puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

2.2. SOFTUL APARATULUI PSIHIC

Odată cu acest subcapitol se trece la o altă etapă în demersul acestei lucrări. Dacă până acum s-a făcut apel aproape exclusiv la ajutorul biologiei, de acum încolo acest loc va fi treptat cedat sociologiei, antropologiei culturale şi chiar filosofiei. Până acum s-au rezolvat problemele de stabilizare a bazelor Psihicului, de legare a acestuia de un material stabil, de deducere a întregului concept de ‘psihic’ din premisele date deja de către disciplinele ce se constituie în cadrul general al biologiei. Cu alte cuvinte s-a tratat despre Hardul aparatului psihic. În această parte întâi după cum spune şi titlul se va trata despre Softul acestui aparat. Fireşte că prima problemă ce îşi cere aici rezolvarea este descrierea Complexelor Fundamentale ale aparatului psihic ce se structurează în Trunchiul Psihic şi care fac obiectul următorului subcapitol. Apoi urmează un subcapitol care reia mai profund rezolvarea problemelor de structurare a aparatului psihic, problemă care a fost tratată introductiv în subcapitolul care tocmai a încheiat capitolul anterior, respectiv cea a Trunchiului Psihic. Dat fiind că acolo nu s-a putut insista pe anumite probleme înaintea clarificării relaţiilor dintre Complexe acest fapt face obiectul acestui subcapitol. Ultimele două capitole tratează despre funcţia cognitivă a Psihicului, ca implicaţie periferică a Trunchiului Psihic.

2.2.1. GENEALOGIA PSIHOLOGIEI ABISALE

Genealogia psihologiei abisale tratează aşadar despre forma în care structura Complexelor Fundamentale există. Aşadar în acest subcapitol se va trece de la metoda deductivă prezentată până acum la cea descriptivă, prin care se urmăreşte efectiv vectorialitatea Complexelor, modul în care ele contribuie la mediatizarea Instinctelor către exterior. După cum s-a amintit deja în ultimul subcapitol al celuilalt capitol, Complexele Trunchiului Psihic se structurează mai întâi vertical, în cele doua Filiere şi apoi orizontal, în grupe de câte două. Aşadar începând de la Complexul Traumatic, ca origine a Filierei Pozitive şi cel Eden care este originea celei Negative, Complexele Fundamentale vor fi analizate progresiv.

2.2.1.1. Complexul Traumatic

Complexul Traumatic poate fi definit ca fiind originea a ceea ce Freud numeşte Principiu al Realităţii, adică elaborarea secundară a ceea ce el numeşte Principiu al Plăcerii. Numai că aceste două Principii nu sunt nişte principii în sensul real al conceptului, ci au mai mult o valoare descriptivă. Freud nu poate explica clar de ce este nevoie de o elaborare secundară. Această explicaţie este dată de Complexul Traumatic însuşi. Acest Complex îşi are originea adânc în viaţa animală deoarece destule animale sunt capabile să se apere prin fugă sau prin contraatac. Arcul reflex, care este o reacţie a sistemului nervos, este însăşi originea lui adică capacitatea Organismului de a simţi durerea care este o posibilă ameninţare latentă la adresa integrităţii sale. Complexul Traumatic amplifică durerea pentru a face Organismul să acţioneze mai eficient. El se poate observa atunci când Organismul se comportă ca şi când ar simţi durerea, deci ca şi când un obiect extern ar acţiona direct asupra lui deşi acesta poate chiar să nu existe. Însă dacă există, acest obiect nu este necesar să acţioneze traumatic astfel asupra lui. Practic acest obiect nu are timp să traumatizeze deoarece Complexul îl împiedică punând Organismul în alertă. De exemplu animalul prădat este cuprins de panică şi o rupe la fugă atunci când observă nu doar prădătorul ci şi un lucru nefamiliar. Acest comportament nu mai este unul fiziologic ca arcul reflex, ci este deja unul psihic. Subiectul încearcă în acest caz să elimine la maximum posibilitatea de a fi prădat, înainte ca Organismul să fi fost prădat propriuzis. Numai o reacţie la un astfel de atac realizat în fapt este o reacţie de genul actului reflex la eventuala durere.

Această trecere de la arcul reflex, de la durerea propriuzisă, la Complexul Traumatic, are la bază selecţia naturală însăşi, perfecţionarea Organismului în concurenţă cu alte organisme. Aşadar elaborarea secundară despre care a vorbit Freud are la bază acest Complex Traumatic. El este un semnal de alarmă pe care Organismul îl posedă în aşa fel încât toate actele sale de cucerire de teritorii, de obţinere a hranei, de împerechere etc., trebuie făcute în limitele acţiunii acestui Complex. Astfel că procesele vitale pe care Organismul le pune in aplicare, ca elaborarea primară şi în general toate care au ca scop supravieţuirea, nu trebuie să fie o aplicare oarbă cu riscul ca supravieţuirea să fie periclitată. Această aplicare trebuie să ţină seama de condiţiile naturale, reale în funcţie de care elaborarea secundară să facă posibilă satisfacerea necesităţilor vitale ale sale.

Complexul Traumatic este principiul apariţiei Psihopatiei Traumatice dată de suprasolicitarea acestui Complex ca urmare a unui traumatism mai sever. Practic dacă un om ar avea comportamentul unui animal ce vine dintr-un mediu cu prădători el poate oricând fi catalogat drept posesor de Psihopatie Traumatică. Iată cât de spinos este terenul psihopatologiei în ceea ce priveşte graniţa sa; căci dacă un comportament anxios este perfect normal la animalul în cauză la om el este deja semn de psihopatic. Fireşte că se pune problema dacă nu cumva mediul pe care Tulburarea Psihică în general apare nu este cu adevărat unul psihogen sau, cel puţin, dacă nu a fost unul ca atare iar denegarea lui de către autorităţi nu este o prejudecată tributară unei atitudini politice anume pe care însuşi psihiatrul o poate lua. O astfel de idee amintită deja în Introducere va fi analizată pe larg la Psihopatologie.

Psihopatia Traumatică este la rândul ei principiul apariţiei Nevrozei Anxioase, prin declanşarea unei Nevroze latente ascunsă în aparatul psihic sau una dezamorsată genealogic. În analiza pe care a propus-o cu privire la apariţia acesteia în ‘Dincolo de principiul plăcerii’ Freud concepea un sistem special în măsură să explice reacţia traumatică. El a pornit de la nişte date de neurofiziologie ce erau valabile în timpul său însă ulterior, odată cu aprofundarea cercetărilor de anatomie a creierului, ele au fost infirmate, respectiv că Conştiinţa ar fi localizată la nivelul periferic al creierului. Pornind de la această ipoteză anatomică el a încearcat să explice existenţa ei periferică prin faptul că ar avea statutul de protecţie faţă de straturile interne. Organismul ar fi asemenea unei ‘sfere nediferenţiate de substanţă excitabilă’ scria el. Această sferă ar avea o membrană cu rol de protecţie faţă de stimulii externi, ce ar face ca doar anumite excitaţii să treacă peste acest prag nu după modelul pragului de transmisie sinaptică ci după modelul filtrării, a transformării, a micşorării acestor excitaţii. Atunci când acest sistem de protecţie este parţial distrus se întâmplă ca excitaţiile venite din exterior să nu mai poată fi filtrate, ceea ce conduce la un flux puternic de excitaţii ce pătrund în interiorul sistemului. La această situaţie sistemul s-ar apăra cu ceea ce el numeşte ‘contrainvestiţie energetică’ şi care presupune încercarea de rezistenţă la acest flux. Acest lucru s-ar face cu preţul ‘scindării energetice’ a sistemului. Freud însă a comis eroarea sa frecventă şi anume cea de a confunda domeniul psihic cu cel filosofic, de a da o explicaţie prin intermediul Actului Psihic pentru o Structură Psihică. Însă această Structură ea este aici chiar Organică. Nu este sarcina psihologiei de a explica dinamica răspunsului traumatic, adică a actului de reacţie a Organismului de evitare a traumatismului şi ce procese au loc în interiorul lui în aşa fel încât acesta să simtă durerea. Aceasta este treaba biologiei iar Pulsiunea Traumatică (de evitare) trebuie luată ca premisă de către psihologia abisală de la biologie chiar dacă ea încă nu a explicat-o îndeajuns. Căci această lipsă nu afectează partea de care psihologia abisală are nevoie pentru demersul ei.

Reperul principal al acestui Complex este trauma aşa cum apare ea în arcul reflex, aşadar. Trauma nu trebuie luată aici în sens medical în sens de cauzare, determinare a unei leziuni a vreunui organ. Sensul folosit aici este unul energetic, psihodinamic chiar dacă este totuşi susţinut de arcul reflex, de reacţia Organismului la durere ca urmare a funcţionării sistemului nervos la interacţiunea cu un alt sistem ce poate conduce la moartea sau lezarea acestuia. La ora actuală în biologie şi nu numai, se vorbeşte despre un Instinct de Conservare, Instinct ce îi permite Organismului să evite situaţiile periculoase. Însă orice Instinct are o latură fiziologică ce determină organic Pulsiunea şi care presupune excitaţia acestei Pulsiuni sau comportamentul auxiliar ei. Denumirea de ‘instinct’ vizează doar o latură a conceptului şi anume faptul că exercitarea funcţiei sale este indispensabilă pentru funcţionarea sistemului organic al Organismului în cauză dar nu şi celelalte laturi legate de raportul organic al Pulsiunii. Or o astfel de Pulsiune nu este una în sensul în care celelalte Pulsiuni Instinctuale sunt date adică în funcţie de sisteme retroactive endocrin–umorale. Deci, un astfel de comportament nu poate să nu fie dat de o Pulsiune. Aceasta nu este una Instinctuală ci are o alură dinamică, de sorginte metabiologică deoarece respectă întru totul şi facilitează în plan pulsional legile excitaţiei şi autoreglării. Ea vizează un principiu general al Vieţii şi anume conservarea Organismului luat ca întreg şi nu a unei funcţii speciale, deci particulare. Extinderea conceptului de ‘instinct’ către această zonă este destul de nefavorabilă căci, în acest caz, ar trebui să se vorbească şi de un Instinct al Evoluţiei Vieţii care este comun de asemenea tuturor formelor de viaţă inclusiv celor mai simple. Însă a pune pe acelaşi plan un astfel de principiu general şi rudimentar cu caracterul extrem de complicat al Instinctului Nutritiv este o operaţie teoretică nerealistă. De aceea este bine că în locul acestui concept de ‘instinct de conservare’ să fie folosit cel de ‘Complex Traumatic’ dat fiind caracterul sau descriptiv.

Complexul Traumatic se divide în două forme. El are două posibilităţi de manifestare în funcţie de predominanţa uneia dintre legile excitaţiei sau autoreglării. Astfel că dacă Complexului Traumatic îi este aplicată legea autoreglării, atunci forma lui va fi reflexivă unde reacţia traumatică este una de apărare, de eschivare din situaţia traumatică. Dacă însă el rămâne fixat în legea excitaţiei, Complexul Traumatic va lua formă agresivă, de atac. De exemplu atunci când mascul mai slab este ameninţat de unul mai puternic el îşi va inhiba pornirile conform legilor autoreglării dar dacă se simte în putere, chiar dacă poate pierde lupta şi îşi poate pierde chiar viaţa, totuşi el va deveni agresiv. Prin urmare Agresivitatea nu are o valoare absolută, ea nu este o constantă şi nici nu este dată de la început ca o tendinţă primară aşa cum a fost teoretizată de psihologia abisală până acum ci ea este mijlocită de acest Complex, de energia acestuia.

Aceste două forme ale Complexului Traumatic nu sunt de fapt decât două stadii de evoluţie ale acestuia în perioada posttraumatică. Perioada reflexivă care corespunde latenţei comportamentului agresiv este prima fază a sa în timp ce perioada agresivă este faza de manifestare propriuzisă, comportamentală a acestui Complex în condiţiile suspendării posibilităţii unei alte experienţe traumatice. Faza reflexivă corespunde principiului conservării, după care Organismul trebuie să se adapteze situaţiei în cauză. Cea de-a doua fază, cea agresivă vizează reorganizarea, adaptarea la situaţia traumatică, luarea ei cu asalt, răzbunarea asupra ei. La sfârşitul operei Freud găseşte pentru Agresivitate un Instinct special, ‘Tanathos’, după ce mai înainte o considera ca parte a Sexualităţii. În această ultimă formulare Agresivitatea ar fi acest Instinct al Morţii orientat către exterior. Însă în fapt Agresivitatea este un comportament mai vital decât multe dintre ‘Instinctele Vieţii’ postulate de el. Importanţa Agresivităţii pentru Organism este chiar egală cu cea a Pulsiunii Erotice. Freud se învârteşte în jurul cozii fără să sintetizeze Agresivitatea, fără să o pună efectiv în relaţie cu ‘Complexul Castrării’, cu Refularea precum şi cu celelalte ‘mecanisme de apărare’ despre care el vorbeşte şi fără să le reunească într-un concept clar. Asta arată insuficienta înţelegere a acestor elemente.

Complexul Traumatic este şi nucleul Anxietăţii. Anxietatea se manifestă prin creşterea pulsului cardiac şi prin aşteptarea unui pericol iminent, în timp ce modificările somatice sunt menite să prevină într-un fel acest pericol fie că ar fi unul real, fie unul imaginar, ca în cazul Nevrozei Anxioase. La originea ei Anxietatea este predispoziţia traumatică la fugă, respectiv momentul reflexiv al acestui Complex deoarece această creştere a ritmului cardiac face posibilă fuga. Iată că de fapt ea este un efort deosebit al Organismului de a preveni cât mai repede situaţia traumatică. Astfel de schimbări pot apărea şi în cazul fazei sale agresive însă în Anxietate ea are o particularitate specială din principiu, deşi în societatea umană modernă fuga este rar un mijloc de apărare. Şi atunci când chiar este un astfel de mijloc ea este unul momentan cu atât mai mult cu cât Tulburările Psihice de multe ori nu sunt în stare să precizeze obiectul fricii lor. Acest amănunt este în măsură să deosebească Frica (cu obiect traumatic precis) de Anxietate (fără astfel de obiect). Acest lucru este posibil probabil datorită faptului că Omul are un teren limitat în care îşi desfăşoară statutul său social. Iar părăsirea acestui teritoriu poate conduce la o situaţie traumatică tocmai datorită pierderii acestui statut, de incertitudinea noului loc. La animale dimpotrivă, noul loc nu se deosebeşte esenţial de cel vechi însă asta nu înseamnă că nu vor fi prudente când merg pe un teritoriu necunoscut.

Influenţat de opiniile lui O. Rank cu privire la traumatismul naşterii, Freud fixează naşterea ca model al Anxietăţii datorită pierderii perioadei intrauterine. După el Anxietatea ar apărea periodic în viaţa individului ca urmare a pierderii unui obiect simbolic ce se asociază cu pierderea acestui statut şi deci, cu Anxietatea Naşterii. Însă o teorie genealogistă asupra aparatului psihic aşa cum a fost dezvoltată aici, anulează o astfel de concepţie sau cel puţin îi minimalizează rolul pe care l-ar avea în geneza anxietăţii. Căci Complexul Traumatic îşi are originea mult mai departe de ontogeneza însăşi iar dacă naşterea este traumatică, atunci acel traumatism se raportează la Complexul Traumatic genealogic cam la fel cum picătura se raportează la ocean. Se poate accepta faptul că o naştere mai grea poate face pe cineva mai precaut şi mai paranoid la maturitate însă originea Complexului Traumatic nu este naşterea ci tot ce înseamnă traumatism produs în interacţiunea Organismului cu Mediul. Analizată în comparaţie cu restul traumatismelor naşterea chiar pare minoră.

Localizarea în teoriile freudiene a Complexului Traumatic se face prin ceea ce el numeşte Complex al Castrării. De la început acesta este un concept foarte ambiguu în care intră şi alte Complexe Fundamentale, dacă nu chiar şi întreg Trunchiul Psihic aşa cum este descris în această teorie. În mare Complexul Castrării înseamnă la Freud frica băiatului de a nu fi castrat. După Freud această pedeapsă se datorează masturbării în timp ce varianta sa feminină se constituie în credinţa fetiţei că ar fi fost castrată. Odată ce şi-a făcut acest plan structural, Freud caută indicii ale sale în basme şi legende, la fel cum face şi cu explicarea Complexului Oedip. Fireşte că aceste indicii pot fi oricând găsite, după cum paranoicul găseşte astfel de indicii în orice. Dar ceea ce nu ia în considerare Freud este frica dată înaintea sentimentului de castrare. De aceea elaborarea pe care Freud o face Complexului de Castrare trebuie înţeleasă ca o metaforă. *

 

Nota: * Şocul pe care el l-a avut atunci când a descoperit psihanaliza, respectiv sexualitatea nevroticilor, a fost decisiv pentru tot restul carierei sale. Toate teoriile sale converg, într-un fel, către această problemă. Este însă foarte probabil ca aici să fie implicat şi un anumit factor cultural specific culturii evreieşti al circumciziei. O astfel de practică are consecinţe evidente asupra Psihicului. Însă ameninţarea pe care copilul o primeşte atunci când este observat că se masturbează, ameninţare care constă în traumatismul tăierii sexului sau în iminenţa apariţiei unei boli în acea zonă, nu poate constitui prin sine însăşi un Complex Fundamental, căci acesta are întotdeauna o rezonanţă genealogică. Acest lucru este posibil numai dacă un Complex Fundamental anterior fuzionează cu acest posibil traumatism şi în acest caz apare situaţia Complexului Satelit. Pe de altă parte, masturbarea infantilă nu este un fenomen universal după cum deja s-a demonstrat în celălalt subcapitol.

În ceea ce priveşte Complexul Castrării la fetiţă, chiar şi în cadrul teoriilor freudiene se observă că acesta este cu totul altceva faţă de ceea ce este definit cu privire la băieţel. Dacă ea a fost de fapt castrată cum copilul consideră, atunci de ce i-ar mai fi frică în continuare de acest fapt? Freud spune el însuşi că fetiţa ar dezvolta ‘invidia de penis’ ulterior când va fi femeie însă aici se observă clar că ea nu mai poate fi luată ca reper aşa cum este luat băiatul drept pentru care nu se poate spune că cele două sentinţe cu privire la castrare ar fi identice şi la băiat şi la fată. Asemenea lui M. Klein, cu privire la elaborarea conceptului de ‘poziţie depresivă’ care se referă la pseudoautismul infantil, Freud are şi el în vedere Tulburarea Identităţii Sexuale a Copilăriei, specificată în DSM-III-R dar care nu trebuie neapărat să devină Transexualism. Fetele cu această Tulburare sunt descrise asemenea modelului freudian, având convingerea că vor poseda penis atunci când vor creşte şi crezând că cel pe care ele îl au la acel moment este încă mic. Problema este că şi băieţii au această Tulburare. Cei în cauză doresc să posede organe genitale feminine. Ce Complex ar avea aceştia? Iată că la această întrebare problemele se complică destul şi Freud a improvizat destule explicaţii. Însă diferenţierea acestor cazuri de nevrozele propriuzise se face cu ajutorul diagnosticului diferenţial. De aceea proiectarea de nevroze asupra acestor cazuri este inoportună. Oricum trebuie subliniat că în elaborarea Complexului de Castrare Freud a fost influenţat de conflictul pe care Libidoul nevroticilor îl are cu Complexul Traumatic.

Din altă perspectivă Freud are tendinţa să spună că ‘Complexul de Castrare’ este cauza oricărei temeri de moarte, însă de fapt teama de moarte este dată înaintea acestui Complex. Relaţia dintre aceste două Complexe este extrem de complicată şi ea rezidă chiar în Agresivitatea Animală a selecţiei naturale. Însă pedeapsa culturală este şi ea clară. Castrarea criminalilor este o pedeapsă ce a fost aplicată atâta timp. Însă cea mai concretă implicaţie este cea a traumatismului naşterii, marea încercare prin care trece aproape fiecare femeie. Prin faptul că senzaţiile dureroase ale naşterii pot fi transmise copilului, ca parte din mamă încă, această frică este cunoscută de fiecare copil iar dincolo de durerea pe care el poate să o suporte plânsul copilului nou-născut este într-un fel şi plânsul mamei.

Aşadar senzaţia de durere genitală este reînnoită de fiecare ontogenetic. Indiferent de ameninţările părinţilor copilul va trăi încă mult timp această frică în special cei cu un Libido precoce, cei care se imaginează în relaţii sexuale. Temerile de castrare ale celebrului pacient Hans analizat de Freud, nu derivă din ameninţarea minoră pe care copilul a suferit-o, căci el a continuat să se joace cu micul său membru. ea se explică mai curând prin faptul că cineva i-a spus că copiii se nasc într-un fel din burta mamei iar el trebuie să îşi fi imaginat acest lucru ca fiind asemenea defecării dar cu o durere mare. Este foarte probabil ca tocmai acesta să fi fost momentul declanşării Fobiei micului Hans iar Fantasmele sale s-au văzut limitate tocmai de această frică a naşterii ce ar putea să îi distrugă penisul. Levi-Strauss îi obiectează foarte bine teoriei freudiene a tatălui originar ucis, ca explicaţie a totemismului, faptul că pentru susţinerea comportamentului totemist ar trebui ca tatăl originar să fie mereu ucis şi astfel tradiţia susţinută din punct de vedere practic. La fel se poate de asemenea obiecta tot lui şi în acest caz faptul că pentru a-i fi realmente şi esenţialmente frică de castrare, tratamentul acesta ar trebui să fie unul păstrat încă în modul de pedepsire pe când ea este de fapt una excepţională. Fără a nega existenţa Complexului Castrării (dar şi fără a accepta filosofia castrării teoretizată de Lacan), precizarea adusă aici este aceea că Complexul Castrării nu este dat de teama castrării ci de teama naşterii. Complexul Castrării este de fapt unul Satelit al celui Traumatic. Astfel că frica unor femei de a avea raporturi sexuale nu se explică prin faptul că ele se imaginează posesoare de penis şi că le-ar fi astfel frică să nu-l piardă, aşa cum crede Reich. Ci tocmai acest Complex originar mai ales că femeile în general au o teamă teribilă de traumatismul naşterii la care sunt sortite.

Conceptul freudian de ‘traumatism psihic’ este mult mai larg decât ceea ce aici este definit drept Complex Traumatic şi îşi are justificarea în ameninţarea directă a Organismului cu un element extern. Cu toate acestea ‘traumatismul’ în sensul comun al acestui concept este nucleul acestui concept freudian căci el vorbeşte de ‘nevroze traumatice’ pe care pacienţii lui le-au căpătat în război. Traumatismul, în cazul acestor Tulburări Psihice constă chiar în ameninţarea cu moartea la care subiecţii au fost supuşi sau moartea amicilor cu care ei s-au identificat etc. În acest caz Complexul Traumatic este excitat de situaţia externă în care este plasat subiectul. Pe de altă parte pentru Freud, traumatism este şi experienţa care o determină pe celebra lui pacientă isterică să refuze a mai bea apă, experienţă care a constat în observarea faptului că un câine a băut apă dintr-un pahar din care ea obişnuia să bea. Se poate arăta că isterica în cauză şi-a refulat dezgustul dar şi agresivitatea faţă de câine şi stăpânul său dar nu că scena în cauză a determinat prin sine însăşi traumatismul ci asociaţiile ce se succed în lanţ cu Complexul Traumatic. De aceea trebuie distins Complexul Traumatic ce apare prin acţiunea traumatică care are loc între un element extern şi Organism, cu posibilitatea acestuia de a riposta şi de a se apăra. Acesta constituie traumatismul psihic ca atare împreună cu elementele psihice care se raportează la Complexul Traumatic în mod invariabil prin chiar caracterul evitării situaţiei traumatice. Faptul că Freud a intuit această ‘percepere traumatică’ pe care isterica o avea este important. Însă el a extins abuziv conceptul de ‘traumatism’ fără să înţeleagă esenţa Complexului Traumatic.

După cum s-a amintit deja Complexul Traumatic determină în mod direct Psihopatia Traumatică specifică acestuia şi poate fi găsit în diferite proporţii în mai toate Tulburările Psihice. Fiind concretizarea psihică a legii autoreglării energetice el este în măsură să explice o întreagă civilizaţie. El este instrumentul dresorului de la circ. Biciul este suficient pentru a face un câine dintr-un leu. ‘Bătaia este ruptă din Rai’ spune un principiu pedagogic al educaţiei sălbatice. Acest enunţ este un adevăr ‘dureros’ şi la propriu şi la figurat căci însuşi Raiul şi Religia în general este o ‘metafizică a călăului’ cum spune Nietzsche. Şi dacă Nietzsche reneagă astenia celor două mii de ani de Creştinism, deplângând eroismul antic, în fond el deplânge realitatea modernă modelată de educaţia sălbatică.

Problema legăturii Creştinismului cu Complexul Traumatic este una extrem de complexă şi are un fundament socio-economic. Dacă în antichitate sclavul era ‘cineva care trebuia omorât dar din diferite motive a fost lăsat să trăiască’ în epoca clasică el are ‘dreptul’ la viaţă, este lăsat liber. După cum se va vedea o astfel de operaţie are un fundament economic. Sclavul trebuie să devină o maşină, un robot cu creierul spălat, care să dea randament şi să se raporteze doar la mizeria lui şi nu la prosperitatea stăpânilor. Dreptul lui la viaţă, este de fapt obligaţia lui la viaţă după cum în pretinsele Drepturi ale Omului, dreptul la învăţătură poate fi convertit de către educaţia sălbatică în ‘dreptul’ la mutilare intelectuală învăţământul fiind obligatoriu pentru cei ce doresc o funcţie socială importantă, răsplătită de autorităţi. În felul acesta insul nu mai are resursele intelectuale să înţeleagă complicata maşinărie socială în care el este o piesă oarbă. Prosperitatea stăpânilor nu poate exista decât prin frica de moarte a sclavilor, prin agăţarea cu orice preţ de viaţă prin acceptarea oricărui ordin. De la această premisă pleacă exploatarea economică sălbatică în societatea modernă.

Un astfel de Complex este în măsură să determine frica de moarte, nevoia sclavului de a trăi cu orice preţ, la fel cum Libidoul supraexcitat este în măsură să pună stăpânire pe o parte din sistemul psihic pentru a salva funcţia sexuală a organismului. În acelaşi fel, prin supraexcitarea Complexului Traumatic, prin pedeapsa fizică, sclavul devine dominat de acesta. Situaţia este cam aceeaşi cu cea toxicomanului; sistemul energetic al Pulsiunii nu este un scop în sine iar neutralizarea energiei psihodinamice nu înseamnă decât un cadru de control al Instinctelor însă sistemul energetic se dereglează atunci când este alimentat chimic, artificial. În acelaşi fel pentru cel care are Complexul Traumatic supraexcitat moartea devine cel mai mare rău posibil tocmai pentru că ea este imaginată cu ochelarii acestui Complex. Când depresivul se sinucide şi odată cu el îi ucide pe ceilalţi (cu justificarea salvării lor) ‘fenomenologii’ văd aici un sistem delirant. Însă acest ‘sistem delirant’ este declarat astfel pe baza propriului reper traumatic în timp ce în cazul depresivului moartea i se pare o fericire deoarece excitaţia energetică scade autoreglativ, după cum se va vedea.

Este evident că ‘să nu ucizi’, care apare ca punct de reper în normele religioase şi civile (proclamată drept poruncă divină) are alt sens atunci când nu este în joc un interes mai mare. Crima şi chiar tortura cea mai crudă pot fi ‘porunci’ la fel de bune ca şi aceasta. Nietzsche ar spune aici, ‘să nu ucizi, ci chinuieşte’ şi acest lucru este un fapt foarte trist şi adevărat. Căci nu moralitatea şi nu umanismul civilizat determină o astfel de maximă, ci însuşi profitul pragmatic, însuşi câştigul pe care stăpânii îl obţin de pe urma ‘culturii’ pedepsei, pe care o cultivă odată cu educaţia sălbatică. Toate acestea au consecinţe în docilitatea ergastenică a individului. Frica de moarte îl face pe sclav apt pentru orice, el acceptă orice îi spune stăpânul. El este spălat pe creier asemenea leului de la circ pedepsit de când era pui şi transformat într-o javră cu formă de leu. Bătaia este ruptă din Rai pentru că Raiul este rupt din bătaie. Această dresare are ca şi consecinţă eterna frică de moarte a omului umil. El îşi creează, după cum se va vedea imediat la Complexul Eden, un sistem metafizic în care viaţa veşnică este asigurată şi în acest caz nu mai are teamă de nimic, Religia fiind o astfel de metafizică. Faptul că Creştinismul a prins atât de bine printre ameninţaţii sclavi romani nu este un lucru întâmplător. Complexul Traumatic trebuie să fi avut cote alarmante şi printre soldaţi mai târziu ca urmare a fricii de răsculare a celor supuşi.

La aceasta se adaugă şi supraexcitarea clasică artificială a Libidoului prin morala sexuală inhibitoare (şi explicabilă prin Legea Excitaţiei), unde este implicat direct Complexul Tabu iar acest fapt determină Libidoul Infantil şi fixarea parentală (maternă) a acestuia după modelul stabilit de Freud. Iar frustrările ce decurg de aici fac din copil un ‘dresat’ la nivel microsocial. În acest caz, transferul unei probleme macrosociale în zona educaţiei timpurii se face prin intermediul celor două Complexe iar colosala maşinărie socială se manifestă în zonele obscure ale sale: Psihicul Omenesc. Deocamdată cei care câştigă sunt stăpânii, însă cu preţul unei dereglări a ecologiei sociale pentru care generaţiile următoare vor plăti. Complexul Traumatic mai are şi forma agresivă care se descarcă prin ura şi războaiele ce oamenii şi le aduc unii altora iar acest lucru este preţul plătit pentru luxul dat de această maşinărie.

2.2.1.2. Complexul Eden

Alături de Complexul Traumatic, Complexul Eden este cel de-al doilea Complex din prima grupă de Complexe ale Trunchiului Psihic, grupă ce reprezintă rădăcina absolută a acestuia. Practic aceste Complexe sunt cele mai importante din sistemul psihic, fiind de fapt aplicarea nemijlocită a legilor generale ale Pulsiunilor la condiţiile existenţei Psihicului, o particularizare a acestor legi. Acest Complex are foarte multe aplicaţii în manifestările abisale ale spiritului uman iar acest lucru se va vedea pe parcurs.

2.2.1.2.1 Generalităţi

Complexul Eden este Complexul Paradisului Pierdut. Toţi oamenii au acest Complex dacă nu suferă cumva de boli care îi împiedică să se dezvolte normal. Orice om se naşte la curtea unui palat şi moare în exil după cum spune poetul. Cei săraci îşi doresc bogăţia pe care cel puţin genetic au avut-o cândva iar cei bogaţi îşi doresc copilăria, îşi doresc să retrăiască ceea ce au trăit cândva, dacă sunt maturi sau să fie maturi, dacă sunt copii. Dacă Omul Modern a ajuns la nivelul economico-social la care este acum, acest lucru se datorează unor succesiuni de invenţii pe care acesta le-a făcut de-a lungul mileniilor în lupta cu câştigarea favorurilor naturii. Armele sale cele mai rudimentare reprezintă etape capitale în evoluţia speciei. Acestea i-au permis să se apere mai bine sau să cucerească paradisul. Acest lucru s-a întâmplat prin îndepărtarea rivalilor săi teritoriali din alte specii sau din propria specie. Toate aceste satisfacţii îşi au preţul lor şi problemele civilizaţiei îi fac pe unii să se îndoiască de normalitatea drumului parcurs de om de atunci încoace. Complexul Eden este parte din acest preţ.

Principiul Complexului Eden este unul ce vizează Cataliza ca fenomen general al Memoriei. Toate lucrurile vechi proiectează conţinuturi edenice deoarece reprezentările vechi fac acest lucru ele însele. Condensate sintetic ele fac să se stingă factorul negativ, tragic sau neplăcut prin amestecarea cu cel pozitiv plăcut. Practic Energia Psihodinamică ce iradiază către aceste reprezentări catalitice aduce cu ea şi posibilitatea generală de neutralizare astfel că transfigurarea edenică se face în timp indiferent de aspectul neplăcut cu care ea a fost investită originar.

Localizarea Complexului Eden în harta Psihicului se face printr-o dorinţă ce nu poate fi satisfăcută momentan şi căreia i se opune necontenit Complexul Traumatic. Această dorinţă este în mare parte compusă din Libidoul inhibat şi vizează în general din ascensiunea socială sau existenţială pe care şi-o doreşte individul, mai ales cel care se află într-o condiţie socială precară. Pentru tinerii neiniţiaţi libidoul, este perceput ca edenic tocmai datorită experienţei vagi, genealogice a acestora. În acest caz plăcerea libidinală este supradimensionată după modelul Complexului Matern din punct de vedere al neutralizării. Acest lucru se datorează faptului că acest Complex este şi el excitat ca urmare a pierderii perioadei maternale odată cu procesul de maturizare. Prin urmare Libidoul se asociază cu acesta din punct de vedere al posibilităţii de neutralizare.

Ascensiunea socială este împiedicată de aceleaşi reguli sociale ale inviolabilităţii proprietăţii, după cum inhibiţia libidinală este impusă de legislaţia socială fie ea scrisă sau nescrisă. Din punct de vedere energetic consolidarea voalului edenic constă într-o dorinţă nesatisfăcută, inhibată şi eventual refulată, care are aşadar ca model rana maternă la care Omul se raportează mereu în viaţă. Dorinţa de a retrăi Maternitatea este atât de puternică şi atât de activă pe atât cât este şi de imposibilă. Omul o găseşte decât temporar în viaţă tot prin Maternitate. Dar ea este limitată doar pentru sexul feminin iar pentru cel masculin ea este doar parţială şi refăcută prin dragoste prin Artă, Religie etc. Instinctul Matern (la fel ca şi cel Sexual masculin) are particularitatea că individul nu câştigă nimic din exercitarea sa. El nu face decât să piardă energia fiziodinamică acumulată dar acest lucru este făcut tocmai pentru că este cerut de imperativele speciei care se regăsesc în dinamica energiei psihodinamice.

Freud considera că avariţia, nevoia de bogăţie este în întregime expresia ‘erotismului anal’ pusă în relaţie cu interesul precoce al copilului faţă de fecale. Este normal ca odată cu respingerea teoriei ‘stadiilor’ şi acest fel de erotism să fie minimalizat ca stadiu. De fapt factorul principal al unei astfel de situaţii este Complexul Eden. Căci el îşi are originea în această posibilă lipsă de bunuri materiale pe care ulterior el o invocă deşi această plângere poate fi în acest caz chiar nerealistă. Realistă este însă situaţia originară sau cel puţin genealogică a devenirii acestui Complex. Complexul Matern, ca Pulsiune Psihică derivată direct din fondul biologic, poate ajuta în bună măsură la înţelegerea acestui Complex. Deoarece, fiind unul dintre cele mai mari Complexe şi producând o neutralizare extrem de complexă, acesta este proiectat el însuşi în ascensiunea socială pe care o doreşte subiectul. Aici are loc o fuziune. Dorinţa de ascensiune socială foarte intensă face ca intensitatea lui să devină foarte puternică mai ales după ce s-au fuzionat şi Complexele din grupa a doua şi a treia în el.

Cu toate acestea, Complexul Eden nu derivă direct din vreun Complex Instinctual sau vreun Instinct căci atunci ar fi el însuşi fie unul Instinctual, fie unul Satelit al acestora. El este rezultat din complicatul spectru vectorial al legilor psihodinamice. Aşadar originea sa este pur şi simplu legea respingerii valorice, după cum a celui omolog, cel Traumatic, este originat în legea autoreglării energetice. De aici şi relaţia retroactivă între cele două. Din punct de vedere al dinamicii generale, Complexul Eden presupune plusexcitaţia energetică ce rezultă din scăderea Valorii de Neutralizare superioare sau, excepţional, din Valoarea de Neutralizare normală. Acest fapt se datorează unei neutralizări ce depăşeşte excitaţia psihică fidelă unei inhibiţii anterioare. Cel mai bun exemplu este cel al drogurilor care sunt substanţe ce acţionează exclusiv asupra sistemului legilor psihodinamice ale Pulsiunilor, fără însă a acţiona asupra sistemului organic corespunzător Pulsiunii adică asupra Instinctelor. În acest caz apare în mod evident dependenţa energetică de droguri, deoarece ele exacerbează funcţia de neutralizare a aparatului psihic aşa cum nici o altă neutralizare normală nu o poate face prin funcţia originară a Psihicului, care este tocmai păstrarea constantă a funcţiilor instinctuale. Sindromul de abstinenţă nu este de fapt decât presiunea legii atracţiei valorice asupra inhibiţiei energetice la care se află Psihicul, ca urmare a scăderii efectului chimic al acestor substanţe datorită epuizării lor în corp ceea ce conduce la scăderea funcţiei de neutralizare energetică. Dimpotrivă, valoarea de neutralizare normală este dată de obiectul necesar satisfacerii funcţiei instinctuale şi nu prin apelul artificial, chimic, asupra decorului psihic al acestor Instincte, respectiv asupra legilor generale ale Pulsiunilor.

Această diferenţă de excitaţie constă în faptul că neutralizarea normală dată exclusiv de obiectul de neutralizare nu o poate niciodată atinge pe cea excepţională. Probabil că sub aspectul biochimic neutralizarea normală are aceleaşi principii ca şi cele a celei excepţionale adică se realizează odată cu satisfacerea Instinctului, odată cu schimbul de substanţe cu mediul. Acest lucru constituie tocmai relaţia cu obiectul de neutralizare şi se traduce prin secreţia unor anumite substanţe în sânge la nivel endocrin care dau senzaţia de satisfacţie sau prin oricare alt fenomen a cărui calitate este stabilită retroactiv. Ea poate fi substanţă psihoafectivă ce acţionează într-un fel asupra hipotalamusului (centrul biologic al plăcerii). În acest caz diferenţa ar consta în faptul că în cazul neutralizării normale Organismul este el singur cel care îşi dictează doza pe când în cazul drogurilor doar sistemul psihic îşi dictează progresiv şi artificial doza prin injecţii, mirosire, inhalare de fum etc. Astfel că aici sistemul psihic se rupe de cel fiziologic nemaifiind controlat de acesta şi anulând astfel servirea acestuia, funcţionând steril. Acesta este şi cazul cu şobolanul care este conectat la un sistem de stimulare asupra propriului hipotalamus (fapt ce îi provoacă plăcerea) şi care astfel se epuizează până moare stimulându-l fără oprire.

Acesta este şi modelul Complexului Eden respectiv o variantă a legii respingerii valorice supradimensionată, un ‘sindrom de abstinenţă’ care apare în mod normal la om în special. Căci originea lui este foarte depărtată chiar şi de specia umană. Însă el trebuie să aibă acelaşi principiu respectiv creşterea Valorii de Neutralizare şi imposibilitatea de a o egala ceea ce conduce la fixarea, la încorporarea unei plusexcitaţii energetice. Aceasta este rezultată din neutralizarea energetică normală şi cea excepţională datorată Maternităţii sau dragostei idealiste pentru partenerul (potenţial) sexual care este tot o maternitate, repectiv una iradiată către elementul proxim de asociaţie. De asemenea, cel mai puternic mascul face ca generaţia următoare să aibă un reper valoric de neutralizare foarte ridicat fiind capabil de a fecunda cele mai multe femele şi a învinge rivalii şi de a avea împlinită sarcina sa instinctuală. Însă nu toţi urmaşii lui vor fi capabili să ajungă în această situaţie ci doar câţiva în timp ce, la ceilalţi, germenii Complexului Eden, aşa cum apar la specia umană, tocmai se vor fi consolidat. În situaţia în care totuşi vor ajunge să îşi propage genele Complexul Eden îşi va avea un loc important în zestrea psihică lăsată moştenire urmaşilor. Practic orice astfel de mascul trece printro fază de frustrare socială extremă aşa că descrierea aceasta se potriveşte aproape în orice caz.

Pentru Freud reperul fundamental al acestei supraneutralizări este perioada intrauterină a fătului adică tot cam ceea ce aici este numit Complex Matern. Însă acesta este un Complex Instinctual. Chiar dacă este luat drept mostră structurală pentru înţelegerea celui Eden totuşi acesta din urmă nu se poate reduce la el. Dacă Freud îl declară primordial acest lucru se datorează concepţiilor sale ontogenetiste şi lipsei de elaborare a unei dinamici generale clare. Complexul Matern reprezintă într-adevăr una dintre cele mai mari neutralizări ale individului izolat, ontogenetic. Însă el are deja moştenit acest Complex Eden anterior. Şi chiar animalul are această soartă funcţia ereditaristă este la fel de decisivă. Căci dinamica generală a Pulsiunilor trebuie să fie dată întotdeauna înaintea produsului lor secundar iar Complexul Eden este concretizarea nemijlocită a acestei astfel de dinamici generale. Pentru ca respectivul animal să aibă un Complex Matern, deci o neutralizare prin Maternitate, este necesară inhibiţia de orice fel a energiei Pulsiunilor Instinctuale. Deci chiar şi problema anteriorităţii oului sau găinii şi-a găsit până la urmă răspunsul în latura principială a problemei, respectiv în anterioritatea oului reptilelor prin care acestea se înmulţesc, reptilele fiind anterioare genealogic păsărilor şi în acest caz oul este dat înaintea găinii, el cuprinzând-o latent, genealogic pe aceasta. În acelaşi fel o inhibiţie anterioară este determinată să se ridice. Ea tinde să atingă Valoarea de Neutralizare a sistemului psihodinamic global. O plăcere ceva mai mare conduce paradoxal la ‘dependenţă’ ceea ce este deja Complexul Eden*. Iată legătura dintre principiul funcţional al instinctului şi originea psihicului.

 

Nota: * Este unilaterală mentalitatea hedonistă după care orice plăcere nu trebuie refuzată. Hedonismul susţine că o astfel de plăcere este mai bună şi mai de dorit în funcţie de cât este mai mare. Însă reversul ei este violent iar Organismul este prins într-un cerc vicios. Sistemul psihic se izolează într-o dinamică retroactivă fără sfârşit iar nefericirea periodică şi marcantă este preţul acestui cerc vicios, teama teribilă a acestei mentalităţi. Căci sistemul energetic al aparatului psihic nu are rolul decât de a menţine o funcţie organică şi de a-i facilita menţinerea echilibrului instinctual şi nu de a conduce prin orice mijloace la plăcere. În acelaşi fel şi reprimarea ei totală, inhibiţia unor funcţii organice vitale, aşa cum a propus epoca victoriană pentru Libido, îşi are reversul ei în desfrâu total. Căci rezultatul acestei reprimări este acelaşi cu hedonismul total, conducând la supraexcitaţie psihodinamică. Rezultatul general şi coroborat în timp este suprasolicitarea însuşi Complexului Eden şi, de la el, a tuturor Complexelor Filierei Negative şi a Trunchiului Psihic. De aceea pentru reducerea lui şi nu pentru satisfacerea lui iluzorie este mai degrabă nevoie de o viaţă cumpătată, echilibrată. Dar deşi Individul îşi poate găsi o fericire călduţă într-un stil de viaţă cumpătat consolidarea speciei cere indivizi excepţionali cu care să le domine pe celelalte. Iată că, privit din alt unghi, un astfel de stil de viaţă agitat este la fel de oportun chiar dacă asta nu înseamnă ceea ce îşi propune acest stil de viaţă adică satisfacţia generală absolută. Însă ţinând cont de faptul că specia umană nu mai are concurenţă şi nu are cu cine să lupte pentru supravieţuire întemeierea teoretică a fiecăreia dintre aceste mentalităţi este unilaterală. Cele două stiluri de viaţă vin din structura internă a fiecăruia iar principiile teoretice (ca fundamentare morală) se aleg ulterior. Este greu de spus acum dacă este de preferat hedonismul extrem pe care în antichitate l-a acceptat Aristip sau un ascetism extrem ce a fost exprimat de stoici. Primul aduce mari progrese speciei, căci acest gen de indivizi sunt foarte inventivi iar un Beethoven, un Van Gogh sau un Nietzsche sunt puncte de reper ale istoriei. Pe de altă parte liniştea stoică aduce individului pacea, îl face sociabil, îi face echilibrat cu sine însă incapabil de mari creaţii. Fiecare vede problema din punctul său de vedere; hedoniştii extremi văd în asceţi nişte cornute ce se odihnesc sub umbra copacilor şi se apără de muşte, în timp ce asceţii spun că totul este deşertăciune, că creaţiile ‘mari’ ale geniilor sunt mari pentru că însăşi ideea de măreţie este implicată direct de plăcerea pe care o aduce, în timp ce ei nu dau doi bani pe plăcere. De aceea au apărut modele culturale diferite. Cel occidental cu industria lui dezvoltată dar şi cu Religia lui scindată între Rai şi Iad şi cel oriental, mistic, mediul meditaţiei şi practicilor yoga, a liniştii de tip Nirvana, cu unitatea lumii dar fără realizări economice şi culturale specifice acestora. Ca punct de vedere statistic, industria a început să pună stăpânire şi pe aceste spaţii orientale sub influenţa expansiunii occidentale, în timp ce orice încercare de implantare a Religiilor orientale în Occident (în special a Hinduismului) le transformă în variante occidentale. Căci zgomotul, reclamele, tentaţiile la orice pas constituie un mediu esenţial diferit faţă de cel de origine al acestora.

Evoluţia înseamnă adaptarea la mediu, la cererile lui din ce în ce mai Complexe după principiul concurenţei. Virusul gripal care se adaptează medicamentelor din ce în ce mai perfecţionate este un exemplu perfect. Un obstacol în faţa unei dorinţe o face pe aceasta mai puternică, aşa cum violatorul este intrigat mai mult de opoziţia victimei. Aceasta este şi condiţia Complexului Eden ca opus celui Traumatic. Obiectul traumatic devine unul edenic tocmai pentru faptul că el interzice ceva asemenea plantei care, întoarsă cu sensul în jos, se întoarce invers pentru a capta lumina soarelui. Aici poate fi adusă în discuţie situaţia conversiunii chinurilor naşterii în desfătarea edenică a orgasmului libidinal. Tocmai de aceea această grupă de Complexe este activată de către instituţia armatei pentru a crea buni mercenari, devotaţi cauzei stabilite de conducători, prin instruirea lor în mod traumatic, prin ameninţarea şi stresarea lor, prin pregătirea lor la limita omenescului. Aceste practici de cazarmă se mai practică şi astăzi ca fenomen subteran în cele mai avansate armate ale lumii, ca rămăşiţă a acestei predispoziţii organizatorice ale modelului anterior de pregătire a lor. În acest caz, aceşti ‘bravi eroi’ vor avea o reacţie edenică la fenomenul luptei, vor avea un apetit ieşit din comun pentru grozăvii şi eroisme, pentru pedanterie a virtuţii clasice adoptată însă în mod formal. Fenomenul decăderii morale cu implicaţii în alcoolism, toxicomanie, reacţii extreme etc., care s-a putut observa la soldaţii americani întorşi din războiul din Vietnam şi Golf arată exact acest lucru.

Acest fapt vine să releve reacţia Organismului la mediu adică opoziţia, contraactivarea unei situaţii determinată de exterior. În acest caz elementul traumatic devine eden. Este cazul copilului înclinat să facă exact ceea ce este interzis*. O astfel de seducţie a interzisului are o aplicare energetică foarte simplă; prezenţa elementului dorit produce excitaţia psihică iar acestei excitaţii nu îi urmează o neutralizare astfel că legea atracţiei valorice acţionează mereu producând o tensiune dezagreabilă, adică excitaţia nu este ulterior neutralizată. În acest caz apare plusexcitaţia de care s-a vorbit mai sus, care se manifestă la nivelul energiei care se acumulează treptat tocmai prin această hărţuire energetică pe care Psihicul o resimte din partea mediului reprimator. Pe de altă parte, scăderea valorii de neutralizare după modelul legii autoreglării energetice lasă de asemenea loc pentru posibila ei reabilitare iar Pulsiunea care aminteşte acest lucru, este însuşi Complexul Eden. El se constituie aşadar ca rămăşiţe energetice, ca deşeuri pe care legile psihodinamice le lasă atunci când iradiază Pulsiunile Instinctuale. El se manifestă atunci când Complexul Traumatic nu se manifestă, deşi obiectul de interes este unul traumatic. Dragostea unei femei pentru alcoolicul care o bate atunci când este beat şi îi spune că o iubeşte atunci când este treaz este un fapt cunoscut şi frecvent. Reversul negativului în pozitiv este oglinda edenului. În basmul ‘Frumoasa şi bestia’, bestia (negativă) este un suflet bun care se dovedeşte în final a fi un prinţ fermecător. În filmele de desene animate unde animalele fioroase se comportă ca nişte bunici, acest lucru este tot opera Complexului Eden.

Nota: * Pedagogi lipsiţi de talent au consumat un volum de muncă imens în educarea copiilor ca pe maşini. Rezultatul a fost de multe ori că ei au devenit într-adevăr nişte maşini dar în sens invers educaţiei.

Proiecţia Complexului Eden vizează tot ceea ce este imposibil de atins la un moment dat. Deci, fantasmatic, subiectul vede în această imposibilitate tocmai manifestarea acestei plusexcitaţii care nu îşi găseşte ‘perechea’. De la adolescentul ce visează la idealuri măreţe până la bătrânul filosof cu convingeri paseiste, Complexul Eden este cel care înfrumuseţează lucrurile cu aroma sa fantasmatică. Adolescentul crede în viitor iar bătrânul în trecut ambii sfidând prezentul. Teoria platoniciană a ideilor înnăscute nu este străină de implicarea emoţională a acestui lucru, nici cea a lui Rousseau despre sălbaticul bun şi pur, nici cea a comunismului sau fascismului. Aceste utopii nu ar fi putut exista fără Complexul Eden. Însăşi marele mit al căderii din Eden a lui Adam şi Eva, este în bună parte expresia religioasă a acestui Complex.

Marile dorinţe sunt mari tocmai pentru că sunt interzise de Complexul Traumatic care, inhibându-le, le excită iar neutralizarea unor astfel de dorinţe este un privilegiu deosebit. Acest punct este modelul pentru dorinţa a tot ceea ce este traumatic. Pe baza acestei asocieri ceea ce este traumatic devine eden iar masochismul este un caz extrem al acestei situaţii, deşi aici sunt implicaţi factori auxiliari. Însă această primă grupă de Complexe este rădăcina, legătura Complexelor în mod direct cu legile generale ale Pulsiunii. Aşadar tot ceea ce este interzis devine dorinţă şi tot ceea ce este dorinţă trebuie să fi fost interzisă cândva chiar dacă ar fi fost şi numai amânată. De aceea afirmaţia lui Freud din ‘Totem şi tabu’ după care ‘nu ar fi fost necesar să se interzică ceea ce nimeni nu ar dori să facă’, este una simplist argumentată şi care se opune cu ceea ce spunea altundeva că simpla stigmatizare asupra cuiva îl face pe acesta să devină efectiv ceea ce se presupune a fi deşi în momentul de dinaintea stigmatizării el nu era astfel. Acesta este cazul cu inocenţii condamnaţi pe nedrept printr-o conjunctură în care sunt prinşi, fără voia lor şi care devin apoi adevăraţi criminali ca urmare a stigmatizării generale. Libidoul a devenit cea mai puternică Pulsiune a Omului tocmai pentru că a trebuit să fie interzis şi supus unor reguli stricte, ca monogamia de exemplu datorită consecinţelor nefaste asupra suprapopulării cetăţilor, bolilor cu transmisie sexuală etc.

Prima grupă de Complexe poate fi numită rădăcina Trunchiului Psihic, legătura dintre acesta şi principiile legilor psihodinamice. De aceea situaţia acestor Complexe este oarecum diferită de a celorlalte; dacă Complexul Eden este dat de inhibiţia celui Traumatic, principiul de conversiune structurală fiind de la dreapta la stânga, respectiv de la T la E, situaţia este inversă pentru celelalte grupe unde conversia se face şi de la Filiera Negativă la cea Pozitivă. Această situaţie se explică prin faptul că toate Complexele Filierei Pozitive în afară de cel Traumatic, încearcă să se acomodeze acestuia, adică să îl ocolească şi în acelaşi timp să facă posibilă neutralizarea Complexului Eden. Acesta se supraordonează în Complexele Filierei Negative, încercând astfel să fie neutralizat. Situaţia pare absurdă, respectiv Filiera Pozitivă încearcă să ocolească Complexul Traumatic şi să facă posibilă neutralizarea excitaţiei pe care tocmai Complexul Traumatic o dictează în Complexul Eden. Însă aşa este construcţia Psihicului iar ea are logica ei internă raportându-se la mediu. Principiul său de echilibru este retroacţiunea adaptării Organismului la Mediu.

Aşadar, începând cu grupa a doua de Complexe se poate vorbi de inversarea relaţiei dintre ele. Toată Filiera Negativă intră în slujba promovării Complexului Eden în perimetrul Filierei Pozitive, la adăpost de Complexul Traumatic. Acest model al retroacţiunii psihice a fost teoretizat obscur de către Jung prin conceptul de ‘mandala’. Perfecţiunea şarpelui care îşi muşcă coada are însă o explicaţie concretă în mişcarea autoreglativă a Complexelor: Complexul Traumatic devine Eden şi acesta devine unul dintre Complexele Filierei Negative pentru a se converti invers în cea Pozitivă în încercarea de a evita Complexul Traumatic dar şi invers, după modelul retroacţiunii. Acesta, ca bază a acestei Filiere, va prelua mereu excitaţia şi o va transmite către Complexul Eden din nou. Aşa se face că excitaţia Complexelor Negative se manifestă în sistemul social fie prin teoriile metafizico-religioase fie prin normele sociale şi prin practica economică în general. Răspunsul pe care aceste norme îl dau este unul care nu acoperă suspendarea tensiunii psihice dorită de subiect astfel încât retroacţiunea generală a Trunchiului Psihic îi provoacă subiectului o astfel de epuizare energetică fantasmatică încât este mult mai uşor manipulat de maşinăria exploatării sălbatice. Religiile care nu sunt folositoare acestei maşinării sociale nu sunt tolerate.

Pe lângă Complexul Traumatic cercul perfect al retroacţiunii psihice poate fi început de Complexul Eden, la fel cum acesta se poate continua către întregile două Filiere ale Trunchiului Psihic. Modelul creşterii nepermise a Valorii de Neutralizare şi nesusţinerea acesteia conduce la o inhibiţie ce se transformă în excitaţie conform legii excitaţiei. Cercul vicios poate merge la nesfârşit. Freud consideră că fără divertismente puternice, fără satisfacţii substitutive, fără stupefiante nu se poate trece peste necazurile vieţii (‘Angoasă în civilizaţie’). Însă de fapt lucrurile stau exact invers. Căci toate necazurile vieţii pornesc de la acestea. Nimic nu este gratuit pe lume, totul se plăteşte. O satisfacţie în plus poate fi înţeleasă după modelul drogurilor unde subiectul ştie că dacă va continua astfel sfârşitul îi va fi iminent şi totuşi continuă să se drogheze. Religia însăşi se prinde în acest joc după cum se va vedea imediat. În funcţie de potenţialul energetic cu care vine fiecare în întâmpinarea ei se stabileşte viitorul loc în cadrul bisericii; cei care caută fericirea ‘oceanică’ sunt prinşi în mirajul exploatării sociale care este reprezentat de ultima grupă de Complexe a Trunchiului Psihic sau dimpotrivă, cei care realizează ‘ataraxia’ sau cei care acceptă un hedonism moderat au mult mai multe şanse de o viaţă liniştită, pe care ei o numesc fericită. Fireşte că fericirea lor poate fi pentru Van Gogh curat nefericire şi poate că tocmai de aceea el a abandonat Religia. Se poate spune că aceştia nu au experimentat cu adevărat fericirea lui Van Gogh pe care o trăiesc uneori oamenii cu Tulburări Psihice. Acest tip de fericire care este cu adevărat un ‘ocean’ iar prototipul ei este episodul maniacal din Tulburarea Bipolară (Maniaco-depresivă). Însă nefericirea anterioară este astfel un ocean de două ori mai mare iar acest episod maniacal urmează de multe ori după unul depresiv sau acestuia îi urmează unul depresiv. De aceea când cineva spune că îşi doreşte fericirea, de fapt îşi doreşte să scape de nefericirea anterioară sau prezentă. El intră astfel în acest cerc vicios.

2.2.1.2.2. Complexul Casanova, ca Satelit al celui Eden

 

 

Libidoul, ca Pulsiune fundamentală, păstrează principiile celui care apare în lumea animală chiar dacă el apare modificat la Om după condiţiile sale social-economice. Structura Libidoului animal este dată de principiul primar al selecţiei naturale la animalele dezvoltate: cel mai dotat mascul trebuie să fecundeze cât mai multe femele. Dat fiind faptul că acest exemplar a fost totuşi cândva mai slab, o asemenea Pulsiune a suferit o suprainhibiţie ceea ce îi dă automat caracterul de Complex. Forma Instinctuală a acestui Complex este dată de ceea ce aici s-a numit Libido Psihic. Transferul energiei Trunchiului Psihic către acesta se face prin intermediul Complexului Eden atât pentru că acesta este unul ancestral cât şi, mai ales, pentru faptul că şi din punct de vedere ontogenetic el este unul primar alături de cel Traumatic. Dar cum Sexualitatea Umană prezintă energie libidinală anterioară celei fiziodinamice fuzionarea Complexului Eden în acest Complex Psihic Libidinal face ca el să devină un fel de Complex Eden de formă libidinală. Aici trebuie refăcută precizarea că se are în vedere Comportamentul Sexual ontogenetic desigur căci per total el tot de la Sexualitate ia energia, respectiv de la cea genealogică ceea ce îl face să existe chiar în viaţa infantilă.

Personajul Casanova este cunoscut în istorie ca un mare curtezan. Complexul care îi împrumută numele este unul universal în special în câmpul masculinităţii nu pentru că induce o eventuală descărcare a Comportamentului său, care îşi schimbă din când în când partenerul, deşi mulţi bărbaţi s-ar simţi măguliţi de o asemenea ‘demascare’. El este universal datorită faptului că supraexitaţia libidinală a masculinităţii este înzestrată cu acest principiu al selecţiei naturale care fie că se manifestă prin numărul mare de partenere fie prin numărul mare de acte sexuale de-a lungul timpului ceea ce o face cam aceeaşi. Într-un fel viaţa sexuală din cadrul relaţiei maritale este dictată de obicei tocmai de impulsul acestui Complex Casanova cel puţin la început. El presupune adaptarea potenţei de fecundare a mai multor femele la una singură conform adaptării la principiile sociale care interzic de obicei poligamia. Principial ea ar duce la răzvrătirea celor care rămân fără partenere în cazul anumitor societăţi. De aceea Complexul Casanova trebuie înţeles în două forme: una maritală care prezintă restrângerea activităţii sexuale la o singură parteneră iar alta extramaritală, care este din acest punct de vedere un excepţională şi care vizează însăşi originea istorică a acestui Complex. Prima formă este încurajată de societate în timp ce a doua este cel puţin blamată şi repudiată deoarece contrazice modelul social de satisfacere a Sexualităţii.

Aşadar prin neutralizarea sa Complexul Casanova presupune neutralizarea unei dorinţe preistorice a animalului mascul, aceea de a fecunda cât mai multe femele. Chiar dacă nu survine în mod neapărat în carul căsătoriei ‘luna de miere’ trebuie înţeleasă ca neutralizare a unei frustrări pe care orice sexualitate masculină o are. Acea lună de miere presupune o neutralizare nu numai a Libidoului ci a întregului sistem psihic fuzionat în el pentru că în Libido intră toate Complexele Trunchiului Psihic care se concentrează apoi în cel Eden pe baza faptului că sunt inhibate. În acest fel ia naştere o asociere unificatoare între acestea după cum s-a arătat. Din nefericire totul durează cam o lună pentru că, odată neutralizat, Libidoul trece în cealaltă parte a baricadei iar Complexele celelalte se desprind din asociaţia cu el pe baza disjuncţiei de neutralizare. După cum se va vedea dereglările Comportamentului Sexual au la bază tocmai dorinţa de a păstra aceste Complexe sub incidenţa Libidoului care se modelează după forma lor pulsională.

Există cazuri unde respectivele Complexe se menţin. Subiectul face tot ceea ce-i stă în putere pentru a le menţine în cadrul Libidoului, mergând până la refuzul de neutralizare a acestora. Presupunerea freudiană a oprimării sexuale pe care individul o resimte din partea societăţii care ar fi interesată de utilitate în mod exclusiv, este o simplă proiecţie a propriei tendinţe de a-şi inhiba Libidoul. Psihopatologizarea întregului corp al Libidoului aşa cum a făcut Freud în teoriile lui fireşte că implică un conflict al acestuia cu utilitatea. Aici el a făcut marea greşeală de a universaliza corpul comun al Libidoului cu Pulsiunea Agresivă conţinută deja în Complexul Cain iar această asociere este motorul dereglărilor libidinale tocmai pentru faptul că acestea constituie un fenomen rar în societate statistic vorbind. Deci trebuie negat faptul că Libidoul ar fi dat de la început în acelaşi corp cu Complexul Cain Tocmai pentru că principiul său este altul iar unificarea aceasta se face mai târziu. Această concepţie a apărut în special în teoriile freudiene târzii, în conceptele de ‘Eros’ şi ‘Tanathos’. Despre argumentele împotriva concepţiilor originar-psihopatologiste ale lui Freud s-a analizat pe larg mai sus.

Marea greşeală freudiană constă în faptul de a fi considerat Sexualitatea Patologică fiind drept una principială, originară şi prin aceasta, ca extremă a sistemului psihic, fără să observe că Sexualitatea este ea însăşi un fenomen elaborat ulterior şi că, după modelul Complexului Cain şi Eden, alte Complexe se transferă către Libido şi îi determină acestuia starea de hiperactivitate. Principiul acestui fapt vine din lumea animală; posibilitatea de fecundare a mai multor femele este echivalent cu a fi cel mai puternic. Pentru Omul Modern s-a produs o deplasare de la tendinţa de a fi cel mai puternic (ceea ce este foarte greu de obţinut) la hiperactivitatea erotică tocmai datorită inhibiţiilor sociale pe care individul trebuie să le îndure. Acesta este cel mai clar exemplu pentru a ilustra fenomenul fuziunii Complexelor în Libido urmat de iluzia neutralizării globale. În felul acesta se poate foarte bine observa diferenţele majore între structurile celor două sfere libidinale ale Omului. S-a văzut mai sus faptul că feminitatea este avantajată faţă de masculinitate în neutralizarea energiei psihodinamice globale pe fondul unor condiţii identice de mediu. Acesta este chiar motorul diferenţierii de capacitate în interacţiune a raporturilor sexuale unde masculinitatea este dezavantajată în sine. În condiţiile eliminării inhibiţiilor sociale la care masculinitatea este supusă Complexul Casanova s-ar reduce şi el iar scăderea apetitului sexual odată cu accesiunea socială arată foarte bine acest lucru. Lipsa de apetenţă erotică a mentalităţii conservatoare ale claselor aristocratoide nu se explică în acest caz prin refulare. Freud pune acest lucru pe baza unei refulări operată de o morală perfidă dar el face acest lucru necunoscând modul de viaţă aristocratic şi confundându-l cu cel burghez. Faptul că el a ajuns înstărit cât de cât abia la sfârşitul vieţii l-a făcut să nu poată distinge prea bine între cele două modele de viaţă, el proiectând asupra claselor superioare, mentalitatea de proletar. Stilul de viaţă burghez nu este decât unul proletar care s-a impus economic. Complexele supraexcitate de frustrările stilului de viaţă proletar nu s-au neutralizat prin câteva generaţii de viaţă burgheză îmbelşugată. ele au nevoie de timpul aristocratic de fuziune pe mai multe generaţii pentru a se neutraliza.

Împotriva teoriei autoreglării naturale a Sexualităţii Freud aduce modelul pervertirii în utilitate a Sexualităţii de tip burghez, în presupusa sa sublimare economică. Se va vedea imediat faptul că în economie pot fuziona multe Pulsiuni. Prin urmare excitaţia cu care este investită Sexualitatea Proletară nu aparţine Sexualităţii ci se transferă către aceasta astfel încât determinarea excitaţiei psihice către o neutralizare economică nu se face direct din zona Sexualităţii, după cum s-a văzut. Dacă excitaţia energetică se poate neutraliza prin intermediul profitului economic ea se face doar prin intermediul complexelor Trunchiului Psihic şi numai prin acestea. Iar dacă omul de afaceri ascunde deseori acest gen de tulburări acest caz nu este unul universal totuşi. Atunci când acest fapt există se poate observa că profitul economic şi comportamentul sexual deviat pot coexista separat, deci fără ca unul să derive în altul. Este adevărat că ascensiunea socială cea jinduită de mentalitatea proletară încastrată în abisurile psihicului îşi găseşte neutralizare directă în comportamentul aristocratoid specific fiind întreruptă în alimentarea comportamentului sexual. Dar acest proces este unul cât se poate de natural, el urmează calea inversă a supraexcitării Complexelor şi nu este un act de sabotare internă pe care Organismul şi l-ar produce din senin. Deci utilitatea nu inhibă sexualitatea deviată (prepsihopatologică aşa cum credea Freud) ci îi preia energia care îşi găseşte căi naturale de neutralizare.

O ultimă problemă ce trebuie analizată aici este cea a relaţiei Agresivităţii cu Complexul Eden. S-a observat că Agresivitatea Umană este diferită de cea Animală care are tot timpul un scop precis şi anume satisfacerea Instinctelor, prin vânătoare sau luptă între masculi în perioada de rut. Dar cea Umană se raportează tot la aceste Instincte căci fiecare Complex îşi are energia din Instincte. Deci este normal ca şi Agresivitatea să fie împrumutată de la ele. Stigmatul Agresivităţii este el însuşi o Agresivitate antropofobică, una a civilizaţiei în general. Această antropofobie face ca Agresivităţii Umane să i se dea un caracter malign, să fie înţeleasă ca răul în care Omul se află invariabil. Lucrurile nu pot însă fi rezolvate simplist căci Agresivitatea este sinonimă cu excitaţia psihică fiind dată tocmai de tumultul oraşelor cu tentaţiile lor infinite şi niciodată satisfăcute pe deplin. O astfel de excitaţie se transferă energetic tocmai către aceste Instincte şi de aceea Agresivitatea apare ca artificială oarecum. Însă explicaţia ei este clară. Abuzurile alimentare sunt de asemenea un semn al Agresivităţii iar studii experimentale au arătat că expusă la şocuri electrice, maimuţa dezvoltă creşterea de cantităţii de sucuri gastrice în stomac pe lângă un comportament sexual crescut. Se vede că Agresivitatea răspunde la agresivitate ( la excitaţia psihică în general) cu Complexul Eden. La el se raportează toate Complexele Filierei Negative. Prin raportarea la faza agresivă a celui Traumatic el devine un element ce o poate influenţa decisiv.

2.2.1.2.3. Complexul Eden şi Religia

Sub forma Complexului Eden, cel Matern este un mod de raportare şi implicare în acesta, prin intermediul Iradierii şi a altor elemente despre care s-a tratat mai sus. Neutralizarea acestora este echivalentul fericirii. La vârsta infantilă Pulsiunile se manifestă foarte firav deoarece ele sunt germinale. De aceea nu poate fi vorba de nefericire în negocierea lor comportamentală decât dacă acestea sunt moştenite pregnant de la părinţi, într-un fel sau altul. Indiferent de situaţie se crede în mod greşit că copilăria ar fi fericită prin ea însăşi. După cum s-a arătat mai sus fericirea este complementară pentru nefericire aşa cum este Mania pentru Depresie în Tulburarea Bipolară (Maniaco-depresivă). Dincolo de capacitatea de neutralizare a fenomenului maternal care poate avea o anumită importanţă, Complexul Eden dublează în copilărie o astfel de neutralizare după cum face cu trecutul în general tocmai sub presiunea trecerii timpului şi a vieţii. Iar un element considerat negativ poate fi reconsiderat de cineva odată cu trecerea timpului prin fuziunea acestuia cu alte elemente psihice. Complexul Eden este cel care fuzionează în cel Matern dându-i acestuia aroma paseistă care îl caracterizează.

Asemenea tuturor Complexelor Filierei Negative şi cel Eden este ‘orb’. El nu ţine seama de realitate, o neagă şi o dispreţuieşte creându-şi astfel propria fantasmă. Toate Religiile majore fac acest lucru. Ele apelează la acest Complex pe care îl exploatează deseori prin intermediul Maternităţii. Creştinismul, Iudaismul şi Islamismul consideră că realitatea este doar aparenţă în timp ce adevărata realitate este una superioară, edenică pe care fiecare este capabil să o atingă dacă respectă anumite reguli. Aceste reguli sunt presupuse ca fiind ca un test pentru această lume în vederea selectării pentru cea superioară. Budismul dimpotrivă, susţine că lumea este o pedeapsă şi că fiecare om este supus unui ciclu de reîncarnări de unde el se poate retrage numai prin practicile budiste. Este clar aici că această retragere vizează tot o promisiune edenică, tocmai pentru că ea se opune traumatismului lumii.

De aceea Dumnezeu nu pedepseşte pentru că există, ci există pentru că pedepseşte. Aici este implicat şi Complexul Cain şi cel Traumatic. Iar cu cât cel Traumatic este mai puternic, mai excitat, cu atât credinţa este mai puternică. Creştinismul nu se dă înapoi în a face portretul Iadului asemenea unei privelişti de groază. Budismul şi Hinduismul fac şi ele acelaşi lucru pentru lume în general şi îi arată doar partea rea, deşertăciunea, având destule afinităţi cu existenţialismul depresiv din secolul al XX-lea. Lumea este descrisă ca un imens câmp de nefericire şi numai ruperea ciclului reîncarnărilor poate face ca această situaţie să înceteze. Deosebirea de acesta se face doar prin cadrul teoretic diferit şi acelaşi optimism specific fiecărei religii spre deosebire de pesimismul congenital ale existenţialismului depresiv.

Mai toate Religiile se prezintă dualist, ca o luptă dintre principiile binelui şi ale răului. Acestr lucru se explică prin faptul că iniţiatorii, părinţii acestor Religii, erau ei înşişi posesori de Tulburări Psihice (ca tensiune între cele două Filiere Psihice). Ei au trebuit ca din Traumatic să facă Eden iar lupta dintre aceste două Complexe a determinat mare parte din Fantasmele lor. Religia este credinţa în fericire, în Eden, ca opus oricărui fel de traumatism. Esenţa religiei este însăşi fericirea pe care o promite şi nimeni nu ar adopta-o dacă nu ar promite acest fapt. De aceea B. Pascal este dispus să-şi sacrifice viaţa lumească pe cea creştină în virtutea celebrului său pariu. Dacă oamenii acceptă penitenţele religiilor este tocmai pentru că doresc cu ardoare fericirea, adică tocmai neutralizarea edenică pe care Complexul Traumatic o determină şi fuziunea lor retroactivă. Transformarea traumaticului în eden este principiul acţiunilor umane ce se supun invariabil legii atracţiei valorice. În toate Religiile, principiul suprem, Dumnezeu fie este cel care poate răbda şi care poate conduce la pedepse inimaginabile, fie el încearcă să se lupte cu un principiu malign (care aduce tot timpul doar răul în lume) fie lumea ca atare este rea şi fuga din ea este însăşi conversiunea edenală a traumatismului. Nu este de mirare că religia creştină a reuşit să aibă între rândurile sale soldaţii romani hăţuiţi continuu de atacuri străine din partea barbarilor sau din cea a popoarelor pe care aceştia le subjugau. O Religie polisistă, războinică, unde mentalitatea era una viguroasă specifică virtuţii romane, făcea ca acest Complex Eden să se neutralizeze prin însăşi victoria pe câmpul de luptă. Permanenta hărţuire a instrumentelor acestei mentalităţi (soldaţii) a făcut din Imperiul Roman să fie sensibilă la o ‘religie de sclavi’, cum spune Nietzsche, adică o Religie a libertăţii, a milei. Acest lucru s-a datorat practicii imperiului roman de a recruta soldaţii chiar din popoarele cucerite. Aceşti cobai au resimţit lipsa acestor emoţii materne, domestice, în vâltoarea istoriei.

Dacă ar fi să se caute esenţa Religiei Complexul Traumatic va fi desemnat ca fiind ţapul ispăşitor în momentul în care subiectul nu mai poate suporta proiecţiile traumatice pe care le face asupra lumii. Aşa cum Psihopatia Traumatică se manifestă prin această suprasensibilitate la frică, prin amintirea pe care copilul o capătă de pe urma pedepsei corporale prea accentuate la fel se întâmplă şi cu Religia. Aşa cum apare în societăţile evoluate ea are rolul de a ‘cuminţi’ pe credincioşii săi, în primul rând impunându-le anumite norme sociale pe care trebuie să le respecte sau inventând alte norme civile cu autoritate ca urmare a experienţei avute de profeţii, de părinţii ei. Aceste norme sunt un fel de învăţătură pentru cei care nu au trecut prin aceste experienţe. Ele se aplică însă doar unei anumite societăţi, unui anumit tip de mentalitate şi de aceea Religia nu este unitară nici în timp nici în spaţiu. Psihopatia Traumatică este în stare să producă o Nevroză Anxioasă dacă se grefează, dacă apare pe un fond prenevrotic după cum se va vedea. Subiectul intră în virusul informatic al Nevrozei, în cercul vicios al suferinţei psihice, tocmai pentru că Complexul Traumatic reduce orizontul de neutralizare al sistemului psihic. Sistemul psihic trebuie astfel să îşi găsească altundeva alte surse de neutralizare.

Recurgerea la Complexul Matern, observată bine de Freud, este una dintre aceste căi. Însă în cazuri extreme pot intra în scenă mecanisme mult mai complicate de autoreglare energetică la nivelul conversiei energiei fiziodinamice în cea psihodinamică aşa cum apare în Depresii, după cum se va vedea. Este interesant a arăta că unele teme ale Religiei pot apărea ca Deliruri ale Depresiei Majore, cum ar fi cazul cu autoacuzarea patologică ce se asociază cu rugăciunea religioasă (în special creştină) la penitenţele anorectice ale misticilor sau la Delirul Condamnării la Viaţă Veşnică ce apare în această Depresie. Acestea se pot vedea şi în Hinduism sau Budism, în concepţia transmigrării sufletului în general. Pariul lui Pascal trebuie gândit într-o altă lumină în acest caz. Cel care pune la bătaie viaţa lui pentru a câştiga o infinitate de vieţi în Rai el nu pune la bătaie viaţa lui armonioasă ci viaţa lui nefericită năpădită de Psihopatia Traumatică (eventual ereditară) ce poate fi întâlnită la un moment dat. Dimpotrivă nimeni nu va da viaţa lui armonioasă pe una atât de zguduitoare cum este cea religioasă iar prinţul care a devenit întemeietorul Hinduismului trebuie să fi avut Obsesii dintre cele mai severe pentru ca simpla vedere a unui infirm să-i trezească o suferinţă atât de mare încât să devină el însuşi cerşetor şi să caute absolutul. De aceea tensiunea psihică este condiţia Religiei. Pe lângă învăţămintele la cumpătare şi la viaţă moderată, ca model pentru evitarea Tulburărilor Psihice, aceste învăţăminte pot foarte bine deveni frustrări pentru ceva în special. Ele însele pot provoca Tulburări Psihice prin faptul că din cumpătare se va fi ajuns la frustrare prin exagerarea abstinenţei brutale în locul hedonismului moderat pe care aceste poveţe îl invocă. Religia devine astfel terenul interpretării personale a fiecăruia, fiecare declarându-se religios dar care poate investi în Religie sentimente şi interese diferite.

Aşadar atunci când Pascal face pariul cu pricina, el nu-şi pune viaţa şi armonia sufletească la bătaie, ci tocmai această Tulburare Psihică ce îl decimează. Toată argumentarea lui este irelevantă; pentru a evita o frustrare Omul ar face tot ceea ce-i stă în putinţă. Liniştea profundă a unui om normal nu poate fi dată pe nici o Religie ci doar tradiţia îl face să respecte unele ritualuri. Faptul că oamenii beau alcool, fumează şi iau droguri, deşi ştiu că viaţa lor se va scurta astfel, arată în ce mod Omul îşi dă viaţa pentru a-şi mări satisfacţia. Aşa cum depresivul se plânge de situaţia de a fi condamnat să trăiască veşnic, la fel şi Omul îşi sacrifică viaţa pe care o are în schimbul acestor plăceri lumeşti. Temându-se de gândul morţii, el este şi mai terorizat de destinul lui sisific care înseamnă acelaşi lucru iar a trăi în acelaşi fel veşnic. Un astfel de peisaj este într-adevăr o mare nenorocire pentru el deoarece ‘fericirea eternă’ este o contradicţie în termeni. Dacă ar fi nemuritor şi ar putea lua droguri veşnic atunci fiecare ar accepta pariul dar aici este o altă imposibilitate.

2.2.1.2.4. Complexul Eden şi Arta

Specificul Artei constă în iluzia modului său de a produce neutralizare, o neutralizare prin ‘plăcerea contemplaţiei’. Este clar însă ca nu simpla odihnă produce o astfel de satisfacţie ci stimularea unor resorturi prăfuite şi ascunse ale psihicului, scoaterea lor la lumină, reutilizarea lor, reînvierea lor. Iluzia acestei plăceri rezidă în Complexul Eden fie direct prin descrierea fericirii fie indirect prin descrierea elementelor din jurul Complexului Traumatic. Capacitatea de a reda trecutul suprainvestit edenic sau de a prevedea o fericire a viitorului, sunt obiectivele primare ale Artei. Complexul Eden reprezintă pentru Artă ceea ce combustibilul este pentru motor. Fără acest Complex, Arta nu ar fi decât un amalgam de sunete, forme culori, etc. ca oricare altul. Omul este cel care dă sens Artei iar ideea metafizică că ea ar avea un sens prin sine însăşi şi că oamenii ar percepe extrasenzorial acest sens nu rezistă la simpla probă dată de faptul că un om ‘needucat’ în Artă percepe şi gustă un alt gen decât cel educat, decât omul care are o anumită experienţă în acest domeniu. Fireşte că se pot aduce un noian de contraargumente aici şi construi o dezbatere în toată regula. Însă tratarea Artei în această lucrare este una extrem de generală şi o astfel de expunere în amănunt va face obiectul unei alte lucrări. În orice caz astăzi este din ce în ce mai clar că Arta nu are valoare absolută. Contrariul poate fi eventual susţinut de artiştii înşişi fiecare susţinând implicit sau explicit că arta lui este ‘adevărul absolut’ însă la fel cum psihanaliştii ce sunt exclusivişti cu ‘interpretările’ pe care le fac şi artiştii pot face acelaşi lucru.

Spre deosebire de Religie, Arta nu dezvoltă un vast sistem teoretic cosmologico-sociologic ci îl ia ca premisă. Din el ea dezvoltă doar un anumit moment, o parte specifică în care este concentrat acest sistem în totalitatea lui. Dincolo de celelalte resorturi tehnice ale ei, care vor fi tratate mai târziu, Arta rămâne acea iluzie a farmecului edenic, ea produce satisfacţie prin însuşi formalismul ei fără să fie în realitate ceea ce iluzia ei pretinde că este dar fără ca ea însăşi să pretindă acest lucru. De aceea ea este doar un vis frumos care produce satisfacţie doar în momentul visării sau doar unui anumit resort din Psihicul Uman dar care nu poate acoperi întreaga arie a acestuia.

Trebuie făcută distincţia între conceptele de ‘pitoresc’, ‘estetic’ şi ‘artistic’. Pitorescul stă la baza celorlalte, pentru că şi Esteticul şi Artisticul se asociază şi se alimentează de la Pitoresc. Pitorescul este frumuseţea originară a naturii, investirea ei originară cu Complexul Eden adică cu acele elemente din natură ce produc prin ele însele o neutralizare psihică considerabilă. Astfel că ele rămân prototipuri pentru Complexul Eden. Aici pot fi luate în consideraţie elemente ca pădurea virgină, sălbatică, frumuseţea fecioarelor, inocenţa copiilor etc. Acestea sunt arhetipurile principale ale Complexului Eden; pădurea virgină aminteşte de fructele şi bunurile sale neexplorate de alţii în aşa fel încât cineva poate avea o satisfacţie imensă explorându-le şi întemeind acolo o comunitate care îi va recunoaşte paternitatea. Fecioara şi frumuseţea feminină ( secundară fecioarei) se datorează faptului că Instinctul Sexual îşi găseşte în această perioadă a vieţii funcţionarea optimă. Factorul cultural şi cel medical este decisiv în acest caz. În multe dintre comunităţile civilizate regulile sociale fac ca femeia tânără să îşi păstreze virginitatea până la căsătorie iar partenerii sunt predispuşi a rămâne împreună toată viaţa. Excitaţia Libidoului supus acestor reguli este foarte mare şi de aceea către el au fuzionat Complexe dintre cele mai diverse determinându-i forme psihopatologice care se poate vedea astăzi în anumite cazuri. Femeia frumoasă este obiectul societăţii reprimatoare a Libidoului. Ea determină posibilitatea de neutralizare libidinală pentru viitorul soţ a cărei excitaţie libidinală trebuie să fie foarte puternică iar tensiunea psihică de asemenea. Aşadar frumuseţea fecioarei şi pitorescul înfăţişării sale stă tocmai în această neutralizare energetică dată de neutralizarea libidinală. Iată că Frumuseţea este secundară Virginităţii, fiind o extroiecţie psihică a privitorului şi nu un atribut al fecioarei însăşi aşa cum se crede. Frumuseţea este un atribut al tinereţii, existând pe acelaşi plan cu ea. Ea este o acumulare psihică adânc ereditară legată de această experienţă existenţială iar formele Tinereţii sunt ‘înfrumuseţate’ ulterior. Copilul care intră şi el la spectrul Frumuseţii este de asemenea un arhetip edenic prin simplul fapt că neutralizează Complexul Matern, scopul Instinctului Matern şi care este la rândul lui scop pentru cel Sexual.

Acesta este Frumosul Originar, Pitorescul, unde obiectul produce prin sine însuşi neutralizarea energetică. El nu are nici o satisfacţie specială decât cea investită de privitor şi care revine din această cauză la obiectele din care el face parte. De aceea Pitorescul se află la primul nivel de fuzionare a Pulsiunii în afara obiectelor de satisfacere imediată, pe baza asocierii. Dimpotrivă Esteticul şi Artisticul reprezintă Frumosul Secundar pe care obiectele diferite de cele primar frumoase devin totuşi frumoase pentru că se asociază cu obiectele ce sunt primar frumoase. Acesta este un al doilea nivel de fuzionare, unul mai depărtat de obiectul nuclear de neutralizare a Pulsiunii. După cum am arătat ele sunt insule energetice formate ereditar. Prin ele vorbeşte glasul strămăşilor. De aceea atunci când aceste obiecte pitoreşti sunt subiecte ale Artei, rareori se întâmplă să producă efecte estetice şi confuzia sentimentelor este în acest caz foarte comună. Aşa este cu ‘sublimul’ de care vorbeşte Kant şi care este în mare parte Pitoresc, la fel este şi cu frumuseţea sexelor de care el vorbeşte. După cum se va vedea la subcapitolul ce tratează despre psihologia cognitivă, modul în care Arta semnifică nu trebuie să însemne doar ‘mură în gură’ a semnificatului. Căci oricât de important ar fi pentru instinct obiectul nuclear de neutralizare el rămâne totuşi un fapt banal. Lipsa lui poate provoca suferinţa iar suferinţa se poate prelungi însă abundenţa prezenţei lui ulterioare nu poate reface echilibrul iniţial. Pentru sufletul uman clădit de milioane de ani pe frustrări abundenţa contemporană nu este decât o încercare de a trezi un mort de inaniţie cu mâncăruri alese. De aceea subiectul pitoresc are puţine şanse să devină Artă. Nu degeaba Picasso a spus că ‘bunul gust ucide creaţia’. Din acest punct de vedere arta clasică trebuie să fie regândită dincolo de investiţiile edenice secundare (datorate vechimii) în ceea ce priveşte capacitatea lor de a stăpâni Pitorescul sau Esteticul. Diferenţa dintre Estetic şi Artistic este aceea că Artisticul cuprinde şi o investire narcisică, după cu se va vedea la Complexul Narcis, fiind întotdeauna producţie umană faţă de Estetic, care poate fi şi naturală totuşi, hazardată.

Distribuirea Complexului Eden în neutralizarea energetică produsă de Artă vizează două momente. Unul este cel traumatic, care apelează direct la Complexul Traumatic de unde acesta are o reflexie edenică secundară. Dacă Complexul Traumatic are formă reflexivă rezultatul este Arta Tragică. Pentru cealaltă formă a acestui Complex (cea agresivă) arta este una violentă, revoltătoare etc. Celălalt moment este cel direct edenic, unde fericirea este trăită direct prin arta calmă, armonioasă, curată, adică prin ceea ce s-a numit deseori artă clasică cu tot echilibrul ei. În cazul artei date în jurul Complexului Traumatic, ea este concentrată întotdeauna asupra viitorului promis de actul revoltei însuşi, de agresivitatea cuprinsă în el. Acest fapt reflectă o situaţie psihologică concretă şi anume cea a conversiunii structurii Complexului Traumatic în cel Eden. Agresivitatea, fie ea civilizată, fie sălbatică, vizează competiţia în scopul general al selecţiei naturale unde învingătorul este recompensat. Iar abstractizarea psihică a unei astfel de recompense se regăseşte în arta agresivă, de revoltă. Muzica lui Richard Wagner şi succesul ei, porneşte de la revolta lui iniţială concentrată şi în revolta antisemită, ce a prins atât de bine printre antisemiţi sau printre tinerii revoltaţi din motive diverse ca dragostea sau motivele economice. Motivele economice pot reieşi din muzica ritmată, foarte populară printre tinerii contemporani. Agresivitatea ritmurilor reprezintă arhetipuri ale puternicilor maşini unde pistoanele şi roţile lor au o astfel de mişcare ritmată, sacadată.

Aceste arhetipuri ale industriei moderne se deosebesc de ritmul mai nuanţat al muzicii clasice, din secolele trecute. Epocile clasice prezintă un scăzut nivel industrial; călătoriile se fac cu animale de tracţiune iar zgomotul motoarelor maşinilor moderne nu există. În locul lui existând zgomotul cald al roţilor şi tropăitul cailor ce se poate vedea clar în arta de sorginte clasică. Arta futuristă de la începutul secolului XX, apărută ca o revoltă puternică, face apelul la noile modele tehnologice care sunt noile subiecte ale Artei. Zgârie-norii americani, ce par prisme masive de oţel, rigide, ‘zgârietoare’, denotă agresivitatea arhitecturală. Ea este direct descendentă din baza socială care este atât de specifică celei americane datorită concurenţei economice şi ritmului de viaţă extrem de alert. Agresivitatea din dragoste reiese din poeziile romanticilor. ‘Luceafărul’ lui Eminescu are un moment în care personajul principal îşi ia lumea în cap ca urmare a dezamăgirii din dragoste. Simfonia a V-a de Beethoven reflectă pasaje de izbucniri explozive, după tensiuni controlate şi depresive ca urmare a dezamăgirii din dragoste. ‘Domnişoarele din Avignon’ de Picasso, lucrare care marchează consolidarea cubismului, reflectă de asemenea agresivitatea ambivalentă a lui faţă de feminitate în general.

Tematica scabroasă, ce produce un sentiment amestecat de greaţă şi groază, constituind aşanumitul domeniu al ‘esteticii urâtului’, ce apare în pictura lui Bosch, în opera de final a lui Goya, la Picasso sau Dali, în muzica ‘metal’ din avangarda epocii contemporane, unde vocea solistului pare aceea a unui mort putrezit. Cultura jocurilor video de astăzi a permis o reinventare a naturalismului postromantic căruia i s-a dat formă tehnologistă, modernă. Poeziile lui Baudelaire sau Bacovia, sunt toate în măsură să acţioneze într-un alt mod asupra Complexului Traumatic.

Tematica metafizică, măreaţă, monumentală, care are funcţia de a-i recunoaşte omului infinitatea, nemurirea, se referă la ceilalţi oameni după cum se va vedea mai bine la Complexul Tabu, în timp ce propria persoană se identifică cu această imensitate având ca resort agresiv deci o consecinţă edenică. Forma metafizică constă fie în paseism, prin identificarea cu gloria trecutului, fie cu măreţia universului. Maxima lui I. Kant atât de poetic spusă, ‘Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine’, relevă acest fapt. ‘Aşa grăit-a Zarathustra’ de F. Nietzsche, este un astfel de poem metafizic. Aici pot fi exemplificate ‘Coloana Infinitului’, ‘Pasărea măiastră’ sau ‘Cuminţenia pământului’ ale lui C. Brâncuşi, ca modele ale formei metafizice în Sculptură. Arta minimalist-geometrică este una metafizică deşi se recunoaşte ‘minimalistă’ prin autorii ei reprezentanţi chiar dacă ei au numit-o astfel fie din falsă modestie fie din ironie. Arta pop intră uneori în aceste metafizici implicite sau ironice la adresa mercantilului. Picturile lui de Chirico sau ‘Persistenţa memoriei’ a lui Dali, se pot înscrie şi ele aici. Muzica electronică a lui Klaus Schultze sau Jean Michel Jarre întruneşte şi ea aceste criterii. Noile tendinţe din muzica electro combină de multe ori agresivitatea ritmului cu tematica metafizică. Ca criteriu general pentru forma metafizică se poate arăta mai întâi repetiţia elementelor de compoziţie, matematizarea structurii acestora şi uneori lipsa lor de îmbinare cu sentimentul gingaş sau graţios, deşi acestea apar contracarate, negative în mare parte, ceea ce în estetica clasică se numeşte ‘sublim’.

Trecând pe domeniul direct al Complexului Eden, aici se poate observa o varietate de genuri şi stiluri în artă. Poezia descriptivă, luxuriantă ce se opreşte le foarte multe amănunte ce aminteşte de episodul maniacal din Tulburarea Bipolară, cu simptomul său central, respectiv Fuga de Idei. Acesta se manifestă prin producţie mentală masivă, subiectul turuie fără încetare romane întregi în tot atâtea clipe. O astfel de manifestare este înscrisă în forma euforică a artei de tipul Complexului Eden. Ea apare atunci când fericirea este trăită momentan transparând prin forma Artei. Se poate vedea clar în muzica folclorică de petrecere în ce măsură apare nuanţa de tip Dionysos, care se materializează prin Complexul Eden, dată fiind şi condiţia socială modestă a acestor artişti contracarată dionysiac. Cu toate astea într-o anumită doză se poate vorbi de astfel de ieşiri euforice, fireşte controlate de un simţ fin al realităţii, la Mozart sau chiar la Beethoven. Arhitectura barocă se înscrie de asemenea într-o astfel de formă, tocmai datorită excesului de forme luxuriante, cu scopul de a scoate în evidenţă bunăstarea proprietarilor. Pictura realistă ce face abuz de amănunte şi sculptura de acest gen se înscrie şi ea aici.

Poezia ritmată, nehaotică, liniştită şi armonioasă, lipsită de stringenţă, unde cuvintele sunt special alese şi aranjate încât să dea o notă de libertate calmă aşa cum apare în genul clasic relevă o naturaleţe caldă. Forma inocentă presupune o tratare naivă a temei. Poezia de tip legendă sau cea fantasmatică se înscriu în acest gen de formă artistică. Picturile lui Miró, Klee sau Dubuffet, care adoptă o manieră infantilistă, pot fi incluse aici. De asemenea ‘Sărutul’ lui Brâncuşi relevă o manieră inocentă de adoptare formală a Artei. Deşi produsele artistice pot fi identice cu acelea ale primitivilor ele se deosebesc de acelea prin faptul că sunt produse Artistice şi nu doar Estetice sau chiar Pitoreşti. Distincţia de mai sus îşi găseşte aici utilitatea.

Experienţele lui Cristo de învelire a clădirilor pot şi ele fi puse aici. În muzică, piesele de dragoste, unde Complexul Matern are un rol esenţial, se pot observa câteva particularităţi al formei:

Fireşte că aceste forme nu sunt standard şi fiecare Operă de Artă îşi are propriul său destin către Complexul Eden, care face jumătate din plăcerea estetică, alături de cel Narcis şi Cain ce se întrunesc în cealaltă jumătate după cum se va vedea. De asemenea trebuie înţeles că acest Complex Eden nu se referă la tema Operei de Artă, la subiectul ei ci la forma ei, adică la modul de tratare a acestui subiect. Este posibil ca între formă şi temă să existe o discordanţă profundă dar asta nu schimbă cu nimic percepţia estetică produsă publicului, percepţie care este una subliminală. De asemenea trebuie avut în vedere faptul că într-o Operă de Artă pot fuziona mai multe astfel de forme generale.*

Nota: *. Simfonia a V-a de Beethoven este un caz cu totul special. Norocul este că s-a consemnat că atunci când a scris această simfonie şi că se poate spune împrejurările în care a scris-o. Beethoven suferea o mare dezamăgire în dragoste, ceea ce se observă în piesă. El a pornit de le un fapt banal şi care apare drept centru de greutate în întreaga piesă şi anume ciocănitul în uşă al unui cunoscut venit probabil să-l consoleze. Beethoven trebuie să fi simţit lucrul acesta ca pe o umilinţă iar tensiunea sa psihică trebuie să fi fost destul de mare, cu atât mai mult cu cât acest cunoscut insista, ceea ce probabil că îl scotea pe muzician din răbdări. Simfonia a V-a este un amalgam de disperare deznădăjduită şi compensare orgolioasă în genialitate. Aici urmează imediat decăderea în gândurile morbide ale plânsului dependent şi ale gestului neajutorat după o perioadă de adaptare a formei metafizice, ceea ce coincide cu o reacţie stoică la ciocănitul în uşă şi compensarea în Orgoliu pentru ca apoi să ia din nou o atitudine metafizică, detaşată, de renunţare specific romantică faţă de nimicnicia lumii. Această trecere dramatică de la disperare la răbufnire explozivă şi apoi la detaşare dispreţuitoare şi-a găsit în Simfonia a V-a o rezolvare de referinţă.

2.2.1.2.5. Complexul Eden şi Filosofia

Gândirea metafizică are în comun cu cea ştiinţifică dexteritatea conceptuală extrem de dezvoltată. Din punctul acesta de vedere inclusiv termenul ‘metafizică’ sugerează legătura cu Ştiinţa, cu fizica. De altfel metafizica a fost şi va rămâne încă influenţată de metodele şi rezultatele Ştiinţei, de consecinţele şi învăţămintele care se leagă de nivelul ei de dezvoltare. Uneori metafizica a înlocuit Ştiinţa în afara momentului când aceasta încă nu se născuse (cum este cazul cu cea antică) respectiv când situaţia psihică a subiectului a cerut-o Sunt cunoscute puseele filosofice ale lui A. Einstein. Alteori metafizicienii au fost şi oameni de ştiinţă sau ştiinţa propriuzisă purta numele de filosofie după cum arată una dintre lucrările de referinţă ale lui Newton. De aceea deosebirile metodologice între ştiinţă şi filosofie sunt minime. Doar cele psihologice sunt aici relevante iar faptul că unii ajung filosofi şi alţii oameni de ştiinţă, în cazul în care nu sunt şi una şi alta, se datorează unor astfel de factori psihici specifici.

Metafizica are ca interes probleme ca nemurirea sufletului, existenţa lui Dumnezeu (ceea ce o face legată de Religie), unitatea lumii şi tot ceea ce conţine sub sine o generalitate atât de mare încât nu poate fi cuprinsă sub experiment. Toate problemele metafizicii însă converg către nemurirea sufletului. Această problemă concentrează în jurul ei pe celelalte. Existenţa lui Dumnezeu este prin sine însăşi suficientă pentru a legitima certitudinea nemuririi sufletului şi de aceea concentrarea asupra ei capătă întâietate. Alteori simpla unitate a lumii le implică pe celelalte două deşi nu în mod direct. În orice caz, chiar dacă din punct de vedere conceptual nemurirea sufletului nu este implicată (sau nu este un concept central) în orice sistem metafizic, ea este imboldul psihologic principal al acestuia.

Aceasta este localizarea psihologică a gândirii metafizice. Ea reclamă în mod indispensabil relaţia cu Religia. Prin Complexul Eden se manifestă cele două principii fundamentale ale Vieţii, conservarea şi înnoirea, deoarece acesta este omolog celui Traumatic. În aceste două Complexe aceste principii îşi găsesc realizarea. De la Complexul Eden către celelalte Complexe de asociere pe Filiera Negativă se poate observa nevoia Omului, a individului de a se proteja de legile lumii care îl prezintă ca trecător. Moartea înseamnă pentru individ pierderea întregii sale autonomii, de aceea orice se raportează fie pozitiv fie negativ la această problemă se raportează implicit şi la nemurirea sufletului. Caracterul traumatic al meditaţiei asupra morţii conduce la o compensare filosofică, edenică a sa.

După cum s-a spus mai sus esenţa Religiei, ca manifestare a sufletului omenesc, este chiar esenţa sufletului, adică prima grupă de Complexe, rădăcina Trunchiului Psihic. Orice convertire sau trecere pe tărâmul Religiei a unui subiect se face fie prin existenţa sciziunii între Filierele Trunchiului Psihic, fie prin presiunea morţii, fie prin existenţa unui traumatism direct, ceea ce este cam tot acelaşi lucru. Toate acestea conduc la supraexcitarea Complexului Traumatic. Religiile au comun, cu câteva excepţii minore, faptul că sunt dualiste, că împart lumea în două mari registre, cel pământesc şi cel divin sau spiritual. Pornind de la această opoziţie dualistă între Spirit şi Materie s-a încercat reunificarea lor, demersul religios devenind treptat unul filosofic chiar dacă istoria filosofiei se grefează totuşi pe un interes ştiinţific originar declarat. Astfel că dualismul se mută de pe planul ontologic în cel axiologic, devenind opoziţia între bine şi rău, acolo unde nu există un dualism ontologic explicit. Filosofia încearcă să explice raţionalizat demersul Religiei aşa cum teoria transmigraţiei sufletului a lui Platon preia acest element din Hinduism. Ea încearcă să rezolve contradicţii, să caute principii devenind astfel un complicat sistem de gândire. Ea nu se mulţumeşte cu rezolvarea pe care Religia o aduce. Cu toate acestea, demersul filosofic poate reveni Religiei, aşa cum s-a întâmplat cu filosofiile lui Platon şi Aristotel sau cu critica raţiunii, care a fost preluată de la Kant ca reper general acceptat în cercurile autorităţii religioase, până la Kant astfel de poziţii fiind sporadice. Filosofia însă s-a putut încet-încet îndepărta de Religie devenind independentă datorită apariţiei unor probleme specifice demersului său. Iniţial filosoful era cel care caută principii asupra lumii iar apoi cel ce folosea un anumit sistem de gândire. În zilele noastre filosoful nu mai este neapărat cel care încearcă să demonstreze nemurirea sufletului sau universalitatea lumii ci cel care caută esenţa lucrurilor cu instrumente şi metode intelectuale, bazate în special pe logică şi cu mai puţină înclinaţie spre experiment ceea ce este deja domeniul ştiinţei. Ea este nemulţumită de explicaţiile religiei chiar dacă, la rândul ei, a luat pe acestea tot din demersul filosofic. Însă trăirea ei este una eminamente religioasă pentru faptul că metoda raţională folosită pe larg de filosofie s-a asociat totuşi cu concluziile religioase.

Aşadar cel mai crud ateu filosof este un religios, după cum comportamentul moral al nevroticului îi dă acestuia şi o satisfacţie negativistă faţă de obiectul de neutralizare inhibat specific. Până şi blestemele lui Sartre sau Nietzsche la adresa lui Dumnezeu nu sunt altceva decât răutăţi ale unor copii ce sunt nemulţumiţi de faptul că părinţii le-au refuzat ceva. Aşa cum copilul prezintă faţă de părinte clivajul specific şi că orice sentiment de ură faţă de acesta este dublat de unul tandru, la fel pentru aceşti autori Dumnezeu va rămâne în continuare atotputernic, ei îl cântă mereu, după cum M. Eliade a spus. Nu este necesar ca filosoful să fie împotriva lui Dumnezeu, este suficient să aibă gustul pentru aprofundare, pentru căutare, pentru despărţire a firului în patru. Actul său de a gândi îl leagă invariabil de filosofie şi de religie totodată, tocmai pe baza moştenirii psihice a Omului. Din cele spuse până aici este clar că filosoful este un fel de om al nimănui, el nu poate suporta cruzimea Ştiinţei dar nici abandonul, retragerea depresivă în sine a Religiei, fiind puţin din amândouă dar neputându-se decide spre una dintre ele. Experienţe de viaţă speciale îl pot conduce către Ştiinţă odată cu schimbări relevante în suprastructura sa psihică. Maturizarea, stilul de viaţă frustrant poate conduce la transferuri formaţiei filosofice sau ştiinţifice către Religie. Cazul lui Einstein sau a altor autori care au avut experienţe traumatice sau cazul cu filosofii Atenei ocupată de Roma, convertiţi la Creştinism sunt relevante.

 

 

2.2.1.2.6. Complexul Eden şi economia

Interesul pragmatic poate deveni şi el unul de neutralizare a Complexului Eden, respectiv atunci când subiectul caută cu orbire un profit pentru care nu este necesar din punct de vedere social să fie implicate aceste forţe. Atunci când interesul economic este o banală luptă socială pentru existenţă, unde activităţile economice sunt efectuate pur şi simplu din nevoie nu se poate vorbi de implicarea vreunui Complex. Căci acest comportament este dictat de interesul de supravieţuire al Instinctelor. Alta este situaţia profitului imens. Se acumulează astfel un capital ce poate fi reinvestit la infinit, care poate conduce la evoluţia fondului social, la evoluţia economică, la bunăstarea generalizată, însă principial omul de afaceri nu are acest interes ci doar pe cel de astfel de profit personal, de evidenţiere personală. Despre acesta se poate spune că este guvernat de un Complex. Se poate observa că idealurile unei persoane care este implicată direct în economie, făcând carieră în acest domeniu sunt în acord cu Complexul Eden. Psihologia afectivităţii economice presupune o manevrare a bunurilor economice în aşa fel încât operaţiunea aceasta să aducă profit. Ea presupune angajarea în anumite investiţii, la un oarecare procentaj de risc. Or acest risc presupune prizonieratul subiectului care riscă între traumatismul eşecului şi caracterul edenic al succesului. Un astfel de suspans, dublat de predispoziţia ereditară pentru acumulare de bunuri, pentru întemeierea familiei, lasă să transpară Complexul Eden iar această predispoziţie se va materializa prin intermediul Complexului Polis, Complex care face parte din următoarea grupă de Complexe.

Dacă se presupune o situaţie cu localizare într-un anumit moment genealogic, unde, pe filiera arborelui genealogic, se poate găsi o situaţie de sărăcie extremă, unde subiectului îi este o povară viaţa, unde efortul pentru a o duce de azi pe mâine este foarte mare, un astfel de Psihic se poate fixa asupra interesului de a căpăta o oarecare bunăstare. Atunci acest conţinut psihic va fi investit exact cu un înalt potenţial energetic, la fel ca în cazul Complexului Matern. Subiectul poate să creadă că profitul economic este singura lui fericire la fel cum un Casanova crede că următoarea femeie posedată îi poate spori această fericire. Tocmai de aceea profitul economic de anumit tip poate intra sub incidenţa Complexului Eden.

 

 

 

2.2.1.2.7. Complexul Eden şi Ştiinţa

Modelul gândirii ştiinţifice este cel pragmatic. Ştiinţa, atâta timp cât se face din pasiune şi nu din hazard, se raportează la o constituţie psihică de tip pragmatic unde metodologia, cadrul de reguli pe care ea le respectă sunt la fel ca în cazul celei pragmatice. Fireşte că aici poate mai mult ca în oricare altă aplicaţie a Complexului Eden exteriorul determină în mod decisiv rezultatul final al demersului ştiinţific însă tocmai pasiunea descoperirii, dezvirginarea domeniului denotă interesul edenic al cercetătorului. El se vede pus în situaţia de a păşi primul pe un anumit domeniu de cercetare. Legătura cu acest Complex vine din credinţa în nemurire pe care valoarea ştiinţifică i-o dă unui astfel de autor prin celebritatea de care el se poate eventual bucura. Dexteritatea mnezică a omului de ştiinţă care se prezintă ca o bibliotecă ambulantă, denotă o mare excitaţie a Complexului Traumatic căci el este în stare în mod specific să lărgească orizontul Memoriei iar Psihopatia Traumatică şi Nevroza Anxioasă cu capacităţile lor de a reda mnezic în cele mai mici detalii stimulul fobic, arată în ce fel o astfel de excitaţie poate conduce la acest rezultat. Este evident că retragerea omului de ştiinţă în lumea lui, în laboratorul sau în domeniul lui, este pe de o parte rezultatul formei reflexive a Complexului Traumatic iar pe de alta conversiunea lui edenică. Deoarece, prin cercetările, prin descoperirile sale savantul poate dărâma o tradiţie, poate să devină superior ei deci o poate agresa într-un fel sau altul fie prin continuitate ceea ce înseamnă superioritatea lui faţă de ea, fie prin dărâmare totală fie parţială a paradigmei tradiţionale.

 

Notă: Fireşte că Complexul Eden nu poate explica el singur aceste cinci manifestări ale sale, căci aici intervin şi alţi factori. Aceştia pot fi alte Complexe, cum sunt cele din grupa a doua sau a treia sau capacitatea şi exersarea ereditară a aparatului conceptual şi la susţinerea fiziologică a lui. Totuşi Complexul Eden există aici ca o unitate de măsură pentru acestea iar dacă un Pascal poate trece cu uşurinţă de la preocupările filosofice la cele ştiinţifice şi apoi la cele religioase asta denotă că toate aceste manifestări ale Spiritului au anumite puncte comune chiar dacă par a nu avea.

 

3. PSIHOPATOLOGIA PSIHOLOGIEI AISALE

3.1. DINAMICA TULBURĂRILOR PSIHICE

3.2. TERAPIA TULBURĂRILOR PSIHICE

www.000webhost.com