de mentalitatea tradiţională. Asemenea tuturor ştiinţelor psihologia abisală şi psihanaliza s-a dezvoltat din filosofie fiind printre ultimele bastioane neafectate de transformarea ştiinţifică. Faptul că filosofi ca Nietzsche sau Schopenhauer sunt şi repere ale psihologiei abisale şi că Freud sau Jung au avut contacte concrete cu aceştia, atestă acest lucru.

Aşadar metoda psihanalitică este dată de ‘hazardul’ Gândirii în care se arată direct şi concret Tulburarea Psihică ce scoate la iveală asemenea unui vulcan resorturile abisale ale funcţionării principiale ale sale. Analistul care este la un stadiu prepsihanalitic este şocat la fel ca oricine altcineva de această demascare. El este ‘lovit’ asemenea trăznetului la fel ca oricare om lovit, violentat de dramatismul naturii ei. De aici încolo diferenţa este că filosofii se culcă la loc, recunoscând că totul este ‘doar un vis’, în timp ce cei care au coşmaruri sunt nevoiţi să stea în stare de veghe mai degrabă decât să se lase în continuare pradă ‘somnului dogmatic’. Aşadar, invers faţă de doctrina curei didactice care consideră că viitorul psihanalist nu poate merge mai departe în analiză faţă de punctul în care se va fi ajuns cu propria lui analiză didactică, aici se consideră că acest lucru este posibil cu condiţiile acuităţii intelectuale care aici este subiectul şi a fondului psihopatologic ca obiect al analizei. Această ultimă condiţie este decisivă. Tocmai de aceea independent de capacitatea intelectuală a fiecăruia specializarea unui potenţial psihoterapeut pe o metodă sau alta depinde tocmai de fondul psihopatologic. După cum se va vedea fiecare metodă este o psihanaliză simbolică exceptând metodele predominant neutralitice. Însele tehnicile psihanalitice depind de acest fond. Fiecare are potenţialităţi spre un anumit gen de interlocutor dar multe pot da rezultate bune.

Trebuie înţeles că experimentarea este un lucru decisiv în psihanaliză. Toate ştiinţele se bazează într-un fel sau altul pe terenul fragil al experienţei după cum s-a arătat. Acest teren nu înseamnă că experienţa nu ar putea conduce la cunoştinţe corecte ci doar faptul că însăşi corectitudinea este ceva ce necesită mereu şi mereu verificare. Dacă cele mai sigure enunţuri ale ştiinţelor exacte – ale geometriei de exemplu – sunt recunoscute drept corecte acest lucru presupune o anumită doză de hazard sau de pronostic. Această doză este dată pe de o parte de experienţa anterioară a verificării care face ca şi următoarele experienţe să fie foarte probabile sub raportul concluziilor. Pe de altă parte faptul că experimentarea unui enunţ a vreunei astfel de ştiinţe presupune experienţa obiectelor reale asupra cărora se exercită experimentul, experienţa care este întemeiată pe experienţe de o viaţă întreagă în funcţie de care analizatorii să se adapteze în timp, pune sub semnul întrebării conceptul de ‘certitudine absolută’. Toată ştiinţa se bazează pe consimţământul acceptării unor baze care oricând pot fi neacceptate. Asta fie datorită imposibilităţii demonstrării lor cum este cazul axiomelor geometrice a paralelelor care nu se întâlnesc niciodată deoarece nimeni nu poate trăi la infinit să observe acest lucru, fie datorită faptului că aceste concluzii presupun funcţionarea corectă a analizatorilor tuturor posibililor observatori ai unui fapt care iarăşi trebuie luat ca premisă nedemonstrată. Singura întemeiere a Ştiinţei este pragmatismul real sau potenţial. Iar cum pragmatismul acesta este oricând limitat la inexistenţa unui competitor superior (datorită nivelului evoluţiei) care, cu o ştiinţă superioară să elimine competitorul care se bazează pe Ştiinţa actuală, aceasta este postulată ca absolută.

Şi atunci de unde obiecţia lui K. Popper după care psihanaliza este lipsită de o metodă certă ceea ce o face nesigură, fiind o pseudoştiinţă? Există oare certitudine absolută? O astfel de mentalitate este tributară obscurului dualism cartezian după care Adevărul ar fi dat de la Dumnezeu şi cu asta basta, fiecare îşi are propriul Adevăr. Presupunând exersarea retroactivă a metodei psihanalitice, pornind de la existenţa originară a Tulburării Psihice, adversarii psihanalizei iau pur şi simplu poziţia nihilistului care este la fel de îndreptăţită ca şi a celui care o ia pe cea a acceptării unor premise pentru că, din punctul lui de vedere pragmatic, psihanaliza nu este luată în vizor. După ce îşi va fi făcut datoria faţă de lume şi care îşi va fi îndeplinit individualitatea un astfel de teoretician nu mai are nevoie de indiscreta psihanaliză. În Evul Mediu se ardeau pe rug nevroticele considerate ca vrăjitoare pentru acuzaţii de genul că ar fi ajuns călare pe mătură în spaţiul extraterestru, unde s-ar fi împerecheat cu tot felul de diavoli. Într-un astfel de regim social fireşte că psihanaliza ar fi fost condamnată la moarte încă din embrion. Fireşte că în cazul lunetei lui Galilei care demonstra că pe Lună şi pe planetele sistemului solar sunt munţi, deci nu un spaţiu ‘supralunatic’ presupus ca sediu al îngerilor, deci un spaţiu asemănător cu cel de pe Pământ acest fapt trebuia considerat ca o ‘dovadă nedivină’. Cum mai scăpa regimul de nevrotici? Şi într-adevăr după ce dovezile sale au fost acceptate s-a renunţat şi la arderea vrăjitoarelor. La fel în epocile mai noi i-a venit rândul psihanalizei să fie declarată o metodă ‘nedivină’ iar adversarii ei au pretenţia să o înţeleagă dar fără a avea experienţa ei îndelungată, fără a avea principial contactul cu lumea atât de specială a Psihicului.

O astfel de obiecţie tendenţioasă a fost deseori invocată de unii savanţi în ceea ce priveşte valabilitatea şi caracterul medical, terapeutic, al intervenţiei psihanalitice ignorând cu bună ştiinţă rezultatul global dat de starea interlocutorului, intervenind pur şi simplu în procesul curei, în elementele constitutive, metodologice ale acesteia. S-au propus experimente pentru stabilirea valabilităţii ei prin câte compararea unui fel de ‘jurnal’ al aceluiaşi interlocutor pe care mai mulţi psihanalişti l-ar face asemenea mărturiilor la tribunal. Faptul că cele mai multe dintre astfel de rezultate nu au coincis în informaţii a condus la concluzia că psihanaliza delirează. Un astfel de experiment porneşte de la premisa că psihanaliza nu ar nici un rezultat terapeutic în aşa măsură încât interlocutorul să nu se schimbe. Însă este normal că fiecare practician să aibă rezultate diferite tocmai pentru că interlocutorul se schimbă pe măsura avansării iar tocmai efectul terapeutic face ca aceste posibile jurnale să nu coincidă. Pe de altă parte o viziune fuzionistă asupra Psihicului permite existenţa unor aprehendări diferite şi acest lucru poate fi perfect valabil. Principiul noncontradicţiei care acompaniază teoriile corecte în ştiinţă nu este de fapt încălcat ci doar pare a fi încălcat în momentul în care distincţia atât de evidentă între realitate şi Psihic se pierde sub impactul emoţional.

Însă, ceea ce este şi cel mai îngrijorător, este că Freud, ca autor multidisciplinar a fost ignorat de cei mai mulţi dintre savanţi. Acest lucru se întâmplă între savanţii înşişi datorită faptului că unii dintre ei se specializează în domenii periferice ce interesează indirect alte domenii. Însă psihologia abisală şi psihanaliza sunt domenii care interesează direct pe fiecare. Scandaloasele teorii freudiene nu puteau fi ignorate decât de un interes tradiţionalist originar. Şi aici se poate observa lipsa de imparţialitate socială al Ştiinţei în general, faptul că ‘neutralitatea’ cu care ea se înveleşte în ceea ce priveşte Adevărul, înţelegerea realităţii, nu este nici pe departe dezinteresată. Căci Ştiinţa are încă un rol social pe care îl îndeplineşte cu conştinciozitate. Idealul Adevărului pentru Adevăr este de mult recunoscut ca himeră iar statul, care guvernează economic Ştiinţa, îi dă mână liberă doar în ceea ce priveşte adevărurile cele mai depărtate de interesul său de falsificare. De aici şi robia ei faţă de mentalitatea oficială.

3.2.1.1.2.6. Susţinerea ştiinţifică a metodei psihanalitice

După cum s-a mai spus aici, psihanaliza se află faţă de psihologia abisală cam în acelaşi raport în care medicina se află faţă de anatomie şi biologie în general. Totuşi această analogie nu este absolută şi există o posibilitate de diferenţiere între medicină şi psihanaliză la fel de concretă şi de practică cum este şi aceea de asemănare. Dacă un chirurg are aceeaşi structură organică, aceleaşi organe şi structuri osoase iar boala variază în funcţie de această constanţă, psihanaliza nu are nimic din toate acestea şi trebuie să o ia mereu de la capăt. Fiecare interlocutor este pentru psihanalist ceea ce este câte o specie diferită de extratereştrii pentru medicul chirurg. El nu ştie dacă anesteziacele umane folosesc pentru anestezierea acestor creaturi, nu ştie dacă ceea ce descoperă este boală sau nu, nu ştie ce consecinţe vor decurge din intervenţia lui. Ceea ce ştie sigur este experienţa anterioară şi ceea ce este universal este psihologia abisală, unde Instinctele şi Complexele sunt esenţiale pentru Tulburarea Psihică în cauză. Însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Tulburarea în sine, despre particularitatea ei proprie. Complexele sunt concepte generice făcute pentru a înţelege istoria posibilă a Psihicului Uman, un fel de rezumat al evoluţiei fiecărui individ, sunt doar o sociologie a individului dacă se poate spune aşa. Însă ea nu este şi istoria concretă a lui. Psihanaliza este ineficientă şi în privinţa Structurilor Psihopatologice care, oricât de concrete ar fi, rămân totuşi generale. Ceea ce trebuie să facă psihanaliza este să decatalizeze. Este ca şi cum cineva ar da timpul înapoi şi ar repara ceva pentru a schimba viitorul.

Psihanaliza este o acţiune concretă şi de aceea se aseamănă cu medicina. Chirurgul are un bagaj teoretic dar, în ceea ce priveşte ansamblul de decizii concrete de vindecare, acestea ţin de experienţă, de cunoaşterea unor situaţii similare din lecţia realităţii, de particularităţile fiecăruia. Experienţa este importantă şi pentru psihanalist deşi, cu totul altfel decât modul în care îi este necesară chirurgului. Psihanalistul trebuie mai curând să aibă experienţa cadrului tehnic, cea a tehnicii propriuzise. El trebuie să aibă pe de o parte ‘simţul ştiinţific’ în critica propriilor explicaţii sau senzaţii de aprehendări şi apoi el trebuie să aibă ‘simţul artistic’ pentru a ‘mirosi’ ceea ce are interlocutorul de ascuns, cam cu ce anume acesta nu se împacă relativ la propria constituţie psihică. Pentru primul caz este nevoie de rigurozitate teoretică iar pentru celălalt – de fantezie creatoare. Căci, spre deosebire de chirurg, psihanalistul învaţă perpetuu anatomia Psihicului cu fiecare caz iar experienţa ‘ştiinţifică’ poate fi înşelătoare. Tocmai de aceea experienţa psihanalistului nu trebuie să se refere la anatomia psihologică a interlocutorului ci doar la logica acestei anatomii adică la întemeierea teoretică, logică, a constructelor sale analitice.

Acest fapt se datorează terenului extrem de nesigur din punct de vedre ştiinţific în care se desfăşoară travaliul analitic. Psihanalistul este un savant, un arheolog orb, incapabil de a ştii dacă a dat peste vestigiile unui oraş care va fi dispărut de mult timp sau peste nişte pietre ascunse în pământ din diferite motive de către cineva cu câteva secole în urmă. Ceea ce are interlocutorul în cap nu se poate înţelege prin siguranţa empirică a ştiinţei iar psihanaliza este foarte fragilă din acest punct de vedere. Interlocutorul este singurul care poate să autorizeze veridicitatea explicaţiilor psihanalistului, el trebuie pus în acord cu sine însuşi, el este cel care îşi deformează gândurile şi tot el este cel ce le recunoaşte, mediate de psihanalist. Aici constă ‘arta’ psihanalistului, cea de a mirosi gândurile ascunse şi deformate, refulate, prin însele cele care le deformează. Din cauza acestei medieri psihanaliza are o metodă fragilă. Astăzi, întreaga certitudine a ştiinţei stă agăţată de firul nesigur al experienţei iar psihanaliza nu poate beneficia nici măcar de acesta ci numai de consecinţele sale. Multe din explicaţiile sale sunt eronate, el are acordul interlocutorului care se poate eventual complace în această eroare şi, în acest fel, îşi împacă rezistenţele cu respectul faţă de profesiunea şi persoanaanalistului. În felul acesta procesul analizei stagnează, nu se întâmplă nimic în Suprastructura Psihică a interlocutorului, care iese din cabinet la fel cum a intrat. Psihanalistului îi lipseşte în acest caz intuiţia artistică, el nu are capacitatea de a nimeri gândul interlocutorului asemenea artiştilor care, deşi pot stăpâni excelent o tehnică, nu pot face ceva special, căci nu ştiu să facă mai mult. Metoda formării pe care o adoptă IPA insistă tocmai pe stăpânirea tehnicii psihanalitice asemenea şcolilor de artă care nu pot să fie decât academice. Însă nici arta şi nici psihanaliza nu poate fi învăţată după program. La fel stau lucrurile şi în cazul filosofului: el nu poate ajunge astfel doar cu cunoştinţele după cum spune Kant. Însă, continuă el, nici fără cunoştinţe nu se poate ajunge filosof.

De aceea psihanalistul bun este cel care, pe lângă anumite explicaţii neconcludente, reuşeşte să atingă punctul sensibil. Acest fapt este aurul psihanalizei, el este suficient pentru a face din psihanaliză o metodă ştiinţifică. Este la fel ca în cazul fecundaţiei unde, dintr-un număr de milioane de spermatozoizi, unul este suficient pentru a produce fecundarea. Interlocutorul este el însuşi scindat. El poate nega explicaţia, i se poate opune vehement dar totuşi ceva se va fi întâmplat cu el între timp. Acest lucru se întâmplă des iar comportamentul şi gândurile sale se schimbă într-un fel ceea ce este suficient. Atunci acest se datorează tocmai medierii gândului, anume faptului că psihanalistul caută ceva ce este ascuns chiar la cel ce a ascuns acel lucru. Singura autoritate a lui este Tulburarea Psihică ce îl obligă pe interlocutor să spună tot mai curând decât să se facă că uită şi să compenseze narcisic o astfel de dezvăluire.

Pansexualismul a fost acuzaţia pe care chiar Freud îşi va fi adus-o. După cum s-a spus la fiecare pas în această lucrare, o astfel de acuzaţie este una absurdă. Şi aici nu este neapărat cazul lui Freud care, analizând structuri psihice predominant nevrotice, putea să găsească Sexualitatea ulterior fuzionată în mod concret, datorită capacităţii sale de analiză după ce iniţial era presupusă catalizată. Poate fi vizată tocmai situaţia în care aprehendările sunt forţate la maximum ca în cazul celor făcute de M. Klein unde acestea par cu totul neverosimile. Însă latura tehnică, personală a fiecărui psihanalist nu poate fi judecată din afara curei aşa cum este cazul cu criticii metodei sale. Numai metoda sa se poate verifica pe sine relativ la reacţiile interlocutorului. Important este aici nu numai descrierea precisă a fiecărui gând, ci identificarea caracterului său morbid, anume, identificarea predispoziţiei pulsionale a structurii dar şi a particularităţilor unei Pulsiuni. Dacă cineva suferă de predominanţă fetişistă a Libidoului, Fetişismul ar putea fi identificat în cel mai nesemnificativ Act Psihic în acest caz în ciuda lipsi de analogie sau orice fel de legătură între el şi structura fetişistă. Dacă această posibilă aprehendare a psihanalistului pare neverosimilă celui din afară care crede că poate înţelege un Act Psihic particular mai bine decât psihanalistul acest lucru este o pretenţie neprecaută. Căci doar psihanalistul este pus în faţa unei mulţimi de astfel de Acte Psihice imposibil de adus la cunoştinţă cuiva din punct de vedere tehnic. În fond problema identificării modelului morbid al interlocutorului este o operaţie destul de grea şi nimeni nu a putut spune că M. Klein nu ar fi făcut acest lucru, tocmai pentru că nu are o bază teoretică de susţinere a unei astfel de poziţii. Nici măcar un psihanalist care ar face o intervenţie ulterioară nu poate invalida aprehendările celui care le va fi făcut înainte oricât de bun ar fi el în domeniu. De aceea, dacă anumite aprehendări par neverosimile acest lucru nu înseamnă nimic căci aici este vorba despre gândirea unui om care este în permanenţă supusă erorii şi aproximării. Iar dacă ‘gândul este mai iute ca vântul’ asta nu este din cauza psihanalistului ci poate fi eroarea celui care gândeşte ceea ce nu intră în problematica psihanalizei deoarece ea se mulţumeşte doar să refacă drumul acesteia. Fireşte că aici intervine atât de comoda concepţie carteziană după care Gândirea ar fi dată de la Dumnezeu şi care împrumută perfecţiunea la fel acestuia. O astfel de concepţie nu poate să înţeleagă că, în sine, Gândirea este mai mult eronată decât corectă iar corectitudinea ei vine pe un fond fantasmatic unde imaginaţia zboară oarecum. Însă contradicţiile unei astfel de concepţii sunt copleşitoare.

Pe de altă parte este normal ca dincolo de imunitatea psihanalistului, cel care revine ulterior să nu facă o intervenţie profundă tocmai pentru că în fond psihanaliza presupune o anumită capacitate intelectuală şi diferenţa de abordare a diferiţilor psihanalişti să aibă uneori consecinţe negative asupra progresului curei tocmai pentru că pot rămâne unele zone neatinse de cură. Aici nu există un criteriu clar de departajare deşi rezultatele ştiinţifice paralele faţă de psihanaliză pot creşte evident autoritatea psihanalistului.

Una dintre obiecţiile care i se aduc psihanalizei este aceea că este insuficientă în descifrarea conţinuturilor psihice abisale şi astfel ar fi inferioară stimulării prin subnarcoză barbiturică şi amfetaminică. Acestea sunt substanţe care produc o puternică ecforare a straturilor mnezice profunde. Aceste substanţe produc o panoramă mai completă asupra Actelor Psihice abisale dar asta nu pentru că potenţialul psihopat pe care îl ia în analiză psihanaliza şi care confirmă o aprehendare ar fi incapabil să reflecte realitatea ci tocmai pentru că demersul analitic este mai tot timpul incomplet. De aceea interlocutorul trebuie să îşi continue singur analiza după ce va fi întrerupt relaţiile cu psihanalistul. Însă faptul că subnarcoza ar produce un orizont mai complet al straturilor profunde asta nu înseamnă că se va fi produs o comprehensiune psihanalitică. Chiar şi analiza Actelor Psihice generale care constituie apanajul psihanalizei generale este radical diferită de aceasta căci psihanaliza dă un sens abisal acestor Acte în timp ce subnarcoza îl prezintă direct fără mijlocirea straturilor mnezice superioare. Diferenţa dintre subnarcoză şi psihanaliză se dublează atunci când ea devine terapie. Psihanaliştii înşişi au confundat actul terapeutic care apare în psihanaliză cu aşanumita ‘conştientizare’ a manifestării deghizate a refulatului. Dar ei aveau o bază solidă în experimentarea psihanalizei închipuindu-şi că singurul sau principalul instrument ale curei este faptul că se ajunge la descoperirea sensului unui Act Psihic pe când cei care se mulţumesc să o critice din acest punct de vedere nu iau decât date confuze despre această metodă. Ei confundă actul psihanalitic cu subnarcoza care este ca un fel de vis ceva mai treaz. Pentru psihanaliză greul începe exact unde se termină subnarcoza.

3.2.1.1.2.7. Limitele psihanalizei

Demersul psihanalitic este limitat la zona psihică exclusivă adică la reprezentările mobile ale Nevrozei şi nu la ceea ce se va fi convertit deja în plan fiziologic, prin Cristalizare. Se pune aici serios întrebarea în ce măsură psihanaliza realmente vindecă având în vedere că Tulburările Psihice, Nevrozele în special la care ea a avut marile succese, sunt determinate algoritmic adică structurate genetic şi închegate ulterior. Tulburarea este văzută ca pe un domeniu iar psihanalistul ca pe un cuceritor ca pe un explorator, care, cu cât ‘pătrunde’ mai adânc misterele acestui presupus labirint cu atât vindecă mai bine. Cu toată pretenţia psihanaliştilor de a ‘ajunge cât mai departe’ totuşi lucrurile nu stau atât de simplu. Psihanaliza nu poate face aceleaşi minuni pe care le face la Nevroze la toate Tulburările psihice iar la psihoze rolul ei este aproape nul. Ce vindecă ea este doar coaja ontogenetică iar restul este opera ulterioară a Psihismului insului poate pe parcursul a mai multor generaţii. De exemplu, cu toate că mama celebrului ‘mic Hans’ a fost analizată şi vindecată chiar de Freud, asta nu a făcut ca Nevroza ei să rămână mai departe în mod latent şi să o transmită ereditar fiului său. Însă, în acest caz Structura Psihopatologică a ei a rămas aceeaşi indiferent de intervenţia psihanalitică. Micile estompări care apar în timp şi susţinute de remanierea mnezică a naşterii nu coincid cu vindecarea şi faptul că fiul ei a ajuns şi el pe divanul lui Freud atestă acest lucru.

Ideea că psihanaliza ar fi un fel de magie trebuie să le iasă de tot din cap psihanaliştilor deşi formal ei sunt primii care susţin acest lucru. Ce face ea este să ochească fixaţiile infantile în general şi să le reelaboreze, adică să le expună în toată construcţia lor. În final subiectul este acela care le reorganizează însă baza Tulburării rămâne şi astfel că el va trebui să işi reorganizeze întreaga structură psihică în sensul unei noi metode de negociere a Pulsiunilor sale. Psihanaliştii se uită de multe ori cu dispreţ la celelalte terapii, în special la cele reflexiviste şi comportamentaliste, cărora le reproşează că se ocupă doar de simptom şi insinuează că ei ar face mai mult ceea ce este fals. Că interlocutorul este condus ‘pe calea cea bună’ putând el însuşi să se schimbe ca urmare a conversiei psihosomatice asta este altceva. Însă psihanaliza este din acest punct de vedere doar o filosofie care conduce la împăcarea spiritului cu sine. Ea nu trebuie nicidecum confundată cu un Dumnezeu. Psihanaliştii din IPA au făcut un întreg sistem birocratic de formare a analiştilor ce pare din afară a fi asemenea unor instituţii care lucrează cu energia nucleară care, dacă scapă de sub control, poate nimici Pământul. Teama unora dintre ei pentru psihanaliza sălbatică este cam aceeaşi cu teama savantului în faţa unei descoperiri care ar putea pune în pericol viitorul omenirii. Viitorii analişti trec printr-un adevărat sistem de exorcizare ca nu cumva Pământul să dispară în cazul lipsei lor de competenţă în practica psihanalitică. Lucrurile însă nu stau chiar aşa iar psihanaliza sălbatică, cea făcută de cei care nu au o cură didactică la activ, nu poate înrăutăţi starea interlocutorului exceptând cazul în care ea este faţeta pentru o escrocherie. Căci Tulburările Psihice îşi au originea fie într-un traumatism, fie în educaţia sălbatică pe care respectivul psihanalist nu le poate face doar prin meseria sa ci acestea sunt experienţe complexe şi prelungite ale formării sale din punct de vedere mental. Aşadar psihanalistul, indiferent dacă va fi fost suficient de docil pentru a trece examenele IPA sau nu va fi făcut nimic nu poate decât să rezolve şi, cel mult, să stagneze ceva la subiect dar în nici un caz să agraveze situaţia prin simpla lui analiză. Dacă ar fi real atunci ar trebui ca întreg anturajul nevroticului începând de la prieteni şi până la familie ar trebui interzis pentru că IPA are spasme faţă de ‘psihanaliza sălbatică’. Chiar dacă el poate fi o condiţie pentru agravarea situaţiei cum ar fi faptul că interlocutorul se implică într-un traumatism, totuşi psihanalistul nu poate agrava starea decât în situaţia în care el devine un traumatism ca oricare altul din viaţa reală ca de exemplu un accident, agresiune fizică sau verbală, luare de ostatici etc.. Însă în cabinet nu el este cauza condiţiei interlocutorului iar dacă starea acestuia se înrăutăţeşte la un moment dat brusc asta nu se datorează muncii de analiză indiferent de cât de sălbatică ar fi ea. Interlocutorul ar fi putut face acest lucru şi influenţat de alte astfel de condiţii, iar analiza este doar o picătură care a umplut paharul predispoziţiei la o astfel de criză. Gradul de îmbunătăţire a condiţiei unui interlocutor de către un psihanalist nu este la nivelul de apreciere a altui psihanalist chiar dacă el beneficiază de autoritate IPA. Numai interlocutorul însuşi este în măsură să determine acest lucru. El are dreptul să rămână sau să întrerupă cura.

Aşadar psihanaliza nu poate emite pretenţii de adevăruri absolute, ea ar fi ultima dintre ştiinţe,presupuse a avea aplicaţii concrete (ceea ce, până la urmă, este criteriul fiecăreia), care ar fi îndreptăţită la acest statut. De aceea ea este mereu parţială şi incompletă. Analogia dintre gândul refulat şi simptomul sau asociaţia dintre acest gând şi o reprezentare a unui obiect ce suferă proiecţia acestuia pe uşa din dos a Psihicului poate fi evidentă însă oricând se poate găsi un alt element fuzionat într-o astfel de reprezentare sau act simptomatic. Aici intervine tocmai acel element de fecunditate analitică unde celelalte explicaţii sunt eronate sau irelevante. Această situaţie face parte din mersul natural al analizei.

Este falsă opinia larg răspândită astăzi în IPA, după care analistul format în cura didactică ar face altfel şi că el ar determina o ‘fecundare totală’ fără astfel de explicaţii inutile. Faptele spun de la sine pe deplin aici. Aceşti ‘academicieni ai psihanalizei’ consideră că ceea ce se numeşte cură didactică ar fi indispensabilă pentru viitorul analist care, spun ei, nu ar putea să atingă decât limitele propriei sale analize. Aici trebuie recunoscute două erori. Mai întâi faptul că Tulburarea Psihică ar fi o regresie la un himeric Stadiu de Evoluţie Libidinală de unde actul psihanalitic ar urmări-o şi apoi că însăşi cura didactică ar face ca viitorul analist să devină dintr-o dată, din incapabil de analiză, un analist cu acte în regulă odată ce va fi fost analizat de către un ‘maestru IPA’. Prima eroare a fost deja respinsă iar cea de-a doua pare să se respingă prin sine însăşi. Căci tot ceea ce ar putea să facă cura în principal este să înlăture aceste refulări. Însă de aici şi până a ajunge ‘artist’ este o cale ceva mai lungă. E valabilă şi inversa. Nietzsche de exemplu a rămas măcinat de Nevroza sa de dinainte de debutul psihotic însă a reuşit totuşi să înţeleagă nişte lucruri pe care mulţi psihanalişti de astăzi doar le bănuiesc şi prin asta a schimbat perceperea omului contemporan despre sine.

Iată că, luată la bani mărunţi, această practică a magiei didacticismului vizează doar faptul că aceşti fondatori consideră că posedă piatra filosofală. În momentul când aud că cineva ar încerca să facă o astfel de intervenţie psihanalitică ei sunt cuprinşi de un fel de panică a mamei care îi este teamă să nu i se întâmple ceva copilului tocmai născut. În fond care este problema aici? Le e teamă ca nu cumva interlocutorul să plece cu Nevroza ‘necusută’? Le e teamă că un psihanalist nedidacticizat o să spună nevroticului aflat în culmea crizelor că el nu mai poate merge mai departe, că din acel punct nu şi-a mai făcut analiza didactică? Sau le este frică că rămân fără clientelă pentru că aceşti amatori le-ar fura-o neloial? Nu cumva în acest caz supravieţuieşte mentalitatea tradiţională a mentorului care îi dă discipolului piatra filosofală? Oare prin faptul că unii dintre ei îşi permit să facă corectura activităţii altora, chiar lui Freud însuşi, nu se atestă astfel o mentalitate a posedării adevărului etern?

Dincolo de asta psihanaliza este şi o artă şi nu un fenomen care poate fi ‘tocit’ în mod academic, învăţat formal. Dacă politica academistă consideră că teoria limitării nivelului analistului la propria analiză didactică, principiu fals şi demonstrat insuficient, teoria expusă aici prezintă transcenderea limitelor academice pe care artistul şi savantul o face. În momentul când cineva nu este în stare să aducă contribuţii în domeniu atunci este firesc ca să invoce autoritatea pentru a-şi contraactiva superficialitatea. Nu autoritatea IPA dă autoritatea unui psihanalist ci tocmai interlocutorul la fel cum publicul dă valoarea artistului. De aceea nu este valabilă obiecţia că explicaţiile psihanaliştilor nu coincid deşi unele pot fi şi eronate după cum nu este valabilă nici opinia că un curent artistic este singurul autentic în faţa altora. Aşa cum orice curent se dezvoltă prin tatonări şi eşecuri la fel şi eşecurile analitice fac parte din formarea oricărui analist. Teama didacticienilor faţă de psihanaliză fără cură didactică este una tendenţioasă.

Pentru psihanalist actul psihanalitic este un act cognitiv iar straturile superioare ale Memoriei sistemul ideatic global este unealta lui de prim rang. Arta lui este aceea de a recunoaşte originea unui simptom adică de a-i produce decatalizarea asemenea arheologului care pune cap la cap unele elemente disparate ale unui întreg. Întregul travaliu de elaborare a simptomului este pus pe tavă interlocutorului şi astfel el poate găsi o altă soluţie pentru rezolvarea unei probleme iniţiale. De exemplu, la moartea unuia din părinţi cineva poate dezvolta o Nevroză. Psihanalistul poate găsi aici faptul că întreaga lui fericire este eliminată, anulată. El găseşte apoi fixaţiile oedipiene ale copilăriei în persoana părintelui decedat şi încearcă să reconstituie fericirea proiectată în copilărie tocmai prin retrăirea acesteia, prin repetiţia trăirii despre care Freud vorbea. Aici interlocutorul are mari rezistenţe însă mecanismul psihanalitic acţionează treptat în Inconştient. De aici încolo este partea grea de reelaborare ideatică a sentimentelor, de retrăire a lor, de evaluare obiectivă (nu sentimentală) a situaţiei, adică de stingere a himerelor pe care educaţia sălbatică le va fi implantat în formarea ca individ a subiectului. Operaţia poate fi socotită a fi asemenea corectării unui exerciţiu la matematică al cărui rezultat este unul aberant în care se caută greşeala pas cu pas. În acest punct converg mai multe metode terapeutice. Avantajul psihanalizei este acela că ea caută concret cu subiectul pe post de material de investigaţie pe când celelalte metode înaintează prin hazard în acest necunoscut indicând direct focarul Memoriei. Aşa face terapia existenţialistă, de exemplu. În ciuda faptului că aceasta este mai scurtă şi mai comodă instrumentul psihanalitic este net superior. El poate fi asemănat cu un aparat de perforat deoarece metoda psihanalitică a decatalizei este singura metodă ce poate investiga Actele Psihice abisale.

Tocmai această metodă decatalitică face obiectul unei capacităţi ştiinţifice speciale ale analistului în special în ceea ce priveşte psihologia abisală la care trebuie să se adauge necondiţionat experienţa sa. Fără această capacitate ştiinţifică actul psihanalitic este mort. Tocmai de aceea cura didactică introdusă mai mult pentru a preveni psihanaliza sălbatică este fără îndoială una dintre cele mai slabe metode de formare a analiştilor iar criza psihanalizei constă tocmai în această plafonare. Dacă psihanaliza ar fi un act de operaţie chirurgicală unde experienţa şi abilitatea tehnică de mânuire a instrumentelor sunt condiţii ale reuşitei, atunci cura didactică ar fi fost de importanţa pe care i-a acordat-o Freud iar fapta ar fi fost mai importantă în faţa actului intelectual. Însă psihanalistul nu beneficiază de aceleaşi elemente ca acelea ale chirurgului al cărui obiect de intervenţie medicală comportă aici diferenţa dintre organe şi constituţia fiziologică. Într-un astfel de caz doar o eventuală tumoare sau boală ar putea afecta o parte a organismului în timp ce, într-un alt caz, acestea pot afecta o altă parte. Alegerea instrumentelor de lucru se face variabil în funcţie de interesul de a opera cât mai practic posibil. Dimpotrivă, psihanalistul învaţă de fiecare dată anatomia psihică după cum s-a amintit. El o ia mereu de la capăt iar anamneza reprezintă ‘noile organe’ pe care trebuie să le înveţe din nou căci ele nu seamănă cu cele ale interlocutorului anterior. Chirurgul depune un efort intelectual la începutul carierei mai ales iar experienţa transformă acest efort într-unul practic după aceea pe când la psihanalist practica nu îi arată decât că nu se poate lua după prejudecăţi, că trebuie să fie într-o permanentă căutare. Experienţa psihanalistului poate uneori juca feste grosolane dacă este folosită asemenea celei a medicinii. Căci dacă două Acte Psihice pot semăna unul cu altul se poate ca acestea să nu aibă aceeaşi Structură Psihică la bază iar psihanaliza să se vadă lipsită de posibilitatea de investigare dacă merge pe această linie. De aceea moda de formare didactică ce funcţionează astăzi în IPA nu este o condiţie necesară şi nici şi suficientă pentru formarea unui bun psihanalist deşi ea poate ajuta în formarea sa. Un bun psihanalist însă se supraveghează permanent pe sine însuşi şi de aceea se poate spune că îşi face singur permanent propria analiză didactică. Fără această capacitate personală de autoanaliză nici divinitatea nu îl poate face pe cineva bun psihanalist şi cu atât mai puţin vreun formator IPA. Această capacitate ştiinţifică poate fi comparată cu performanţele unui motor iar cunoaşterea propriilor Pulsiuni cu benzina, cu combustibilul care îl alimentează. O maşină nu poate funcţiona nici fără motor şi nici fără combustibil.

3.2.1.1.2.8. Criza psihanalizei

Teoria după care eventuala capacitate de ‘penetrare în inconştient’ a psihanalistului este limitată de limitele de incursiune care se vor fi realizat în timpul analizei didactice este plină de contradicţii. Caracterul indispensabil şi absolut al curei psihanalitice pe care psihanalistul trebuie să o facă el însuşi cu un psihanalist profesionist înainte pentru practică se dovedeşte a fi fals iar contraargumentele sunt mai multe. Primul dintre ele este cel a degenerării după care, dacă orice analiză este incompletă iar însuşi psihanalistul care face cura de formare nu ar putea trece de propriile sale ‘limite’. Atunci aceste limite pot să nu fie atinse de cel ce formează pe viitorul posibil psihanalist din motive diferite cum ar fi o formă mai slabă la un moment dat în care pedagogul psihanalist se poate afla. Astfel psihanalistul ucenic poate să beneficieze de limite şi mai joase din moment ce mentorul lui nu şi le poate depăşi pe ale sale fixate la rându-i de propriul său formator. Asta ar însemna că procesul de formare din IPA seamănă cu procesul de degenerare la care o specie ajunge prin incest continuu datorită recombinării aceloraşi gene. Nimeni nu îşi poate depăşi ‘maestrul’ şi astfel ‘societatea psihanalitică’ are un aer legendar, paseist mergând în sens descendent. Fapt care este adevărat dealtfel dar nu din cauza endogamiei limitelor ci din cauza conservatorismului său excesiv. Un alt contraargument constă în faptul că dacă aceste limite nu ar putea fi depăşite cu forţe proprii atunci însăşi psihanaliza nu ar fi putut apărea şi s-ar fi rămas la nivelul din Evul Mediu. Căci un Breuer sau un Freud, care nu avut cure didactice, au redescoperit-o prin forţe proprii. Se poate spune că ea ar fi fost (re)descoperită de pacienţi de genul Berthei Pappenhein, lucru perfect justificat, însă nici ei nu vor fi avut cure didactice. W.R. Bion pare să fi răspuns la aceste contradicţii prin teoria saltului genetic după care este posibil ca nişte părinţi mediocrii să dea naştere unui copil supradotat sau a unui viitor savant. Însă psihanaliza nu este totuşi o naştere propriuzisă ci doar o psihoterapie.

Problemele instituirii unei cure didactice i-a venit lui Freud şi mai multor psihanalişti în momentul în care unii colegi de-ai lor manifestau evidente probleme cu Tulburări Psihice personale. Apoi experienţa cu Jung şi Adler care la un moment dat păreau că renunţă definitiv la cercetarea psihanalitică a pus problema dacă nu cumva tocmai lipsa de analiză a acestora ar fi făcut ca ei să reacţioneze astfel. Aici Freud probabil că a gândit conform cu mentalitatea populară tradiţională care crede că tot ceea ce este diferit de ea este fie inferior fie dereglat psihic fr să ţină cont de faptul acceptat sporadic chiar de el după care teoriile lui erau departe de a fi satisfăcătoare. Ce se putea spune în situaţia în care psihanaliştii aveau aprehendări diferite despre aceleaşi Acte Psihice? Lipsa unei teorii fuzioniste făcea imposibilă acceptarea faptului că Actul Psihic are mai multe sensuri. Situaţia semăna cu cea a unui al treilea filosof care primea răspunsul de la un rege că are dreptate şi el după ce acesta îi reproşase că le dăduse dreptate şi primilor doi filosofi care îi prezentaseră doctrinele contradictorii înainte acestuia. Cum putea accepta psihanaliza aşa ceva? Pretenţia de recunoaştere a adevărului absolut nu putea fi satisfăcută astfel şi trebuiau acceptate doar cele mai autoritare aprehendări conform teoriilor acceptate atunci. O astfel de recurgere la academismul autorităţii era fireşte un compromis care se va adânci în criza actuală la care a ajuns psihanaliza.

Pretenţia autorităţilor de a se afla pe vârful muntelui în ceea ce priveşte adevărul poate fi înţeleasă ca o contracarare a slabei lor capacităţi epistemologice. Căci acest domeniu este de la început unul foarte fragil în care singura ei certitudine este însăşi fenomenul global al schimbării mentalităţii şi vieţii interlocutorului. Ciudat este că mulţi dintre psihanaliştii înşişi nu recunosc pe deplin acest lucru asemenea celor descrişi de B. Pascal care se împiedică de adevăr după care se ridică şi merg mai departe. Chiar dacă aceste autorităţi recunosc că în psihanaliză nu există certitudine ei se consideră totuşi, paradoxal, posesorii autorităţii exclusiviste a aprehendărilor. Modul în care unii membrii IPA iau o poziţie aristocratoidă faţă de celelalte metode terapeutice este în măsură să arate babilonia teoretică despre această problemă căci o astfel de poziţie certifică convingerea intimă că totuşi ei ar poseda adevărul absolut. Ciudată ambivalenţă! Modelul unei mântuiri de tip religios unde trecerea pragului Raiului este în măsură să determine fericirea veşnică trebuie abandonat total chiar dacă formal se recunoaşte acest lucru. Limitele psihanalizei sunt tranşante. Cei mai autorizaţi psihanalişti şi-au purtat toată viaţa în ciuda unei astfel de posibilităţi de ‘penetrare’ în Tulburările Psihice pe care le-au avut. Remarcile unora dintre ei cu privire la insuficienta analiză didactică a unor colegi, reproş care lasă să se înţeleagă că propria analiză ar fi suficientă, sunt ridicole. Căci psihanaliza nu este ceva care extirpează Tulburarea Psihică asemenea chirurgiei. Psihanaliza este o metaeducaţie iar subiectul beneficiază de pe urma ei deoarece capătă noi şi superioare instrumente de autocontrol şi de reglare a relaţiei cu Mediul. Ea este asemenea unui program perfecţionat de computer unde unităţile sale logice sunt mai diversificate faţă de unul mai modest. Dacă viaţa ar fi comparată cu un joc de şah, unde piesele adversarului ar fi Mediul şi regulile mutării pieselor ar fi chiar Tulburarea Psihică atunci psihanaliza ar trebui să fie comparată cu un supraprogram în care sunt incluse metareguli în aşa fel încât partida să fie câştigată.

A avea propriile probleme psihice care pot realmente să inhibe gândirea poate determina anumite probleme. Acesta a fost cazul lui Nietzsche care nu şi-a putut înţelege Sexualitatea. Cu toate că Nevroza i-a luat-o pe dinainte, deci nu se pune problema vreunei cure didactice, el a înţeles nişte adevăruri de importanţă majoră. Este adevărat că el a reconstruit metafizica la loc în aceeaşi măsură în care a dărâmat-o însă atenţia cu privire la ceilalţi, este mai profundă decât a multor membrii IPA cu toată analiza lor didactică cu tot. Chiar dacă nu a ajuns să fie psihanalitică, lipsindu-i comprehensiunea, adică tocmai ceea ce este definitoriu pentru cadrul psihanalitic, gândirea lui Nietzsche a penetrat abisurile cele mai întunecate ale Psihicului. Actul psihanalitic este unul ştiinţific în primul rând, el depinde de capacitatea intelectuală pusă în joc şi nu de banii investiţi de membrii IPA în cura didactică pentru a porni o ‘afacere’ psihanalitică ce ia formă mitologică. Dar capacitatea intelectuală nu se cumpără de la farmacie. Tocmai de aceea statutul IPA trebuie schimbat de la rădăcini pentru a se evita paradoxul nerecunoaşterii în rândurile sale a unor psihanalişti care fac o terapie psihanalitică clasică dar a recunoaşterii a unor figuri estompate care au avut docilitatea parcurgerii etapelor de iniţiere. Cei care o iau pe cont propriu cu avangarda fac asta pe riscul lor, este experienţa lor cum a fost cazul lui Lacan. Însă cei care practică psihanaliza după tiparele clasice trebuie să fie membrii unei astfel de asociaţii internaţionale. Dogmatismul IPA de astăzi funcţionează asemenea partidelor politice fiind interesat de ‘votul’ caselor de asigurări prin intermediul pacienţilor.

Că acest pas este unul pe jumătate s-a arătat deja mai sus şi există un acord de principiu între psihanaliza actuală şi psihologia abisală freudiană. Compromisul lui Freud cu Complexul Tabu este evident căci, cu toate că susţine contrariul spre sfârşitul carierei el însuşi nu reuşeşte să se desprindă de acesta. Scrierile sale târzii lasă să se întrevadă o oarecare răzvrătire faţă de acesta prin atacurile împotriva Creştinismului. Însă barajul Sexualităţii care îi blochează acestuia accesul la panorama gigantului mecanism al exploatării sălbatice care împovărează spiritul uman cu excrescenţele psihopatologice rămâne vag intuit de el. Tocmai de aceea este necesară o denevrotizare a structurilor sociale în primul rând şi nu a elementelor particulare ale societăţii. Psihanaliza actuală nu a fost străină de acest tip de mentalitate prin izolarea psihanaliştilor, prin neimplicarea lor în reformarea altor sectoare ale societăţii. Fireşte că aşa cum politicianul odată ajuns la putere are interesul ca lumea să rămână la fel deoarece acest lucru presupune conservarea poziţiei sale, la fel s-a întâmplat şi cu psihanaliza. În acest tip de situaţie se poate observa clar efectul Babinski. Pare s fie mai profitabil să fie trataţi de Tabu anumiţi subiecţi şi aceştia să plătească pentru asta decât să fie de la început anulată îndobitocirea lor prin educaţia tabu oferită de o societate sălbatică. Însă profitul unei asemenea situaţii este doar aparent. Fireşte că aici intră în joc şi factorul economic. Din moment ce nu există o educaţie la nivel general despre sufletul omenesc este normal ca societatea să aibă o concepţie despre psihoterapie în general aşa cum o prezintă filmele de la Hollywood. O astfel de educaţie presupune luarea unei poziţii umane şi nu artificiale în legătură cu omul care suferă de Tulburări Psihice. Iar o eventuală poziţie umană se ia abia după ce este trăită concret drama unei astfel de experienţe a membrilor anturajului sau familiei. Este normal ca această concepţie să fie una superficială, una tributară mentalităţii clasice căci, pentru succesul filmelor hollywoodiene cu scop de PR guvernamental acestea trebuie să apeleze la aceste resorturi profunde. Este normal ca pe fondul acestei lipsei de educaţii să nu existe o cerere de psihoterapie aşa cum ar trebui să existe relativ la ponderea Tulburărilor Psihice în comunităţile occidentale. Preţul ridicat al curelor este compensarea pentru o astfel de lipsă de cerere la nivelul celor care nu pot face faţă fără aceasta. Ori, în momentul în care s-ar elasticiza această politică iar experienţa începătorilor ar fi înlesnită de seminarii pe teme concrete în legătură cu dinamica curei şi eventual acest lucru ar fi accesibil şi unor sfere mai largi ale societăţii psihanaliza ar avea mai mult de câştigat decât se pare.

3.2.1.1.2.9. Viitorul psihanalizei

 

 

 

Psihanaliza a fost criticată în perioada postfreudiană din pricina faptului că ar fi ineficientă. Mulţi dintre criticii ei au fost ei înşişi psihanalişti la început (cu analiză didactică la activ!) şi apoi şi-au format metodele proprii, diferite de cele ale psihanalizei. Însă chiar şi faptul că anumiţi critici au fost psihanalişti sau tocmai acest fapt, pune semne de întrebare cu privire la capacitatea lor de a practica psihanaliza. Cei care nu sunt psihanalişti nu sunt în măsură să vorbească despre aceasta tocmai pentru că nu o cunosc. Însă în momentul în care cineva este iniţiat de bună voie pe tărâmurile acesteia există din start o convingere că cu ajutorul ei se poate apuca pe Dumnezeu de picior. Acest resort psihic este combustibilul curei însă dacă el se extinde la nivel teoretic şi acceptat ca atare atunci este inoportun. Celelalte metode psihoterapeutice au fost inventate tocmai pentru că mulţi dintre cei în astfel de cazuri au crezut cu toată fiinţa în atotputernicia psihanalistului şi nu vor fi putut renunţa la această credinţă. Psihanaliza însă, asemenea oricărei psihoterapii, nu poate face minuni. Şi tocmai asta este virtutea ei, anume că mai curând ea spulberă credinţa în ele. Ea nu aduce fericirea şi nici normalitatea ci ajută la înţelegerea de sine, la faptul că este normal pentru cineva şi să fie anormal. Psihanaliza este o revigorare morală, este în primul rând ofensiva ştiinţifică în faţa unor practici morale de tip magicist venite dintr-un interes obscur şi amestecat cu valorile lumii contemporane în aşa fel încât rezultatul este neecologic. Este greşită aceeaşi concepţie magicistă a psihanaliştilor înşişi care o văd ca pe un fel de intervenţie ocultă, supranaturală cu toate că analiza contratransferului este declarată la unison ca decisivă. Însă atitudinea de anxiozitate teoretică în faţa a ceea ce ea numeşte ‘psihanaliză sălbatică’ atestă de fapt credinţa că psihanaliza este văzută de ei ca pe un exerciţiu de iniţiere specific organizaţiilor secrete. Această disonanţă se datorează în special faptului că psihanaliza va fi rămas totuşi un fenomen necunoscut în dinamica lui iar psihanaliştii orbecăiesc în a spune exact ce se întâmplă în cadrul practicii lor. Tocmai de aceea psihologia abisală s-a dovedit a avea atâtea lacune deşi multe dintre teoriile sale erau văzute ca adevăruri imbatabile de unii dintre ei. Psihanaliza este o revigorare morală ca oricare alta, o ajustare a unor principii morale inoportune. Luneta lui Galilei a produs o aceeaşi revigorare la timpul ei iar faptul că de atunci încolo nu s-au mai ars pe rug ‘vrăjitoarele’ este un fapt relevant. Un astfel de instrument a condus mentalitatea oficială într-o criză a lipsei de concordanţă între perceptele teoretice generale despre lume şi lumea aşa cum se arată ea analizatorilor. În acelaşi fel şi psihanaliza provoacă şi adânceşte o criză în interiorul sufletului subiectului fapt care îl obligă la adaptare în faţa noilor condiţii, la reformă culturală personală.

Timpul prea lung în care se desfăşoară cura psihanalitică a fost invocat ca o altfel de obiecţie la adresa ei. Trebuie însă observat că dacă celelalte metode acţionează foarte mult în latura reorientării, a reeducării, a viitorului. Psihanaliza se luptă cu trecutul pentru a-l subordona şi detrona din poziţia de control pe care o are asupra subiectului. Cât de lungă poate fi o cură? Uneori o perioadă între 2 şi 4 ani. Alteori se spune că ar ţine chiar mai mult. În realitate psihanaliza durează toată viaţa iar o cură nu îşi atinge scopul decât atunci când subiectul îşi devine propriul psihanalist. Nu cura didactică este condiţia sine qwa non a psihanalizei ci autoanaliza. O cură didactică prea lungă este un semn al impotenţei analitice a ucenicului.

Aşadar psihanaliza nu poate da la o parte cât se bate din palme ceea ce a fost impus timp de secole prin educaţie. Simptomul (despre care celelalte metode spun că este principiul Tulburării şi pe care spun că îl vindecă) dispare în realitate mai repede la psihanaliză însă ea pătrunde dincolo de acesta la predispoziţia lui structurală. Psihanaliza produce un mod de reacţionare la un stimul, un mod de viaţă. După ce psihanaliza îşi va fi îndeplinit rolul Psihicul profund nu mai controlează dintr-un spaţiu nedefinit comportamentul şi emoţiile, el nu mai este imboldul necunoscut care orbeşte cugetul şi discernământul pentru a-şi îndeplini propriile scopuri ci acesta este ascultat de tribunalul psihanalitic, implementat în el şi abia apoi se iau deciziile la nivelul psihismului general. Psihanalistul devine astfel un spectator al spectacolului exterior şi interior al lumii.

Din acest punct de vedere se poate respinge şi cealaltă obiecţie legată de costul prea ridicat al tratamentului, fapt care o face elitistă, deşi acesta poate scădea. Este foarte clar că preţul pentru interlocutor este mare însă într-o ţară civilizată acesta plăteşte prin casele de asigurări sau plăteşte în tranşe mici în colaborare cu acestea. Munca psihanalistului este destul de dificilă iar statul nu o subvenţionează suficient. Deci până la eventuale modificări de atitudine la nivel politic nu se poate schimba mare lucru din acest punct de vedere. Dar chiar şi aşa costul tratamentului poate fi depăşit de proiecte şi compensări nerealiste şi risipitoare în care el se implică dacă nu recurge la cură. Modul în care societatea occidentală a ajuns să se schimbe este unul absolut halucinant. Un model comportamental şi cultural nu are timp să se cristalizeze şi să se sedimenteze deoarece un altul îi ia locul aproape instantaneu. Sufletul omenesc tradiţional este pur şi simplu epuizat funcţional de aceste averse culturale. Cu toate acestea omul trebuie să se adapteze revoluţiilor cultural-tehnologice subite iar vechilor moravuri trebuie să li se taie din autoritate. Psihanaliza a făcut acest lucru încă din primele momente de existenţă. Ea a distrus regulile sclavului clasic ajuns între timp patron burghez şi hăituit de umilinţele predecesorilor săi. Psihanaliza l-a ajutat să îşi recâştige demnitatea şi să îşi extirpeze mutilările moştenite de la aceştia. De aceea s-a tot spus că psihanaliza a avut rol de renaştere pentru acest gen de oameni iar acest rol îl va avea mereu deoarece trecutul agăţat traumatic de prezent va avea mereu nevoie de psihanaliză pentru a-l extrage şi a-l elibera pe celălalt.

Din păcate psihanaliza autentică nu va putea prea curând să fie un fenomen de masă, nu va ajunge accesibilă tuturor. Celor mai mulţi nu li se vor scoate cătuşele sclaviei. Acest lucru va fi posibil numai atunci când civilizaţia va fi ajuns foarte avansată din punct de vedere economic. În acest moment istoric societatea nu poate merge decât înainte cu preţul acestor Tulburări Psihice care alimentează accelărarea economiei. Sistemul economic ar slăbi considerabil dacă acestea ar dispărea subit. Căci dacă nu ar avea o Tulburare Psihică fie ea şi minoră muncitorul nu ar accepta munca stereotipă, acolo unde ea mai există încă. Dată fiind situaţia actuală unde tehnologia nu va fi înlocuit încă Omul în acest gen de muncă resursele de trai s-ar epuiza odată cu suspendarea canalizării lor în scopul exploatării fapt care ar duce, probabil, la Tulburări Psihice şi mai mari. Aşadar în acest moment psihanalistul nu trebuie să facă o cură profundă decât cu cei care sunt suficienţi de prosperi încât să îşi poată susţine urmaşii a care nu ar mai accepta o posibilă obedienţă faţă de directivele unui organizator. Situaţia este asemenea animalului fricos care poate supravieţui în sălbăticie tocmai datoripă circumspecţiei sale în timp ce Omul mult mai liniştit şi mai relaxat nu poate face acest lucru decât dacă renunţă la aceste calităţi ale civilizaţiei. Psihanaliza poate fi astfel comparată cu civilizarea unui sălbatic în aşa fel încât să arate ca un om occidental într-un spaţiu social occidental. Psihanaliza este o domesticire. Este evident că spaţiul occidental nu este singurul spaţiu social posibil şi nici unul care poate fi exportat dintr-o dată în alte spaţii sociale. Iată de ce psihanaliza nu poate fi o măsură universale de educaţie a maselor. Câinele de rasă ce are o alură aristocratică supravieţuieşte doar pentru că Omul s-a ataşat de şi astfel a ajuns să fie animal de companie. Însă el ar fi suspendat de pe piaţa evoluţiei şi ar dispărea în situaţia în care Omul s-ar plictisi de el şi l-ar lăsa să se descurce singur fără a-i mai furniza hrană. Aşa că, dincolo de cizelarea pe care psihanaliza o poate face, dincolo de această domesticire ea poate conduce şi la intervenţii necugetate în mersul natural al lumii.

Marea problemă a psihanalizei şi psihoterapiei în general, este lipsa de comunicare cu mediul social căruia, în fond, i se adresează. Fiecare metodă de psihoterapie are o anumită doză de ‘xenofobie profesională’ şi fiecare pretinde mai mult sau mai puţin declarat că posedă Adevărul pe fondul unei neclarităţi şi nesiguranţe teoretice, specifice oricăreia dintre ele. O astfel de imaturitate ştiinţifică face ca problema de fond a psihoterapiei să se piardă în amănunte iar cunoştinţele pe care omul de rând le are faţă de acestea sea află pe undeva în jurul valorii minime. Căci pentru a afla ceva despre acest segment al societăţii cineva trebuie să fi trecut deja testele de exorcizare şi iniţiere ale birocraţiei sociale. Statul, care îşi pune amprenta aici, fireşte că este interesat de metode tradiţionale de psihoterapie care stau în mod flagrant sub efectul Babinski mai degrabă decât să urmărească o eficienţă maximă. În ceea ce priveşte psihanaliza efectele politicii curei didactice, caracterul sectar al organizării sale, sterilele tensiuni cu privire la valabilitatea aprehendărilor, a făcut ca ea să nu poată depăşi prea mult modelul dezvoltat de Freud. Este evident că în situaţia în care formarea analiştilor s-ar elasticiza prin recurgerea la modelul seminarilor şi a şedinţelor filmate acest lucru ar putea constitui o soluţie. Politica imunităţii teoretice poate fi de asemenea, o soluţie pentru evitarea certurilor în legătură cu valabilitatea aprehendărilor. Însă aici nu trebuie înţeles că psihanalistul are câmp liber să spună orice căci acest lucru trebuie să se facă în primul rând cu acordul de lungă durată al subiectului analizat adică cu schimbarea implicată de acestea şi apoi cu acordul psihologiei abisale pe care trebuie să îl realizeze.

Ambivalenţa emoţională este obiectul principal de investigare psihanalitică iar psihanaliza viitorului va presupune tocmai anularea acestei ambivalenţe, o revitalizare a valorilor, o transcendere a stadiului de terapie de cabinet. Acest stadiu îi taie încă din start, libertatea de dezvoltare. Ea trebuie să se adapteze ideologiei căreia îi aparţine interlocutorul. În forma ei clasică psihanaliza nu atacă bazele psihopatologiei, adică însăşi problematica exploatării sociale, vinovăţia legată de această exploatare prin exercitare sau supunere acestea. Din acest punct de vedere ea are acelaşi rol ca însăşi mentalitatea tabu pe care originar şi-a dorit să o nimicească. Omul îşi inhibă natura conform cu această vinovăţie a exploatării sociale tocmai pentru că i se pare nedreaptă contrar cu ceea ce a fost învăţat principial în vârsta primară. Noţiunile de ‘dreptate’, ‘egalitate’, ‘libertate’, vehiculate de mentalităţile oficiale sunt ele însele tributare unei mentalităţi de tipul Evului Mediu de care analistul este legat. Noţiunea freudiană de ‘sexualitate’ precum şi viziunea sa infantilistă asupra Psihicului sunt tributare unei astfel de copleşitoare ambivalenţe emoţionale şi ideatice. El a spus că ‘omul primitiv supravieţuieşte în fiecare din noi’ însă nu a avut curajul să spună că copilul nu începe ‘viaţa sexuală’ de la sine ci o primeşte de la părinţi tocmai pentru că doreşte să păstreze imaginea tabu a părinţilor săi. El nu a atacat mentalitatea oficială până la capăt pentru că a avut el însuşi probleme cu integrarea socială care i-a influenţat decisiv atitudinea şi profesia.

Când psihanalistul aprehendează Complexul Oedip el aprehendează în acelaşi timp şi dorinţele de exploatare socială iar ambii o înţeleg în mod inconştient fără să o mărturisească. Acesta este modul tipic de funcţionare a Psihicului. Recunoaşterea Complexului Oedip poate fi înţeleasă ca o ameninţare a psihanalistului asupra interlocutorului. Acesta preferă să îşi recunoască doar această chestiune delicată după cum politicianul o face cu efort şi cerinţă de a i se recunoaşte un astfel de merit prin faptul că îşi arată amabilitatea şi sinceritatea într-o anumită problemă. Iar dacă respectiva problemă poate fi una specială la care poate că nimeni nu s-a gândit el pătrunde în felul acesta într-o sinceritate formală în stare să atragă admiraţia celor care nu au astfel de momente. Analizată la rece op astfel de sinceritate este doar una formală, înjumătăţită deoarece minciuna politicianului constă tocmai în ţinerea sub tăcere a unei astfel de probleme şi în neluarea unor măsuri pentru a o rezolva. De aceea psihanaliza clasică însăşi care pretinde că vrea să fie sinceră până la capăt rămâne una parţială tocmai pentru că s-a ţinut deoparte de politică şi a evitat luarea cu asalt a acestui domeniu. Ea vizează doar subiectul cu problemele sale limitate fără să treacă dincolo de structura lor individuală, făr să vadă că ele vin în mod retroactiv de la cele sociale, fără să ia în calcul şi această dimensiune a individului.

Criza psihanalizei despre care s-a vorbit atâta este faptul că ea insistă doar pe Complexul Oedip fără să îi arate bazele originar sociale. Marile probleme sunt văzute prin voalul Sexualităţii aşa cum de fapt are în intenţie exploatatorul clasic atunci când doreşte să deturneze către această problemă pe toate celelalte. Criza psihanalizei nu este criza metodei ca atare ci inadecvarea ei la mentalitatea actuală general răspândită. Dacă la început de secol XX psihanalistul era un om care cunoaşte secretul conform căruia mentalitatea burgheză în vigoare la acea dată, al cărei punct central era satisfacerea ocolită a nevoilor umane fundamentale sub ipocrizia moralităţii rigide, nu are nici o valoare morală astăzi cerinţele sunt altele. Secretele sale sunt cunoscute şi nu mai sunt în măsură să zguduie din temelii o mentalitate exceptând pe cei needucaţi. Fireşte că este absurd să se mai spere ca psihanaliza să facă ‘minuni’ aşa cum făcea la început de secol XX şi asta pentru că substratul la care ea reuşea să acţioneze, moralitatea, este deja reglată la nivel social. Agorafobicii care stau ani de zile în casă fără să iasă, obsesionalii care îşi reprimă rigid Compulsiile nu mai sunt actuali astăzi unde mentalitatea socială este mult mai permisivă ca în urmă cu 100 de ani. La fel ca ‘delirurile’ medievale şi simptomele nevrotice au devenit mai rare la fel ca nevroticii înşişi.

Complexul Oedip este văzut de psihanaliza clasică la fel cum atomul era în fizică văzut înainte de cercetările moderne, respectiv ca element indivizibil. Trecerea de acest stadiu trebuie să se întâmple şi la nivelul psihanalizei şi psihologiei abisale. Fără îndoială că psihanaliza va trebui să insiste mai mult pe latura genealogistă, căci Complexele vor rămâne mult timp de acum încolo în zestrea genetică a Omenirii. Ele aparţin straturilor mnezice profunde, cele care sunt stabile mnezic şi nu pot fi uitate de pe azi pe mâine. Omul viitorului va adopte o altă atitudine faţă de Complexele sale şi anume una de control asupra lor tocmai din interiorul lor. Căile psihanalizei probabil că nu vor consta atât de mult în terapeutică căci ea se va dezvolta în alte domenii cum ar fi cel de identificare a Structurilor Psihopatologice şi a posibilităţilor de combinare în cazul planificării psihopatologice la nivelul compatibilităţii dintre soţi. În acest caz psihanaliza ar putea să prevină combinaţiile unor Structuri a căror rezultantă să ducă la Psihopatii severe sau tot felul de anomalii de tip comportamental. Viitorul însă îi aparţine iar cei care sau grăbit să îi anunţe decesul pot afla că ea, asemenea psihologiei abisale, este abia la început.

 

www.000webhost.com