puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

 

 

3. PSIHOPATOLOGIA PSIHOLOGIEI ABISALE

vezi intreg cuprinsul cartii

 

 

3. PSIHOPATOLOGIA PSIHOLOGIEI ABISALE

Termenul de "tulburare psihică" pe care psihiatria postantipsihiatrică l-a ameliorat relativ la cel vechi de "boală psihică" a ajuns si el astăzi desuet. In momentul în care preistoria psihiatriei încerca să "vindece" bolnavii psihic erau recunoscute ca boli doar câteva dintre entităţile nosologice cunoscute astăzi respectiv Schizofrenia, Depresia Majoră şi alte câteva printre care şi Epilepsia care azi e recunoscută ca boală pur neurologică. Nu este vorba că restul entităţilor nosologice de astăzi nu ar fi existat ci că ele fie erau ascunse fie recunoscute ca normale, ca făcând parte din "caracterul" omului. Astăzi psihopatologia s-a extins către ceea ce în trecut era recunoscut a fi "normalitate psihică" în special datorită psihanalizei care a găsit elementele comune "bolii" şi "normalităţii" psihice. Practic la mai bine de un secol psihiatria a ajuns să accepte faptul bizar că normalitatea psihică este un ideal, un reper în câmpul umanităţii. Chiar a ajuns să fie o minoritate excepţională şi banală. După sute şi mii de ani în care omul se ruga la Dumnezeu să nu îşi piardă minţile şi să rămână normal astăzi normalitatea psihică este o banalitate, o minoritate desuetă ce pare demodată. Omul, cel puţin cel occidental, încearcă să îşi descopere cât mai bine laturile abisale, profunde, fără a mai încerca să le ascundă şi să îşi inhibe acţiunile, gândurile şi emoţiile. O întreagă cultură nouă, contemporană are ca punct de reper exhibarea extremelor psihice. Acestea nu numai că nu mai sunt ascunse şi inhibate dar au ajuns semne de identificare personală. Apare astfel o problematică etică diferită respectiv înlăturarea oricărei urme de pejorativ din termenul care defineşte entitatea nosologică. Până şi sperietoarea Schizofrenie s-a dovedit a fi mai uşor de abordat într-o perspectivă domestică mai curând într-una instituţionalizat-medicală iar experimentele din ţările dezvoltate au arătat acest lucru.

Dacă introducerea termenului de "tulburare psihică" era menită să amelioreze pejorativul "boală psihică", astăzi inclusiv termenul acesta este depăşit. Deşi primul este mult mai uman totuşi şi lui îi lipseşte caracterul descriptiv. Tulburatul psihic pare a fi omul periferic, rar văzut în societate după cum spune cuvântul "disorder" sau "out of order". Însă discipline umaniste centrate în jurul filosofiei au văzut că ordinea este mai curând o prejudecată personală cu tentă politică aplicată apoi aposteriori la nivel social. Nici ordinea şi nici "limpezimea psihică" nu sunt majoritare în natură. "Tulburarea psihică" şi accidentul sunt majoritare. Iată că dacă apa unui râu este majoritar limpede şi abia câteva zile tulbure sau dacă ordinea perfectă se poate vedea în natură abia în spaţiile artificiale ca fabricile, mecanismele şi armata "tulburarea psihică" este ea însăşi majoritară. Termenul "disorder" este ineficient mai întâi pentru că mentalitatea psihiatrică ce îl foloseşte are o concepţie marcaureliană despre lume (ca ordine) unde consecinţa etică este "corectarea" către ordine interioară şi "pace sufletească" clasică, iar apoi pentru că ordinea pare să fie majoritară în faţa accidentului, aici "tulburarea psihică" ce este de fapt ea însăşi majoritară faţă de aşazisa "normalitate", când de fapt este exact invers.

Termenul de "tulburare psihică" nu este văzut aici prin aura potenţialei spitalizări. Folosirea acestui termen până ce se va fi încetăţenit un altul are accepţiunea vechiului termen folosit încă din antichitate de "temperament" în teoriile teoria expusă aici. Tulburarea Psihică nu are în nici un caz sens de labilitate sau incapacitate de adaptare aşa cum încă este folosit şi astăzi în literatura de specialitate. Predispoziţia la abuz din partea autorităţilor faţă de omul marginal, faţă de omul care este altfel decât grosul societăţii se resimte în interesul grosului psihiatrilor de a păstra această aură de inchiziţie spitalicească a acestui termen. În accepţiunea folosită aici el trebuie înţeles ca un tip de comportament excentric pur şi simplu deşi, în cazurile cele mai speciale suferinţa celui ce le posedă poate exista. Însă aceste cazuri sunt ele însele minoritare, excepţii şi nu caracteristica întregului spectru de astfel de comportamente. O bună parte din ceea ce se considera (şi încă se consideră) a fi dereglare a comportamentului sexual a devenit în lumea contemporană obiect al curiozităţii şi inovaţiei. Experimentarea diferitelor tipuri de "sexualitate aberantă" nici măcar nu poate fi catalogată într-una dintre clasele de "tulburări" recunoscute deoarece cei ce o adoptă nu rămân fideli uneia sau alteia ci o adoptă temporar şi parţial pentru ca data viitoare să încerce altceva. Acest tip de mobilitate vizează mai curând cerinţele tipului de viaţă occidental contemporan decât fixaţia libidinală pe ceva anume. A nu le înţelege, a le judeca după valorile secolului XIX înseamnă tot un fel de neadaptare care se poate vedea în izolarea ermetistă cu pretenţie de elitism a anumitor slujitori ai psihiatriei. Criteriul adaptării la mediul social pe care tot ei l-au aruncat pe tapet se poate întoarce asupra lor într-un mod surprinzător.

Termenii "Structură Psihopatologică" sau "Configuraţie Psihică" sunt mult mai lipsiţi de aura medical instituţionalizată şi de pejoraţie clasică pe care o degajă ceilalţi doi. Dacă totuşi ei nu vor fi folosiţi pe mai departe în acest text este pentru a nu abuza de atenţia cititorului confruntat oricum cu o mulţime de termeni noi. Însă de fiecare dată când sunt folosiţi trebuie să se ia în calcul corespondenţa lor cu cei propuşi aici. Fireşte că nu este cazul să se reinventeze antipsihiatria, spitalul încă este necesar în anumite cazuri, însă umanizarea lui progresivă este dată şi de modul în care termenul care este utilizat pentru a-l identifica pe cel care ajunge acolo este unul domestic, unul care să releve mai curând asemănarea cu grosul societăţii ci nu diferenţierea carteziană de acesta. Aşa că, pornind de la domesticirea "tulburărilor psihice" uşoare, cele comune, şi celor severe va trebui să li se recunoască normalitatea iar studiul acestor fenomene în şcoală poate ajuta înţelegerea atât a sinelui cât şi a celuilalt.

 

 

 

 

3.1. DINAMICA TULBURĂRILOR PSIHICE

Scopul întregului demers de până acum este acela de a oferi o clasificare ştiinţifică, după regulile logice ale clasificării, asupra Tulburărilor Psihice. Metoda zigzagată folosită până acum în prima parte cu accente predominant existenţialiste aşa cum se pot vedea la Genealogie, predominant biologiste aşa cum se pot observa la Metabiologie sau predominant logicist-cognitiviste aşa cum se văd la Principiile psihologiei cognitive arată Omul în diversitatea lui, într-un mod neobişnuit. Poate şoca această îmbinare ce seamănă cu o salată însă Omul este o unitate şi tot ceea ce el este, tot ceea ce ţine de el, face obiectul unităţii sale, a legăturii principiale a acestor elemente. Această metodă este în măsură să îşi unească diversitatea pentru a ajuta la întemeierea a ceea ce este încă considerat mai puţin Uman la Om — Tulburarea Psihică. Conţinutul acestei părţi este format din două capitole, respectiv Dinamica Tulburărilor Psihice şi Terapia Tulburărilor Psihice, cu metodele specifice ei, de la psihoterapie, până la chimioterapie ş i psihochirurgie. Această parte este în măsură să demonstreze pe deplin faptul că priveliştea infernală a primei părţi este una reală şi nu imaginară.

Acest capitol cuprinde patru subcapitole. Primul tratează despre anumite probleme metodologice care trebuiesc analizate din start relativ la acest domeniu şi anumite probleme axiologice peste care psihiatria a trecut dar care nu pot fi ignorate atâta timp cât se consideră că pacientul mai este încă un om. Aici mai este tratat şi despre autoritatea psihologiei abisale de a opera o clasificare în acest domeniu. Cel de-al doilea subcapitol vizează analiza Psihopatiilor, care este o categorie de Tulburări Psihice în care sunt incluse mai multe altele ce nu erau considerate ca atare până acum. Cel de-al treilea subcapitol vizează studiul Psihozelor cu focalizare maximă pe conceptul de ‘psihoză'. El a fost oarecum strâmtat în această expunere însă grosul său recunoscut până acum rămâne acelaşi. Nici o schimbare nu s-a adus conceptului de ‘Tulburare psihopatoidă', care este tratat în ultimul subcapitol.

3.1.1. PROBLEME PRELIMINARE

Clasificarea bolilor din medicina generală trebuie făcută de cei care cunosc ce se întâmplă în interiorul Organismului, în cazul bolii. Aceştia trebuie să cunoască foarte bine Organismul. Dacă psihiatria are principalul scop să vindece iar avântul ei este dat de succesul avut cu terapia medicamentoasă, la fel ca în medicina generală, s-a considerat mult prea uşor că la fel trebuie să se întâmple şi aici. Lucrurile ar fi perfect normale dacă ar exista nişte factori organici care ar fi condiţie sine qva non a Tulburării Psihice. Însă nici măcar la toate Psihozele, unde răspunsul la medicaţie este evident, nu s-a recunoscut îmbolnăvirea a unei părţi din fondul organic, ci doar la unele. Aşa se face că cele mai multe din Tulburările Psihice sunt nişte boli ale Softului Psihic, ci nu ale Hardului. Tocmai de aceea aici se încearcă o restrângere a autorităţii pe care neurofiziopatologia o are în favoarea psihologiei abisale care vine nu numai cu metoda structurală a clasificării ci şi cu principii axiologice tratate germinal în prima parte şi care sunt în măsură să apere demnitatea şi umanitatea tulburatului psihic, probleme peste care psihiatria nu a reuşit să le rezolve pe deplin nici măcar după şocul pe care curentul antipsihiatric al anilor 60. Psihiatria nu este doar medicină şi ea trebuie chiar să se mândrească cu asta şi nu să aibă disconfort deontologic că nu o poate ajunge pe aceasta din urmă, aşa cum lasă să se vadă tratatele de psihiatrie.

3.1.1.1. Critica paradigmei organiciste

Se poate vorbi despre un adevărat Complex al neurofiziopatologiei de a simţi repulsie atunci când psihologia încearcă să îşi spună cuvântul în domeniul psihopatologiei, existând aici o lipsă de comunicare inoportună între ele. Atunci când psihologia încearcă să dea o soluţie Tulburărilor Psihice sau Psihosomatice, neurofiziopatologia aduce obiecţia că psihologii ignoră faptul că Psihicul are o bază fiziologică. De fapt aceeaşi obiecţie se poate aduce ei înşişi, anume că ignoră faptul că această bază fiziologică nu este una atemporară ci una spaţială şi că Psihicul în fond modelează retroactiv baza sa fiziologică. Deci prin însuşi momentul în care se spune că Omul este un întreg, ca obiecţie asupra ‘psihologizării’, această obiecţie se poate foarte uşor îndrepta împotriva ‘fiziologizării’ Omului. Căci psihologia în general nu ignoră datele neurofiziologiei. Teoria expusa aici le consideră doar condiţii în cazul Tulburărilor Psihice sau chiar cauze principale în cazul bolilor cerebrale cu consecinţe psihice distincte. Frustrările, inhibiţiile sunt cauze sau condiţii pentru apariţia anumitor maladii, în timp ce sistemul neurofiziologic este susţinătorul acestor impulsuri psihice. Cum se face că unii neurofiziologi ignoră rolul frustrării atât în cazul nosologiei psihopatologice cât şi în stabilirea condiţiilor de apariţie a psihismului în genere ceea ce constituie o problemă de înţelegere a Omului ca întreg psihosomatic?

Încercarea neurofiziopatologiei de a stabili pentru Tulburările Psihice o etiologie exclusiv neurocerebrală sau predominant neurocerebrală este la fel cu exclusivismul din psihanaliza teoretică de a căuta o etiologie predominant psihologică pentru Schizofrenie ce s-a manifestat până acum. Funcţia somatică şi cea psihică sunt implicate şi în Tulburările Psihice nepsihotice şi în Psihoze, iar legătura dintre psihic şi Somatic a fost deja explicată nai sus. Este normal ca orice reacţie psihică să fie susţinută Somatic, neurocerebral, căci Psihicul este ornamentul, semnificantul neurofiziologicului. Însă în cazul Tulburărilor nepsihotice şi nepsihopatoide acesta nu este cauza principală a unor astfel de disfuncţii căci aceasta este tocmai raportul filogenetic şi ontogenetic al individului cu mediul, fondul somatic nefăcând decât să reflecte acest raport. În acest caz baza neurofiziologică a Psihicului se dovedeşte a fi perfect normală deoarece îşi îndeplineşte pur şi simplu funcţia. Aşa că obiecţia a unei părţi a neurofiziologiei cum că teoria etiologiei psihice ignoră pe cea neurocerebrală este nerelevantă. Problema constă în faptul că acei neurologi nu au înţeles diferenţierea dintre psihic şi Somatic în aceeaşi măsură în care psihologii au înţeles-o, chiar dacă nici ei nu au înţeles-o foarte bine totuşi. Se poate chiar spune că ei nu au înţeles ce anume este Psihicul şi nu au experimentat impactul pe care mediul îl produce asupra constituirii sale. În fond, după cum s-a arătat în această lucrare, Psihicul este fiziologicul care suferă astfel de modelări exogene, în timp ce modificările endogene fac parte din fondul fiziologic închegat şi dat ca atare.

În momentul în care Psihicul şi Somaticul nu mai sunt văzute ca două sisteme separate, ci ca două calităţi ale unuia şi aceluiaşi Obiect, a susţine teoria organicistă (pe fondul atât de puţinelor cunoştinţe în domeniu) este urma unei viziuni unilaterale. Orice disfuncţie psihică implică şi una organică fie că este a substratului organic care se extinde către Psihic, fie a Sistemului Psihic unde disfuncţia se extinde în întregul sistem organic, cum este cazul cu Tulburările Psihosomatice. Pe baza acestei retroacţiuni unii cercetători au găsit presupuse cauze ale diferitelor entităţi nosologice în fondul organic care în acest caz avea doar rol de receptor al unei cauze extraorganică. Cazul Depresiei Majore este cel mai bun exemplu. Pe baza unor disfuncţii ale centrilor diencefali s-a spus în mod grăbit că s-a găsit o disfuncţie organică căreia i s-a şi oferit statut de cauză principală şi de aici s-a ajuns foarte uşor să se afirme o etiologie organică, dublată de medicaţia specifică. După cum se va vedea, Depresia implică un mecanism de autoreglare negativă între cele două sisteme iar disfuncţiile în cauză sunt cauzate tocmai de acesta. În acest caz pretinsa cauză organică a Depresiei Majore nu este decât un efect în plan organic al factorului psihic premergător.

Concepţia organicistă a Tulburărilor Psihice se bazează pe faptul că multe dintre acestea se accentuează sau îşi micşorează intensitatea odată cu administrarea de diferite substanţe a căror acţiune asupra sistemului somatic poate fi observabilă, cum ar fi inhibarea sau stimularea secreţiei anumitor hormoni. Tendinţa unor anumiţi psihiatrii de a organiciza în bloc Tulburările Psihice, adică de a le căuta o cauză biochimică şi de a considera aceste Tulburări mai curând efecte decât cauze ale lor, vizează mai întâi un mod de gândire magicist, după care Tulburările organice structurale ar veni de undeva din cosmos, ca un destin implacabil. Căci dacă condiţiile de mediu influenţează sistemul organic ele nu pot face acest lucru decât mijlocit de cel psihic. Or pentru aceşti psihiatrii este mai comod să arunce etiologia psihiatrică în grădina organicului. Căci este mai onorabil pentru ei să recunoască că recunoaşterea Tulburărilor Psihice pe care ei le tratează se datorează faptului că aceste boli au cauze organice. Căci dacă organismul este ‘cea mai complicată maşinărie a Universului’, este scuzabil de a nu fi cunoscut şi explicat. Pe de altă parte psihiatria manifestă un anumit ‘Complex de Inferioritate’ faţă de medicina generală, preluând modelul etiologic organicist al acesteia. Din acest punct de vedere, aceeaşi concepţie magicistă asupra destinului structurii organice, planează şi asupra ei. Din păcate, de multe ori psihiatria a luat de la medicina generală exact ceea ce este mai nespecific pentru suflet şi mai eronat în ea.

Deşi exagerează periculos în ceea ce priveşte siguranţa societăţii, în privinţa presupusei inexistenţe ca atare a Tulburărilor Psihice, după cum s-a spus în introducere, Antipsihiatria are dreptate atunci susţine că clasificarea oamenilor cu Tulburări Psihice drept ‘bolnavi mintal’ este un stigmat social moştenit de la mentalitatea secolelor trecute. De altfel faptul că schizofrenii sunt popular numiţi ‘nebuni’ relevă pe deplin acest stigmat. Boală ca atare nu există decât în cazul Psihozelor şi poate că şi în cel al Tulburărilor Psihopatoide unde, după cum se va vedea, o disfuncţie organică este cea care defineşte tulburarea. Însă marea majoritate a Tulburărilor Psihice nu au o nici un fel de disfuncţie organică iar cauzele lor pot fi stabilite în raporturile, experienţele şi interacţiunile predecesorilor cu mediul interacţiunii ce conduce la un anumit comportament, fără să fie distrusă structura organică în vreun fel. În ceea ce priveşte existenţa disfuncţiilor organice din Psihoze, acestea pot fi eventual boli doar în ceea ce priveşte structura organică, funcţionalitatea organică specifică, însă nu şi în ceea ce priveşte simptomul, în special cele de structură pozitivă din Psihozele Primare (Idei Delirante, Halucinaţii etc.). Căci aceste simptome nu se datorează vreunei boli a gândirii sau eventual a comportamentului şi, după cum se va vedea, gândirea nu este ea însăşi bolnavă, ci doar înjumătăţită, germinală, incapabilă de a se forma până la capăt, datorită subsistemului organic care nu îi permite acest lucru. Or, denumirea de ‘bolnav’ are pretenţia că simptomele schizofrenice sunt esenţial deosebite de comportamentul normal şi de gândirea normală, după cum boala este dată de o funcţionalitate diferită a sistemului organic. De fapt simptomul schizofrenic face parte integrantă, fundamentală a gândirii şi comportamentului omului normal iar această stigmatizare are de fapt o mentalitate specifică ignorării laturii abisale a Psihicului. Psihiatria organicistă însă prezintă ‘boala psihică' fiind ceva ce se deosebeşte radical de sănătate luând brut concepţia medicinii generale despre boală, respectiv faptul că boala nu este o etapă a sănătăţii şi nu este un element ce face parte din ea.

Autoritatea cu care astăzi psihiatrii sunt investiţi, în special în ţările foste comuniste, este foarte mare în ceea ce priveşte pacientul, mult prea mare faţă de capacităţile lor de acţiune în primul rând iar în cel de-al doilea mult prea mare în raport cu rolul pe care îl au în tratamentul acestuia. Pentru ca să devină psihiatru cineva are nevoie de o pregătire temeinică în domeniul medicinii, adică în cele trei mari ştiinţe exacte ce sunt aplicate aici: fizică, chimie, biologie. Cantităţile de informaţie pe care psihiatrii trebuie să le posede sunt imense iar memoria limitată a omului abia dacă face faţă. Practic deschiderea spre latura nonorganicistă este limitată de însăşi statutul de formare profesională a psihiatrului. Cu toate acestea, pe de o parte, aceste ştiinţe sunt departe de a fi terminate iar Omul nu se reduce doar la fiziologic aşa cum este el cunoscut astăzi. În aceste condiţii, depăşirea cadrului fiziologic de investigare cu care psihiatrii sunt investiţi corespunde cu eroarea care în logică se numeşte ‘generalizare nepermisă’. Fireşte că în momentul în care psihiatrul este pus în faţă cu pacientul, experienţa sa dându-i autoritate deplină în relaţia cu acesta, el este investit cu o sarcină şi responsabilitate imensă în decizia cu privire la pacient. Autorităţile sociale dau această autoritate psihiatrului, deoarece interesul lor este acela de a-şi vedea ‘bolnavul’ sănătos după ce în el s-a investit atâta iar psihiatrul primeşte această autoritate excesivă. Aşa că, dintr-un medic suprasolicitat de studiile superioare de pregătire, psihiatrul se trezeşte deodată ‘filosof’, tocmai pentru că este nevoit să răspundă la nişte probleme diferite decât cele pentru care s-a format. Pacientul nu se reduce la ceea ce se ştie astăzi în materie de neurofiziologie. Şi tocmai aici constă problema cu generalizarea nepermisă, pentru că psihiatrul nu mai are timp să se specializeze şi în ştiinţe umaniste iar pregătirea lui este superficială. Jaspers sau Ey, sunt excepţii. Astfel că cultura pe care psihiatrul o promovează se dovedeşte a fi cea pe care capacitatea lui o promovează. Lipsa unei terminologii unitare în ceea ce priveşte psihopatologia se datorează în ceea mai mare parte lipsei de unitate în clasificarea Tulburărilor Psihice iar acest lucru se datorează la rândul său lipsei unei viziuni structural-dinamice asupra acestora. Pe lângă asta, ignoranţa unor şcoli de psihiatrie, în special cele din fostele ţări comuniste este direct proporţională cu presiunile politice care s-au exercitat asupra lor. De exemplu o anumită formă a Nevrozei Isterice este numită ‘spasmofilie’, căutându-se perseverent cauze somatice pentru această Tulburare, exact ca în perioada prefreudiană, în perplexitatea generală spunându-se că ‘Spasmofilia nu este cunoscută în Occident’.

 

 

 

3.1.1.2. Problema clasificării Tulburărilor Psihice

 

 

 

Elaborarea unei clasificări clare şi coerente este scopul întregului demers analitic de până acum. Psihopatologia reprezintă cheia de boltă a psihologiei abisale, fondul efortului său. Freud mărturisea că interesul de a face o clasificare a Tulburărilor Psihice l-a condus la elaborarea teoriilor sale de psihologie abisală. Din acest punct de vedere psihopatologia trebuie să fie criteriul de valabilitate al oricărei teorii de psihologie abisală, căci dacă o teorie astfel constituită nu poate să clasifice şi să explice o nosologie psihopatologică atunci fără îndoială că o astfel de teorie este sortită eşecului. Capacitatea un teoreticieni postfreudieni de a elabora o astfel de teorie, poate fi pusă la acest test iar selecţia este nemiloasă, căci autoritatea psihologiei abisale a scăzut tocmai datorită unor astfel de teorii mai mult sau mai puţin confuze, mai mult sau mai puţin diletante.

Demersul psihologiei abisale de a elabora o astfel de clasificare psihopatologică vizează exclusiv structura psihopatologică, fără să implice descrierea simptomelor, fapt ce trebuie luat ca premisă într-o elaborare ştiinţifică şi care nu constituie prin sine însăşi acest demers, aşa cum se pretinde de multe ori în psihiatria actuală. De acest lucru trebuie să se ocupe psihopatologia psihiatrică şi nu cea psihologică, deşi pentru înţelegerea demersului psihologiei abisale trebuie în mod necesar familiarizarea cu metoda descriptivă a acesteia.

Încercarea de stabilire a unei clasificări psihopatologice unitare este astăzi mai arzătoare ca oricând în psihiatrie, la fel ca şi în psihologie în general, pentru că aceste discipline să îşi câştige respectul pe care îl pretind. Fărâmiţarea psihiatriei ca disciplină, în şcoli şi curente, lasă să se întrevadă un caracter mai degrabă filosofic decât ştiinţific al acestora.

Dacă Tulburările Psihice sunt date nu de simptom, care este un epifenomen, ci de structura psihică, astfel existând posibilitatea ca această structură să fie fuzionată în diferite activităţi, în aşa fel încât să fie greu observabilă, ca în cazul Artei, Ştiinţei, Religiei, etc. Se poate vorbi din acest punct de vedere despre simptome tipice, caracterizate prin forma pe care le-o dă psihopatologia actuală, nefuzionate şi nedeghizate într-un fel, ci prezentate nude, din diferite motive, cum ar fi lipsa capacităţii de fuziune (talent, experienţă sau inteligenţă specifică) şi de simptome atipice, deghizate în astfel de activităţi. Mentalitatea actuală (printre care şi cea psihiatrică în general) tinde să înţeleagă în alt sistem de referinţă astfel de excepţii, relaţionarea lor cu Tulburările Psihice fiind percepută ca o blasfemie. Însă un gram de atenţie scoate la iveală faptul că o excepţie de la regulă nu poate fi decât una psihică iar orice excepţie psihică nu poate să fie decât una psihopatologică, fie ea şi genială. Aici transpare însă narcisismul psihiatrului, el însuşi o excepţie, care în Contatransferul său cu pacienţii (despre care unii lasă realmente să se înţeleagă că nu au auzit), are tendinţa să beneficieze el însuşi de o astfel de fuzionare, prin neutralizarea Complexului Narcis, ca urmare a ridicării lui pe soclul Contratransferului Pozitiv.

Tulburarea Psihică însă nu poate fi întotdeauna detectabilă după simptome. Dezvoltarea simptomului este doar una dintre posibilităţile de dezvoltare a Tulburării în cauză. O astfel de predispoziţie se poate transforma în urma dezvoltării şi devenirii sociale a insului. Fuziunea în genialitate a unei Tulburări Psihice oarecare este cel mai cunoscut mod de dezvoltare şi schimbare radicală a unei astfel de Tulburări. Alteori nu este necesară o astfel de dezvoltare excepţională, ci este suficientă şi una mai uşoară, care se poate fuziona după principiul strangulării energetice de tip ergastenic, ceea ce poate face ca Tulburarea în cauză să dispară pe moment în ceea ce priveşte spectrul simptomatic. Însă asta nu înseamnă nici pe departe că Tulburarea în sine a dispărut, ci doar modul său de manifestare, căci Structura Psihică nu poate fi schimbată atât de uşor.

În acest caz, problemele de diagnostic nu trebuie să vizeze doar semiologia simptomatologică, ci şi structura ei dinamică. Psihologia abisală nu doreşte preluarea frauduloasă a domeniului psihiatric de diagnosticare şi, de asemenea, nu doreşte nici renunţarea la modelul semiologic descriptiv al psihiatriei. Dimpotrivă, ea doreşte colaborarea dintre metoda ei de diagnosticare, care este una structurală, cu cea psihiatrică, semiologică. Criteriul semiologic de diagnosticare, după care o Tulburare Psihică este diagnosticată ca atare, adică după anumite simptome specifice respectivei Tulburări, ignoră posibilitatea ca aceasta să fie compensată social, ergastenic în special şi, cu toate că există Structură Psihopatologică pentru ea, totuşi simptomul să nu existe iar, pe baza faptului că acesta nu există, criteriul semiologic să dea greş în diagnosticare sau clasificare.

Necesitatea de a înţelege structural afecţiunile psihice şi nu prin încadrarea simptomelor se impune în mod necesar psihiatriei viitoare. Înţelegerea principială a entităţilor nosologice, clasificarea clară după criterii psihologice, structurale, trebuie să se impună în faţa penuriei de material psihiatric, clasificat arbitrar sau personal, ajungându-se astfel la modelul salatei de Tulburări. Din acest punct de vedere, foarte multe din entităţile nosologice propuse de psihiatrie nu sunt decât grade diferite ale aceleiaşi entităţi iar modul diferit în care o anumită Tulburare Psihică se poate dezvolta în societate, în sisteme sociale diferite, face ca criteriul semiologic descriptiv să fie insuficient. Acest criteriu este artificial. El aproximează aşanumitele distincţii cu statut de eternă revizuire şi ‘perfecţionare’. Ciopârţirea entităţilor nosologice în ‘Tulburări Afective’, ‘Tulburări de Personalitate’, ‘Tulburări Anxioase’, ‘Tulburări Somatoforme’ etc., ‘Tulburări Disociative’ aşa cum face poate cea mai organizată clasificare (DSM), este în măsură să facă o distincţie între anumite Tulburări nucleare, cu deosebire flagrantă unele de altele şi care constituie capul de afiş al unei grupări de Tulburări. Afilierea pe lângă acesta a altora ce trimit la oarecare asemănare cu ea dar care este controversată totuşi în ceea ce priveşte acceptarea de specialişti este o operaţiune dubioasă. Psihicul este astfel descifrat în perspectiva diferenţierii principiale care îi stă la bază iar Tulburările sunt înţelese dispersat, în loc să fie înţelese interfuncţional.

Unul dintre cele mai inoportune criterii simptomatice pe care clarificările moderne le-a adoptat este cel al perioadei de timp pe care trebuie să se manifeste simptomele pentru a se diagnostica o Tulburare, fixând astfel o limită de săptămâni, luni şi ani pentru un astfel de diagnostic. În cazul psihopatiilor sau a altor Tulburări care se diferenţiază de normalitate prin cantitatea simptomelor, ca Enurezisul şi Encoprezisul de exemplu, criteriul temporalităţii se dovedeşte valabil. Însă extinderea lui către Nevroză sau Schizofrenie unde simptomele se deosebesc calitativ de comportamentul şi gândirea normală, face ca acest criteriu pur şi simplu să fie neştiinţific. Căci este de neînţeles cum se face că o anumită Tulburare este clasificată într-un grup sau în altul după criteriul acesta, pe fondul identităţii simptomelor, deci existând posibilitatea unei Structuri Psihopatologice identice. Dinamica apariţiei şi dispariţiei simptomelor este una care ţine de particularităţile mult prea neînsemnate faţă de dinamica psihică abisală care efectiv prilejuieşte apariţia simptomului. Problema devine stresantă în momentul în care aceste limitări temporare pur şi simplu nu coincid, cum este cazul cu sistemele de clasificare DSM şi ICD. Însă şi în cazul în care aceste perioade de manifestare a simptomelor ar coincide, ce s-ar putea totuşi spune despre cazurile limită? Ce s-ar spune despre un pacient care va fi făcut o călătorie în jurul lumii între timp?

De multe ori psihiatria a respins psihologia abisală în bloc, pur şi simplu declarând-o neştiinţifică, fiind catalogată ca un fel de creaţie literară. Însă metoda semiologică a psihiatriei este mai literară decât demersul acesteia care cel puţin a încercat să fie sistematic tot timpul. În fond, chiar stabilirea unei nosologii pe repere semiologice se referă la anumite idei structurale, psihodinamice, pe care cel care clasifică le face după metoda şi puterea proprie. Reversul la aceste metode empirice este de neevitat deoarece metoda semiologică nu poate decât să prezinte un tablou clinic general în care o Structură Psihopatologică se înscrie mai mult sau mai puţin. În orice caz este imposibil de atribuit toate particularităţile simptomatice ale unei Tulburări Psihice, care să fie înregistrate într-o bază şi apoi, pe baza identităţii a unor simptome pe care un subiect le poate dezvolta la un moment dat, să se pună şi diagnosticul. O astfel de metodă, mai întâi nu ar fi completă, deoarece oricând pot surveni simptome noi în funcţie de particularităţile psihice ale fiecărui pacient iar apoi chiar întocmirea acestei imense baze trebuie să se facă pe baza identităţii structurale a simptomelor mai multor pacienţi, simptome care totuşi nu sunt identice semiologic. Prin urmare, unificarea unei entităţi nosologice se face ea însuşi pe o anumită concepţie structurală însă insuficient elaborată de unde şi inexistenţa unei nosologii acceptate de toate şcolile de psihiatrie.

Privit din punct de vedere ştiinţific, curentul fenomeologic din filosofie este unul dintre cele mai ambigue unde, dintr-un volum imens de material, el crede că poate înţelege lumea reală prin intermediul reperelor subiective, ‘fenomenale’ ale aparenţelor iar înţelegerea acestor aparenţe ar conduce la intuirea profundă a esenţei. Acest demers este însă o dialectică sterilă care, deşi izvorâtă din dorinţa de a face ordine în filosofie, conduce mai degrabă la neclarităţi. Căci deja metoda fenomenologică nu se mărgineşte la simpla prezentare a faptelor reale ce apar în opoziţie cu ‘esenţa’ ci aceasta este dată deja într-o presupusă esenţă pe care o postulează şi ea ca oricare altă metodă din filosofie, în special din cea tradiţională dar cu altă mască. Iar dacă ea s-ar limita la simpla prezentare a faptelor, atunci nu ar fi decât un empirism brut.

Ceea ce este valoros în psihiatrie ţine tocmai de acest empirism brut al descrierii simptomelor iar această metodă este denumită greşit ca fiind una fenomenologică. Căci ‘esenţa’ pe care psihiatria o caută în termenii filosofiei nu este decât aparenţă adică exact ceea ce trebuie depăşit din punctul ei de vedere. Însă în psihiatrie mai există un model zis psihopatologic care respectă cu adevărat această dialectică sterilă ce se numeşte metodă fenomenologică şi care nu explică nimic după modelul lui Jaspers sau Ey. Ea crede că dexteritatea modelării ideilor poate înlocui profunzimea ştiinţifică adică claritatea ideilor. Însă psihopatologia fenomenologic autentică nu face din psihopatologie decât o altă parte din sistemul filosofic fără să se înţeleagă latura ştiinţifică concretă a acestor fapte.

Tratatele de psihiatrie tot laudă această metodă fenomenologică deşi ele adoptă una total opusă respectiv cea descriptivă, fără nici o abstragere a vreunei ‘esenţe’. Că această metodă se numeşte la rândul ei fenomenologie acest lucru este o problemă de interpretare de fapt. Căci această ‘punere între paranteze’, cu care se laudă fenomenologia, este de fapt o scoatere din paranteze în psihiatrie. Prin urmare, numele de ‘fenomenologie’ este cu totul nepotrivit iar descrierea cât mai fidelă şi mai concludentă a simptomelor, cu plasticităţile pe care marii psihopatologi au ştiut să le dea ar trebui mai degrabă numită metodă existenţială căci ea vizează o trăire specifică a subiectului, o stare de fapte particulară, concretă şi nu la ‘esenţe’ himerice.

Înţelegerea structural-algoritmică a entităţilor nosologice este singurul mod în care poate fi realizată o taxonomie ştiinţifică iar dezbaterile cu privire la lărgirea sau îngustarea unei astfel de posibile entităţi are posibilitatea de a se situa la nivelul algoritmilor bazali, la nivelul definirii şi susţinerii lor în funcţie de relaţia concretă Organism-mediu, după modelul algoritmic în care Trunchiul Psihic s-a definit el însuşi. Aşadar, o entitate nosologică nu va mai fi acceptată în funcţie de înclinaţiile personale ale autorilor şi şcolilor, loc de dezbateri sentimentale, neştiinţifice ci în funcţie de structurile clar şi strict definite. Deci, problema clasificărilor Tulburărilor Psihice nu va mai fi aceea că o anumită clasificare preferă să includă o anumită Tulburare într-o clasă sau alta sau preferă descrierea mai detaliată sau mai generală a entităţilor, ci aceea de a argumenta dinamic o astfel de clasificare. Fără acest substrat teoretic nici o clasificare nu poate fi ştiinţifică ci, cel mult, ea poate fi utilă la un moment dat şi într-un anumit context. Zăpăceala care domină psihiatria în ceea ce priveşte taxonomia, trebuie să înceteze. Termenii trebuie să nu mai fie acceptaţi fără substratul lor dinamic căci acesta este cel care contează în final. Multe neînţelegeri terminologice în special în ceea ce priveşte termenul ‘nevroză’, acceptat fără înţelegere dinamică, s-ar fi rezolvat dacă acest lucru s-ar fi realizat.

Pretenţia de a stabili o clasificare nosologică având doar în vedere doar simptomul, clasificare care este operată în psihiatria actuală, este profund nepractică iar faptul că există atâtea şcoli psihiatrice fără a exista un acord între clasificările propuse de fiecare dintre acestea atestă lipsa de claritate, omogenitate şi operabilitate a acestei metode. Dacă medicina ar lua în considerare doar simptomul bolii, fără ca pentru aceasta să existe o explicaţie structural-somatică, fără îndoială că aceasta şi-ar pierde prestigiul instituţional de care se bucură astăzi. Or pentru a accede la această demnitate pe care medicina, psihiatria, ca soră mai mică, trebuie să îşi adapteze metoda la un model pe care medicina însăşi îl adoptă. Psihologia abisală trebuie să fie pentru psihiatrie ceea ce este anatomia pentru medicina generală. Însă refuzul psihiatriei de a se lăsa ghidată de psihologie vine şi pe fondul ambiguităţilor pe care psihologia de până acum le are şi acest refuz este cumva de înţeles. Dar şi caracterul pseudologic al psihiatriei este bine cunoscut. Ironiile la adresa ei nu au încetat nici astăzi când succesul său clinic este de netăgăduit. Ea este văzută ca fiind cenuşăreasa medicinii însă de la acest statut ea trebuie să ajungă regina ei căci bolile corpului se dezvoltă pe cele ale sufletului iar vindecarea sufletului poate fi o măsură de profilaxie generală a trupului .

 

 

 

3.1.1.3. Alternativa psihologiei abisale

Pentru a duce la bun sfârşit încercarea de a elabora o psihopatologie dinamică trebuie să se ţină cont de diferenţa dintre Actul Psihic şi Structura Psihopatologică de această dată. Aceasta din urmă o facilitează pe prima la nivel metapsihologic prin intermediul Structurii Psihice fiind condiţia necesară existenţei Tulburării Psihice în genere. Freud spune că între tulburatul psihic şi omul normal nu există decât o diferenţă de grad. Din păcate el nu spune în ce constă acest grad tocmai pentru că nu a operat foarte importanta distincţie aceste lucruri. Astfel că el explică Tulburarea Psihică prin Actul Psihic şi nu printr-o Structură Psihopatologică, cum ar fi normal: de exemplu în analiza celebrului caz Schreber, el stabileşte că ideaţia paranoică de persecuţie, după care subiectul se crede persecutat, înfruntat de o ostilitate foarte puternică, ar fi determinată de coroborarea Proiecţiei şi Negaţiei; Proiecţia implică atribuirea persecutorului propriile tendinţe parafilice (homosexuale) iar Negaţia presupune schimbarea sentimentului de iubire cu cel de ură. Astfel că Mecanismul ce decurge este dat de cele două forme: 1) ‘Eu îl iubesc’ –Proiecţie→ ‘El mă iubeşte’; b) ‘Eu îl iubesc –Negaţie→ ‘Eu îl urăsc’ iar a) + b) = ‘El mă urăşte’. Această precizare este fără îndoială interesantă, importantă pentru simptomul paranoic dar ea nu este specifică şi prin urmare nu este decisivă. Astfel de Acte Psihice sunt aproape universale în viaţa cotidiană şi totuşi nu toţi oamenii dezvoltă Ideaţie Paranoică de Persecuţie, adică simptomul paranoic, care este numit de psihiatrie ‘delir sistematizat’, prin care subiectul declară ferm şi cu voce tare că este persecutat, fără însă a aduce argumente convingătoare. Analiza Actelor Psihice poate scoate la iveală faptul că subiectul se consideră persecutat dar, faţă de paranoic, ideaţia lui este una abisală, neelaborată secundar. Diferenţa aceasta de grad dintre omul normal şi cel paranoic o constituie tocmai Structura Psihopatologică pe care se grefează Actul Psihic în cauză. Ea constă în supraexcitarea unei Structuri Psihice originare (Complex) sau a mai multora, ea fiind motorul tuturor Tulburărilor Psihice, adică tot ceea ce face ca astfel de Acte Psihice să fie exacerbate psihopatologic, Structura Psihopatologică fiind cheia de boltă a oricărui simptom.

În momentul în care se renunţă la o clasificare bazată pe simptome şi se instituie una bazată pe Structură Psihopatologică a Tulburării în cauză se pune problema criteriilor de diagnosticare pentru aceasta. Aici criteriul simptomatologic folosit de psihiatrie se poate îmbina cu cel al psihologiei abisale iar colaborarea dintre psihiatrie şi psihologie pe această temă trebuie acceptată, prima trebuind să îi recunoască celeilalte această virtute. Chestionarele pe care psihiatria le foloseşte (această metodă s-a răspândit şi în afara ei, oferind o anamneză mecanică şi superficială) trebuie să fie înlocuită cu anamneza psihanalitică.

Sub raportul nosologic criteriile psihopatologice adoptate fără criteriul dinamic, structural nu are nici o valabilitate iar dacă multe entităţi nosologice au fost întemeiate pe bazele acestor criterii este pentru că la ele s-a adăugat şi criteriul farmacologic care a putut să dea sugestii importante cu privire la delimitarea unei anumite Tulburări în funcţie de răspunsul la terapia medicamentoasă. În fapt maxima ‘nu există boli ci doar bolnavi’ este tributară unei astfel de nosologii formate pe criterii simptomatologice. Căci dacă simptomul este criteriul pentru o anumită Tulburare este greu de găsit un acelaşi simptom la mai mulţi bolnavi presupuşi ca având aceeaşi Tulburare. Căci simptomul este dat ca exemplu particular urmând apoi să fie generalizat după ureche de clinician şi adaptat la acest model în cursul practicii clinice. În fond criteriul dinamic este tocmai tendinţa de a generaliza cât mai ştiinţific posibil un astfel de simptom şi a-l înţelege în funcţie de recomandările psihologiei abisale. De aici şi întreaga arhitectură nosologică pe care o propune aceasta. Cu toată inconvenienţa ştiinţifică a criteriilor semiologice ele au totuşi o importanţă clinică deosebită iar din acest punct de vedere modelele adoptate de ultimele ediţii DSM şi ICD sunt găselniţe cu rol practic de necontestat. Căci psihiatria trebuie să acţioneze promt şi rapid prin tentativa ei de a uşura suferinţa umană. O încadrare nosologică cât mai rapid stabilită, fie ea şi provizorie, pentru ca astfel să se treacă la terapie este mai bine decât nimic. Pe de altă parte este greu de crezut că în viitorul apropiat vreun spital de psihiatrie va avea la dispoziţie suficienţi psihanalişti care lucreze minuţios cu fiecare pacient pentru o încadrare nosologică. Cu toate astea, deşi aplicabil în cele mai multe cazuri, criteriul încadrării rapide, după modelul simptomelor specifice, este cu totul inoperant în altele chiar dacă acestea sunt mai puţine la număr şi de importanţă mai mică decât cele la care metoda criteriilor semiologică funcţionează. Fireşte că în acest moment colaborarea între psihologia abisală şi psihiatrie în perfecţionarea criteriilor respective, se impune în mod evident. Fără recomandările psihologiei abisale prolixitatea sub care se prezintă cazuistica clinică nu va putea niciodată fi împărţită în structuri nosologice clare şi subgrupe ale acestora, care apar ca urmare a diferitelor particularităţi ce pot apărea la aceste structuri. Psihiatria este foarte atentă la cele mai mici şi mai subtile diferenţe dintre acestea iar clasificările şi subîmpărţirile sunt elemente la care ea nu se dă înapoi. Profunzimea acestora este însă criteriul lor de stabilitate. Până unde ar putea ea merge dacă, observând că criteriile sale exterioare, semiologice, se dovedesc a fi insuficiente? Va putea ea continua să le schimbe la nesfârşit, să revină asupra lor până le cele mai fine nuanţe, să le clasifice cât mai fidel posibil? Însă problema este că orice clasificare, ca operaţie logică, este cu atât mai corectă cu cât elementele ce urmează a fi clasificate sunt înţelese în esenţa lor. Psihologia abisală propune mai întâi structuri nosologice generale iar acestea trebuie luate în considerare în primul rând, pentru ca abia apoi nuanţele care apar la nivelul simptomelor unei structuri generale să fie nespecificate şi ele. La drept vorbind, această nuanţare este mai mult sarcina psihiatriei însăşi decât cea a psihologiei abisale (deşi nici aici ea nu poate lipsi). Şi asta în funcţie de diferenţele culturale care apar la o regiune sau alta şi, nu în ultimul rând, în funcţie de momentul istoric al societăţii. Pe lângă structurile nosologice generale care au aspect invariabil psihologia abisală propune în acest stadiu de început al ei ca ştiinţă şi anumite forme clinice, preluate de le descrierile psihiatriei, conştientă fiind de provizoratul acestora tocmai din pricina problemelor tocmai enunţate. Nu în ultimul rând se propun şi criterii cât mai fidele pentru fiecare din acestea, pentru uzul clinic cât mai sistematic, după modelul ICD şi DSM.

Aşadar spinoasa problemă a clasificării Tulburărilor Psihice rămâne în continuare deschisă şi asta nu datorită numai lipsei eventuale de rigori sau a unor omisiuni pe care psihologia abisală le poate avea datorită faptului că se află la început. Deci pe lângă evoluţia ulterioară a psihologiei abisale ce poate aduce la lumină noi modele, noi structuri încă nedescoperite sau forme secundare ale acestora care sunt deja expuse, forme ce pot lua naştere din experienţa clinică. Cchiar evoluţia speciei umane poate conduce la remanierea orizontului psihopatologic, remaniere ce este dată în primul rând de evoluţia mediului social. Astfel că ceea ce poate astăzi să fie considerat profund patologic după cum sunt Delirul şi Halucinaţiile pot ajunge în viitor să fie considerate acte psihice normale, precum şi Obsesiile anumitor triburi primitive sau ale anumitor Religii, ca în cazul celei Woodoo, sunt considerate ca normale în mediul lor.

3.1.1.4. Critica criteriilor tradiţionale ale Tulburării Psihice

Pe lângă faptul de a nu avea o înţelegere a mecanismului psihopatologic clasificările nosologice criteriile pur semiologice conduc şi la imposibilitatea de a diferenţia normalitatea de anormalitate. Se poate foarte bine întâmpla ca normalitatea să fie efectiv o categorie minoritară în societate iar acest lucru nu este o raritate în societăţile vestice. Însă şi aceste concepte de ‘normalitate’ şi ‘anormalitate’ sunt diferite de la şcoală la şcoală de psihiatrie.

Tulburările Psihice au fost deseori definite ca fiind comportamente îndreptate împotriva normelor sociale. Această definiţie însă nu este relevantă. Sunt unele Psihopatii care reuşesc să se mobilizeze în aşa fel încât să contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţifică, economică şi culturală a societăţii şi chiar psihopatologia actuală are dificultăţi în descifrarea socială a Psihopatiilor bine compensate, tocmai datorită criteriilor semiologice pe care le adoptă şi fără a înţelege în profunzime aceste Tulburări. Adolescenţa este perioada unde aceste Tulburări Psihice pot apărea nude, deoarece adolescentul nu are atâtea posibilităţi de neutralizare pe care le are adultul matur. Adolescenţa a fost la un moment dat definită ca o ‘anormalitate normală’ iar noţiunile din manualele de psihologie de genul celor de ‘perioadă critică’ sau ‘dezordine a pubertăţii’, reflectă obtuzitatea înţelegerii adolescenţei. Însăşi definiţia ‘anormalitate normală’ acceptată de acestea datorită ‘plasticităţii ei’, datorită capacităţii de a reflecta opinia comună cu privire la adolescenţă şi implicit asupra Tulburărilor Psihice, arată cât de absurdă este această concepţie după cum enunţul de mai sus este o astfel de absurditate acceptată. Extinderea conceptului de ‘Tulburare psihică’ dincolo de tiparele psihiatrice actuale, este blocată de o mentalitate ce se opune principial psihologiei abisale. Recunoaşterea Tulburărilor Psihice doar în domeniul claselor inferioare (în timp ce cele superioare sunt puse în această postură abia când situaţia devine alarmantă) cu caracterul stereotip al acestora, fără a arăta şi latura psihopatologică a elitelor, reflectă mentalitatea tabu, nedepăşită de aceste elite. Ea doreşte cu orice preţ să se detaşeze de acestea. Semnificaţia distincţiei pe care o face Ey între domeniul anormalităţii geniale şi cel al psihopatologiei, reflectă exact această mentalitate iar această distincţie este o falsă distincţie.

Criteriile pentru stabilirea diferenţei care există între normalitate şi psihopatologie sunt mai multe. Unul este cel al mediei, după care cea mai mare parte din oameni sunt normali. Acest criteriu se dovedeşte totuşi insuficient în unele cazuri, cum ar fi în cel al creşterii rapide a nivelului de trai, care determină scoaterea la iveală a unei medii psihopatologice ascunse sau muşamalizate ergastenic anterior. Chiar dacă în cele mai multe cazuri el este corect totuşi posibilităţile de eroare atunci când devin realitate duc deseori la drame sociale cum este cazul Germaniei hitleriste sau a Rusiei bolşevice.

Un alt criteriu, oarecum legat de primul, constă în integrarea într-un tip cultural tradiţional particular pentru fiecare societate în parte. Acest criteriu are acelaşi neajuns ca şi primul şi, plus de asta, scindările sociale majore ale societăţii moderne fac ca fiecare clasă să îşi adapteze instantaneu un anumit tip de cultură. Iar moda în cultură extinde posibilităţile de a face conjuncţii dar mai ales disjuncţii cu privire la raportul Tulburărilor Psihice cu forma culturală dată.

Un alt criteriu este cel al integrării funcţionale într-un sistem, ca normă de departajare a Tulburărilor Psihice faţă de normalitate. Şi la acesta se pot adapta aceleaşi obiecţii care s-au adus mai sus. Însă dacă sistemul în care insul în cauză se află este special, ca în cazul războiului, ca sistem de agresiune manifestă sau ca sistem de agresiune ascunsă (chiar a societăţii de gen metropolă), pe baza faptului că aceste sisteme se dovedesc ele însele a fi nefuncţionale în raport cu viaţa în genere, chiar dacă unii subiecţii se integrează funcţional în ele tocmai acestea sunt suspecte de Tulburări Psihice.

Exista în psihiatrie moda de a include în Tulburările Psihice doar acele simptome stricte care au nevoie de medicaţie sau de asistenţă psihiatrică oricare ar fi ea iar orice integrare şi adaptare la societate este considerată normală. Leonhard vorbeşte despre o ‘personalitate psihopatică’ atunci când aceasta nu se încadrează în sistemul social şi de ‘personalitate accentuată’ atunci când, deşi sistemul psihic în cauză suferă de anumite disfuncţionalităţi dinamice, totuşi se integrează în societate prin artă de exemplu.

Criteriul funcţional relativ la sistemul social este de criticat aşadar. Ce trebuie căutat aici este faptul că această distincţie nu ia în calcul faptul că însuşi sistemul social, modelul în vigoare la un moment dat, poate fi întâlnit chiar de o astfel de ‘personalitate psihopatică’ presupusă colectiv. Iar dacă ea se adaptează într-un fel la acest model social devenind o astfel de ‘personalitate accentuată’ se explică doar prin faptul că însuşi modelul social în cauză este determinat de o oarecare Tulburare Psihică care poate modifica lumea după propriul standard. În acest caz un alt model social ar clasifica drept personalitate psihopatică ceea ce Leonhard identifică în personalitatea accentuată prin simplul fapt că modelul în cauză poate fi elaborat de o societate primitivă sau oricare alta, un sistem psihic adaptat, în timp ce presupusa personalitate artistică, sublimată pe care el o numeşte ‘accentuată’, poate părea dimpotrivă, neadaptată şi anormală în acest model social.

Înţelegerea exclusiv simptomatologică a Tulburărilor Psihice conduce la astfel de contradicţii şi dezordini fără să se ia în considerare modurile diferite, circumstanţiale pe care o Structură Psihică le poate dezvolta în cadrul dezvoltării sociale a individului. Din acest punct de vedere simptomul psihic caracteristic întocmirii unei entităţi nosologice date se dovedeşte a fi o noţiune subordonată celei de ‘entitate nosologică în cauză’ şi nu una identică cu acesta. Simptomele psihopatologice caracteristice unei anumite entităţi nosologice aşa cum le prezintă psihiatria actuală nu sunt de fapt decât faţeta disfuncţională din punct de vedere socio-economic a unei Tulburări Psihice, adică a inadaptării sistemului psihic în cauză la un anumit model social. Psihiatria evită mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin teoretic să includă în cadrul unei entităţi nosologice date şi acele Structuri Psihopatologice care, cu ordonarea şi tăria preluată de la intensitatea psihică, reuşesc ele însele să impună un model anume, mai degrabă decât să fie dominate emoţional de modelul însuşi, cum este cazul cu anumiţi politicieni. În acest caz etichetarea de tulburat psihic pentru un astfel de om ar fi o blasfemie, deoarece astfel de personalităţi marcante puse în relaţie cu cei ce dezvoltă simptome psihopatologice recunoscute, care necesită asistenţă psihiatrică s-ar putea să nu mai apară atât de marcante iar la mijloc sunt interese specifice.

Criteriul folosit de DSM-III pentru diagnosticarea a ceea ce acest manual numeşte Tulburare de Personalitate' după care acestea se pot diagnostica în momentul când trăsăturile de personalitate sunt inflexibile şi dezadaptabile, se dovedeşte a fi apărut doar în măsura în care acest criteriu este relativ la propria apreciere fapt ce l-ar fi făcut profund inutil. Căci nu se va putea pune diagnosticul de Tulburare de Personalitate pentru cazul unui subiect care nu se poate adapta la viaţa de junglă sau la anumite subculturi. Deci trebuie să se specifice la ce fel de mediu social sau la orice alt fel este făcută această referinţă. Pe de altă parte dacă se precizează felul de mediu la care Tulburarea de Personalitate în cauză nu se poate adapta atunci criteriul este relativ la propria catalogare empirică de asemenea, fără un principiu ştiinţific. Dacă un sălbatic nu se va putea adapta la societatea modernă acestuia tot nu i se va putea aplica diagnosticul de Tulburare de Personalitate.

Disconfortul psihic a fost şi el luat drept criteriu pentru anormalitate. Lucrurile nici aici nu sunt simple căci deşi disconfortul psihic este o caracteristică a celor mai multe Tulburări Psihice el nu este însă o caracteristică a tuturor astfel de Tulburări. Cel mai bun exemplu este cel al episodului maniacal din Tulburarea Bipolară (Maniaco-depresivă) unde subiectul se simte ‘excelent’ însă poate ruina familia în planuri de afaceri nesăbuite sau poate comite violuri şi alte acte antisociale. Cel de-al doilea caz îl reprezintă Schizofrenia Hebefrenică, unde râsul nătâng şi fericirea vegetală este specifică acesteia.

Un alt criteriu de delimitare a normalităţii în raport cu anormalitatea este cel care vede în ineficienţa cognitivă acest mobil. Cele mai complexe Tulburări Psihice poartă într-adevăr o astfel de caracteristică, însă nu toate. J.J. Rousseau, unul dintre reperele spirituale ale Omenirii, a avut Tulburări Psihice de tip paranoid şi libidinal. Nietzsche a avut o Nevroză Isterică şi mai târziu o Schizofrenie Paranoidă fapt ce nu l-a împiedicat să intuiască multe adevăruri. După cum s-a arătat mai sus toate manifestările geniale sunt opere ale unor Tulburări Psihice. Ele fac din respectivul autor de descoperiri şi invenţii, un neliniştit perpetuu. Pe de altă parte Tulburările Psihice nu foarte grave nu au Tulburări cognitive semnificative.

Deşi a fost luat în râs atunci când Freud şi-a prezentat teoria sa cu privire la conversia somatică, el până la urmă ea a fost declarată ca fiind criteriu pentru Tulburările Psihice, criteriu care nu se referă însă doar la conversie ci şi la alte modificări somatice cum ar fi Tulburările Psihosomatice din Psihopatia Neurastenică. Problema este că sunt alte Tulburări Psihice unde rezonanţa somatică nu este atât de spectaculoasă. Schizofrenia cronică manifestă dimpotrivă, o întărire a acesteia beneficiind de o sănătate de fier. Subiectul scăpă în timp de tensiunile psihice puternice datorită plafonării din evoluţia cronică a ei. Pe de altă parte Tulburările Somatice ce sunt implicate de cele Psihice nu sunt reprezentative pentru acestea datorită reacţiei retroactive psihosomatice.

Prin dereglare funcţională a aparatului psihic trebuie înţeleasă o disfuncţie a sa, o stare de răspundere neadecvată la un stimul extern. Răspunsul psihic adecvat este acela care este dat de experimentarea directă a acestui stimul adică de un reflex condiţionat direct. Răspunsul psihic face obiectul reţelelor mnezice superioare de asociaţie orizontală bazată pe engramarea de frecvenţă. Răspunsul psihic neadecvat este dat de un reflex condiţionat indirect bazat pe experienţe indirecte cu care stimulul dat se asociază. De exemplu frica de poduri este dată de frica subiectului de traumatismul căderii de pe pod la care se adaugă alte elemente psihice. Asocierea căderii nu se face aici prin experimentare directă ci prin una indirectă asociată incorect logic dar cu mobiluri psihice specifice. Prin urmare Tulburarea Psihică este dată de persistenţa unor posibile experienţe anterioare în detrimentul unei experienţe directe.

Însă aici trebuie făcute câteva nuanţări. Este adevărat că reacţia psihică a Tulburărilor Psihice este neadecvată dar ea vizează automat numai traumatisme sau experienţe care conduc la mutilarea spirituală a insului. De exemplu nu poate fi luat ca o astfel de Tulburare un comportament rudimentar al unui primitv adus în societatea modernă şi nici gesturile stângace, neadaptate ale unui provincial atunci când este pus faţă în faţă cu gesturile pretenţioase ale unui orăşean. Chiar şi un răspuns adecvat la o anumită situaţie poate constitui cadrul unei Tulburări Psihice. De exemplu reacţiile normale la o situaţie prelungită de război greu constituie automat Obiectul unei Tulburări Psihice. Aşadar raportarea la o situaţie traumatică pe fondul a unei structurări sociale civilizate sau cel puţin diferite de această situaţie, poate fi un criteriu pentru Tulburarea Psihică. Nu poate avea Tulburare Psihică Animalul care se apără continuu de prădători. Căci această situaţie este parte din viaţa lui, din mediul lui. Dimpotrivă, primitivul care poate fi foarte agresiv cu membrii clanului are o Tulburare Psihică specifică deoarece reacţionează neadecvat la spiritul societăţii sale, ceea ce îi face pe ceilalţi să îl considere ciudat. Dar dacă el inventează o cutare armă, fapt ce îl face deosebit de ceilalţi şi se comportă diferit de membrii clanului numai relativ la foloasele adus de noua armă nu se mai poate spune că el are o astfel de Tulburare căci comportamentul său nu se datorează unei experienţe negative, ci a uneia pozitive care îl face superior celorlalţi.

Într-o definire a Tulburărilor Psihice trebuie să se renunţe la criteriile externe şi să se adopte o viziune dinamică asupra lor. O Tulburare Psihică este structurarea Trunchiului Psihic în aşa fel încât fie Filiera Negativă este suprasolicitată ceea ce face Obiectul Psihopatiilor, fie cea Pozitivă este destructurată în aşa fel încât echilibrul psihic este anulat, ceea ce este cazul Psihozelor. Aşadar, pentru o Tulburare Psihică trebuie automat presupusă condiţia tensionării Trunchiului Psihic prin intermediul suprasolicitării sau destructurării. În acest caz, copilul, al cărui Trunchi Psihic este structurat asemenea psihoticilor, nu poate totuşi fi un psihotic, căci actele lui psihice sunt considerate normale iar educaţia le temperează atunci când sunt ceva mai deocheate. Psihozele, la copii, conduc, dimpotrivă, la destructurări chiar şi la ceea ce deja există iar copilul este incapabil să mai evolueze.

Având în vedere că Tulburarea Psihică presupune un ansamblu de răspunsuri psihice inadecvate mediului în care este plasat insul nu trebuie impusă stabilirea unor criterii speciale pentru fiecare mediu ci chiar o clasificare specială. Este foarte evident că anumite simptome ale civilizaţiei vestice pot fi întâlnite şi în alte civilizaţii însă fără ca acestea să poată fi înscrise într-o entitate nosologică cu atât mai mult cu cât anumite manifestări sunt des întâlnite în cadrul respectivei culturi. Fără îndoială că mecanismul producerii unor astfel de simptome este acelaşi şi pentru dezadaptatul occidental şi pentru primitivul african. Însă dacă pentru acesta din urmă acest comportament este dat de nivelul său cultural, pentru occidentalul modern acelaşi comportament reclamă o regresie pe scara evoluţiei care vizează nivelul cultural al primitivului. În acest caz potenţele de adaptare la mediul social sofisticat sunt umbrite de către alte scheme comportamentale care vizează un mediu mai puţin sofisticat şi mai brutal.

 

 

 

3.1.2. PSIHOPATIILE

După cercetările de până acum şi, mai ales, de acum încolo, toate Tulburările nepsihotice, cu excepţia celor Psihopatoide, aşa cum au fost ele definite în anumite şcoli de psihiatrie dar şi o mică parte din Psihoze, sunt recunoscute ca având un fundament comun. Urmarea firească a acestei constatări este aceea că termenul ‘psihopatie’ este mult extins în această prezentare faţă de accepţiunea dată de unele şcoli. Tocmai de aceea acest subcapitol va încerca să cuprindă în sine argumentele acestei operaţii.

3.1.2.1. PROBLEME DE CLASIFICARE ŞI DEFINIRE

Înainte de a trece la analiza propriuzisă a acestor Tulburări Psihice trebuie precizate câteva lucruri preliminare atât de accepţiunile diferite ale termenului, de viziunile de până acum cu privire la ele, precum şi la teoriile asupra lor. De asemenea aici vor fi precizate anumite generalităţi ale lor.

3.1.2.1.1. Generalităţi

Psihopatiile presupun reflexia mediului în plan psihic, adică răspunsul psihic vizează particularităţi ale mediului care modelează în aşa fel sistemul psihic încât chiar atunci când el nu mai provoacă astfel de influenţe, totuşi răspunsul psihic nu vizează noile condiţii ci pe acelea care au provocat respectiva disfuncţie psihică. O astfel de dizarmonie în relaţia cu mediul se schimbă datorită adaptării iniţiale la un anumit tip de mediu fapt ce îi urmează schimbarea instantanee dar în care vechile structuri se menţin. În acest fel Psihopatia se dovedeşte a se manifesta prin răspunsul necorespunzător noului mediu. Aceste schimbări bruşte de mediu pot fi directe sau indirectă. În primul caz se realizează prin intervenţia unei situaţii traumatice care implică faza agresivă după ce este depăşită cea reflexivă a Complexului Traumatic. În cel de-al doilea se realizează prin schimbările de mediu social cum este cazul cu ascensiunea socială.

Termenul ‘psihopatie’ este printre ultimii introduşi în psihopatologie, extinzând domeniul psihiatric către o zonă ce mai înainte nu îi aparţinea, o zonă de graniţă între normalitate şi patologic, fiind un fel de anormalitate nepatologică. Psihopatiile sunt Tulburări relativ uşoare iar clasificările ICD şi DSM le numesc ‘tulburări de personalitate’. Termenul acesta este destul de nepotrivit deoarece chiar în limbajul curent cel de ‘personalitate’ are conotaţie de ‘elaborare secundară’, de suprafaţă (chiar originea termenului, respectiv ‘persona’, înseamnă ‘mască’ în latină). Or, aceste Tulburări sunt profunde, originea lor fiind abisală, chiar dacă ea poate fi influenţabilă.

Ceea ce trebuie observat din definirea Psihopatiilor aşa cum o face psihopatologia actuală, este faptul că acestea par să fie transmise genetic, că se manifestă cam pe tot parcursul vieţii, că sunt Tulburările cele mai adaptabile la mediu şi, nu în ultimul rând, că sunt cele mai răspândite Tulburări, camuflate în societate şi cu care anturajul se va fi obişnuit în timp eventual. Această ultimă caracteristică face ca în corelaţie cu teoria prezentată aici asupra combinărilor Tulbuărilor Psihice, termenul de ‘psihopatie’ să se aplice unor Tulburări originare, nedescrise până acum în psihopatologie, cum ar fi cazul Psihopatiei Hiperstenice, Traumatice sau Neurastenice care, în diferite combinaţii şi în anumite condiţii, explică alte Psihopatii, precum şi alte Tulburări văzute până acum ca diferite de acestea. O astfel de constatare face ca termenul de ‘psihopatie’ să fie automat extins în această zonă unde aproape că nu există criterii de diagnostic pentru ele fiind principial considerate ca parte a normalităţii la fel cum şi acele Psihopatii descrise de psihopatologia în expansiune erau la un moment dat considerate normale. Iată că teoria expusă aici face paşi mai departe în spiritul acestei spargeri ale vechilor bariere ale psihopatologiei. Practic orice exacerbare, orice întărire a energiei unui Complex determină o Psihopatie.

Problema constă în faptul că aceste Tulburări se întâlnesc foarte des în societate şi numai analiza atentă le poate diferenţia de normalitate sau invers căci, paradoxal, normalitatea este în minoritate. Această idee este mai veche fiind susţinută teoretic chiar de Freud. Însă el se referă la Actul Psihic atunci când spune că între normalitate şi patologie nu există decât ‘diferenţă de grad’. Aici se merge mult mai departe chiar cu definirea patologicului iar viziunea asupra Tulburărilor Psihice este una care vizează doar Structura Psihopatologică înaintea Actului Psihic psihopatologic ce nu poate apărea decât pe un fond structural. Fireşte că o astfel de operaţie nu este una foarte populară deocamdată după cum ‘primul val’ de Psihopatii a făcut să atragă ura faţă de psihiatrii care au ajun să fie presupuşi că ar considera ‘nebuni’ pe toată lumea. Însă o astfel de opinie reflectă o lipsă de fineţe în clasificarea şi în recunoaşterea Tulburărilor Psihice fapt specific gândirii profane care cu câteva noţiuni elementare de psihopatologie îşi închipuie că ştie multe. De fapt acestea se referă la cele care nu au nevoie de îngrijire psihiatrică specială. ele nu trebuie confundate cu acelea care nu necesită aşa ceva în mod invariabil. Pe de altă parte mentalitatea umană supusă mereu la conflicte cu semenii caută mereu o vină în afara sinelui în timp ce propriile acte şi reacţii sunt considerate în cadrul normalităţii. Fireşte că dacă cineva anunţă că majoritatea indivizilor ar avea un germene psihopatologic şi că vinase împarte la fiecare într-o astfel de dispută, deci şi asupra celui care tinde să o menţină doar la adresa adversarului, lucrurile par să se complice. Însă problema acceptării acestui adevăr este doar o chestiune de timp.

În ceea ce priveşte zona ştiinţifică propriuzisă implicaţiile unei astfel de extinderi a conceptului de ‘psihopatie’ pe baza faptului că aceste psihopatii recunoscute semiologic sunt rezultatele unor modele de compunere a acestora (numite ‘psihopatii brute’) şi continuând demersul de recombinare genetică după noi modele a acestora, care sunt iniţiale, fac ca să se ajungă la rezultate neaşteptate. Acestea atestă faptul că în combinarea cu pricina se poate ajunge simptomatologic la ‘tulburările delirante sistematizate’ (Paranoia), care au fost considerate până acum Psihoze. O astfel de constatare, după cum se va vedea, va dovedi că acestea nu sunt Tulburări Psihotice fără să fie modificat structural conceptul de ‘psihoză' chiar dacă el este uşor restrâns odată cu acest fapt printr-o definire mai precisă. O astfel de constatare, precum şi modelele superioare de compoziţie a acestor Psihopatii Brute, face ca termenul de ‘psihopatie’ să se extindă serios către grosul psihopatologiei. Toate Tulburările Psihice nepsihotice au un model ce le leagă de acestea fapt ce le face unitare sub aspectul conceptual ceea ce justifică automata extindere a conceptului şi în această zonă.

În clasificările folosite deseori de psihiatrie, Tulburările Psihice se prezintă ca ‘organogenii’, ‘endogenii’ şi ‘psihogenii’. Organogeniile ar fi acele Tulburări date de boli cerebrale, organice. Endogeniile ar cuprinde aşanumitele Psihoze Endogene, ale căror capete de afiş sunt Tulburarea Bipolară şi Schizofrenia. În sfârşit Psihogeniile ar fi cele mai uşoare, care răspund de obicei la psihoterapie şi care sunt clasificate în Nevroze şi Tulburările de Personalitate. Simptomele primelor gravitează în jurul propriei persoane, fără tendinţe sociopatice şi cu o oarecare inconsistenţă a simptomelor. Celelalte uneori sunt doar ele numite ‘psihopatii’ şi au de obicei simptome constante de-a lungul vieţii, precum şi clare tendinţe sociopate. Câmpul Endogeniilor va fi aici lichidat, introdus în parte în Organogenii numite, prin extensie, ‘psihoze’. Acest model este dat de Schizofrenie, care este recunoscută aici ca fiind Tulburare Organogenă iar ceea ce este acum recunoscut ca Psihoze Delirante Cronice Sistematizate (Paranoia) sau Psihoze Afective (Tulburarea Bipolară) sunt demonstrate pe parcursul textului ca având substrat psihopatic şi trecute la Psihogenii. Aşadar cele două mari grupe ale Tulburărilor Psihice vor fi Psihopatiile şi Psihozele, la care se adaugă una mai mică şi anume cea a Tulburărilor Psihopatoide care sunt aceleaşi cu cele numite de psihiatrie până acum astfel. S-ar mai putea aici adăuga două modificări importante. Prima este legată de Psihozele Reactive care au fost considerate psihogenii dar care sunt aici recunoscute şi ele ca Psihoze. A doua vizează conceptul de ‘nevroză’ ce va fi mult mai restrâns în funcţie de considerente discutate pe parcurs.

Extinderea conceptului de ‘psihopatie’ către anumite domenii care erau considerate independente ca Nevrozele sau Depresiile este dublată şi de extinderea în sens invers acestuia către aşanumitele ‘temperamente’. Acestea au fost recunoscute ca atare din antichitate, în special de la Hipocrate şi au rămas neschimbate până astăzi deşi s-au propus şi alte clasificări după alte criterii. Hipocrate încerca la vremea lui în condiţiile sociale specifice acelei epoci, să elaboreze de fapt o clasificare a Tulburărilor de Personalitate cu elaborarea celor 4 temperamente. Diferenţa dintre ceea ce psihiatria modernă a numit Tulburare de Personalitate şi clasificarea hipocratică este una dată de experienţa socială. Cei care se ocupă cu studiul acestui capitol din Psihopatologie ar trebui să îşi dea seama de această concordanţă conceptuală. Fireşte că la câte astfel de omisiuni sunt în psihopatologie aceasta ar putea fi trecută cu vederea. O astfel de concordanţă conceptuală justifică topirea conceptului de ‘temperament’ în cel mai larg de ‘psihopatie’ şi exact aşa se va face aici.

3.1.2.1.2. Teorii despre Psihopatii

Există o teorie care susţine că Psihopatiile ar avea o formă constituţională, în timp ce Nevrozele s-ar datora unui traumatism. În realitate aceste lucruri sunt implicate în ambele Tulburări dar, mai mult, primele cuprind în sine pe celelalte. În orice caz o astfel de teorie nu poate explica cum ajunge fondul constituţional ideal presupus normal să devină psihopatologic.

Există alt gen de teorii asupra Psihopatiilor care le dau acestora calificativul de constituţionale, deosebindu-le de data aceasta de anumite Tulburări de reacţie la mediu. Asta ar însemna că Psihopatiile nu ar fi astfel de reacţii relativ la nocivitatea mediului din moment ce s-a operat o astfel de distincţie. Acest calificativ aruncă explicaţia acestor Tulburări pe terenul biologiei care ea la rândul ei nu poate decât să o arunce pe terenul destinului. Dacă se ia în calcul posibilitatea de stabilizare ereditară a Psihopatiilor în raport cu dinamica structurilor sociale atunci o astfel de problemă fără capăt poate fi soluţionată. Acest scop include totuşi la fel de bine influenţele ereditare ale mediului în aceeaşi măsură în care celelalte Tulburări erau influenţate ontogenetic de el. De fapt încercarea de a explica Tulburările Psihice în genere fără a face apel la relaţia retroactivă între subiect şi mediu este la fel de inoperantă ca înţelegerea Organismului particular în afara speciei sale.

Teoriile cognitiviste găsesc drept cauze pentru unele Tulburări Psihice în deficienţe în cunoaştere, în apreciere şi generalizare a informaţiilor asupra mediului social. Însă s-a arătat în prima parte faptul că fenomenul cognitiv nu poate fi rupt de sistemul psihic abisal, de Trunchiul Psihic. Cunoaşterea, chiar dacă are pretenţia de a se elibera de psihic prin rigiditatea metodei, totuşi ea nu se poate despărţi formal de aceasta după cum un eveniment trăit în trecut influenţează comportamentul prezent. Prin urmare nu deficientul cognitiv este acela care determină Tulburările Psihice ci acestea preexistă determinând ulterior eventualul deficit cognitiv. Dată fiind tensiunea psihică, cunoaşterea nu este doar impregnată formal, fuzional ci şi constitutiv, structural, cu aceste predispoziţii.

3.1.2.1.3. Psihopatiile ca Structuri Psihopatologice

Tulburările Psihice în general şi Psihopatiile în special vor fi definite ca Structuri Psihopatologice, ale căror configuraţie transcende în energie şi formă pe cea a structurilor originare, adică ale Complexelor Fundamentale. Aceste structuri se extind şi asupra anumitor Complexe Particulare al căror loc în sistemul psihic este periferic, deci mai depărtat de Trunchiul Psihic dar în funcţie de care structurile lor se solidifică. Este clar că Structura psihopatologică este o Structură Psihică inflamată după cum se poate observa simplu din analiza termenilor. Un anumit Complex din Trunchiul Psihic poate deveni nucleu al unei Tulburări Psihice date. Diferenţa acestora faţă de Complexele Trunchiului Psihic este aceea că în cazul acestor Complexe Periferice nu există statutul de universalitate care există pentru celelalte, ci ele fac apanajul unui anumit grad de cultură pe fondul dezvoltării psihoorganice normale. Şi tocmai de acea, prin particularitatea lor, Structurile Psihopatologice nu aparţin oricărui ins. Tulburările Psihice sunt diferite de la subiect la subiect. Cel puţin în prima lor formă, respectiv cea brută, dinamica unor astfel de structuri constă tocmai în exacerbarea unui anumit Complex Fundamental. Căci, după cum se va vedea, aceste structuri se recombină genetic între ele dând naştere la structuri noi, fapt ce face ca întregul colorit al sistemului psihic să se raporteze la impregnarea cu o astfel de particularitate.

Orice particularitate comportamentală fie ea culturală, spirituală sau mercantilă intră sub incidenţa unei anumite configuraţii structural-psihopatologice. Din acest punct de vedere este eronată opinia multor autori, printre care şi Ey, care încearcă să salveze mentalitatea tabuizantă asupra culturii prin izolarea ‘vârfurilor culturale’ de domeniul psihopatologiei. Căci, chiar dacă cineva nu întruneşte criteriile simptomatologice ale unei Tulburări psihice totuşi oricând i se poate dezvălui o Structură Psihopatologică. Totuşi psihopatologia sub raportul principial se poate extinde asupra straturilor originare de asemenea care, după cum se va vedea, înseamnă germenii nosologiei psihopatologice în genere. Iar prima urmă de psihic este deja primul semn al psihopatologiei chiar dacă datorită proiecţiilor de obicei se consideră că aici este vorba despre normalitatea desăvârşită. De aceea Omul trebuie definit ca homo psichopaticus înainte de toate.

Psihopatiile Brute sunt şi cele mai simple sub raportul structural dintre Psihopatii. Însă ele pot fi şi cele mai periculoase sub raportul infracţional cum este cazul cu Psihopatia Traumatică de formă antisocială sau cu cea Explozivă. Simplitatea lor este dată de faptul că acestea au un statut reflexiv şi, asemenea influenţelor nefaste ale mediului, se reflectă direct în Comportament iar Suprastructura Psihică are rolul doar de a reactiva prin mecanisme, prin scheme specifice anumite condiţii specifice ale mediului. După cum se va vedea mai jos această structură a reacţiei poate să facă obiectul implicării mai multor generaţii în stabilirea Structurii finale. Simplitatea structurală a Psihopatiilor se datorează faptului că ele sunt structurate doar pe scheme sărace în particularităţi ale Comportamentului.

Originea Psihopatiilor constă în supraexcitarea unei oarecare Pulsiuni, în aşa fel încât ea să invadeze sistemul psihic cu excitaţia ei conform legii cunoscute. Reacţia imediată a sistemului psihic la astfel de excitaţie face Obiectul Psihopatiilor Brute care reprezintă prototipul celuilalt gen de psihopatii. Ea se datorează aşadar unui aflux energetic. Ele sunt numite astfel deoarece derivă direct din Complexele Fundamentale prin fenomenul de supraexcitare a lor şi după intervenţia ascensiunii sociale care să facă posibilă desfăşurarea altor Complexe până atunci controlate şi inhibate de civilizaţie. Acesta este cazul celui Narcis pentru Psihopatia Distimică, celui Don Juan pentru cea Isterică şi celui Dionysos pentru cea Hiperstenică şi Neurastenică, deoarece societatea exploatează şi cultivă tocmai Complexele Pozitive, opuse lor. Există aici 2 Psihopatii care apar indiferent de implicarea educaţiei sociale, ci mai curând datorită factorilor externi unde societatea nu prea are un mare rol. Acestea sunt Psihopatia Traumatică, derivată direct din Complexul Traumatic dar care aceasta poate face obiectul influenţei societăţii şi Psihopatia Toxico-alcoolică, derivată direct din însuşi Sistemul Psihodinamic care este alimentat cu substanţe psihoactive.

Psihopatiile brute au un statut primar, structura lor psihopatologică fiind unitară asemenea celulei. Ea reprezintă reacţia brută a Organismului la condiţiile externe de mediu, spre deosebire de Psihopatiile Mixte, în care intră mai multe Psihopatii Brute.

3.1.2.1.4. Originea Psihopatiilor

Principiul ascensiunii de tip psihopatic care se manifestă în multe astfel de Tulburări îl constituie Psihopatia Hiperstenică. După cum se va explica, aceasta are la origine excitarea artificială a sistemului psihic de către societate, mai precis de către clasele aristocratoide, pentru exploatarea economică. O asemenea excitaţie psihodinamică foarte puternică trebuie într-un fel neutralizată iar subiectul recurge la metoda clasică dictată de interesul exploatării: munca fizică brută. Subiectul mai poate recurge la o metodă proprie, respectiv refugiul în alcool. În aceste cazuri excitaţia psihodinamică dispare iar starea de tensiune dispare şi ea. Acest lucru se întâmplă fie pentru că excitaţia psihodinamică este suspendată de la conversiune fiind deturnată către exercitarea funcţiei musculare ceea ce implică epuizarea celei fiziodinamice fie prin dereglarea momentană a suportului fiziologic a Psihicului, după cum se va vedea, datorită ingestiei de alcool sau substanţă psihoactivă în general.

Expunerea şi explicarea pe rând a Psihopatiilor este în măsură să explice pe larg ce alte mijloace auxiliare la care acestea apelează pentru neutralizarea sau anularea acestei puternice excitaţii hiperstenice sunt specifice fiecărei Psihopatii în parte. Momentul cheie al apariţiei acestor Psihopatii constă în însăşi ascensiunea socială de la o clasă ploretaroidă la una aristocratoidă prin diferite mutaţii sociale cum ar fi căsătoria sau creşterea bruscă a nivelului de trai. Una dintre consecinţele acestei mutaţii constă în dezvelirea progresivă a structurii psihopatice iniţiale care, fie interzisă de lege, fie refulată auxiliar, nu s-a putut manifesta anterior. Spre exemplu, lipsa de preocupări ergotice energetic autoreglative (datorită posesiei unei proprietăţi economice suficiente) face ca excitaţia fiziodinamică pe care o implică orice Psihopatie Hiperstenică să se convertească nestingherit către energia psihodinamică, adică către excitaţia psihodinamică. Neutralizarea unei astfel de ciudate excitaţii nu se poate face decât prin exacerbarea unor modele de neutralizare mai vechi, întipărite filogenetic în codul genetic la individului. Psihopatiile care sunt implicate de ascensiunea socială, constau tocmai în exacerbarea acestor elemente de comportament normal prin fuziunea acestei excitaţii extrem de puternice. Aici trebuie luat în considerare şi faptul că modelele aristocratoide de fuziune culturală rămân străine sau insuficiente pentru astfel de fond psihic.

Explozia psihopatică se datorează schimbărilor sociale intervenite odată cu prevalenţa criteriului economic faţă de cel religios şi militar în ceea ce priveşte diferenţierea socială, aşa cum apare în ultimele două secole în civilizaţia occidentală. Structurile sociale au fost ignorate de către psihiatrie. Modelele sociale sunt văzute ca incapabile să exprime sisteme coerente ajungându-se până la a minimaliza funcţia organică, posibilitatea acestora de a se integra într-un sistem unitar şi comprehensibil. Fireşte că o astfel de naivitate este reglată de fragilitatea extremă a acestui obiect de studiu. Posibilitatea discursului ştiinţific în acest domeniu este limitată de mentalităţile evazioniste ce stau la baza societăţii iar dacă astăzi sociologia şi psihologia sunt văzute ca două lucruri esenţial diferite, când de fapt ele coincid în cea mai mare parte, acest lucru se datorează tocmai acestei superficialităţi cu care domeniul social este înţeles şi tratat.

Organizarea socială este uimitoare la unele animale inferioare dar comparative direct proporţional. Societatea omenească trebuie să fie mult mai mult decât se spune astăzi. Caracterul ermetic al structurilor sociale este aici un exemplu hotărâtor. Resorturile care veghează la acest ermetism sunt nebănuite, au o complexitate incredibilă şi sunt cristalizate asemenea dimensiunii organice Instinctului. Stricteţea cu care în trecut fiecare îşi îndeplinea un rol bine stabilit în societate este remarcabilă ea fiind zguduită de câte un şlefuitor de lentile care în timpul liber era filosof, ca Spinoza. Interpenetrabilitatea dintre structurile sociale de jos şi cele de sus, este în măsură să provoace o astfel de destructurare a sistemului, o criză produsă înăuntrul lui asemenea unui virus introdus într-un Organism, virus menit să îl trezească pe acesta ‘din somnul dogmatic’. În felul acesta Organismul trebuie să se adapteze situaţiei. Este suficient să fie presupusă o relaţie între un bărbat ce aparţine claselor de sus şi o femeie din cele de jos, situaţie ce se datorează unor factori diferiţi. Iar dacă exploatarea economică este posibilă, la fel de posibilă este şi cea sexuală. Un copil zămislit astfel este în situaţia de a sparge codurile de acces la clasele de sus ca preot, filosof, artist sau altceva.

În acest caz, două structuri cu principii diferite de funcţionare, două clase sociale cu mentalităţi şi educaţie diferită, sunt amestecate. Ceea ce este valabil pentru o structură, este valabil doar în cadrul ei nu şi în afara ei. Resorturile de funcţionare ale unui model sunt paralizate într-un model diferit. Cu ascensiunea socială se întâmplă acelaşi lucru. Explozia economică şi a nivelului de trai în câteva sute de ani a prins Omenirea nepregătită faţă de o astfel de rapidă schimbare. Modelele cristalizate în mii şi mii de ani au fost schimbate fulgerător iar dereglările structurilor sociale au fost consecinţele inerente unei astfel de situaţii. Mentalităţile manierelor elegante folosite majoritar astăzi nu au o tradiţie infinită. În urmă cu câteva sute de ani, dacă nu îşi arăta umilinţa absolută faţă de clasele de sus, un membru al claselor de jos era în mod automat un posibil ‘spărgător de coduri’ iar îndrăzneala lui era privită ca o ofensă. Astăzi un astfel de comportament poate arăta eventual doar naturaleţea. Acest lucru ar fi însemnat eşecul educaţiei sălbatice şi reluarea ei prin pedepsirea celui ce va fi îndrăznit o percepţie şi un comportament fără condiţia Tabu. Vigilenţa unor astfel de resorturi era în măsură să stabilească un astfel de ermetism între cele două clase, anihilând din faşă orice încercare de penetrare în sens ascendent. Că un astfel de model rebel şi-a arătat mândria de sine, demnitatea de om şi infailibilitatea morală nu poate fi o crimă. Nimeni nu a suferit ceva aici, respectivul nu a furat, nu a ucis şi nu a calomniat. Însă un astfel de fond psihic trebuie să îl aibă doar cei de sus, după cum culoarea purpurie era interzisă celor de jos. O astfel de măsură este în stare să accentueze sciziunea dintre clasele de jos şi cele de sus. Or adoptarea reflexiei presupune tocmai această încălcare a normelor structurii sociale. Aici nu contează dacă s-a făcut crimă sau nu. Pedeapsa trebuie aplicată pentru că în caz contrar se poate institui egalizarea adică tocmai anularea beneficiilor pe care clasele de sus le au de pe urma îndobitocirii celor de jos.

Ca dominantă a Psihopatiilor se poate observa sentimentul abisal de vinovăţie. El se datorează ascensiunii sociale în ceea ce priveşte apariţia simptomelor căci structura se va fi consolidat anterior. Paranoicul se simte vinovat şi se crede în situaţie de a fi pedepsit. Simptomatologia paranoică nu este decât o încercare de demonstrare a nevinovăţiei sale sau o demonstrare a faptului că statutul său de vedetă, de inventator sau de preferat afectiv al unei autorităţi oarecare, este în măsură să îi aducă o permisivitate specială. Simptomul nevrotic este un strigăt disperat după ajutor în faţa iminenţei pedepsei de asemenea. Conştiinţa pedepsei proletaroide este întipărită de zeci de mii de ani în mintea sa de către cultură, formată după principiile aristocratoide. Sciziunea socială pe criterii economice, cu interesul Psihopatiei Hiperstenice şi Astenice, este un model social bine structurat dar totuşi nou pe scara istoriei. Modelul Traumatic, determinant pentru diferenţierea socială pe criterii militare, prin reprimarea severă a oricărei forme de răsculare a claselor proletaroide, a fost ordinea, ideologia şi normele sociale din timpurile străvechi încastrate în conştiinţa maselor. Odată cu libertatea socială, logica emancipării socioecologice a devenit un nou principiu moral.

În momentul în care societatea modernă a evoluat spre alte structuri şi spre alte resorturi de autoreglare datorită creşterii nivelului de trai ce a fost structurat, educat în spiritul ermetismului cu pricina, el se vede pus în situaţia unor restructurări şi crize profunde. Căci situaţia presupune tocmai spargerea masivă a codurilor culturale de penetrare ceea ce, după structurile exercitate de mii de ani, înseamnă ameninţarea cu pedeapsa, mecanism autoreglativ fundamental în cultura şi civilizaţia de tip aristocratoid. Acest model nu poate face faţă modelului nou iar Psihopatiile sunt preţul plătit de o astfel de restructurare psihică. Conştiinţa vinovăţiei, aşteptarea unei pedepse inerente, trăirea dramatică a acestei aşteptări, este molima psihică a zilelor moderne. Nevroticul este în stare să îşi refuze orice gratificare, închizându-se astfel în cercul vicios al moralităţii. Paranoicul se poate identifica cu ‘agresorul’, proiecţie a propriilor frici, devenind el însuşi agresor sau se poate ascunde în iluzia protectoare a eroticentricomaniei. Depresivul renunţă la orice fel de scuză şi reparaţie, recunoscându-şi vina şi aşteptând resemnat pedeapsa. Pe bună dreptate s-a spus că psihopatul îşi face inutil rău sieşi şi societăţii. Pentru că el are nevoie de pedeapsă, de rezolvare parţială a ameninţării. Se poate vorbi de un sadism etic ca singurul garant al liniştii sale interioare urmate agresiunii pedepsei. El poate risca pedeapsa momentană pentru certitudinea liniştii de după aplicarea ei. Libertatea (dobândită de ascensiunea ecologică) este într-adevăr un blestem după cum spune un Sartre.

Modul în care acest model psihic irupe în Comportament are proporţii colosale astăzi iar problema psihoterapiei, după cum se va vedea, este tocmai corectarea unor astfel de Complexe, adaptarea lor la standardele actuale. Fiecare încearcă cu disperare să se debaraseze de trecut, asemenea Organismului care produce anticorpi pentru vindecarea unor posibile răni emoţionale cancerigene. Politeţea este un astfel de resort de contracarare. Si aici nu este vorba despre politeţea formală adoptată de un oarecare politician ce îşi clădeşte o imagine falsă, politeţe definită ca lipsă de scrupule ce poate ieşi oricând la iveală într-un moment de neatenţie. Ci chiar despre politeţea sinceră care poate dispărea printr-o suflare de vânt atunci când condiţiile o permit. Ipocrizia sau genialitatea par să fie singurele mijloace prin care să se atenueze o astfel de dramatică trăire a vinovăţiei. Prin contribuţiile în domeniul său geniul are certitudinea răscumpărării, a plăţii sociale ca urmare a neruşinării şi impietăţii sale. Foamea de genialitate după care s-a fugit cu atâta ardoare în ultimele două secole, de la artistul nenorocit şi până la savantul profesor, nu este decât o foame de a plăti datoriile care apasă conştiinţa, datorită luxului pe care îl prezintă civilizaţia astăzi, a libertăţii absolute care devine marele blestem. Pe de altă parte pozarea în superior, în aristocrat, nevoia de a avea un inferior, atât de distructivă pentru mersul natural al civilizaţiei, datorită continuării fără rost a politicii educaţiei sălbatice, este o astfel de liniştire subită. Aici străbate de asemenea identificarea cu modelul etic aristocratoid, un fel de certificare a calităţilor de aristocrate care cel în cauză vrea să le justifice în faţa celorlalţi, ascunzându-se de propria umbră, capabilă să îl deconspire oricând. Excesiva politeţe a acestora prin care transpare nevoia de umilire a celuilalt este chiar efectul acestei nevoi. Într-un fel excesiva politeţe vine să agreseze naturaleţea celuilalt, posibila inferioritate a acestuia, căruia acest ‘politicos’ îi oferă posibilitatea şi şansa emancipării. Cum ar putea fi primită de către o astfel de mentalitate o psihanaliză care îşi propune să caute dincolo de această faţadă?

Originea Psihopatiilor este tocmai exploatarea sălbatică. Tocmai de aceea Complexele care intră în nucleul acestora sunt porttabuiste. Căci de la Complexul Tabu începe toată drama psihopatologiei, respectiv de la protecţia claselor aristocratoide cu ajutorul resorturilor sufleteşti traumatizante pompate de către educaţia sălbatică. Singurul care face Obiectul unei Psihopatii specifice din cadrul primelor două grupe este Complexul Traumatic, deoarece el este activat de către aceste interese generale. Prin el se face restul. Apoi, celălalt Complex de pe Filiera Pozitivă care mai face Obiectul unei Psihopatii este cel Sisif, deoarece el se manifestă prin epuizarea musculară ceea ce conduce automat la o reacţie de adaptare la această situaţie, de rezistenţă crescută, ceea ce, pe un fond de anulare a acestei activităţi, conduce la un aflux energetic fiziodinamic, preconsolidat astfel, care se converteşte psihodinamic în Psihopatia Hiperstenică.

3.1.2.2. PSIHOPATIILE BRUTE

3.1.2.2.1. Psihopatia Traumatică

3.1.2.2.2. Psihopatia Distimică

3.1.2.2.3. Psihopatia Isterică

3.1.2.2.4. Psihopatia Hiperstenică

3.1.2.2.5. Psihopatia Astenică

3.1.2.2.6. Psihopatia Neurastenică (Stresul)

3.1.2.2.6.1. Structura Psihopatiei Neurastenice

3.1.2.2.6.2. Diagnostic diferenţial

3.1.2.2.7. Psihopatia Toxico-alcoolică

3.1.2.3. PSIHOPATIILE MIXTE

3.1.2.3.1. Psihopatiile Anevrotice

3.1.2.3.1.1. Psihopatia Explozivă

3.1.2.3.1.2. Psihopatia Anancastă

3.1.2.3.1.3. Psihopatia Evitantă

3.1.2.3.1.4. Psihopatia Dependentă

3.1.2.3.1.5. Psihopatia Instabilă

3.1.2.3.1.6. Psihopatia Ciclotimică

3.1.2.3.1.7. Paranoia

3.1.2.3.1.7.1. Ideaţia paranoică

3.1.2.3.1.7.2. Structura Paranoiei

3.1.3. PSIHOZELE

3.1.3.1. Generalităţi

3.1.3.1.1. Psihozele ca destructurări ale Trunchiului Psihic

3.1.3.1.2. Teorii despre Psihoze

3.1.3.2. Psihozele Dinamice

3.1.3.2.1. Schizofrenia

3.1.3.2.1.1. Generalităţi

3.1.3.2.1.1.1. Schizofrenie şi normalitate

3.1.3.2.1.1.2. Destructurarea aparatului psihic

3.1.3.2.1.1.3. Teorii despre Schizofrenie

3.1.3.2.1.1.4. Probleme de diagnostic

3.1.3.2.1.1.5. Formele Schizofreniei

3.1.3.2.1.2. Schizofrenia Paranoidă

3.1.3.2.1.2.1. Generalităţi

3.1.3.2.1.2.2. Dinamica cognitivă a Halucinaţiilor

3.1.3.2.1.2.3. Conţinutul psihic al Halucinaţiilor

3.1.3.2.1.2.4. Clasificări şi distincţii la nivelul Halucinaţiilor

3.1.3.2.1.2.5. Iluziile Schizofrenice

3.1.3.2.1.2.6. Delirul

3.1.3.2.1.3. Schizofrenia Hebrefrenică

3.1.3.2.1.4. Schizofrenia Catatonică

3.1.3.2.1.4.1. Structura Schizofreniei Catatonice

3.1.3.2.1.4.2. Tulburările Limbajului

3.1.3.2.1.4.3. Tulburările catatonice motorii

3.1.3.2.1.4.4. Tulburările scrisului

3.1.3.2.1.4.5. Depresia Catatonică

3.1.3.2.2. Psihoza Toxico-alcoolică de Sevraj

3.1.3.2.3. Psihozele Reactive Tranzitorii

3.1.3.2.4. Complicaţiile psihotice dinamice ale Psihopatiilor

3.1.3.3. Stările Psihotice Normale

3.1.3.3.1. Somnul şi Visul

3.1.3.3.2. Hipnoza

3.1.3.3.3. Depresia Majoră

3.1.3.4. Psihozele Organice

3.1.4. TULBURĂRILE PSIHOPATOIDE

3.2. TERAPIA TULBURĂRILOR PSIHICE

3.2.1. PSIHOTERAPIA

3.2.1.1. Psihoterapiile dinamice

3.2.1.1.1. Probleme preliminare

3.2.1.1.2. Psihanaliza

3.2.1.1.2.1. Psihanaliza ca revigorare morală

3.2.1.1.2.2. Dinamica cadrului terapeutic

3.2.1.1.2.3. Psihanaliza ca restructurare cognitivă

3.2.1.1.2.4. Dinamica aprehendării psihanalitice

3.2.1.1.2.5. Respingerea criticilor metodei aprehendării

3.2.1.1.2.6. Susţinerea ştiinţifică a metodei psihanalitice

3.2.1.1.2.7. Limitele psihanalizei

3.2.1.1.2.8. Criza psihanalizei

3.2.1.1.2.9. Viitorul psihalizei

3.2.1.1.3. Metodele de psihanaliză parţială

3.2.1.1.3.1. Psihoterapia existenţialistă

3.2.1.1.3.2. Psihoterapia prin teatru (Psihodrama)

3.2.1.1.3.3. Psihoterapiile de decondiţionare

3.2.1.1.3.3.1. Metoda raţionalizării

3.2.1.1.3.3.2. Metoda acţiunii paradoxale

3.2.1.1.3.3.3. Metoda repetiţiei

3.2.1.1.3.3.4. Metoda recompensei

3.2.1.1.3.4. Psihoterapia prin strigăt

3.2.1.2. Psihoterapiile neutralitice

3.2.1.2.1. Psihoterapia prin identificare narcisică

3.2.1.2.2. Psihoterapia hipnotică şi autohipnotică

3.2.1.2.3. Socioterapia

3.2.1.2.4. Ergoterapia

3.2.1.2.5. Metoda decondiţionării negative

3.2.2. TERAPIILE ORGANICE

3.2.2.1. Terapiile fizice

3.2.2.1.1. Psihochirurgia

3.2.2.1.2. Terapia prin şocuri convulsivante

3.2.2.2. Terapiile chimice

3.2.2.2.1. Clarificări preliminare

3.2.2.2.2. Neurolepticele

3.2.2.2.3. Tranchilizantele

3.2.2.2.4. Hipnoticele

3.2.2.2.5. Timolepticele

3.2.2.2.6. Substanţele barbiturice şi amfetaminice

3.2.2.2.7. Alcoolul şi drogurile

 

www.000webhost.com