puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

2.2.1.5. Complexul Tabu

Complexul Tabu este omologul celui Narcis şi se referă la proiecţia tuturor sentimentelor egocentrice în elemente exterioare, dând astfel naştere unui sentiment foarte ciudat. El îşi are originea în societatea primitivă, de unde şi denumirea lui şi continuă să se dezvolte până în epoca modernă. Sentimentul pe care el îl provoacă este o interdicţie asupra obiectului ce suferă proiecţia tabu. Orice încălcare a interdicţiei este socotită delict, însă pedeapsa nu este una civilă, ci mai degrabă una religioasă, legată de răzbunarea spiritelor, ceea ce pentru primitiv este mult mai grav. În societatea modernă tabuul se proiectează în special asupra unei persoane şi mai rar asupra unui obiect sau animal. Acest element îndeplineşte în mod real una dintre dorinţele reale ale persoanei care proiectează tabuul. Prin intermediul acestei dorinţe ce pare imposibil de satisfăcut se asociază întregul spectru al dorinţelor imposibile în general, care se ascund în corpul Filierei Negative. Astfel că în modernitate sentimentul ce decurge din acesta variază de la veneraţie la excitaţie libidinală. Aici se va urmări mai întâi definirea generală a acestui Complex aşa cum apare el în societăţile dezvoltate apoi se va preciza originea primitivă a tabuului relativ la gândirea magicistă şi la implicaţiile acesteia în fenomenul totemismului, pentru ca în final să se analizeze rolul fenomenului tabuului în societăţile dezvoltate cu consecinţele sale culturale, religioase, artistice şi morale, relativ la stigmatul adus Sexualităţii.

2.2.1.5.1. Structura generală

Ambele grupe de Complexe prezentate anterior aparţin şi animalelor şi Omului dar celelalte trei grupe sunt specifice numai Omului. Începând cu acest Complex Tabu istoria arhivată în sufletul omului marchează trecerea de la stadiul de animalitate la cel de Om. Deci este firesc ca tensiunea aceasta nouă să se propage şi asupra celorlalte grupe, după cum deja aroma tabu s-a simţit suficient de clar până acum şi la celelalte Complexe în special la cele din grupa precedentă. Dramatismul acestui Complex este dramatismul Omului în general iar celelalte, care vor fi analizate pe parcurs sunt decisiv influenţate de el. Faţă de Animal Omul are capacitate intelectuală superioară însă reflectarea lumii în aceste capacităţi este încă precară el rămânând în bună parte tributar unei gândiri animalice. Omul nu are un statut socio-economic complex în stadiul de Complex Tabu adică fără celelalte două prime grupe, ceea ce corespunde fazei sale rudimentare de unde este de fapt luat şi numele său. de fapt Complexul Tabu nici nu ar putea apărea dacă aceste două grupe nu există. Cunoştinţele lui despre mediu sunt limitate iar el se confundă încă cu el, fiind guvernat de Instincte. Modelarea acestor Instincte este una ce ţine nu de evoluţia lui firească, ci de simpla inhibiţie care, accentuată, poate deveni Refulare dar care nu atinge acest stadiu. Atât ştie Omul în acest stadiu, anume doar să îşi înfrâneze Instinctul, să-l inhibe şi în felul acesta să trăiască iluzia unei superiorităţi divine. Ştiinţa lui îi demonstrează pe zi ce trece faptul că este o particulă infimă în univers, însă el se încăpăţânează şi se crede semizeu, devenind tabu. Cunoştinţele sale rudimentare fug ele însele de ambivalenţa cutremurătoare în ceea ce priveşte destinul său. După cum se va vedea mai jos, refugiul constă în întemeierea culturii şi civilizaţiei, himere absolute ale Omului aflat la începutul drumului său. Aceste himere sunt ale unei fiinţe care se uită doar la trecutul său la cei slabi şi la animale fără să fie în stare nici măcar să îşi analizeze propria existenţă enorma distanţă care îl poate despărţi de o eventuală limită externă a evoluţiei dacă se poate vorbi de aşa ceva. Căci fenomenul Tabu este contracararea unui om care se consideră involuntar ca fiind de fapt Animal. Atât de slabă este certitudinea superiorităţii sale încât pare asemenea unui coşmar al unui fost prizonier obsedat de gândul că ar putea ajunge din nou în prizonierat. Paradoxul şi definiţia fenomenului tabu este aceea că este exact invers decât doreşte să fie. Căci între nucleul Complexului Tabu şi haloul tabu este o discrepanţă ce determină Nevroza în cazuri extreme iar următoarele secţiuni vor detalia acest lucru.

Trunchiul Psihic este elaborat genealogic/filogenetic şi baza lui care constituie prima grupă de Complexe respectiv Complexul Eden şi cel Traumatic datează de miliarde de ani. Însă el se reeditează ontogenetic în toată structura lui. Este suficient un traumatism şi Complexul Traumatic devine excitat. Cu toate acestea structura Trunchiului Psihic, aşa cum apare ea în cele cinci grupe de Complexe, a fost elaborată în etape. Mai întâi, prima grupă, Traumatic-Eden, aparţine în special Vieţii Animale capabile de apărare. Apoi, cea de-a doua grupă, Polis-Cain, este specifică animalelor sociabile dar nu în sensul departamentalităţii, aşa cum există la albine ci sociabile în sensul societăţii umane, ierarhizate ca în cazul lupilor, leilor, maimuţelor, etc. Specificitatea Omului începe cu cea dea treia grupă de Complexe, Tabu-Narcis, atât de vechi ca Umanitatea însăşi căci ea reflectă însăşi societatea umană.

Complexul Tabu poate fi definit la origine ca fiind scutul protector pe care straturile sociale îl improvizează în elaborarea şi menţinerea ordinii sociale. În societatea primitivă ierarhia socială îi este totuşi principiu şi se face în funcţie de forţa războinică chiar dacă nu este la fel de flagrantă ca aceea din cea modernă. Cel ce avea arme mai eficace şi mai puternice dovedindu-se mai abil în luptă decât eventualii rivali, devenea automat tabu. Sunt cunoscute cazurile în care triburile sălbatice doreau să aibă regi civilizaţi, care erau de obicei europeni ce veneau să îi viziteze şi care îi seduceau cu armele şi cunoştinţele lor. Aşa cum îl prezintă antropologia, sentimentul tabu este o formă avansată a acestui germene. Acesta se mai poate întâlni şi astăzi la unele triburi sălbatice.

Aşa cum a intrat în literatură, în limbă termenul ‘tabu’ înseamnă un sentiment pe care primitivul îl are faţă de ceea ce este interzis prin tradiţie sau pentru autorităţile sociale remarcabile, cum sunt preoţii. Despre acesta se va trata puţin mai târziu, deocamdată este important de precizat originea sa. Pe baza sentimentului de frustrare pe care primitivul îl simte faţă de elementele, obiectele şi structurile sociale interzise termenul în cauză a intrat în limbajul curent cu sensul de ceva ce este interzis de legile nescrise, despre care nu se poate vorbi. Însă aici se observă o lipsă generală de înţelegere a profunzimii sufletului uman, a rolului pe care interzicerea tabuistă o avea în societatea primitivă. Nici măcar Freud nu a recunoscut valoarea şi structura acestei instituţii sociale care este fenomenul tabu, cu privire la ordinea socială.

Toate valorile spirituale ale Omenirii sunt investite cu Complexul Tabu. Al treilea Complex pe scara Filierei Pozitive, influenţat de cel Traumatic, implică o anumită ermetizare a acestei ordini. Spargerea tabuului înseamnă spargerea cadrelor sociale, libertatea hoardei originare despre care vorbeşte Freud în ‘Totem şi tabu’, haosul. Prin urmare cel care violează tabuul este considerat ca violator al ordinii sociale, fiind pasibil de cea mai cruntă pedeapsă pentru fapta sa care promovează răsturnarea organizării sociale. Frica primitivului de tabu nu este decât frica de pedeapsă pe care o poate primi fie direct de la ordinea socială fie indirect de la mediul ostil.

Invenţia armelor eficiente este principiul fundamental al Complexului Tabu. Când primitivul inventează o astfel de armă (ca arcul de exemplu), armă care va supravieţui multe mii de ani după aceea, el nu o explică de la început semenilor ci o tabuizează, o ambiguizează, o ascunde privirii şi cunoaşterii lor pentru a se folosi doar el singur de ea şi de a câştiga superioritatea cu ecouri sexuale asupra semenilor. Obiectele noi pe care masculii primatelor le aduc pe post de arme în faţa rivalilor la şefia hoardei îi transformă automat în lideri. Însă dacă acest obiect reuşeşte să fie şi o armă redutabilă tabuizarea lui este iminentă. Principial, potenţialii rivali îl vor venera pe cel care a reuşit să ucidă un atacator sau un vânat stând în copac, de exemplu şi aruncând o ploaie de săgeţi către victimă. În acest caz ei vor să ştie ce s-a întâmplat, cum a fost posibil. Însă acest lucru, un simplu băţ încovoiat care este în stare să arunce o săgeată, este ascuns de cel care doreşte să-şi consolideze poziţia, căci aceasta ar fi anulată dacă şi ceilalţi ar afla secretul. Acest secret, odată înţeles, devine banal, se detabuizează iar semenii îl iau ulterior ca pe un lucru mercantil. De aceea este în folosul său să facă din invenţia sa ceva vecin cu fulgerul care ucide pe loc sau ca soarele dătător de viaţă.

Chiar dacă la nivelul societăţii primitive Complexul Cain nu este atât de flagrant iar comunicarea este mult mai fluidă, totuşi acest principiu va fi intrat în vigoare mai devreme sau mai târziu. În felul acesta invenţia ascunsă va fi devenit tabu la fel ca şi inventatorul ei. Societatea dezvoltată poartă povara acestui Complex Tabu; între timp invenţia cu pricina a devenit banală, numeroşii copii pe care inventatorul îi va fi avut trebuie să o fi moştenit, servindu-se de ea timp de secole. Ei trebuie să se fi înmulţit la rândul lor, să fi prosperat mai mult decât ceilalţi, care poate că ar mai fi crezut mult timp de atunci în minunea respectivei invenţii. Sau, poate că aceştia ar fi atacat un alt trib pe baza superiorităţii lor armate ceea ce le va fi consolidat poziţia de exploatatori. Acesta este sfârşitul societăţii primitive timpurii cu clasificarea ei specifică. În societate au apărut astfel două clase, respectiv cei care trebuie să fi beneficiat de teribila invenţie şi cei care au pierdut sau care nu au beneficiat deloc de pe urma ei. Superioritatea celor dintâi este clară. Ei trebuie să-şi fi făcut proprietăţi independente, particulare, care trebuie să fi fost foarte greu găsite în societatea anterioară, dominată de principiile Complexului Polis unde indivizii sunt diferenţiaţi minor şi unde ajutorul reciproc în caz de pericol sau de vânătoare, este hotărâtor. Societatea primitivă umană trebuie să se fi dezvoltat suficient de mult la vânătoare încât succesul trebuie să fi fost imposibil fără arme specializate. Dar acestea sunt în stare în acelaşi timp să epuizeze vânatul sau animalele vânate se vor fi adaptat şi ele la noile condiţii. Se poate spune că pentru ca vânatul să fi fost suficient doar unii puteau să se bucure de aceste privilegii sau că două societăţi s-au dezvoltat în paralel chiar dacă o astfel de situaţie poate să apară chiar în cadrul unui clan sau în clanuri diferite presupunând că până la urmă toţi semenii vor fi aflat secretul invenţiei cu pricina. În orice caz Complexul Tabu se manifestă ca ameninţarea exploatatorilor asupra exploataţilor şi chiar dacă este mai greu de găsit aceste structuri în societatea primitivă, totuşi germenele său există. El este originea claselor sociale şi el produce ruptura teribilă faţă de Complexul Polis de pe Filiera Pozitivă. Retroacţiunea celor două Complexe vecine determină ambivalenţa, clivajul subiectului faţă de societate care se poate vedea foarte bine sub lupa Tulburării Psihice.

Opus banalului, obiectul tabu trebuie să fie unul superior, strălucitor, unic şi inegalabil. Primitivii considerau tabu un animal ce nu se făcea accesibil cunoaşterii lor, datorită agerimii sau teribilităţii sale în general. Acest obstacol al penetrabilităţii Cunoaşterii Umane este de fapt voalul impenetrabilităţii sociale către clasa superioară învăluită în misterul tabu. El se opune maselor pe care chiar şi individul de rând din care face parte le dispreţuieşte în virtutea încastrării educaţionale a acestuia, ca obiect ‘ce nu se găseşte pe toate drumurile’. Aurul a devenit doar din acest punct de vedere un obiect nobil. Vulturul cel inaccesibil şi leul cel puternic, au devenit simboluri ale autorităţii tocmai datorită capacităţii lor de a nu fi la îndemâna oricui. De aceea copiile operelor de artă sunt dispreţuite în raport cu originalul, respectiv pentru că atentează la unicitatea acestuia.

Freud a intuit destul de bine structura Complexului Tabu în conceptul său de ‘ideal al eului’, în timp ce omologul său, cel Narcis, este intuit în conceptul de ‘eu ideal’, pe care dealtfel îl şi situează drept nucleu al noţiunii sale mai largi de ‘narcisism’. Fireşte că simetria acestor concepte a fost foarte bine observată de Freud, ceea ce arată cât de mult s-a apropiat el de o viziune retroactivă asupra structurării Psihicului. El recunoaşte foarte clar reacţia cauzală dintre aceste două elemente pe care le numeşte ‘instanţe’, prin faptul că vede că din ultimul derivă primul. Această derivare este una ontogenetică, copilul fiind mai întâi narcisist şi apoi sobru, când va creşte. Însă sub raportul genealogic profund, între ele se dovedeşte a fi o relaţie retroactivă asemenea celor două Filiere ale Trunchiului Psihic. Freud recunoaşte în Hipnoză, fanatism sau în dragostea tumultoasă, ca fiind opera acestui ‘ideal al eului’ iar , în aceste manifestări ale sufletului, Complexul Tabu joacă un rol esenţial.

Din nefericire, el nu a observat latura sociologică a acestui concept, drept pentru care claritatea lui suferă profund. Drept urmare Lacan vedea altfel conceptele acestea dar le-a făcut mult mai ambigue decât erau la Freud, odată cu introducerea noţiunilor de ‘agalma’ şi ‘celălalt’, fără însă a sesiza legătura dinte ele. Noţiunea de ‘agalma’ cu care el operează în special analiza dragostei furtunoase, în mod special pasiunea lui Alcibiade pentru Socrate este însă foarte precisă. Etimologic, termenul provine din limba greacă şi înseamnă ‘împodobire’, ‘strălucire’ fiind un simbol al puterii pământeşti în care se proiectează puterea divină, ca o materializare a acesteia. Este evidentă identitatea cu cea a Complexului Tabu, mai ales după ce se vor analiza toate valenţele sale. Nici Lacan şi nici Freud nu au făcut legătura dintre acest fenomen, pe de-o parte cu perechea de concepte de mai sus, în ceea ce îl priveşte pe primul şi cu Complexul Oedip, în ceea ce îl priveşte pe celălalt. Termenul lui Lacan poate fi păstrat ca sinonim cu cel de tabu, deşi cel prezentat aici prezintă etimologic originea acestui Complex precum şi devenirea lui, dezvoltarea lui până în epoca contemporană.

Cu toate astea conceptul de ‘agalma’ nu este suficient înţeles în ceea ce privesc implicaţiile sale psihologice. Pentru astfel de implicaţii, Lacan lansează ciudatul şi obscurul concept de ‘celălalt’. Extensiunea pe care Lacan o dă acestuia este una copleşitoare. ‘Celălalt’ are mai întâi o dimensiune socială, fiind înţeles ca semen, ca replică a ceva dat. Or acolo unde există semen există şi Complexul Polis iar el îl înţelege pe acesta prin prisma acestuia, în terminologia prezentată aici. De aceea parcă acest concept lacanian se apropie mai mult de acesta mai degrabă, decât de cel ‘tabu’ iar dimensiunea stratificării sociale, a însemnării teritoriului, care sunt elemente importante în structura unui astfel de Complex, îi scapă lui Lacan. Apoi mai există şi o replică la nivelul acestui concept, respectiv forma literei cu care se scrie este în stare să diferenţieze două fenomene diferite, dacă este cu majusculă ‘celălalt’ înseamnă altceva decât în cazul în care este nu este scris cu literă mică. Prototipul conceptului lacanian de ‘celălalt’, este totuşi Complexul Oedip aşa cum se poate el observa în dragostea furtunoasă, unde celălalt devine ‘celălalt’, adică însuşi sentimentul tabu. Proiecţia lui în ‘tată’ devine astfel simbol al autorităţii sociale, punctul de inserţie al spiralei familiale care se desfăşoară în jurul copilului, cu tatăl la capătul extrem după modelul general al structurării topice a societăţii. Fireşte că încercarea sa de a explica ‘agalma’ şi ‘celălalt’ fără a face legătură clară cu acest Complex şi fără legătură explicită între propriile sale noţiuni, face ca el să se lanseze într-un demers filosofic, mai degrabă, decât unul ştiinţific.

O altă caracteristică a acestui Complex Tabu este lipsa de sentiment sub care el se prezintă, pretenţia ‘de a nu avea complexe’, lipsa de expresie şi de căldură umană, lipsa de pasiune. Falsitatea unei astfel de mentalităţi, impunerea unui anumit stil de viaţă morală a fost aspru criticată de către Nietzsche care a botezat-o ca ‘metafizică de călău’, adică un comportament ce se opune cerinţelor vitale. Însă interesul unei astfel de mentalităţi nu vizează un presupus caracter diabolic al speciei umane ci un scop clar: exploatarea economică în scopul profitului. Mentalitatea tabu este structurată în mod special încât să nu permită satisfacţia omului de rând, să îl condamne pentru satisfacţie în general şi să îl recunoască vinovat. Pentru că individul poate emite pretenţii mai puţine dacă are o Valoare de Neutralizare scăzută. Aşadar el poate fi mai prost recompensat şi deci, mai uşor şi mai profitabil de exploatat, după legea economică a neutralizării. Adică, dacă cererea de recompensă este foarte mare individul va accepta orice ofertă indiferent de cât de neînsemnată ar fi ea. Situaţia este identică cu cea a dependenţei de droguri, unde neutralizarea energetică produsă de substanţa în cauză este atât de mare încât Valoarea de Excitaţie a aparatului psihic produce o cerere foarte mare. Aşa cum furnizorul de droguri face din consumator un sclav al lui, la fel şi mentalitatea tabu face din cel pe care îl educă un sclav al ei. Ea condamnă Instinctul, satisfacţia carnală, Foamea şi Libidoul pentru ca excitaţia rezultată din inhibiţia în cauză să fie neutralizată artificial prin intermediul muncii sau politicii, adică prin capcana dragostei Complexului Matern fuzionată în conducător.

În aceste sentimente (profunde) statul îşi implementează propriile valori ce au ca scop exploatarea şi pe care cei ce le consumă le înghit odată cu satisfacţia maternă. Iată că intuiţia lui Nietzsche cu privire la metafizica de călău are un substrat mult mai profund, unde maşinăria exploatării sociale se aplică fiecărui individ. Interzicerea unor satisfacţii naturale, stigmatizarea lor a avut un revers incalculabil pentru Umanitate, începând de la suferinţa personală a nevroticului, până la marile războaie ale secolului al XX-lea care tocmai s-a încheiat. Interzicerea este de fapt în limbajul cotidian însuşi sensul termenului ‘tabu’, înţeles superficial tocmai datorită mentalităţii tabu, care supravieţuieşte şi astăzi. Himera tabu este cea care ameţeşte sufletul omenesc şi îl face să rătăcească în lume. Dacă individul nu va avea neutralizări narcisice, ceea ce pentru omul de rând acest lucru este destul de probabil, atunci, după cum se va vedea, el va deveni fie Complexul Adam, cel al insatisfacţiei familiale, fie Sisif în mod direct, căci şi celălalt caz tot acest punct vizează individul fiind prins în capcana exploatării. În primul caz el va fi indirect pus în această capcană a educaţiei sălbatice genealogice prin intermediul Complexului Adam, care apare ca urmare a deplasării celui Narcis către cel Don Juan. De data aceasta, sedus de himera dragostei, Complexul Don Juan implică omologul său, adică cel Adam, unde individul se trezeşte lipsit de mijloace materiale într-o familie care a apărut fără ca el să îşi dea seama şi pentru care el va trebui să îşi asume responsabilitatea. Or Complexul Matern aplicat direct, din necesitatea creşterii şi educării copiilor, îl aruncă direct în capcana exploatării sălbatice operate de sistemul social. Despre aceste lucruri se va trata detaliat după ce se va face o analiză a genezei acestui Complex. Complexul Sisif oferă în schimb o neutralizare exclusiv artificială prin autoreglare energetică, respectiv prin epuizarea energiei fiziodinamice. În felul acesta se anulează conversiunea ei în cea psihodinamică iar Psihicul îşi găseşte o pace momentană iar acest mecanism este motorul Depresiei.

 

2.2.1.5.2. Magicismul

Actul magic al Religiilor, ritualurile lor şi toate actele religioase, sunt guvernate esenţialmente de un principiu socio-economic. El trebuie să facă posibilă o dorinţă, anume că ele trebuie să reglementeze anumite lucruri şi anumite fapte ce nu se pot regla de la sine prin reguli clare ce ar reieşi din însuşi statutul natural de dezvoltare a lucrurilor sau din regulile comun acceptate de indivizi. De exemplu ritualul botezului din Creştinism presupune creştinarea respectivului individ adică intrarea lui sub tutela Bisericii Creştine. Aici credinciosul îşi spovedeşte ‘păcatele’ ce pot fi iertate de puterea supremă a lui Dumnezeu, prin rugăciunile preotului. Acestea sunt acte esenţialmente magice. Morala Creştină, ca ansamblu de norme şi acte considerate dezirabile, în opoziţie cu cele indezirabile, este dată de reguli stabilite sau acceptate de comun acord de credincioşi. Regulile care reglementează comportamentul sexual, de exemplu, vizează principiul protectiv tabu al familiei şi chiar al clasei sociale de care aparţine. După acestea, soţii şi bunurile economice ale familiei şi clasei în cauză nu se înstrăinează altor clase şi altor indivizi exteriori familiei în scop sexual sau alt scop. Acest lucru face ca întreg domeniul Libidoului, în acest caz, să fie redus, recunoscut ca păcat în general. Căci prin definiţie el este orientat mereu către nou iar urmarea cerinţelor sale presupune nestatornicia socială a celui implicat ceea ce atentează la profitul pe care seniorul îl are de pe urma sa.

Din acest punct de vedere Freud nu se înşela când deplângea inhibiţia produsă pulsiunilor de către civilizaţie deşi această practică educaţională nu aparţine civilizaţiei ci sălbăticiei supravieţuitoare în ea. O astfel de mentalitate este extrem de periculoasă pentru tineri în special, unde Libidoul se manifestă foarte puternic. Odată cu satisfacerea lui indiferent de mijloace, apare sentimentul de culpabilitate deoarece subiectul a violat interdicţiile. Ispăşirea pedepsei se face prin ritualul magic de rugăciune sau spovedanie unde, cu ajutorul preotului, se face o ‘minune’ respectiv păcatul se iartă. În felul acesta ritualul magic este în măsură să realizeze ceea ce în mod natural nu se poate realiza de la sine fără intervenţia sa. După cum se va vedea la psihologia cognitivă, specificul psihologic al Religiei constă în contrazicerea flagrantă a realităţii banale, a logicii pozitive cu o logică negativă care este însă imposibil să existe în acord cu faptele dar care este investită cu o puternică dorinţă. Logica negativă are în acest caz caracter de fantasmă dar care este proiectată în realitate şi care devine astfel realitate. O astfel de contradicţie metodologică a actului magic vizează de fapt centrul de greutate al magicismului adică contradicţia existenţial-morală a regimului exploatării economice, respectiv tensiunea dintre clase.

Freud, în ‘Totem şi Tabu face distincţia între magie ca act de intervenţie asupra naturii în general în mod direct, prin acţiune şi vrăjitorie, ca act de influenţare a spiritelor. Magia ar fi anterioară vrăjitoriei, care se referă la spirite. Pentru el magia este practica preanimistă, adică este mai veche decât concepţia despre spirite. În realitate magia şi vrăjitoria sunt unul şi acelaşi lucru doar că magia este făcută de preoţi şi regi, de cei ce se presupune a avea puteri supranaturale, în timp ce vrăjitoria este făcută ca o magie rudimentară, de amatori. Tocmai de aceea în Evul Mediu toate ritualurile ce nu semănau cu cele creştine erau declarate ca acte de vrăjitorie, respectiv pentru că cei în cauză erau consideraţi ca nespecialişti ca neoficiali, fiind inclusiv arşi pe rug.

Teoria spiritului a influenţat până şi filosofia şi matematica mulţi filosofi căzând pradă acestui arhetip. Acest lucru nu numai prin prisma teoriilor despre spirit, ca acelea ale lui Platon sau Hegel dar prin filosofia idealistă în general. Teoria Categoriilor a lui Aristotel sau a ‘universaliilor’ medievale, ce a dus la o dispută nerezolvată până astăzi, teoria ‘imperativului categoric’ ca lucru în sine, dezvoltată de Kant sau a adevărului-claritate impus de Dumnezeu aşa cu susţine Descartes, precum şi credinţa naivă a unor matematicieni în existenţa ‘ideii de număr’, de care vorbeşte Platon, adică a existenţei spiritului matematicii, toate acestea sunt tributare arhetipurilor magiciste. Teoriile religioase (ale susţinerii cu argumente a unei forţe divine ce poate interveni spiritual) pică în comparaţie cu magicismul asiduu al primitivilor. Creştinismul, influenţat de Ştiinţă şi progres a renunţat la teoria ‘puzderiei spiritelor’ pe care o au primitivii, în favoarea selectării acestora. Astfel că în teoria creştină Dumnezeu nu ar conduce pe deplin Universul ci îl lasă pe Om la libertatea lui de alegere, această alegere fiind însuşi destinul lui şi nu invers. Astfel Religia a suferit şi ea o restrângere; forţele spirituale intervin doar din când în când, în rest lucrurile sunt înţelese ştiinţific, având o logică internă proprie. În această concepţie Spiritul le dă doar impulsul originar, ‘motorul primar’ de care vorbeşte Aristotel.

Credinţa în dualismul naturii, credinţa că spiritul guvernează materia este determinată de Arhetipul Bolii Contagioase sau chiar de alte arhetipuri satelit ale Complexului Traumatic. Bolile contagioase pe care este imposibil să nu le fi cunoscut primitivii dar pe care le-au presupus ca fiind datorate unei fiinţe invizibile fără să le înţeleagă efectiv transmisia, sunt prototipul magicismului. Aici însă pot interveni şi alţi factori traumatici cărora primitivul fireşte că nu le înţelege dinamica, ca acţiunile dăunătoare ale unor plante sau fenomene fizice, ca trăsnetul sau noaptea. În aceeaşi măsură pot exista şi acţiuni terapeutice, binefăcătoare ale unor animale, plante sau fenomene fizice.

Funcţia cognitivă în care sunt implicate Complexele primei grupe este un imbold esenţial a originii tabuului şi deci a magicismului în general. Copilul va interpreta cunoştinţele banale ale părinţilor cu privire la ceea ce este ‘bun’ şi ceea ce este ‘rău’ în acelaşi mod în care primitivul interpretează natura după nivelul său cognitiv, la care copilul se află şi el, din punct de vedere a replicii ontogenetice dată filogenezei. De aceea Arhetipul Spiritului este reaprins de fiecare dată în copilărie, care este vârsta primitivă a individului. După cum se va vedea la capitolul care tratează despre psihologia cognitivă aceste arhetipuri, ca reprezentări ale straturilor profunde ale Memoriei, pot susţine prin asociaţie atât idei particulare care apoi sunt raţionalizate atât într-un context ideatic specific, cât şi în cadrul sistemului ideatic în general. Simptomele nevrotice şi cele schizofrenice facilitează erupţia acestor arhetipuri mnezice primele mai puţin clar însă celelalte foarte clar. Această facilitare se face în primul caz prin suprasolicitarea lor, ce asediază sistemul ideatic iar cel de-al doilea prin destructurarea acestuia şi pălirea sa în faţa pilonilor arhetipali ce îl susţin.

Ritualul magic are caracter de atoatepotenţator. Magicismul, tabuul preoţilor asupra căruia se proiectează narcisismul abisal al credincioşilor vizează în special lucrurile, elementele fundamentale de constituire a economiei sălbatice. Primitivul se poate ruga în fiecare zi pentru ca soarele să răsară. În timpul iernii, prelungirea acesteia şi amânarea primăverii poate conduce la scăderea resurselor de hrană ale tribului şi la tensiuni sociale eventual chiar la moartea unei părţi a sa. Lipsa soarelui este deci echivalentă cu moartea. Aşadar dorinţa primitivului de a vedea soarele este echivalentă cu dorinţa de a supravieţui. Alteori lipsa soarelui este echivalentă cu noaptea şi, lipsit de văz, primitivul este mult mai slab. El se retrage în corturi noaptea iar singura lui armă este focul pe care îl lasă aprins deoarece fără foc el poate fi ucis de sălbăticiuni. Odată cu dimineaţa, el este în siguranţă şi se poate apăra sistematic. De aceea ritualul de dimineaţă pentru apariţia soarelui este un act cu semnificaţie pragmatică. Dacă soarele nu ar ieşi, toată specia ar dispărea, crede primitivul. S-ar putea înţelege de la sine de ce soarele apare, e un fapt natural apariţia lui şi el poate apărea regulat şi fără ritualul magic. Iar banalitatea şi certitudinea apariţiei lui de fiecare dată timp de miliarde de ani ca urmare a mişcării de rotaţie a Pământului pare un fapt indubitabil. Însă în momentul în care apare o eclipsă de soare, evidenţa faptelor contrazice regula. Panica primitivului este posibil să fie atât de mare încât se consideră pedepsit el asociind acest fapt cu însăşi spontaneitatea prin care se manifestă traumatismul. Se poate aşadar spune că nu contează numai latura pragmatică ci şi cea traumatică, legată de spontaneitatea unui fapt sau unei situaţii ce contrazice mersul normal al lucrurilor, spontaneitate ce se supune unor reguli probabilistice. Ritualul devine astfel o încercare magicistă de apărare, un schimb, o înduplecare a forţelor naturii iar atunci când soarele reapare după ce a fost în dreptul lunii, acest fapt este interpretat de primitiv din perspectivă magicistă. El crede că ceva a făcut ca soarele să dispară, un duşman, un spirit rău iar ritualul său are rolul de a-l îndupleca pe acesta pentru eliberarea sa. Magicianul, preotul, vrăjitorul este dobânditorul puterii şi a cunoştinţelor esenţiale, el are deja un statut tabu asupra celorlalţi care cunosc mai puţin decât el. Această autoritate, crede primitivul, se transmite către comportamentul magic prin care mersul lucrurilor este păstrat la aceleaşi repere iar primitivul crede că ritualul său de dimineaţă face ca soarele să apară într-adevăr. În acelaşi fel, vânătoarea poate constitui obiectul unui ritual de înduplecare a animalului vânat să se lase ucis iar succesul vânătorii este interpretat prin prisma acestui ritual indispensabil.

Generalizarea magicistă este fenomenul prin care tabuul se transmite radial de la un nucleu (aici preotul sau obiectul tabu în general) către periferie, adică către omul de rând. Ea vitează asociaţia de orice fel, indiferent dacă este cauzală, contrastantă sau contiguă iar pe baza acestei asociaţii se formează o reţea asociativă la nivelul Memoriei, după cum se va vedea. Centrul tabuului reprezintă nucleul sistemului de reţele mnezice, adică cel mai important nod de reţea în care converg mai multe astfel de reţele. Pe baza simplei asociaţii, după modelul transmiterii energetice a Pulsiunii, se transmite şi ‘virusul’ tabu. Iar intensitatea sa face ca acesta să iradieze asemenea unei pete de cerneală pe sugativă. Originea tabuului constă într-o acţiune traumatică sau practică a naturii. Natura este asociată cu Complexul Matern iar pentru ca ea să fie înduplecată, primitivul se comportă ca un copil cu părinţii săi, respectându-le dorinţele şi interdicţiile. În acelaşi fel primitivul atribuie naturii aceste interdicţii, ceea ce constituie consolidarea statutului de tabu pentru preoţi sau pentru obiectul totemic. Aceste elemente sunt centrul Pulsiunii Tabu. Periferia lor este constituită din elementele de asociaţie care suferă această fuziune energetică. De exemplu, primitivul crede că dacă preotul suflă în focul care încălzeşte un vas, conţinutul lui va suferi influenţa preotului pe baza asociaţiei de contiguitate. Acest model poate fi luat dintr-o posibilă contagiune a unei boli explicată ştiinţific prin transmiterea unui virus. Însă pentru primitiv explicaţia ia valenţe magiciste. De aici orice fel de asociaţie suferă o astfel de influenţă de structură şi orice asociaţie prezintă o relaţie magicistă, spiritual-mistică, pornind de la un astfel de model originar.

Psihologia behavioristă a intuit destul de bine mecanismul învăţării pe baza stimulului, însă ea a pierdut din vedere substratul asociaţionist ce permite generalizarea magicistă, adică însăşi imboldul învăţării în timp ce stimulul este doar o condiţie. Pe de altă parte, un obiect devine tabu tocmai pentru că intră în sistemul de referinţă a tabuului central şi nu pentru că ar exista o dorinţă specială pentru acest element periferic. Astfel crede Freud, prin formula simplistă ‘nu este necesar să se interzică ceva ce nimeni nu doreşte să facă’ (‘Totem şi tabu’), ceea ce este eronat. Căci după cum s-a arătat la Complexul Eden, tocmai ceea ce este interzis devine obiectul dorinţei, deşi nu tot ceea ce este dorinţă este necesar să fi fost şi interzis ci eventual doar inhibat în mod temporar de condiţiile de mediu.

Implicarea unei boli grave contagioase în ceea ce priveşte comportamentul tabu al primitivilor, respectiv evitarea infestării cu puterile morţilor, a regilor sau a preoţilor poate fi recunoscută ca origine în comportamentul triburilor africane de astăzi. Aici din când în când apare virusul ‘ebola’ iar acest fapt a inflenţat decisiv întărirea Complexului Tabu prin infuziune traumatică. Cel atins de acest virus este obligat să stea în colibă un anumit număr de zile fiind hrănit indirect, fără atingeri corporale. Dacă bolnavul nu iese sănătos şi mâncarea este tot la locul ei după un anumit timp, atunci respectivei colibe i se dă foc. Fără îndoială că comportamentul unor triburi primitive în legătură în special familiale dar şi sociale cu cel ce a avut la rândul său relaţii cu un mort (partener, îngrijitor, gropar), trebuie să fie el însuşi supus unor astfel de reguli stricte de evitare. În felul acesta primitivii evită răspândirea unui eventual virus ce trebuie să fi bântuit comunitatea în timpuri străvechi la fel cum anumite păsări migratoare ocolesc un vulcan ce nu a mai fost activ de mii de ani. Funcţia traumatică este prin ea însăşi condiţia unui astfel de comportament ce se poate propaga genetic sau prin identificare cu mortul în mod direct. De aceea comportamentul de evitare este susţinut de-a lungul generaţiilor. Presupunerea freudiană a uciderii tatălui originar nu poate fi susţinută din acest punct de vedere tocmai pentru că traumatismul nu se îndreaptă către sine (cel ucis fiind de fapt tatăl) iar traumatismul rivalităţii fraţilor nu se poate explica teoretic prin tatăl ucis, ci prin cel al fraţilor între ei.

Aşadar numai o astfel de zguduire socială putea conduce la un astfel de traumatism. Iar presupunerea lui Freud că acest comportament ar fi dat de tendinţa primitivului de a înlocui cât mai repede pe mort şi a-şi relua viaţa sexuală, tendinţă care este astfel contraactivatată, suferă din pricina proiecţiei asupra primitivilor obsesiile şi moralitatea societăţii civilizate. Frica primitivilor de morţi, convingerea că aceştia se vor răzbuna nu ţine de asemenea de ambivalenţa lor emoţională care aici este irelevantă. Aceasta există fără îndoială, însă nu sub formă nevroticistă. Freud crede că ostilitatea proiectată asupra mortului (care mai întâi, în timp ce era viu, era iubire) este cea care dă naştere la acest ritual. Însă ostilitatea aceasta vine din însăşi sistemul ideatic al primitivilor. Ei consideră că moartea se datorează unei vrăji, unei ostilităţi a spiritelor iar cel mort şi-a atras astfel duşmănia acestora. Este normal ca aceştia să se dezică de cel mort din punct de vedere afectiv tocmai pentru a evita o astfel de ostilitate din partea forţelor supranaturale. Abia acum se poate susţine că acest sentiment este proiectat către mort, căci cei rămaşi în viaţă refuză să admită că au avut vreo relaţie cu acesta. Şi de aceea orice aminteşte de mort trebuie să fie eliminat şi chiar pronunţarea numelui său poate fi demn de pedeapsă. Pe de altă parte ce se poate spune despre sentimentele de tandreţe şi înduplecare adresate capetelor tăiate celor ucişi în război? Mai poate fi dragostea aceasta o contraacţiune a unei ‘uri inconştiente’? Mai mult decât atât: poate fi o astfel de ură inconştientă pe timp de război? Căci dacă ar fi aşa, atunci de ce au mai ucis duşmanul? În realitate ura încetează după învingerea adversarului căci agresivitatea şi-a atins scopul, respectiv nimicirea acestuia. În această situaţie paranoicul manifestă dispreţ pentru victima sa, căci el încearcă involuntar să se obiectiveze în faţa propriei conştiinţe pentru fapta sa, pentru care se simte vinovat. Primitivul îşi cere scuze tocmai pentru a-i îndupleca spiritul celui ucis să nu devină el însuşi răufăcător faţă de ei. Această ideaţie ţine de sistemul ideologico-religios al acestei culturi. Aşa cum cei din cultul Woodoo nu sunt schizofrenici pentru că au Halucinaţii, la fel şi aceşti primitivi nu sunt nevrotici. Şi aici merită să se facă şi mai clar deosebirea între Nevroza Obsesională şi comportamentul primitivilor căci tensiunea psihică produce la nevrotic tocmai acea fuziune radială a simptomului. Adică numele celui mort ar fi revenit compulsiv în mintea unui eventual nevrotic la fel ca şi alte amănunte despre cel mort iar acestea l-a fi chinuit continuu. Pe când primitivul doar se abţine de la pronunţie şi de la alte acte, fără a fi invadat de aceste gânduri. Doliul trece de la sine căci sentimentele de anxietate se ameliorează treptat pe când la Nevroză ele devin progresiv mai puternice.

Încercarea lui Freud de a face o analogie între generalizarea magicistă şi Nevroză nu este una dintre cele mai fericite. Anxietatea primitivului la încălcarea tabuului are alte valenţe decât anxietatea comportamentului obsesional. Căci primitivul se teme de un pericol real, dată fiind viaţa sa naturală, unde primejdiile sunt reale şi nu contează în ce mod apoi Psihicul lui distribuie cognitiv această anxietate. În acelaşi fel nu se poate spune despre un animal sălbatic care o rupe la fugă atunci când vede un om, că ar avea vreo Nevroză cu justificarea că respectivul om nu dorea să îi facă nici un rău şi atunci frica a fost nejustificată. Căci aceasta este puterea intelectuală a respectivului animal care include şi Omul în sfera duşmanilor, luând o poziţie specifică. Tabuul cu interdicţia primitivului are o explicaţie predominant ideatică. Şi având în vedere sistemul ideatic rudimentar al său, el încearcă să îşi explice lumea în funcţie de propria lui gândire. Dar dacă cineva i-ar explica întregul arsenal ştiinţific despre tot ceea ce el cunoaşte magic, fără îndoială că şi-ar schimba comportamentul. Însă în lipsă de astfel de instrument, el improvizează ceva anume. Dimpotrivă, nevroticul are acest instrument, el este conştient de absurditatea actului său însă dacă nu îl execută devine pur şi simplu un panicat. Fireşte că în fond cogniţia este la fel, în ceea ce priveşte principiile sale şi la nevrotic şi la primitiv. Însă Complexul Traumatic este cel care face această diferenţă căci la primitiv teama este reală în timp ce nevroticul se teme de propria lui coadă. Primitivul respectă o normă a comunităţii, o tradiţie, în timp ce simptomul nevroticului este unul personal.

Actul magic este explicat de Freud, tot în ‘Totem şi tabu’, prin ceea ce el numeşte ‘atotputernicia ideilor’, preluând această formulă de la unul dintre pacienţii săi. Adică prin proiecţia în lumea reală a propriilor idei care, spune el, sunt date înaintea relaţiilor dintre obiecte şi apoi proiectate. Însă lucrurile stau exact invers şi anume mai întâi este dată situaţia, relaţia dintre obiecte care apoi este interpretată, adică generalizată magicist. Aşadar ideile vin după aceea. Teoria lui Freud doreşte cu orice preţ să facă din primitiv un nevrotic sau cel puţin un om modern. Deşi el însuşi recunoaşte diferenţa dintre ei cu toate acestea el continuă să facă analogia pe mai departe în detalii. Însă caracteristica nevroticului este însăşi regresia cognitivă la nivel ideatic magicist sub presiunea psihică a Pulsiunilor. Iar actul ideatic se sustrage sistemului ideatic global, pe când la primitiv magicismul este caracteristica acestui sistem ideatic. Ceea ce pacientul lui Freud dorea să spună cu această sintagmă era tocmai puterea unei astfel de idei parazite în faţa sistemului ideatic global chiar dacă el credea că ideile sale acţionează realmente asupra realităţii iar posibilitatea telepatică ar fi făcut din el mai degrabă o ţintă decât un ţintaş. Primitivul în schimb nu are noţiunea de ‘idee’ sau pe cea de ‘reprezentare’ care sunt nişte realităţi ale minţii omeneşti relativ la lucruri. Tocmai pentru că ştiinţa lui este rudimentară şi nu apucă să ajungă la noţiuni operatorii cărora să le refuze caracterul de realitate. Dimpotrivă, ideile primitivilor sunt sumare, concrete. Primitivul însuşi le explică drept influenţe ale spiritelor lucrurilor, de unde şi propria lui influenţă asupra acestor spirite prin ritualul magic. Primitivul nu gândeşte ca nevroticul care spune că gândurile lui au forţă malefică cu justificarea că persoana la care s-a gândit a decedat ulterior. În acest caz, această interpretare este ea însăşi influenţată de baza profundă a Gândirii care este, fireşte, una magicistă dar care nu este totuşi opera unui sistem ideatic global dezvoltat de tradiţie pe când primitivul nu îl are spre deosebire de nevroticul (modern).

După cum se va vedea, simptomul nevrotic subteran este posibil tocmai prin fuziunea Pulsiunilor refulate în reţelele cognitive ale straturilor profunde, de obicei formate în copilărie, pe fondul unei gândiri magiciste. Tocmai de aceea simptomul nevrotic se rupe din punct de vedere cognitiv de sistemul ideatic superior, căruia de fapt i se opune. Deci până la urmă se poate spune că originea unui simptom este tot Ideea ca element cognitiv. Căci ea este generată de capacitatea subiectului de relaţionare cu obiectul, care este condiţia sine qva non a Ideii. Prin urmare, atunci când Freud spune că Gândirea, Actele Psihice în cazul primitivilor şi nevroticilor, prevalează în faţa obiectului, a realităţii, el ia doar un aspect particular şi secundar. Însă acest lucru este făcut fără să caute originea Ideii sau Actului Psihic unde aflarea structurii obiectelor şi importanţa lor pentru subiect formează o impresie ideatică de neşters. Deci nu Gândirea precede obiectele, ci acestea preced Gândirea chiar dacă acestea, reprezentările lor, sunt deseori un pretext pentru interesul Pulsiunilor. Actul magic nu este un act ideatic ci un act obiectual, care este ulterior interpretat (ideatic) cu o anumită conotaţie obiectuală extinsă. Fără obiect ideea primitivilor nu este nimic iar dacă ar fi ceva atunci primitivul nu ar mai recurge la magie (obiectuală) ci ar fi suficientă o concentrare telepatică sau telechinezică. Iar dacă reuşita nu este realizată totuşi simplul efort ideatic iar conferi liniştea.

2.2.1.5.3. Totemismul

Totemul este un animal, o plantă, un fenomen al naturii care poartă titlul de emblemă pentru un grup social primitiv. Totemul este asemenea imnului naţional sau drapelului unui stat. Ceea ce este comun pentru toate totemurile este faptul că clanul care îl adoptă are convingerea că derivă genealogic din acest totem sau cumva este chintesenţa lui. Asupra lui se proiectează o virtute parentală care este esenţa Complexului Tabu în general. În acest caz totemul poate avea proprietăţi malefice ca crocodilul, ciupercile otrăvitoare, muştele ţânţarii etc. sau proprietăţi benefice, adică tocmai acele elemente indispensabile pentru grup. În acest ultim caz pentru că reprezintă unul dintre modelele de bază ale hranei el are o funcţie economică în timp ce în cel de-al doilea caz el are o funcţie protectoare. Normele tribului subliniază că totemul economic nu poate fi exploatat de clanul a cărui emblemă este, ci doar de celelalte clanuri ale tribului. Uneori respectiva interdicţie se extinde către întregul trib, la care se adaugă anumite excepţii legate de posibilitatea exploatării sale doar într-o anumită perioadă sau zi a anului, considerată sacră. În alte triburi el poate fi exploatat de toţi membrii tribului care au şi convingerea că totemul, dacă este un animal vânat, preferă să fie vânat de clanul a cărui emblemă este şi nu se lasă vânat de ceilalţi, deoarece el şi-ar favoriza astfel ‘urmaşii’. Ritualul pe care primitivii îl fac faţă de animalul sau planta totem, precum şi faţă de toate elementele ce au o importanţă socioeconomică este fundamentul oricărui sentiment religios. Acesta se poate vedea şi în epoca modernă. El are ca prototip tocmai Complexul Matern şi relaţia copilului cu părinţii. Atitudinea sa admirativă faţă de părinţi este pur şi simplu reactualizată faţă de aceste ritualuri.

La fel şi pentru totemurile protectoare, există convingerea că aceste vietăţi periculoase evită să atace pe cei din al cărui clan îl are ca totem iar atunci când acesta ar face-o totuşi, se consideră că vietatea în cauză a dorit să îl pedepsească pe cel vinovat. Un al treilea gen de totem nu are o funcţie clară cu clanul, ci are doar o alură narcisică, ceea ce îl face tabu, respectiv un element rar, viu colorat sau o anumită capacitate de negăsit la alte elemente în aşa fel încât să iasă în evidenţă.

Funcţia totemului este una socială, legată de diferenţele de clan, germenele diferenţelor de clasă din societăţile mai dezvoltate. El vizează însuşi statutul unui anumit grup de indivizi. Unele totemuri economice din anumite triburi sunt interzise clanului de către tradiţie iar folosirea animalului totem drept hrană este socotită o crimă şi se pedepseşte ca atare. Căci se consideră că fapta în cauză ar fi un act de canibalism. Dimpotrivă, membrii totemului trebuie să îl protejeze şi să îl înmulţească prin acţiuni magice iar aici se vede germenele diviziunii muncii din societăţile dezvoltate, unde un produs este prelucrat de un anumit grup de indivizi şi folosit de alţii pe bază de schimb. La fel se întâmplă şi cu totemul protector. Uneori poate exista o corelaţie totemică între clanurile tribului în sensul că un clan poate avea un totem economic iar altul poate avea unul protector în felul acesta realizându-se unitatea tribului.

Ce este cu adevărat revelator în totemism, mai precis cu primele sale forme, este faptul că animalele totem de structură economică şi protectoare corespund în realitate vânatului sau vânătorului. Asta înseamnă că structura naturală a vânatului şi vânătorului se respectă întocmai în cazul celor două clanuri, respectiv germenele absolut al diferenţei de clasă. Adică clanul totemului vânat trebuie să se îngrijească de animal şi să nu îl vâneze în timp ce celelalte îl vânează şi se bucură de el. Pe de altă parte este drept că nu toate triburile au acest sistem însă acolo unde există societatea în cauză a atins deja un anumit nivel de dezvoltare. Totemul narcisic reprezintă deja clase superioare şi inferioare în cadrul societăţii, grupuri de indivizi ce se deosebesc esenţial de ceilalţi. În acest caz clanurile reprezintă modelul claselor sociale de mai târziu chiar dacă ele încă nu au realităţile claselor societăţii clasice. Aşadar apariţia totemismului este legată de funcţia economică generală a diferenţierii de clasă, ceea ce implică interzicerea incestului, exogamia.

Originea totemului reprezintă fie relaţia armonioasă cu natura, în cazul totemului economic nelimitat iar subiectul proiectează asupra animalului, plantei, elementului care este totem, atributul de îngrijitor pe care îl are părintele. Dinamica totemismului este simplă. În cazul animalului care se înscrie în totemismul limitat, membrii clanului pe care acesta îl reprezintă au interdicţii de a-l vâna. Originea acestei situaţii poate fi o perioadă de foamete ceea ce trebuie să fi condus la puternice lupte între membrii tribului. Căci dacă se imaginează o perioadă în care hrana va fi fost puţină şi nu putea să ajungă la toţi, este normal că unii ar fi trebuit să fie împiedicaţi să aibă acces la ea în acel moment. Eventual aceştia pot fi consideraţi asemenea animalului prădat adică demni de a fi ucişi, inferiori, de unde şi legătura totemică mistică. O astfel de posibilă confruntare trebuie să fi fost una sângeroasă iar acest fapt a rămas întipărit în tradiţii tocmai pentru a se evita dezordinea socială.

Dimpotrivă, în cazul totemismului nelimitat, unde animalul totem este foarte numeros ca specie, aşa cum este peştele de exemplu, membrii clanului de provenienţă au voie să îl vâneze dar folosesc ritualuri magice sau fac într-un anume fel încât să îl şi protejeze pe acesta. Acest model comportamental poate să fie asociat cu fenomenul de creştere a animalelor din următoarea etapă de dezvoltare socială de mai târziu. Probabil că totemul îşi va pierdut funcţia originară din momentul în care nu există nici interdicţii de vânare şi nici preocupări magice de binefacere la adresa lui. În acest caz membrii respectivului totem consideră că apartenenţa la el este una privilegiată căci animalul ce are această funcţie îi avantajează prin oferirea sa către ei. În acest caz totemul se reduce la dimensiunea pur maternă şi de obicei animalul în cauză nu are şi duşmani naturali de temut. Căci dacă ar avea, este clar că nenorocirile respectivului animal ce vin din partea vreunui alt animal, ce îl vânează în paralel cu Omul, nu pot să conducă la ideea vreunui privilegiu de descendenţă dintr-un animal care nu prea ar avea mari bucurii să îşi vadă ‘nepoţii’.

Originea totemului narcisic este ceva mai complexă. Ea se leagă de însuşi statutul de extraordinar al a elementului natural care capătă funcţie de totem. Un astfel de extraordinar se poate asocia cu un posibil traumatism ce poate surveni numai neaşteptat, instantaneu. Căci el trebuie să surprindă pe primitiv care este oricum precaut. Această neaşteptare (care este opusă banalului) este fundamentul totemului narcisic. Dac se face o paralelă cu lupta de concurenţă economică se poate vedea că cel ce învinge acţionează traumatic asupra învingătorilor iar primitivul îl asociază cu traumatismul neaşteptat din natură de unde el se asociază cu ritualul magic de asemenea. Există obiceiul la indieni şi la multe alte popoare ca şeful sau conducătorul să se împopoţoneze cu coroană de aur sau de pene sau în confecţionată în diferite feluri. În acelaşi fel şi clanul al cărui totem este unul narcisic are de asemenea o rezonanţă traumatică de asociere.

Înţelegerea funcţiei sociale a totemului este facilitată de relaţiile ce se stabilesc în interiorul totemului între indivizii clanului, în special în legătură cu ierarhia socială. De exemplu, dacă totemul este transmis pe linie paternă atunci relaţia dintre fiu şi tată este una încordată deoarece reglementările de ierarhie nu sunt stabilite de tradiţie. Ambii trebuie să respecte nişte cerinţe tradiţionale ale totemului ca interdicţii, ritualuri etc. dar acestea nu sunt suficiente pentru a stabili ierarhia. Ea trebuie să fie realizată de comportamentul interactiv aplicat de tată special asupra fiului. Dimpotrivă, dacă totemul se transmite matriliniar, relaţiile dintre tată şi fiu sunt amicale căci ierarhia se structurează la nivelul instituţional al totemului, care are valoare tradiţională. Însă tensiunea aceasta se mută la nivelul celui mai apropiat bărbat din punct de vedere al rudeniei din cadrul clanului totemic, de obicei unchiul. Căci unchiul îndeplineşte aici rolul de tată, în ceea ce priveşte educaţia, deprinderea normelor sociale.

Freud consideră în ‘Totem şi tabu’ că totemul îşi are originea într-un fel de Complex Oedip primitiv dar unul care chiar pune în practică acţiunea, adică săvârşeşte crima împotriva tatălui. În acest caz ritualul totemic este explicat de el asemenea celui obsesional-compulsiv din Nevroza Obsesională iar restricţiile asupra totemului ar fi un fel de doliu prelungit, un fel de Nevroză infinită a primitivului. Freud explică şi prânzul totemic, adică ritualul care apare la unele triburi cu interdicţie de uz a totemului într-o anumită perioadă a anului când totemul este ucis şi consumat de toţi membrii tribului. Un astfel de act este explicat de el prin reeditarea traumatismului paricid. Această idee anunţa teoria ‘compulsiei la repetiţie’ pe care el o va fi dezvoltat mai târziu. O astfel de întâmplare este explicată de el într-un fel asemenea simptomului nevrotic-isteric, unde pacientul se comportă invers decât atunci când o face în mod obişnuit. Apoi el uită totul după ce criza a trecut. Posibilitatea ca totemul să îşi aibă explicaţia în paricidul originar, aşa cum susţine Freud, trebuie interpretată ca o metaforă cu privire la relaţiile concrete din sânul societăţii, respectiv la ierarhie. Dacă această explicaţie este luată fără această condiţie, după modelul Complexului Oedip al fondului psihic modern, atunci ea trebuie respinsă categoric, după cum au făcut-o şi antropologii după următoarele puncte:

Fireşte că informaţiile din domeniul antropologiei culturale erau încă limitate pe timpul lui Freud iar acest lucru a făcut ca el să construiască o teorie fără suficiente date. De fapt însăşi supoziţia ‘tatălui originar’ nu poate fi susţinută cu argumente solide. Este greu de crezut că civilizaţia a început printr-un tată cu mulţi fii, care apoi a fost ucis de aceştia. Această ipoteză nu are susţinere concretă. Grupurile de primate ce se compun din câteva femele şi un mascul, la care se adaugă şi puii, ce vor fi rivali atunci când vor deveni maturi, îşi au dinamica lor proprie. Masculul cel mai puternic învinge de fiecare dată şi îi goneşte pe ceilalţi fără nici un fel de pact între aceştia iar schimburile de ierarhie sunt inerente. În momentul în care Freud postulează ‘acordul între fii’, el amestecă nepermis societatea animală a ierarhiei individuale cu cea umană a contractului dintre indivizi. O astfel de trecere de la animalitatea individuală la contractul colectiv nu se poate face pe parcursul unei vieţi, ci este nevoie de milioane de ani poate pentru aceasta. Este evident că apariţia armelor artificiale nu a mai putut susţine o ierarhie sălbatică, cu masculul cel mai puternic din punct de vedere a musculaturii în frunte. Acest loc tindea să fie anulat direct proporţional cu dezvoltarea socială căci fiecare îl putea cu uşurinţă ucide pe celălalt. De aceea indivizii au preferat pacea, după cum spune Hobbes, în locul războiului. În ceea ce priveşte ‘tatăl’, fiecare dintre presupuşii fii era un astfel de potenţial tată iar uciderea unui membru al grupului de către altul nu ar fi putut duce decât la o criză regretată de toţi. De aceea interdicţia uzului totemului are în ea o solidă explicaţie sociologică.

Asupra totemismului s-au emis şi alte teorii. Cele nominaliste legate de nevoia unui nume dat unei părţi din trib, cele sociologice legate de interesul structurării sociale, cele metafizice care se bazează pe credinţa în spirite sau teoria structural-matematicistă a lui Cl. Levi-Strauss. Fiecare dintre aceste teorii se aplică foarte bine la unele triburi şi mai puţin la altele. Fiecare teorie o critică pe cealaltă pe baza tocmai a acestui fapt, anume că este lipsită de universalitate, că nu se aplică la întregul domeniu al totemismului. Însă totemismul este un Act Psihic şi nu o realitate obiectuală unde să existe legi stricte iar Actul Psihic este determinat de situaţia externă, socială şi naturală. Fiecare dintre aceste teorii are dreptate pe o anumită parte a totemismului, tocmai pentru că totemismul este un fenomen psihic, mozaicat şi nu ceva universal, compact, cu excepţia teoriei credinţei în supranaturalul totemismului, care este ea însăşi un act totemic. În realitate Religia cu ideile metafizice cuprinse în ea, societatea, economia, regularitatea structurală a lor nu pot fi despărţite una de alta tocmai pentru că ele se intercondiţionează. Exceptând explicaţia structurală a lui Levi-Strauss, care nu spune nimic despre geneza totemului ci doar îi pune în evidenţă structura, câştigând în universalitate dar pierzând în înţelegerea generală, toate teoriile au valabilitate cauzală mai mult sau mai puţin. Căci este evident că, în dorinţa oamenilor de a se evidenţia între ei, au trebuit să îşi dea nume iar explicaţiile metafizice ale naşterii şi morţii, precum şi anumite restricţii economice, au fuzionat într-un Act Psihic complex. A spune despre fiecare Act Psihic că este unicauzal este greşit, căci cauzele fiecărui totem reies din psihanaliza fiecărui totem la fiecare trib. La unele, acestea au o nuanţă economică, fiind influenţate de o criză economică la altele poate exista o nuanţă metafizică influenţată în special de teama de morţi şi de moarte în general. Iar mediul are aici un cuvânt greu de spus. Unele totemuri sunt mai restrictive în ceea ce priveşte uzul şi relaţiile sociale dintre membrii clanului totemic, la altele sunt mai libere şi mai complexe, la altele nu există decât restricţii asupra incestului, etc. Ideea este că totemismul s-a îmbogăţit cu fiecare criză economică sau medicală; primitivul se consideră pedepsit de spirite pentru că a greşit cu ceva, de aici el începe să îşi schimbe obiceiurile, să îşi stabilească restricţii.

2.2.1.5.4. Interzicerea incestului

De-a lungul dezvoltării societăţii, Sexualitatea a suferit şi ea aceeaşi dezvoltare. Factorul social se reflectă în Sexualitate ca într-o oglindă. Frustrările sociale devin frustrări libidinale iar neutralizarea unora se transferă în (sau implică) neutralizarea altora. De aceea este uşor de observat cum moravurile sociale sunt în plină concordanţă cu acceptarea Sexualităţii fiecare Cultură având propriile sale particularităţi. Pornind de la societatea totemică care a fost printre primele care a adoptat principiile exogamiei, în ceea ce priveşte relaţiile sexuale, acestea au evoluat fie către monogamie fie către poligamie, în funcţie de dinamica relaţiilor sociale. Dacă principiul totemic era în măsură se elimine incestul către care tânărul necompetitiv socio-economic era predispus ca urmare a facilităţilor afective, monogamia elimină orice tentativă necompetitivă în sine. Căci în epocile preindustriale şi chiar în cea industrială tânărul este nevoit să devină mai întâi competitiv socio-economic, chiar dacă pentru asta nu era nevoie decât să respecte tradiţia sau să crească şi abia apoi să aibă acces la aceste relaţii. Alte structuri sociale dimpotrivă, au încurajat relaţiile incestuoase de tip fratern după principiul neînstrăinării bunurilor de familie şi deci, a apărării clasei sociale în cauză. Poligamia poate fi astfel o reacţie socială a unei clase faţă de altă clasă, după principii economice. Întreţinerea mai multor partenere este un fapt care nu oricine şi-l poate permite în cultura musulmană de exemplu iar încurajarea unor asemenea manifestări era în măsură să opereze diferenţa de clasă în scop de justificare. Pe de altă parte Sexualitatea poate îmbrăca formă brută, neornamentată de momentele premergătoare, de preludiu ca iubirea, tandreţea, voluptatea şi asta tocmai datorită absenţei reprimării ei, fapt ce facilitează distincţia Libidoului de animism (gender), ca în triburile sălbatice sau în relaţia maritală pe termen lung.

Condamnarea incestului în epoca totemică era limitată doar la relaţia dintre mamă şi fiu în ceea ce priveşte unele triburi şi asta pentru că tatăl era uneori chiar necunoscut acolo unde nu exista monogamie iar relaţiile sexuale erau reglementate doar de totem şi nu de individ. Se pare că aici o selecţie naturală nu este reglementată de totem, ea trebuind să existe tot la nivel individual legat de forţa de luptă a partenerilor. Alteori, deşi există căsătorie, totuşi incestul tată-fiică nu este interzis în astfel de triburi. Deşi totemismul a fost recunoscut ca matriarhat de către anumiţi autori ( superioritatea femeii în faţa bărbatului în preistorie) totuşi o asemenea teorie pare să fie modelată de legendă, deoarece facilităţile superioare, dominante ale bărbatului cel puţin în ceea ce priveşte Sexualitatea sunt evidente. Totemurile matriliniare se propagau astfel nu pentru a se propaga numele mamei, care ar fi fost mai importantă, la fel cum se face astăzi cu numele tatălui, ci pentru a împiedica fiului orice relaţie sexuală cu mama, odată cu legislaţia totemică a interzicerii endogamiei totemice. La unele triburi unde totemul se transmite patriliniar totuşi există o reglementare auxiliară a interzicerii incestului mamă-fiu, fie prin interzicerea totală o oricăror relaţii sexuale între rude, fie prin complicate sisteme de reglementare.

Cu privire la interzicerea incestului s-au emis mai multe teorii iar cele mai importante vor fi expuse în cele ce urmează. Teoria genetică susţine că incestul este prohibit şi la primitivi dar şi la moderni, pe baza experienţei acestora cu privire la degenerarea speciei relativ la recombinările aceloraşi scheme genetice, aceştia având posibilitatea de a experimenta astfel de progenituri care ar fi necompetitive. Însă pe baza principiului selecţiei naturale dacă modernii, de exemplu, s-ar fi ghidat după acest fenomen, atunci mai degrabă ar fi încurajat practicarea lui căci acest fapt face ca uşurinţa cu care ceilalţi se impun să fie mai mare. Pe de altă parte, pentru ca schemele de combinare genetică să fie epuizate, este necesar ca foarte multe de generaţii să practice neîntrerupt incestul. Or, la specia umană, o mamă nu poate să practice incestul decât în limitele a maxim trei generaţii fapt ce face ca eventuala degenerare genetică să fie inobservabilă chiar şi pentru geneticieni.

Levi-Strauss consideră că condamnarea incestului se datorează schimbului de femei care se practica între triburile primitive iar fiecare femeie era păstrată virgină în numele onoarei tribului. Ea trebuia să fie una specială fapt ce ar fi făcut ca incestul să fie în general prohibit. Căci, în ceea ce o priveşte pe femeie, în special membrii familiei ar fi avut primii acces. Interzicerea incestului s-ar datora astfel unui principiu economic brut, respectiv ar fi făcut ca femeile să aibă un preţ mai mare dacă ar fi fost virgine, schimbul fiind astfel profitabil. La o astfel de teorie se pot aduce mai multe obiecţii. În primul rând nu toate triburile primitive practică exogamia iar păstrarea unui astfel de obicei atât de strict pedepsit în cazul nerespectării sale, doar din criterii economice nu ar fi supravieţuit mult timp după abolirea sa. Deci trebuie presupus altceva care persistă unei astfel de posibile aboliri şi pe care incestul să îl semnifice. Apoi dacă singura raţiune pentru care săvârşirea incestului este atât de aspru pedepsită este o supraevaluare a virginităţii, care ar face ca valoarea de schimb a respectivei femei să aducă mult mai mult profit tribului iar cel care ar fi atentat la virginitatea respectivei femei ar fi atentat la bunăstarea tribului, atunci aici apar câteva inconsecvenţe:

  • 1) la unele triburi se practică deflorarea imediat după naştere, deci virginitatea nu este considerată un element esenţial şi totuşi incestul este prohibit;
  • 2) incestul este pedepsit în special în ceea ce priveşte relaţia mamă-fiu şi mai puţin cea tată-fiică, unde virginitatea este mult mai pusă în pericol. Deci nici în acest fel nu se poate explica condamnarea incestului.

O altă teorie asupra incestului este prezentată chiar de Freud şi aparţine lui MacLennon care explică condamnarea incestului prin intermediul unei practici de furt al femeilor de la triburi vecine, în timp ce copiii de sex feminin ar fi fost ucişi încă de la naştere pentru că femeile ar fi avut randament economic scăzut. Se pune în continuare întrebarea dacă ar fi fost preferabil să se ucidă astfel copiii din raţiuni economice faţă de provocarea unui război cu alte triburi pentru a se fura ceea ce tribul ar putea produce şi singur. Asta ar fi asemenea unei fabrici care şi-ar strica singură produsele pentru ca apoi să cumpere altele de pe piaţă. În această situaţie fie tribul hoţ ar fi fost mai numeros şi ar fi învins şi atunci femeile furate nu ar fi fost destule pentru toţi fie ar fi fost învinşi iar în acest caz nu ar mai fi avut nevoie de femei. Chiar presupunând un trib atât de înfloritor în arta războiului încât să nu poată fi înfrânt de un altul, totuşi până la urmă şi el ar fi fost decimat. Pe de altă parte istoria, a arătat cu vârf şi îndesat că furtul militar nu a ajuns o regulă pentru o societate, aşa cum crede MacLennon, încât toţi să facă la fel şi chiar să interzică endogamia cu ameninţarea a unor pedepse aspre. Dimpotrivă, abuzul unora fie a dus la reglementarea, la stoparea în timp a abuzului, fie toţi au continuat pe această linie şi s-au măcelărit reciproc. De aceea jaful originar al armatelor a trebuit să se convertească în educaţia sălbatică şi în civilizaţie pentru metamorfozarea relaţiilor militare iniţiale.

J.J. Rousseau şi Marx au imaginat o societate primitivă, egalitaristă unde diferenţele dintre indivizi nu ar fi notabile şi la care este posibilă o fericire eternă. Astfel de teorii sunt foarte mult influenţate de însuşi paseismul Complexului Eden, căci este greu de crezut că o tradiţie naturală bazată pe concurenţa dintre indivizi şi specii ar fi fost deodată din senin şi eliminată în epocile primitive. Clasele sociale erau foarte bine întemeiate chiar la primitivi, chiar dacă nu atât de pregnant ca în societăţile dezvoltate. Interdicţia incestului are de fapt o conotaţie socială precisă, legată de autoreglarea sistemului social şi precizarea statutului social în clan, trib, comunitate sau societate largă. Chiar şi o anumită clasă socială reprezentată în societatea primitivă de clanurile de structura totemului se subîmpart la rândul lor în părţi ale totemului iar rolul lor este acela de a preciza statutul ierarhic chiar în interiorul clanului.

Prohibiţia incestului ca aplicare restrânsă a principiului exogamiei este de fapt compromisul ce se face între principiile ierarhiei sociale şi Complexul Matern. Acesta din urmă păstrează unitatea tribului sau clanului după modelarea sa de tip Polis prin Complexul Eden. El vizează protejarea celor slabi atunci când este aplicat general şi are principiul tocmai în protejarea progeniturii. În momentul în care Complexul Matern este aplicat la general el devine foarte uşor cel Tabu, căci Maternitatea nu are aceleaşi coordonate iar protecţia este una ambivalentă, formală având interese social-economice în această unitate socială. Atunci când progenitura devine cât de cât matură şi Instinctul Matern încetează să mai funcţioneze ca Instinct în ceea ce priveşte legătura maternă a primitivilor (fiind eventual de aici încolo Complex) intră în acţiune Complexul Polis. Astfel se întâmplă cu triburile care îşi cresc copiii în comun. Principiul ierarhiei sociale, adică al autonomiei subsistemelor sociale face ca acest liant social să nu fie foarte strâns şi să existe respingere socială iar satisfacţiile personale ale indivizilor să nu fie duse până la capăt în spiritul egalităţii, ci prohibite la uşa relaţiilor sexuale. Căci o ierarhie sexuală se poate oricând solda cu sarcină şi naştere . Apar aici două probleme diferite. Prima apare în cazul relaţiilor sexuale de grup, unde înmulţirea peste măsură poate conduce la frustrări de ordin economic, legate de epuizarea resurselor fapt ce facilitează agresivitatea reciprocă şi la dezmembrarea grupului. Tocmai de aceea sistemul sexualităţii libere din punct de vedere numeric, reglementată doar de totem, se întâlneşte astăzi în lume doar la unul sau două triburi iar modelul cel mai frecvent rămâne cel al căsătoriei. Cealaltă problemă se referă la responsabilitatea comună a părinţilor faţă de progenitură şi apare la acest model al căsătoriei (monogamice) fapt ce atestă egalitatea socială a părinţilor. În acest caz relaţiile sexuale între indivizii ce aparţin la două clase diferite ar atenta la principiul ierarhiilor sociale, cu vaste consecinţe la nivelul ordinii sociale.

Interzicerea incestului la primitivi nu are însă aceleaşi valenţe ca în cazul acestui fenomen la moderni, deşi germenii acestuia se regăsesc şi acolo. Însă acolo unde societatea este rudimentară, fără ritualuri magice complexe, fără preoţi şi fără şefi acesta nu poate decât să fie un fenomen diferit. Freud este sedus de gândirea magicistă a primitivilor şi o identifică cu cea nevrotică, însă s-a arătat în ce măsură primitivul nu este nici pe departe un nevrotic. Iar dacă nevroticul dezvoltă o ideaţie magicistă este pentru că copilăria are un rol foarte important în apariţia Nevrozei aici modelându-se germenii simptomului ce se prezintă guvernat de acest model de gândire. În unele triburi primitive relaţia dintre indivizi nu este una la fel de tensionată aşa cum apare între clasele societăţii moderne. Interdicţiile primitivului sunt date de asocierea reprezentării respectivului lucru la care se referă interdicţia cu un traumatism oarecare. Este fără îndoială că practicarea incestului, presupusă a fi existat cândva, ar fi condus la anumite probleme ca de exemplu moartea partenerului, în cazul în care incestul ia forma părinte-copil, ca urmare a diferenţei de vârstă. O astfel de situaţie ar fi condus în mod automat la ruperea echilibrului social. Căci un astfel de individ rămas văduv s-ar fi aflat în stare de inhibiţie libidinală, ar fi atentat la armonia altor cupluri.

În epocile moderne aceste interdicţii au resorturi mult mai complicate. Incestul este considerat ca fiind cea mai monstruoasă crimă dar are un temei socio-economic şi este dictat de ideologia tabuizării claselor superioare. Această tabuizare se deplasează către tabuizarea parentală la care se raportează normele sociale prin educaţie pentru menţinerea ordinii sociale. Deoarece Complexul Matern este prototipul acestei structurări şi resort fundamental în ceea ce priveşte societatea. El este cel care facilitează această tabuizare care presupune concentrarea intensităţii tabuului pe un element deplasat la nivelul periferiei sale pornind de la cea parentală sau totemistă în general. Acest element poate fi foarte agresiv prin atuurile sale şi el este aşa pentru a împiedica penetrarea la nivelul nucleului său. În acest fel el pare şi mai puternic sub acest raport al agresivităţii. Dacă fastul aristocraţiei, defilarea sa, produce în clasele inferioare un sentiment vecin cu Complexul Matern, admiraţia acordată de acestea este posibilă în raport cu identificarea, cu admiraţia copilului pentru părinţi. Este firesc ca tensiunea socială să fie deplasată către zona familială iar sciziunea condamnării incestului are la bază tocmai o astfel de sciziune socială. În acest caz dinamica conservării straturilor sociale se deplasează către o astfel de celulă a societăţii care este familia.

Sub raportul biologic, incestul este neindicat în a fi practicat, în principal datorită devitalizării organice. Dar a-l pedepsi cu scoaterea ochilor şi alte pedepse barbare pe cel care l-a comis este fără îndoială un act de sălbăticie. El este judecat nu prin ceea ce este în sine, ci prin ceea ce de fapt semnifică şi anume educaţia în spiritul exploatării, impusă de clasele de sus. Tendinţa incestuoasă conduce de fapt la atentatul asupra intimităţii partenerului sexual parental, care aparţine de fapt părintelui, este proprietatea lui iar partenerul sexual unic este o formă de proprietate, ca urmare a proprietăţii particulare specifică societăţilor civilizate. Familia, educaţia restrânsă a insului din fragedă copilărie ca şi element, ca şi celulă socială, trebuie să îi promoveze societăţii mentalitatea prin intermediul inserţiei sociale a produsului său uman. Aşadar gravitatea incestului nu este dată de actul în sine, ci de semnificaţia lui. Partenerii sexuali se acceptă unul pe altul în virtutea identităţii de statut social al fiecăruia sau a aproximativei lor identităţi. Statutul social al copilului este unul destul de restrâns iar pretenţia sa la statut un social mult mai însemnat decât cel al mamei sale este un atentat la ordinea socială la conservatorismul de clasă. De aceea asprirea pedepsei săvârşirii incestului este posibilă datorită faptului că o astfel de faptă este echivalentă cu violarea acestei legi a conservării sociale.

Explicarea condamnării incestului se face progresiv începând de la teoria lui Darwin asupra hoardei originare a selecţiei sexuale, a monopolului comunităţii femelelor de către un mascul, care se distinge prin forţă. Primitivii interziceau incestul din raţiuni religioase, însă Religia lor era şi Ştiinţa lor. Mai târziu această practică a devenit o normă a economiei sălbatice pornind de la Sexualitatea însăşi care, după cum se va vedea, suferea un astfel de stigmat. Dacă tensiunea psihică rezultată în urma inhibiţiei libidinale prelungite se neutralizează fie la nivelul incestului (de cele mai multe ori fratern) fie la nivelul oricărui fel de relaţie, atunci, pe baza creşterii Valori de Neutralizare a celui în cauză, el nu mai poate fi exploatat atât de uşor ca în caz contrar şi eventual va produce anumite tulburări sociale. Tensiunea psihică a Sexualităţii poate fi un foarte subtil mod de a deturna atenţia celor mulţi către această zonă şi de a nu vedea povara exploatării care la apasă pe umeri.

Dimpotrivă, ‘moralitatea’ sexuală, considerarea Sexualităţii ca fiind un lucru nedemn de specia umană, poate avea serioase consecinţe pe plan incestuos. Căci dacă Sexualitatea este stigmatizată din faşă, dacă ei i se anulează fondul propice manifestării, atunci acest fond poate fi foarte bine tocmai fondul afectiv familial care facilitează aceste devieri cu atât mai mult cu cât, frustraţi Narcisic, aceştia vor resimţi foarte evident rezonanţa Oedipiană. După cum se va vedea, o astfel de măsură venită prin tradiţie, este foarte bine venită. Căci îl face pe adolescent un timid, un om care trece prin ‘vârsta confuziei’. Iată cum o problemă socială globală, legată de fondul exploatării, este transmutată la nivel educaţional prin ostentaţia condamnării incestului, prin pedanteria educaţiei Traumatice. Este evident că simplul gest de recunoaştere a păcatului, a nenorocirilor care se pot abate asupra celor ce săvârşesc incestul este în măsură să le atragă acestora atenţia asupra acestui subiect tocmai după principiul conversiei Edenice a Complexului Traumatic. Deşi, ca fapt concret, incestul nu este decât o relaţie sexuală nepotrivită, ca oricare alta, din raţiuni animiste (de dragoste) sau pragmatice, fără nici un fel de influenţă supranaturală.

Şi totuşi un astfel de interes se poate opri aici. Căci strategia tensionării artificiale a Psihicului practicată de mentalităţile specifice economiei sălbatice care suprasolicită Complexul Narcis prin prisma celui Tabu are un plan mult mai general care vizează două etape ulterioare ce se structurează în următoarele grupe de complexe. Acest plan vizează mai întâi deplasarea acestei excitaţii către Complexul Adam (care este Complexul familiei) ceea ce conduce automat la legarea pe viaţă a soţilor unul de altul, la prinderea strategică a lor în capcana obligaţiilor familiale. În acest caz dragostea ‘degenerează’ inevitabil în sexualitate care este de la început blamată şi stigmatizată. Se ştie că în Evul Mediu, cei care divorţau erau pasibili de a face închisoare. Ca omolog al celui Adam Complexul Don Juan presupune dimpotrivă dragostea platonică. Dar ea este încărcată cu un potenţial contradictoriu prin ceea ce este recunoscut ca dragoste ‘pură’, desexualizată, unde persoana iubită promite să fie Eden dar unde până la urmă ea conduce la sexualitate. După normele educaţiei sălbatice ea este demnă de pedeapsă. Situaţia este exact ca aceea a reclamei, unde persoana iubită este în mod mincinos însăşi satisfacţia pe care reclama o promite cumpărătorului dar care de fapt ea are rolul de a-i provoacă o tensiune psihică pentru că promite ceva ce niciodată nu se va întâmpla, adică Edenul şi astfel produsul cumpărat pare a fi remediul acestei tensiuni psihice. Or având o creştere artificială a Valorii de Neutralizare odată cu starea de îndrăgostire precum şi brutalitatea căderii acestei Valori odată cu banalizarea relaţiei în cauză, individul nu îşi mai poate recupera inhibiţia decât prin altă soluţie: activitatea sexuală. Practic neutralizarea energiei libidinale este menită să producă o neutralizare a energiei psihodinamice generale. De aici şi procrearea, vrednică să conducă la obligaţii pe cel care a comis ‘păcatul’ sexului şi pentru care trebuie să plătească cu mai multă muncă, pentru a întreţine familia. De aici şi înmulţirea forţei de muncă şi deci la şomaj iar salariul muncitorului va fi negociat în alţi termeni, fiind el însuşi ameninţat cu şomajul. Acesta este cea de-a doua etapă a planului educaţiei sălbatice. În felul acesta ‘cercul perfect’ al echilibrului social al exploatării şi-a îndeplinit funcţia. Aceasta este consolidarea Complexului Sisif, adică însuşi actul concret al exploatării, munca brută către care este condus individul printr-o multiplă strategie şi capcană a societăţii clasice.

Aceasta este exploatarea sălbatică în toată nuditatea ei, cu aceste subtile intervenţii la nivelul normelor morale. Este de remarcat aportul Bisericii în special la acest sistem, care, fireşte că explică dragostea lui Don Juan prin ‘păcatul originar’ adică tocmai prin acest păcat al sexualităţii simbolizată de Cunoaştere. Adam este ademenit de către Eva să mănânce din Pomul Cunoaşterii. Cei doi căsătoriţi sunt îndemnaţi să fie uniţi pentru totdeauna şi să se iubească pentru totdeauna, asemenea primilor doi Adam şi Eva. Dar prin acest îndemn nu li se spune însă să îşi folosească organele genitale ceea ce constituie de la început un păcat prin educaţia primită. În momentul în care cei doi ajung la dezastrul dragostei carnale şi sunt prinşi în capcana socială Biserica le pune în faţă mitul păcatului originar al sexualităţii. În acest fel, ei înşişi sunt făcuţi vinovaţi pentru starea lor după perceptul că lor li s-a dat de la început permisiunea să se iubească, să fie împreună până la moarte dar sexualitatea este afacerea lor ei sunt vinovaţi de ea. Ei sunt culpabilizaţi de a fi înţeles ‘altceva’ decât ceea ce ar fi spus Dumnezeu, după cum cuplul fericit din reclama pentru ţigări este de fapt înţelegerea şi dorinţa celui ce le cumpără. Producătorul nu va fi spus niciodată că, fumând respectiva ţigară, acesta ar fi la fel de fericit ca respectivul cuplu. Însă asociaţia facilitată de reclamă a exploatat resortul cumpărătorului de a căuta satisfacţia fumatului. Reclama în cauză a oferit în mod iluzoriu neutralizarea unei inhibiţii către care se transferă prin fuziune, marile inhibiţii ale Psihicului: Eden, Cain, Narcis, Don Juan, Dionysos. Societatea ‘pedepseşte’ prin exploatare sălbatică, după cum Dumnezeu izgoneşte din Rai pe Adam şi Eva pentru păcatul lor.

Aşadar interzicerea incestului este o măsură milenară a educaţiei sălbatice, în care ea este doar o parte ca oricare alta şi care contribuie decisiv la strategia socială a societăţilor clasice. Dincolo de facilităţile de ordin administrativ pentru care incestul nu este cea mai bună cale de satisfacţie libidinală în special cea părinte-copil, sub această mască a moralităţii se ascunde un plan social exercitat de mii de ani. Sub ea se ascunde o mentalitate făţarnică al cărei scop este ‘cercul perfect’ al exploatării economice chiar dacă acest lucru nu se vede decât în plan pragmatic fiind făcut involuntar, asemenea Instinctului. Dar dup mai bine de 100 de ani de psihanaliză capacitatea Psihicului abisal (Inconştientului) de a funcţiona nu mai surprinde pe nimeni. Interzicerea incestului este o reclamă, una teribil de agresivă la adresa ‘vârstei dificile’ a ceea ce se numeşte drept ‘dezordine interioară’ a adolescentului.

Faptul că incestul mamă-fiu este considerat mai periculos, mai demn de condamnat în mai toate civilizaţiile se datorează însăşi dimensiunii ierarhice a posibilităţii sale. Unele triburi nu stabilesc reglementări sexuale între tată şi fiică şi uneori este posibil chiar să nici nu se cunoască cine este tatăl, respectiv în cazul sistemului de reglementare sexuală care nu se face după căsătorie la unele triburi. Alteori incestul tată-fiică este pedepsit mai superficial decât cel mamă-fiu şi asta tocmai pentru că tatăl reprezintă însăşi puterea socială. Pedeapsa impusă fiului este dată de haloul puterii în care se învăluieşte cel puternic, pentru a-i comunica celui slab situaţia ierarhiei. Gravitatea incestului tată-fiică este tratată mai superficial deoarece o astfel de lege vizează însăşi legiuitorul care se protejează prin legislaţia impusă. Acolo unde incestul acesta este pedepsit, la fel ca şi varianta mamă-fiu sau frate-soră, apare întotdeauna familia iar impunerea pedepsei şi pentru aceste feluri de incest vizează o întărire a legii primului. Acest fenomen de deplasare a prohibiţiei de la centru (aici forma mamă-fiu) către periferie pe baza elementelor familiale de asociaţie are raţiunea în generalizarea magicistă a tabuului după modelul asociaţionist-cognitiv. Tensiunea tabuului fuzionează către elementele de asociaţie, după modelul explicat. Aşa se face că şi modernii şi primitivii au tabuuri periferice ce par ciudate cum este moartea de panică ca urmare mâncatului unui rest de fruct aruncat de un preot, pe care l-a comis primitivul în necunoştinţă de cauză sau îndrăgostirea de o persoană tabu, la moderni.

2.2.1.5.5. Complexul Tabu în societatea evoluată

Tabuul primitivilor nu este Complexul Tabu cu realul său dramatism pe care l-a cunoscut civilizaţia ci doar originea lui. Ceea ce au primitivii este o slabă luminiţă faţă de incandescenţa tabuului modern atât de ascuns şi de neexplicit încât nici măcar nu are un nume. Societatea primitivă este una rudimentară şi la fel şi interdicţiile sale. Primitivii nu sunt morali, nu au refulări de genul celor ce conduc la Nevrozele din societatea civilizată. Comportamentul lor ciudat doar pare aşa datorită prejudecăţilor modernilor însă el nu se datorează Complexului Tabu aşa cum este definit el aici ci mai degrabă datorită celui Traumatic, după cum s-a spus mai sus. Toate acţiunile primitivilor sunt dictate de tradiţie şi au o explicaţie legată de sistemul ideatic global în timp ce tabuul nevrotic vizează o rupere de acest sistem. Freud a intuit relaţia dintre moralitate, tabu şi Nevroză şi acest domeniu al psihologiei abisale a fost cel mai profund înţeles de către el. Totuşi el nu a fost însă suficient de clar şi acest neajuns se datorează lipsei metodei sociologice cu care aceste elemente să fie ordonate. El a abuzat de interpretările psihanalitice, confundând Actul Psihic cu Structura Psihică. Este sarcina psihologiei abisale de a preciza în ce mod s-a dezvoltat societatea de la primitivism la modelele evoluate ale societăţii în care pot intra şi unele societăţi antice. Complexul Tabu este origine pentru acea mentalitate socială a claselor superioare cu scopul de obiectivare a dominaţiei şi exploatării economice a unei părţi din societate. Sub raportul psihologic exploatarea unei comunităţi inferioare este o exploatare traumatică ce are la origine forţa armelor. Prin forţa armelor, clasele sociale superioare au câştigat teritorii şi le-a apropriat, le-a transformat în teritorii economice. Cei despropriaţi, sclavii, datorită statutului lor de pradă de război fie erau obligaţi să muncească cu recompense minime fie erau ‘acceptaţi’ să muncească, să îşi vândă serviciile după o piaţă impusă, monopolizată de puterea politică care avea armata de partea ei. Şi astfel, sub ameninţarea cu moartea, legea economică a cererii şi ofertei, adică a neutralizării energetice, avea alte valenţe. În acest caz cererea era automat mai mare decât oferta în ceea ce îi priveşte pe sclavi căci ameninţarea cu moartea sau cu pedepse grele făcea ca ei să accepte orice. Odată ce s-au stabilit aceste clase sociale după criteriul militar, clasele de sus au trebuit să îşi obiectiveze statutul social şi prin aceasta să elimine posibilitatea celor de jos de a se răscula. Această posibilitate este reglementată prin legislaţie ca un ansamblu de norme sociale şi reguli care trebuiau să împiedice o astfel de dezvoltare. Principiile dreptului în ansamblu trebuiau să interzică strict furtul din avutul claselor de sus, precum şi uciderea membrilor acestora. Aceste norme au fost universalizate, ca norme pe care toţi oamenii trebuie să le respecte. Oricum clasele de sus le respectă din principiu, căci ele chiar au interes să le respecte iar acest interes este posibilitatea ulterioară de exploatare.

Aceste norme se înscriu sub incidenţa generală a Complexului Polis iar cel Tabu are rolul de a susţine emoţional aceste norme. De exemplu aparatul justiţiei are o ţinută sobră, lipsită de sentimentalism, cu o pedanterie anancastă, care înlătură prezenţa oricărui sentiment uman. Astfel că magistratul clasic pare un bloc de piatră care vorbeşte sau cel puţin, el trebuie să dea această aparenţă. Or această aparenţă este contrară impulsurilor Complexului Matern şi este foarte bine elaborată pentru a arăta exact potenţialul său de pedeapsă, opus potenţialului matern de dragoste. Însă în situaţia în care individul este maltratat în copilărie după principiile ‘bătăii rupte din rai’ este foarte clar că el va vedea în acest magistrat drept un posibil agresor, din moment ce asigurarea maternă a simpatiei este anulată. Aceste sentimente paranoide pe care acest gen de oameni le exploatează, îi miră deseori pe unii care etalează o inocenţă de sfinţi însă ele sunt prţi importante din vastu program de educaţie sălbatică a societăţii clasice. Atitudinea excesiv de pedantă a justiţiarului vizează aceste resorturi ale educaţiei sălbatice care rezidă în clivajul infantil între ‘părinţi buni’ şi ‘părinţi răi’. De aici îşi trage psihanaliza acea faimoasă regulă de abstinenţă care este exploatată de autorităţi prin raportarea la punctul slab al Omului, la Complexul Matern. Căci pedeapsa infantilă este supradimensionată de copil, ea se leagă de neutralizarea maternă, care este o neutralizare universală şi absolută. O încălcare a justiţiei ar părea ca un refuz la neutralizarea maternă, o pedeapsă ontologică pe care insul o aşteaptă ca urmare a raportării sale la Complexul Matern, format în copilărie, etapa decisivă a formării sale ca individ. Această supradimensionare cu care copilul îşi priveşte mama şi părinţii în general, este proiectată asupra modelelor sociale destinate să păstreze organizarea socială. Or, această proiecţie maternă, clivajul între bine şi rău, este principiul sentimentului tabu. Societatea, străinii şi tot ceea ce este nefamilial suferă aceste proiecţii materne şi par nişte părinţi la o scară supradimensionată, instituţiile sociale având o nuanţă de grandoare, de copleşitor, de ceva ce nu poate fi atins.

Se poate foarte uşor observa că modelul totemic poate fi foarte simplu extins către toate societăţile, fiind modelul sociologiei generale prin excelenţă. Societatea poate fi redusă la două clase, la două elemente bine definite. Unul este sistemul economic concret dat de producţia economică efectivă ce se caracterizează prin produsele capabile să satisfacă dorinţele în special a Instinctului Nutritiv şi care foloseşte mâna de lucru. Aceasta este reprezentată de clasa de jos. În societăţile primitive ea este exclusă de la consumarea unui anumit animal sau de uzul unui anumit element în general care devine totem. În cea modernă această clasă este exclusă de la anumite satisfacţii sau privilegii sociale în general. Celălalt este sistemul organizator sau protector şi este dirijat de clasa superioară. Sistemul protector este foarte bine dezvoltat în societăţile cuceritoare care, parazitând alte comunităţi, le transformă în clase de sclavi. Sclavul a fost cel mai bine definit de însăşi societatea care se baza pe munca lui ca un individ ce trebuia să fie omorât dar din diverse motive a fost lăsat în viaţă. Protecţia sclavului presupune tocmai acest schimb economic obscur: muncă contra viaţă. Uneltele agresiunii armate, soldaţii sunt un fel de sclavi eliberaţi, care acceptă statutul lor tocmai pentru că Valoarea de Neutralizare al sistemului lor psihic este foarte scăzută, bucurându-se să lingă mâna stăpânului şi să trăiască doar cu acest preţ.

Sistemul organizator este cel mai interesant deoarece el funcţionează la fel în toate societăţile. El se compune dintr-un vast sistem birocratic care se numeşte ‘stat’, structurat în funcţionari periferici şi conducători. Funcţionarii periferici sunt cei ce promovează politica statului în general fie în mod despotic, ca în dictaturi, fie în mod propagandistic ca în societăţile moderne aşazis democratice. De aceste elemente periferice ţin anumite facilităţi vitale pe care statul le-ar oferi prin sine însuşi cu pretenţia că fără el acestea ar fi imposibil să existe. Aceste facilităţi sunt constituite din învăţământ şi educaţie în general, din sistemul medical, de armată şi poliţie, etc. Modul în care statul se structurează în aceste instituţii mai mult sau mai puţin vitale ale societăţii pentru a-şi impune propria structură birocratică arată cum rolul lui nu este cel asistenţial în principal, cel puţin la origini, ci unul exploatator. El este unul care menţine prin aparatul birocratic anumite structuri, în special politice care nu numai că nu ajută la dezvoltarea economică dar chiar o înfrânează pentru că conducătorii politici vor să îşi conserve poziţiile sociale cu preţul păstrării majorităţii cetăţenilor la un nivel scăzut de conştiinţă (politică) de sine. Aşa s-a întâmplat cu statele comuniste. O foarte mare cantitate de energie socială a fost cheltuită în scop propagandistic iar orice societate care funcţionează după modelul ‘reprezentanţilor’, a conducătorilor va investi astfel în propagandă.

Acest fenomen este germenele haloului tabu, aşa cum apare el în civilizaţie, tocmai prin interesul de a-i buimăci de a-i controla pe cei mulţi. Sociologia sau politologia sunt excluse din studiul de bază pe care sistemul de învăţământ îl facilitează sau nu sunt sprijinite în dezvoltare. Chiar şi la nivel rudimentar ele sunt studiate la nivel de studii superioare, la care nu toţi au acces. Însă fireşte că un sistem birocratic nu are interesul să aibă nişte ‘supuşi’ bine informaţi şi emancipaţi, căci acest statut îi face imposibil de manipulat (vezi introducerea). Este evident că alegătorul care nu are minime cunoştinţe de sociologie şi politologie ar trebui să fie declarat respins la exercitarea dreptului de a vota. Însă dacă acest lucru s-ar întâmpla astăzi, este puţin probabil ca vreo ţară să întrunească suficiente voturi pentru legitimarea unei Puteri. *

Nota: * Ce este demn de remarcat aici este că acest sistem, care este o ciudată amestecătură între oligarhie, republică şi monarhie, aşa cum se prezentau aceste forme de organizare socială în trecut, are pretenţia de a fi o democraţie. Societăţile recunoscute astăzi în lume ca fiind democratice, se diferenţiază de acestea doar prin faptul că le lipseşte fragmentarea la care acestea se prezentau. Fireşte că aceste structuri politice îşi duc ultimele mandate, căci era informaticii va înlocui progresiv vechiul model al ‘reprezentanţilor’. Acest lucru se simte la orice nivel iar sociologii vorbesc din ce în ce mai mult de acest lucru.

 

Aşadar complexul Tabu presupune o falsificare, o imagine de obiectivare pe care cei ce beneficiază de pe urma exploatării o fac prin supradimensionarea reperelor politice şi tradiţionale în general ale trecutului unei ţări, prin supradimensionarea personalităţilor cheie în dezvoltarea socială şi culturală a unui popor, prin oficializarea Religiilor, care înseamnă o transcendere în plan ontologic a Complexului Tabu pe latura posibilelor traumatisme naturale şi prin multe alte soluţii extrem de ingenioase de construire a unei imagini mitice. Această supradimensionare prin extinderea, deplasarea Complexului Tabu de la originea lui Traumatică şi Polisistă, către consecinţele ulterioare ale principiului său de apariţie se poate numi tabuizare şi în acest fenomen intră şi generalizarea magicistă de care s-a spus mai sus. Această deplasare poate avea consecinţe teribile în ceea ce priveşte travaliul său de elaborare. Astfel că dacă la origine Complexul Tabu nu este elaborat şi nedeplasat, acest lucru fiind făcut foarte puţin către animalul totem sau către preoţi, în societatea civilizată tabuul se deplasează către însuşi Dumnezeu. El este văzut ca supremul tabu ca potenţial distrugător al lumii, pentru ca apoi să se deplaseze către figurile importante ale Ştiinţei şi Culturii şi, ca scop al tuturor acestora, către conducătorii politici. Aceştia se folosesc de aceste tabuuri pentru a-şi forma un scut cultural faţă de mulţimea ce se poate răscula. Aşadar tabuizarea impusă de clasele superioare prin tradiţie are un rol reflexiv căci prin recunoaşterea sacralităţii obiectului sau persoanei sacralizate ele nu fac decât să se tabuizeze pe sine.

Dinamica persistenţei ordinii sociale aşa cum se prezintă ea în societăţile dezvoltate şi nu în cele rudimentare (unde există doar două clase sociale) are la bază un afect care este în măsură să susţină eşafodul acestei construcţii. Aceasta este anume tendinţa de ascensiune socială personală, pe fondul ermetismului structurării claselor ceea ce este de la început o contradicţie în care omul de rând crede. Un astfel de afect ce menţine ordinea structurilor sociale se materializează odată cu însăşi structurarea societăţii care se face după modelul rombului cu diagonala mare aranjată vertical. Clasele sociale sunt structurate în etaje; clasele superioare se află în vârful de sus al rombului, în timp ce cele inferioare – în cel de jos. O astfel de structurare este apanajul societăţilor evoluate şi fiecare clasă protejează o alta, care este întotdeauna superioară faţă de ea, cu excepţia vârfului absolut care este monarhul care nu mai are o clasă deasupra. Conservatorismul protector al acestora se face ca urmare a interesului de a-şi păstra statutul în faţa celei inferioare vecine, ce are şi ea interesul să pătrundă mai sus. Inhibarea acestei tendinţe se face atât de către clasa aflată imediat deasupra ei cât şi de către cea care se află şi sub ea şi care ameninţă cu răzvrătirea ca şi ea. Asemenea fabulei, cea plasată mai sus are interesul de a se răzvrăti faţă de cea superioară ei şi de a o deposeda de bunuri, împărţindu-le egal eventual, însă nu vrea să facă acelaşi lucru cu cea plasată mi jos de ea. Clasa de mijloc este cea mai puternică şi menţine întotdeauna această ordine, deoarece ea concentrează şi tendinţele de cucerire şi pe cele de apărare socială. Ea impune o ordine ce o favorizează şi pe ea dar implicit şi pe clasele superioare.

Toate societăţile clasice, cu excepţia unora printre care şi Atena antică au un vârf absolut, un conducător sau un ansamblu minim de conducători. Se poate observa de-a lungul istoriei că Complexul Tabu a fost cu atât mai puternic cu cât a existat acest vârf superior al rombului social care s-a structurat iniţial după criterii militare. Rolul politic al unui astfel de conducător în epoca modernă este unul minor căci doar în societăţile clasice el poate avea un rol politic absolut, fiind unica forţă politică înzestrată cu autoritate sau cea mai importantă atunci când nu este singura, în cazul în care există şi alte puteri în stat. Un conducător nu se justifică decât atunci când are putere absolută iar forma lui în epocile moderne este o caricatură care este investită donquijotesc cu acest halou tabu. În epocile moderne este suficient ca potenţialul conducător să prezinte unicitatea, preţiozitatea şi nu banalul infinit. În acest fel fiecare are posibilitatea să se identifice cu această autoritate personală şi să aibă credinţa că el însuşi îi poate lua locul. Freud intuieşte oarecum acest lucru atunci când spune că individul se identifică ‘libidinal’ cu conducătorul dar atunci când el dă această explicaţie a societăţii ca exclusivă, pierde din vedere rolul Complexului Polis şi comite o eroare. Tendinţa de ascensiune socială, ca tendinţă fundamentală a interesului Omului, este o tendinţă de identificare cu tabuul universal sau parţial. Acesta are aici formă socială, el se raportează la Complexul Matern ca prototip fundamental de neutralizare psihică. Sentimentul de unicitate de inegalabilitate cu care cineva investeşte pe altcineva este datorat nevoii imense a celui slab de absolut, de compensare Maternă al acestui dezavantaj. De aceea poporul doreşte un conducător şi mai ales, dacă este un popor neemancipat, doreşte unul absolut. În felul acesta el are iluzia identificării cu acest conducător. Supunerea lui este asemenea supunerii hipnotizatului în actul de hipnotizare iar în acest fel el îşi creează iluzia ce stă şi la baza celeilalte, adică iluzia ocrotirii materne.

Teoriile politicianiste şi naţionaliste au făcut din conceptul de ‘popor’ ceva sinonim cu cel de ‘rasă’. Unitatea lui constă însă doar în folosirea limbii, a unei mitologii comune sau a unui spaţiu comun de locuit. Apariţia popoarelor ca grupuri umane vorbitoare de aceeaşi limbă este dată de două motive. Unul constituie motivul economic, comercial în limitele naturale unui anumit teritoriu, limite care pot fi munţi, fluviile, deşerturile, mările etc. Celălalt implică limite ale forţei militare, ale unei autorităţi supreme care cucereşte teritorii pe baza forţei militare. Ea îşi impune sau îi este impusă cultura ce reprezintă cel mai bine o stare de spirit la un moment dat, cultură în care sunt incluse limba, religia, tradiţiile etc. Cu alte cuvinte, nu poporul este dat înaintea autorităţii statale, aşa cum pretind aceste teorii ci tocmai autoritatea statală, pe baza forţei militare unifică un popor, îl educă într-un anume fel, sub o anumită cultură în scopul exploatării economice şi sub ameninţarea forţei militare pentru eventualii rebeli. Astfel de autorităţi statale şi-au adjudecat mereu teritorii pe care să le stăpânească iar mărimea acestora fiind direct proporţională cu capacitatea organizatorică a acestui stat. De aceea de multe ori statul era în trecut concentrat într-o cetate în jurul căreia se constituiau cetăţi satelit, coordonate de la centru de către ea. În funcţie de rigoarea ierarhiei statale, exploatarea economică a comunităţilor periferice era sistematizată. Rivalităţile între astfel de puteri centrale, despărţite de distanţe mari se datora faptului că nu puteau controla anumite zone periferice extreme. Acestea nu puteau fi controlate de o anumită putere centrală, căci forţa ei de control, asemenea forţei de atracţie a unui magnet, scădea pe măsură ce elementul ce urmează să fie afectat se distanţa. Astfel că aceste puteri centrale îşi disputau aceste teritorii periferice. Între ele exista rivalitate asemenea animalelor de pradă.

Unitatea poporului, credinţa în ‘conducerea’ lui, are la bază tocmai acest interes al fiecăruia de a accede într-o clasă superioară în situaţia în care forţa militară nu este pe deplin la dispoziţia puterii, aşa cum se întâmplă la societăţile dezvoltate. Strângerea armatei în aceste condiţii are tocmai aceste principii la bază. În mod normal este indiferent dacă omul de rând este exploatat de o putere sau alta. Diferenţa culturală este singurul impuls care îl face pe acesta să se alăture puterii ale cărei norme le adoptă. Deoarece, dacă s-ar alinia la o cultură diferită, atunci pronosticul ascensiunii sociale ce generează acceptarea condiţiei sale este mult mai mic. Tocmai de aceea au existat în fiecare popor sau cetate trădători care au contribuit la căderea ei subminând-o din interior sub impulsul statutului social promis de asediator. Şi sunt foarte puţini cei care ar refuza acest statut de trădător dacă nu ar exista riscul ca asediul să eşueze şi ei să fie prinşi.

Aşadar unitatea poporului de care vorbesc politicienii nu este altceva decât această tendinţă a omului de rând de ascensiune socială către clasele superioare şi păstrarea formelor sociale în vigoare precum şi menţinerea dominaţiei, a exploatării economice pe care o exercită aceste clase, dominaţie care are ca principiu iniţial dominaţia armată. Ciopârţirea lumii în state, este apanajul ornamentării militare a sistemului economic, sub forma constrângerii plăţilor impozitului. Aceste forme de organizare socială se manifestă şi astăzi şi nici o formă de organizare nu a renunţat total la aceste vechi structuri. Ele nu mai sunt însă în acord cu condiţia economică actuală unde cetăţeanul nu mai este ameninţat să muncească fără să părăsească locul de muncă. Iar acest lucru se datorează erei roboticii care înseamnă pentru istorie ceea ce a însemnat fenomenul inventării arcului cu săgeţi. Exploatarea economică nu mai are drept temei ameninţarea militară de câtva timp, căci forţa robotică este mai eficientă decât forţa umană.

Aşadar un sistem politic ca o structură minoritară ce se ajustează societăţii, nu îşi mai are nici un rost. Căci dacă în trecut tabuizarea ideii obscure de ‘stat’ şi ‘popor’ era în măsură să apere insul de o posibilă ‘invazie străină’, astăzi se vorbeşte tot mai mult de mondializare, de globalizare. Prin alinierea sa la forţa armată, ceea ce este identic cu propaganda care se făcea la nivel educaţional în trecut, statul trebuia văzut ca întruchiparea ‘voinţei obiective’ cum foarte pompos spunea Hegel. O astfel de noţiune este pur şi simplu o noţiune vidă. În epoca contemporană, unde diferenţele de clasă se stabilesc mai mult pe criterii economice, pragmatice şi mai puţin pe cele religioase sau militare ca în epocile trecute face ca statul ca mecanism birocratic să nu îşi mai aibă deloc nici un fel de utilitate din punct de vedere politic pentru nimeni el avându-şi totuşi o mare utilitate asistenţială, din fericire. Însă el nu îşi mai are nici un rost în ceea ce priveşte clasa politică cu principala ei acţiune, respectiv tabuizarea deoarece Complexul Tabu însuşi a suferit o serioasă retractare tocmai datorită revoluţiei industriale şi culturale la care (în ceea ce o priveşte pe prima) Aristotel visa ca o condiţie a eliberării sclavilor. Omul modern se mai gândeşte încă astăzi la stat ca la tabu. El mai crede şi acum că desfiinţarea sistemului politic va conduce la desfiinţarea statului şi al poporului, din păcate.

 

2.2.1.5.6. Complexul Tabu şi normele morale

Comportamentul moral presupune o ‘eliberare’ cel puţin aparentă de sub ‘tirania pasiunilor’. Însă o asemenea pretenţie are sorginte clasică şi se raportează mereu la mulţime, la banalitate, care se presupune a fi condusă de pasiuni şi nu de norme morale în tot ceea ce face. Însă comportamentul ce se opune pasiunii, Instinctului incriminându-l categoric cum este cel al normelor morale cel puţin la originea lor, are şi el în spate o crimă mult mai mare: exploatarea economică facilitată de implementarea acestor norme. Căci marile virtuţi ale Omului recunoscute ca atare nu sunt virtuţile filosofului ci virtuţile stăpânului. Filosoful este văzut mai degrabă ca un teoretician al lor iar eventualul reproş ce i se poate aduce este mercenariatul său teoretic. Dimpotrivă stăpânul originar este vinovat prin definiţie de exploatarea economică prin forţa armată iar autonegarea prin morală poate fi înţeleasă ca autopedepsire pentru o astfel de vină. Moralitatea presupune automat tabuizarea propriei persoane, supraevaluarea sterilă şi falsă a mentalităţii claselor superioare iar extracţia narcisică din aceasta este gura de oxigen al celui care îşi vestejeşte Organismul cu penitenţele morale. O astfel de supraevaluare are fireşte o reflexie personală, ca în cazul fiecărui tabu căci o astfel de mentalitate are coordonata constantă în convingerea ‘dreptului divin’. Adică în presupusa existenţă a unei diferenţieri ce se insinuează a fi de natură ontologică între clasele de jos şi cele de sus. Negarea pasiunilor umane fundamentale, aşa cum apare ea aparent din normele morale, este doar una formală. Căci ele sunt doar suspendate temporar sau cel mult, refulate de unde urmează să fie satisfăcute ulterior fie direct, natural fie pe ascuns fie prin fuziune deghizată, nevrotică. Însă acest lucru se face cu ajutorul restrângerii intimităţii căci crearea unei imagini tabuizate unde comportamentul trebuie să se opună cu orice preţ celui comun se face tocmai pentru a trezi în omul de rând obstacolul tabuizării. După cum s-a spus deja mai sus Complexul Matern este neutralizat aici deoarece vanitatea pe care comportamentul pedant o degajă, sentimentul de superioritate faţă de acest proletar este la fel cu admiraţia maternă pentru progenitură sau invers.

Mentalitatea proletară brută ocupată cu lipsurile şi frustrările nu se poate implica într-o astfel de strategie, respectiv de a urma nişte norme care nu sunt în măsură decât să sufoce Organismul. Acestea îl fac pe omul de rând demn de pedeapsă, un perpetuu vinovat, un păcătos ceea ce este o reeditare a definiţiei sclavului din antichitate ca individ ce trebuia ucis dar care a fost lăsat să trăiască pe mai departe din diferite motive. Însă mentalitatea aristocratoidă nu putea dezvolta o morală absolută, tabuizant-extremă cum au dezvoltat abstinenţii creştini. Deoarece ea chiar are interesul satisfacţiei, al exploatării sălbatice iar neutralizarea energetică superioară datorată prosperităţii sale sociale este luată de la început ca una morală tocmai pentru că se deosebeşte de cea proletară.

Pilonul de bază al acestui set de norme morale este o clasă de mijloc care provine din cele de jos. Aici este cazul cu burghezia care a reuşit să prospere ca urmare a revoluţiei industriale dar care nu avea resorturile necesare pentru a fi recunoscută drept clasă superioară fiind lipsită de tradiţie. De aceea marile penitenţe morale aici au apărut şi Nevrozele erau la modă prin rândurile sale. Extravaganţele aristocraţiilor erau trecute cu vederea şi obiectivate de către anumite percepte care susţineau superioritatea acestor clase. Însă clasele de mijloc nu aveau acest privilegiu. Tocmai de aceea această clasă mijlocie este un pilon pentru organizarea socială căci ea este un scut pentru clasele protejate de ‘dreptul divin’. Ea este un fel de liant între cele două modele clasice de clase sociale. Această clasă mijlocie dominată de o mentalitate proletară pedepsită se dovedeşte a fi cea care accentuează rigurozitatea puritană a normelor morale tocmai pentru a scăpa de conştiinţa încărcată a vinovăţiei ridicării de la condiţia de sclav. Relicvele unei mentalităţi proletare supravieţuiesc în ea ca un destin. Tot ce face ea este să le contracareze pe acestea, să devină cât mai opusă, să încerce şi ea replica unui drept divin căci altfel se vedea în situaţia de a nu găsi obiectivare în faţa unei posibile revolte proletare. Vinovăţia originară a sărăciei şi dorinţei sclavului se transfigurează la burghez în teama de decădere şi sărăcire care devin chinuitoare până la absurd.

O astfel de teamă este dată de conversia propriei tendinţe de revoltă aşa cum o avea în perioada în care ea era la stadiul de proletariat supravieţuitoare în mentalitatea burgheză. Salvarea ei este dată de orizontul intenţiei de a face un pas în direcţia ascensiunii sociale şi ea demonstrează prin ‘pietate’ această capacitate, acest merit de a avea acest drept.

Aceasta este o morală refulantă, una dezumanizantă spre deosebire de morala inhibiţionistă a claselor exploatate, este o morală hiperseveră care se automutilează pe sine. Cea proletară, o poate accepta formal atunci când îi este impusă cu forţa şi se îngrijeşte eventual doar să nu îi fie descoperite adevăratele intenţii, pe care şi le recunoaşte intim. Morala absolută nu se reduce la simpla respectare a celuilalt la respectarea regulilor sociale; aceste lucruri nu sunt suficiente pentru a face un comportament să devină moral iar Kant arătat pe larg şi în amănunt acest lucru. Respectarea formală a convenţiilor societăţii reprezintă pur şi simplu o stare naturală pe care moraliştii de genul lui Kant nu o consideră suficientă pentru valoarea de Om, considerând-o inferioară şi uneori ipocrită.

De fapt acceptarea formală a convenţiilor sociale este chiar criteriul superioritatăţii Omului spre deosebire de unele animale inferioare, ca albinele sau furnicile care sunt obediente indiferent de ce structuri sociale clădesc ele şi indiferent de ce beneficii aduc. A respecta convenţiile sociale impuse de autorităţi înseamnă o inhibiţie originară a Pulsiunilor Individuale iar scopul trebuie să fie întotdeauna satisfacerea şi nu desfigurarea lor. Acesta este sensul Filierei Pozitive însăşi. Transparenţa egoismului prin acest formalism moral a fost criticată de către mulţi autori dar acesta este sensul natural, originar al oricărei morale refulante şi chiar a moralităţii în general, a actului just indiferent de ceea ce îl face posibil. Acest act just trebuie să se limiteze la două condiţii esenţiale ale Complexului Polis. Prima vizează securitatea partenerului social, adică suspendarea oricăror tendinţe din statutul său genealogic de a elimina partenerul social din cadrul social sau de a-i aduce prejudicii. Cealaltă este respectarea contractelor economice stabilite între membrii societăţii sau comunităţii. Nerespectarea acestor două prescripţii atrage automat pedeapsa socială ca măsură de acoperire a prejudiciului adus sau ca răzbunare, ca descărcare a mâniei ce decurge dintr-o astfel de situaţie. Însă când comportamentul just este în aşa măsură tabuizat şi pretinde că devine absolut determinând morala absolută atunci acestei morale, ca oricărei tabuizări, trebuie să îi fie demascat tocmai caracterul narcisic ambivalent. Căci dacă principial ea este centrată în jurul teoriei conform căreia fiecare om trebuie luat ca scop în sine sau că fiecare om trebuie să primească un respect absolut (ceea ce este chiar un lucru benefic) această morală degenerează în mutilare educaţională şi insistă pe eliberarea de o presupusă grandomanie, de Pulsiunile egoiste, individuale, în favoarea ‘ideii de om’. Structurarea Complexului Tabu, atomizarea lui, capacitatea lui de a determina o structură cât mai solidă, este ea însăşi o rezonanţă narcisică, o etalare a ‘calităţilor’. Altfel spus, Kant adoptă o astfel de morală ascetică dar acest lucru în condiţiile în care ceilalţi par egoişti. Iar sublimarea narcisică a uneia dintre astfel de opţiuni este tentativa de neutralizare a unei vieţi pierdute în refulări continue.

Aşadar comportamentul moral are două laturi: cea legată de Complexul Polis şi care presupune respectarea normelor sociale adoptate şi impuse de către toţi membrii societăţii şi morala legată de Complexul Tabu, ce este o suprastructură morală derivată artificial în ascetism de tot ceea ce nu conduce direct la rezultatul economic sau de securitate dar care îl vizează indirect. Inhibiţia sexuală prelungită este capul de afiş al acestui set de norme morale. Morala de tip Polis stă la baza dreptului, a justiţiei şi datorită formalităţii sale utilitariste ea a fost criticată de moraliştii absolutişti în special de Kant. Este evident că aceşti moralişti ascetoizi au insistat pe latura Tabu a moralităţii iar o astfel de mentalitate s-a răsfrânt asupra nevroticilor care şi-au adâncit simptomele. Capacitatea acestor moralişti de a avea ‘onoare’ trebuie pusă însă în relaţie cu însăţi statutul lor social. Astfel că o viaţă îmbelşugată poate accepta mici frustrări, ca snobismul faţă de celălalt, în special faţă de cei inferiori social. Excitaţia psihodinamică este evident minoră şi poate fi fuzionată într-o altă neutralizare, cum ar fi cea dată de Complexul Matern. Clasele de mijloc acceptă mentalitatea oficială pentru că mai întâi există o constrângere prin forţă, o predispoziţie la pedeapsă, ceea ce corespunde cu statutul inferior, proletar a clasei căreia i se impune această morală. Apoi pentru că există dorinţa de ascensiune socială iar normele tabu par să fie condiţia de a accede la acest statut, par să fie recomandarea acestei ascensiuni.

Freud reduce moralitatea la conceptul ambiguu de ‘supraeu’, dat de sentimentul pedepsei originate în copilărie, datorită tendinţelor sale oedipiene. Iată că deşi lipsit de metodă, Freud reuşeşte să intuiască legătura dintre moralitate şi Complexul Oedip care, după cum se va vedea, este varianta sexuală a celui Narcis implicat direct în ea. Freud spune că acest ‘supraeu’ este moştenitorul Complexului Oedip. Însă prin faptul că nu implică teoretic latura socială în acesta el pierde mult din substanţa fenomenului. Într-o societate guvernată de norme morale sau civile, unde predispoziţia pentru pedepse religioase se manifestă într-un grad suficient de mare, morala absolută este o instituţie socială cu toate iluziile sale. Ea devine un foarte complicat ţesut în jurul Complexului Polis pe care pretinde că îl apără. Rolul Refulării, ca fenomen specific Complexului Tabu, este major aici. Reflexia educaţională este covârşitoare, de asemenea. Întregul cortegiu al comortamentului moral se sprijină aşadar pe Complexul Matern. Rigiditatea comportamentului determinat de morala absolută este tocmai acea rigiditate pe care magistratul o afişează şi care apelează la resorturile clivajului Matern. Ameninţarea parentală, proiectată în conţinuturile religioase, ca pilon teoretic al moralei, este cea la care apelează justiţia şi după ea, însăşi morala ca atare. Ambivalenţa unei astfel de demnităţi formale pe care moralitatea cu pretenţie de a fi absolută o afişează, constă în însăşi incapacitatea sa de a sta izolată de ceilalţi indivizi integrarea în grup fiind însăşi scopul paradoxal al comportamentului moral. Cel de-al doilea punct este dictat de refularea Libidoului, care revine mereu transformat în comportament, fiind nucleul Nevrozei. Libidoul este de aceea în mod special vizat şi despre el se va trata mai departe.

 

 

 

2.2.1.5.7. Refularea Libidoului

După cum se va vedea, Complexul Oedip se poate manifesta în mod contraactiv printr-un comportament de înger, lipsit de orice fel de pasiune erotică opus principiului său originar. Şi tocmai de aceea, în mitologie Cupidon, poznaşul săgetător, este tot un fel de înger. El are aripi şi afişează inocenţa copilărească implicată în dragoste. Acest Complex Angel, la fel ca şi cel Matern conduce la condamnarea vieţii sexuale. Există aici implicată din start norma morală a unui stil de viaţă grupat în jurul muncii fizice susţinute pentru traiul de zi cu zi. Sexualitatea este aici în primul rând suprimată fiziologic deoarece această ocupaţie brută face ca întreaga energie fiziodinamică să îşi găsească refugiul în ea. Religia Iudaică (precreştină) a apărut pe fondul mentalităţii unui popor ce avea un stil de viaţă de respingere, de stigmatizare a acelora care vedeau interes în preocupările sexuale după cum se reflectă în Vechiul Testament . Aceştia nu contribuiau la prosperitatea familiei prin muncă şi fie o neglijau fie furau ceea ce le atrgea dezaprobarea comunităţii.

Blamarea Sexualităţii însă, are un sens mult mai profund, legat de Complexul Tabu şi nu de cel Polis. Nu se poate spune din principiu că Sexualitatea în sine ar fi un fenomen urât, inferior căci aceste atribute sunt date cultural, sunt proiectate cultural în ea. Dimpotrivă dacă se ia în calcul scopul ei altruist, extraindividual, chiar dacă este unul instinctual ea pare în sine, mai degrabă o activitate nobilă. Fireşte că mijloacele prin care ea îşi realizează scopul nu sunt atât de nobile ci mai curând sălbatice. Căci selecţia naturală pune pe masculi să se lupte unul cu altul pentru întâietate, fapt ce duce la risipă de energie şi de stabilitate. Acest fapt poate fi primul lucru care face din ea ceva de blamat şi anume violenţa rivalilor, ceea ce face ca în societăţile moderne să fie dispreţuită. Căci lupta agresivă, agresiunea nestimulată se asociază cu revolta pe care masele o pot declanşa asupra conducătorilor. O astfel de revoltă este catalogată de justiţie ca fiind nedreaptă deoarece răsculaţii sunt consideraţi a fi început ei primii agresiunea iar crimele pe care conducătorii le pot comite sunt considerate ca răspuns de apărare la această agresiune. În acelaşi fel şi agresiunea de eliminare a rivalilor (care au fost paşnici iniţial) este socotită un act imoral.

Sexualitatea suferă diformităţile inhibiţiei datorită selecţiei sexuale din cadrul speciei încă din principiul ei originar. Acesta face ca numai exemplarele performante de masculi să posede femelele. Inhibiţia culturală ulterioară, artificială, la care aceasta este supusă pare cu totul neexplicabilă. Şi aici nu este vorba despre pedepsirea violului, care este o formă umană de selecţie naturală animalică, ci de ruşinea principial nejustificată faţă de Sexualitate. Nici inhibiţia după criterii economice nu explică situaţia aceasta. Mai întâi, în ceea ce priveşte randamentul care ar scădea datorită satisfacţiei libidinale, totuşi el nu poate să scadă aşa de mult în cazul muncitorului căci oricum el are în general o activitate stereotipă în munca sa. Dimpotrivă, erotismul este acel opiu care îl face mai docil pe acesta şi mai uşor de manipulat, după cum se va vedea mai jos. Apoi, în ceea ce priveşte suprapopularea, tehnici contraceptive s-ar fi putut foarte bine inventa şi în epocile preindustriale după cum ele există astăzi. Chiar astăzi, când acestea există şi oricine le poate folosi, ba chiar în situaţia în care natalitatea scade progresiv, Sexualitatea are totuşi acelaşi stigmat în sufletul Omului, chiar dacă de cele mai multe ori el se face că nu vede acest lucru.

Acest model, aplicat în timpurile moderne doar din inerţie a fost consolidat în trecut foarte sistematic. Motivul pentru care Sexualitatea este blamată, este legat de faptul că activităţile sexuale sunt apreciate de cei din clasele de jos ca fiind nişte plăceri foarte mari, nişte satisfacţii unice. Gradul de satisfacţie personală a membrilor claselor de joc ca urmare a activităţilor sexuale este mai mare decât la clasele superioare pentru că fie aceştia nu cunosc alte forme de neutralizare, prin sublimarea spirituală de exemplu, fie pentru că, neavând statut social stabil şi prosper, un partener sexual se poate găsi destul de târziu în viaţă. În acest ultim caz, inhibiţia libidinală este prelungită ceea ce face ca Libidoul să fie destul de excitat. Neutralizarea Complexelor Fundamentale încă din vârstă fragedă atenuează fuziunea acestora către libido şi de aceea clasele superioare văd erotismul mai estompat. Încercând să imite acest tip aristocratoide de detaşare faţă de erotism burghezia s-a prins într-o capcană teribilă. În dorinţa membrilor săi de a poza în zei, practicile erotice nu erau tocmai potrivite, tocmai datorită rezonanţelor oedipiene (şi de aici, materne) ce erau implicate ceea ce era în măsură să trădeze umanitatea şi slăbiciunea personală a lor. Numai dacă sclavul este atât de exploatat încât să nu mai aibă energie fiziodinamică pentru Sexualitate, atunci clasele de sus o cultivă ostentativ. Aşadar blamarea culturală a Sexualităţii are logica în blamarea mulţimilor în blamarea sclavului pentru obiectivarea poziţiei superioare a acestor clase.

Atunci când este implicat primul caz, cel mai frecvent dealtfel, în societăţile mai apropiate de cea modernă, condamnarea Sexualităţii stă în imaginea pe care clasele de sus şi-o fac despre ele. Nevoia claselor aristocratoide de a părea o specie superioară celei a sclavilor este o intenţie de reparaţie a crimei subjugării economice întemeiată pe forţa militară şi le justifică raportul faţă de sclavi la fel cum raportul acestora este justificat faţă de animale. Această imagine promovează sexualitatea aristocratoidă în societate ca fiind înconjurată de lux, curăţenie şi taină, elemente care se opun prin excelenţă Sexualităţii brute, proletaroide, care se asociază mai degrabă cu micţiunea, deci cu produsul organic dar şi cu viaţa de ghetou în care ea se consumă. Ea are aşadar temeiul în excluderea posibilităţii proletare de a penetra clasele superioare, de a le considera intangibile. Acestea îşi creează o imagine tabuizată care se opune inferiorului, animalităţii. Luxul magnific al aristocraţilor trezeşte celor mulţi un sentiment amestecat de invidie şi respect profund. Aici mentalitatea aristocratoidă apelează la resorturile Complexului Matern căci acest sentiment pe care îl experimentează clasele aristocratoide, prin fanfaronada puterii, cu rol de avertizare şi ameninţare este asemenea imaginii pe care copilul şi-o face despre părinţii lui atunci când este în primii ani de viaţă. Relaţia dintre justiţie şi Complexul Matern a fost arătată mai sus. Iar dacă la un moment dat poporul s-a răsculat nemaisuportând dispreţul aristocratoid atunci violenţa lui ce nu a cunoscut margini a fost o încercare de replică la aceste ameninţări originare asemenea fiarei de la circ ce îşi agresează dresorul. Revoluţia Franceză şi crimele comunismului s-au făcut relativ la ace4st fond emoţional.

Un astfel de tabu devine orice lucru ce nu se lasă experimentat şi înţeles, la fel cum este cu aceste structuri sociale superioare. Încercarea celor de jos de a-şi imagina starea de superioritate are ca rezultat o asociere cu Sexualitatea, deoarece aceste dorinţe ale lor sunt cele mai mari ca urmare a fuziunii în ele a întregului spectru de Complexe. Sexualitatea este o astfel de dorinţă pentru că este cel mai puternic Instinct iar ascensiunea socială se asociază cu ea pentru că viaţa de sclav este foarte frustrantă. Tocmai dorinţa sexuală a acestora faţă de aceste structuri face ca ele să devină tabu. Acest posibil partener sexual este unul unic, este superiorul cel atât de seducător după principiile selecţiei naturale, chiar dacă el prin natura lui nu poate îndeplini acest rol. Animale ca vulturul sau leul, preluate ca simboluri ale puterii sociale, ale statului, au fost prezentate desexualizat în mitologii. De exemplu la egipteni se credea că vulturul ca specie nu posedă masculi ci doar femele, tocmai datorită severităţii privirii sale, ce pare lipsită de căldură; iar dacă ar exista şi masculi atunci femela ar trebui să îi fie subordonată ceea ce este incompatibil cu această severitate. O astfel de severitate este exhibată chiar de conducătorul comunităţii, care îşi determină şi familia spre a lua această poziţie tabu.

Condamnarea Sexualităţii dincolo de rolul ei în educaţia sălbatică este o piesă importantă pentru economia sălbatică, având un rol mai întâi în dereglarea Libidoului însuşi. Acest lucru este posibil aşadar prin suprapotenţarea acestuia, dată tocmai de mentalitatea puritanistă, prin intermediul unei găselniţe de ordin psihic. Aceasta este dereglarea libidinală a celor care sunt predispuşi la o astfel de revoltă, conform legii excitaţiei ce decurge din inhibiţia unei Pulsiuni şi care în acest caz duce la predispoziţii de Tulburări Libidinale şi Nevroze în ceea ce priveşte moştenirea psihică ereditară după cum se va vedea. Apoi, dată fiind modelul oficial de stigmatizare a Tulburărilor Psihice, aceştia pot fi eliminaţi încă din faşă şi , în acest fel societatea îşi menţine ermetismul. După cum se va vedea, Nevroza este implicată în structura psihopatologică a Depresiei Majore. Toate Tulburările Psihice în general, chiar dacă nu derivă neapărat din refulările libidinale, totuşi au ca nucleu această educaţie şi apoi exploatare sălbatică iar inhibiţia libidinală este o parte din ea.

Inhibiţia libidinală produsă de educaţia sălbatică produce o confuzie de proporţii nebănuite la nivelul Psihicului celui astfel educat. Căci, în felul acesta, Libidoul mai curând este suprasolicitat decât purificat conform legii excitaţiei. El devine şi mai puternic iar efectele respectivei norme de educaţie sunt exact contrare intenţiilor pe care le declară cu voce tare şi asta tocmai dintr-un interes subliminal diferit. În spectrul Tulburărilor Psihice, numai o traumă reală şi puternică poate conduce la intensitatea acestora. Iar educaţia sălbatică le implică în mod cert şi nu (fixaţiile pe anumite stadii de evoluţie libidinală infantilă cum crede Freud). În jurul Libidoului apar adevăraţi paraziţi psihopatologici determinaţi de educaţie. Principiile moralităţii creştine, departe de Creştinismul catacombelor, în relaţie subliminală cu puterea politică, este fără îndoială modelul metafizic de corupere a naturii umane. Cel ce este prins în capcana dogmelor Bisericii (nu al Religiei) are cam trei drumuri de urmat: Tulburările Libidinale, Nevrozele şi Depresiile.

Explicaţia acestei probleme este dată chiar de coordonatele acestui Instinct şi anume de principiul său selectiv adică de eliminarea rivalilor. Cei care vor fi ajuns la o oarecare putere sau cei care ajung la maturitate, deci la un statut social (economic) suficient de prosper în aşa fel încât să îşi permită o viaţă sexuală, deci o neutralizare a Libidoului, fac din această neutralizare o virtute. Imponderabilitatea lor energetică în ceea ce priveşte Libidoul este într-un fel autoapreciată ca o lecţie în ‘şcoala vieţii’. Cu această lecţie aceştia iau poziţie faţă de cei cărora le sclipesc ochii atunci când văd câte o imagine mai deocheată şi care sunt consideraţi drept ‘adolescenţi miopi’. Problema este una ce ţine de endogamie axiologică. Se poate aici observa narcisismul celor care discreditează o astfel de mentalitate, plăcerea de a îl ridiculiza şi inferioriza pe celălalt, de a-i bloca supapele de neutralizare tocmai din interesul structurării mentalităţii aristocratoide în general. Căci acest individ astfel inferiorizat poate fi, principial, un teren de exploatare economică.

Fireşte că o astfel de frustrare, coroborată ereditar, poate conduce la ceea ce se recunoaşte drept fixaţia copilului pentru sânul matern după cum o descrie Freud. Înţărcarea copilului va fi una dintre marile lui frustrări, tocmai datorită acestui lucru şi din păcate Freud nu a mers mai departe să recunoască cauzele dincolo de relaţia familie-copil. În acest caz o problemă metasocială este rezolvată la nivel de familie, copilul fiind ameninţat şi pedepsit de părinţi (educaţi la rândul lor sălbatic) pentru fixaţia sa. Mai târziu muncitorul gata să se revolte va găsi în patronul său, în clasele superioare în general, tocmai pe părintele frustrator de odinioară şi astfel el are conştiinţa pedepsei amplificată Traumatic devenind docil asemenea fiarelor de la circ. El poate fi exploatat în mod subtil, în acest fel.

Instituţionalizarea Creştinismului, obedienţa lui faţă de stat departe de eroismul şi protestul originilor sale, a normelor metafizice emancipate pe care le-a declarat la origine a condus exact la consecinţele opuse acestui Creştinism timpuriu, făcând pact cu ceea ce acesta a rejectat. Căci în locul spiritului fratern proclamat de primii creştini instituţionalizarea lui în stat a însemnat mituirea lui de către stat în scopul exploatării sălbatice. Puritatea lui originară a fost pătată de interesul statului de a controla mulţimile şi de a ‘legaliza’ jungla economică a ermetismului social. Împărţirea lumii în stăpâni şi sclavi este un astfel de model necesar nivelului actual al istoriei. Acesta este la fel de crud ca însăşi jungla înţeleasă din punctul de vedere al idealului egalitarist al adevăratului Creştinism. Însă în momentul în care cei slabi nu numai că sunt exploataţi dar sunt şi adânciţi artificial în groapa Tulburărilor Psihice ca urmare a unei astfel de exploatări sălbatice, ca preţ al confortului şi liniştii claselor aristocratoide, ei înşişi departe de spiritul zbuciumat al Creştinismului, acest lucru poate fi înţeles ca fiind ‘pactul cu diavolul’ al Bisericii. Astăzi lumea este mirată de lipsa de educaţie a tinerilor, de refuzul lor de a primi educaţia, de deviaţii sexual şi de criminali. Însă pentru toate aceste rele incomensurabile se poate găsi cauza drept în educaţia sălbatică. Aceste nenorociri ale civilizaţiei nu sunt decât reversul unei educaţii neecologice aplicate în ultimele milenii de către autorităţi.

Aşadar Libidoul nu este originar ‘polimorf pervers’ aşa cum spune Freud, ci el devine aşa în dinamica exploatării sociale. O viaţă sexuală normală poate conduce la un Libido simplu, nepatologic. Dimpotrivă, atunci când adolescentului i se refuză dreptul la o viaţă sexuală în numele unui principiu abstract, acest principiu de fapt se dovedeşte mai concret decât toate. Psihopatia Distimică, timiditatea pe care acest adolescent o poate atinge ca urmare a vinovăţiei masturbării, poate fi într-adevăr un material veritabil pentru economia sălbatică iar interesul pragmatic imediat este astfel dublat de reversul psihopatologic adică de dereglarea sistemului ecologic al societăţii. Căci fuzionat în Libido nu este numai Complexul Narcis, cel al ascensiunii sociale, ci însuşi cel Matern al copilăriei. Libidoul este suprasolicitat artificial aici tocmai prin interdicţia sa culturală ce depăşeşte cadrul normelor civile, adică prin condamnarea Sexualităţii în general. Aşa că, atunci când subiectul astfel educat intră într-o viaţă sexuală normală el tot nu scapă de culpabilitate, ca urmare educaţiei iniţiale. Cu cât inhibiţia este mai mare, cu atât descărcarea libidinală este mai mare iar conversiunea este realizată, ceea ce conduce în final la o culpabilitate mai mare. Confuzia educaţiei se poate foarte bine observa în hipnoza ritualului religios după care subiectul este aruncat din nou în jungla exploatării. Acest cerc vicios continuă la nesfârşit iar individul cu greu îl poate sparge cu adevărat.

Complexul de Castrare, aşa cum îl teoretizează Freud, pe lângă latura lui Traumatică, este şi o variantă restrânsă a celui Tabu, la fel cum cel Oedip este o astfel de variantă a celui Narcis. El reprezintă pedeapsa oedipiană. În mitul lui Oedip, personajului în cauză îi este sortit să îşi ucidă tatăl şi să se căsătorească cu mama sa; în momentul în care el află cine este femeia cu care el a întreţinut relaţii sexuale, el se autopedepseşte scoţându-şi ochii. În ce măsură castrarea este simbolizată prin acest act, s-a arătat în literatura de specialitate. Freud a susţinut că acest Complex este unul originar şi abia dacă îi stabileşte relaţia cu cel Oedip, fără să îi înţeleagă dimensiunea sociologică. Apoi el l-a căutat în simptomele nevrotice şi obiceiurile primitivilor, însă de multe ori el l-a dedus forţat din aceste acte, mai ales în ceea ce îi priveşte pe primitivi. Cu toate acestea, ele se manifestă evident. De exemplu, într-un trib din Africa exista convingerea periodică a bărbaţilor că li se va micşora penisul şi manifestau o puternică anxietate din acest punct de vedere, căci erau convinşi că acesta le va intra în final în abdomen şi atunci vor muri, drept pentru care îl legau sau puneau pe cineva să îl reţină.

Dacă narcisismul revoltei sclavilor este egal cu cel al narcisismului oedipian, atunci se poate spune că reprimarea Complexului Narcis în forma oedipiană încă din copilărie, prin educaţie, este poate modul cel mai fericit prin care societatea îşi avertizează încă din faşă eventualii pretendenţi la revolta narcisică. Complexul de Castrare este pedeapsa pretenţiei oedipiene şi îşi are structura în Complexul Traumatic, ca aplicare globală a traumatismului. Complexul de Castrare are însă tocmai o semnificaţie sociologică, legată, nu atât de incestul familial aşa cum se prezintă el formal, cât mai cu seamă de incestul social, adică de revolta ce zace latent în sufletul sclavului şi care aşteaptă să fie pedepsită de stăpân. Oedip nu se mutilează pentru că a făcut o ilegalitate; el se mutilează pentru că trecutul său de sclav vopsit în rege este scos la lumină. Oedip se vede pe sine drept un şarlatan în intenţia de a deveni rege şi îşi aplică pedeapsa înaintea celei aplicată de comunitate. Scoaterea ochilor pe care şi-o produce poate că îl va salva din faţa unei pedepse mult mai mari şi poate că îi va modifica înfăţişarea în aşa fel încât să nu mai poată fi găsit.

2.2.1.5.8. Hipnoza

Hipnoza este un procedeu prin care o persoană reuşeşte să aibă acces la straturile profunde ale Memoriei unei altei persoane sau la gândurile sale refulate, la Inconştient, la Filiera Negativă mai precis. Dacă mai înainte Filiera Pozitivă inhiba pe cea Negativă iar acest lucru se întâmplă automat pentru orice fel de relaţie interumană, în momentul Hipnozei Filiera Pozitivă se inhibă pe sine lăsând să se manifeste liber pe cea Negativă. Complexul Tabu este punctul cel mai important care determină acest ciudat fenomen. Dacă hipnotizatorul este o persoană autoritară social, asupra acesteia se va proiecta acest Complex, adică propriile dorinţe Narcisice de realizare socială care au deja originea în cel Cain. În acest fel se doreşte relaţia cu hipnotizatorul identificarea cu el. Acest Complex se fixează asupra persoanei hipnotizatorului în momentul în care acesta întruchipează autoritatea adică în momentul în care el are privirea fixă, autoritară şi neprietenească a mortului sau statuii, adică elemente care sunt investite tabu. Dacă această autoritate socială este apoi investită cu Complexul Matern, atunci procedeul hipnotic este îndeplinit în partea sa esenţială. Deoarece se produce acea confuzie, acea comunicare ambivalentă de care s-a spus mai sus; hipnotizatorul, investit tabu, îi va sugestiona un sentiment matern subiectului. El îl va face pe acesta să se gândească la diferite senzaţii fixate în straturile profunde ale Memoriei, senzaţii cu originea în perioada maternă de obicei, cum ar fi sentimentul de uşurare, echilibrare, senzaţii plăcute resimţite în măduva spinării sau în picioare etc. La început atunci când controlul Filierei Pozitive persistă autoritar acest lucru nu este perceput. Însă sub insistenţa hipnotizatorului această parte a sistemului psihic va fi inhibată tocmai sub impulsul legii atracţiei valorice care face posibilă nevoia de satisfacere a dorinţei de a trăi acele senzaţii şi de a creşte Valoarea de Inhibiţie a sistemului psihic global. Fără o valoare de excitaţie ridicată a sistemului psihic şi fără conversiunea Pozitivă a energiei Filierei Negative (adic a predispoziţiei difuzării inhibitive a energiei în afara Obiectului de Neutralizare Hipnoza nu este posibilă.

Luarea în considerare de către hipnotizator a elementului opus, adică a suspiciunii legate de actul Hipnozei, face ca acest fapt să fie identic cu o situaţie emoţională care este guvernată de conversiunea Edenică a Complexului Traumatic prin care traumatismul devine opusul său. Prin aceasta, toate elementele refulate ale Psihicului îşi fac apariţia sub o singură vorbă a hipnotizatorului. Deci dacă el va spune că o anumită senzaţie sau un anumit sentiment se va întâmpla în ceea ce îl priveşte pe subiect şi dacă el, pe de altă parte, mai şi identifică rezistenţa subiectului la exprimarea acestor emoţii, atunci acesta va fi în măsură să preia asupra sa o anumită plusexcitaţie energetică pe care subiectul nu o poate neutraliza în viaţa de zi cu zi. Aşadar deşi rezistenţa împotriva a ceea ce indică hipnotizatorul creşte, în acelaşi timp el îşi dă acceptul la această sugestie. Odată cu tensiunea psihică rezultată astfel, singura cale de ieşire este dată tocmai senzaţiile de linişte pe care acesta le induce, adică tocmai apariţia somnului hipnotic care este un refugiu Matern al excitaţiei Traumatice produse de autoritatea Tabu a hipnotizatorului.

Iniţial hipnotizatorul este într-un fel de duel al ‘virtuţii’ cu subiectul care iniţial este doar curios la ceva ce nu a mai încercat. Dar, dorind să îşi şi arate o cât mai bună imagine ca replică la poziţia Tabu pe care o ia hipnotizatorul (ceea ce nu este ceea ce el ştie că este adevărata lui imagine) el are slăbiciunea vinovăţiei propriei simulări, fapt ce îl face din start inferior şi fragil. O astfel de situaţie se poate face foarte bine cu ajutorul privitului fix în ochi; subiectul vrea să se măsoare în tabu cu hipnotizatorul, strategie ce poate fi folosită de oricine. Fireşte că hipnotizatorul are de la început experienţa uitatului fix şi îl va domina pe subiect prin rezistenţa ochilor ficşi. Subiectul nu poate decât să se recunoască învins şi să ia poziţie infantilă în timp ce vocea hinotizatorului devine din ce în ce mai parentală, mai îngăduitoare.

Interesant de observat aici este judecata subiectului după principiile gândirii magiciste. Somnolenţa pe care o resimte el nu este o somnolenţă propriuzisă ci nevoia extrem de banală a închiderii ochilor ca urmare a uscării globilor oculari şi a senzaţiei de usturime dar pe care subiectul o interpretează ca fiind o forţă teribilă, telepatică a hipnotizatorului. Odată stabilită această parolă, subiectul va crede că tot ceea ce spune şi cere hipnotizatorul este o lege dată de puterea lui presupusă ca divină. Proiecţia Tabu se întăreşte iar hipnotizatorul devine un guru în care subiectul are încredere totală.

Actul hipnotic însă nu vizează numai privirea în ochi prin atingerea resorturilor Complexului Matern. Însă restabilirea unei emotivităţi materne este evidentă în toate metodele de sugestie. De exemplu există metode unde subiectului i se cere să se concentreze asupra unui obiect luminos sau asupra unei mişcări sau asupra unor sunete monotone, regulate. Aceste tehnici funcţionează atunci când proiecţia Tabu asupra hipnotizatorului este deja realizată de statutul social al acestuia. Experimentele hipnotice făcute de profesori sau medici cu notorietate în faţa unei asistenţe numeroase permit adoptarea şi a acestor tehnici. În primul caz concentrarea privirii este imboldul către clipire, care este deci motorul actului de sugestie în timp ce lumina reflectată se asociază cu însăşi clipirea. În cel de-al doilea caz zgomotul sau mişcarea monotonă sunt reeditări ale legănării materne cu care copilul adoarme.

Ceea ce este specific pentru Hipnoză este actul de a produce un conflict în mintea subiectului, conflict ce este în stare să producă o reacţie în lanţ şi a cărui intensitate este dublată sau triplată. Acest conflict este de fapt însăşi esenţa actului hipnotic. Căci hipnotizatorul, care de fapt produce momentan conflictul, se prezintă ca un salvator al lui, ca un magician, chirurg psihoterapeut sau profet, care promite ‘salvarea’ în general, cu preţul subordonării voinţei celui ce urmează să fie hipnotizat. Hipnotizatorul îi promite securitatea şi ‘afacerea’ este încheiată. De exemplu, prin sugestia ‘dormi!’, subiectul îşi imaginează că în timpul somnului ar fi absolvit de întreg conflictul psihic căruia nu îi poate face faţă. De aceea Trunchiul Psihic se retrage din conflict în ceea ce priveşte Filiera sa Pozitivă şi el este îngheţat sub aspectul funcţional. Subiectul îşi ‘pierde capul’ efectiv, nu mai este el dând altcuiva ‘priceput’ sarcina de a-l conduce.

Pare ciudat dar civilizaţia în general este susţinută de acest fenomen al Hipnozei, un fel de Hipnoză în masă. Începând de la încălcarea involuntară a interdicţiei tabu a primitivului, care, după ce află ce a făcut, moare efectiv de spaimă şi trecând prin discursul politicienilor moderni, s-ar putea spune că Hipnoza este cel mai util instrument de a crea civilizaţia. Religia este cea care promite ‘ieşirea din criză’, provocând artificial un conflict prin supraexcitarea Complexului Sisif, prin intermediul confruntării obsesive a subiectului cu moartea, de unde este atras în sala de Hipnoză în masă. Politicienii care nu promit marea cu sarea sunt politicieni mediocri. Hitler a avut succesul politic pentru că s-a bazat pe nevoia poporului german de a-şi nega originea proletară şi a reuşit să pună pe picioare un plan diabolic din care unii nu s-au trezit nici astăzi. El a stipulat resorturile abisale ale Psihicului Uman, cu ura seculară şi ambivalentă faţă de evrei reproşându-le, printre altele, vina de a fi purtători de Perversiuni Sexuale. De aceste Tulburări sufereau mulţi din oamenii începutului de secol (direct sau indirect, prin Nevroze) şi Cultura Germaniei era cu atât mai predispusă la acestea şi astfel conflictul prehipnotic se va fi instalat.

 

 

 

2.2.1.5.9. Complexul Tabu şi Religia

Despre Religie s-a spus atât de mult la acest Complex încât se pune întrebarea dacă mai este nevoie de o secţiune dedicată acesteia. Căci acest Complex este în mod autoritar dominat de Religie în special în ceea ce priveşte trecutul. Totuşi o astfel de secţiune îşi are utiliitatea în a arăta nişte principii generale pe care se grefează întregul spectru religios despre care s-a spus pe parcurs. La origine Religia şi metafizica au fost incluse în acelaşi lucru ele despărţindu-se recent odată cu dezvoltarea societăţii şi implicit a Ştiinţei. Dealtfel în epoca contemporană un număr incredibil de mare de oameni nu adoptă Religia pentru principiile sale morale sau pentru Spiritul ei deşi se consideră religioşi. Ei investesc în Religie nevoia de metafizică pur şi simplu sau chiar superstiţia. Specificul Tabu al gândiri religioase este sciziunea dintre cele două registre ontologice, cel lumesc şi cel Divin, altfel decât o face Complexul Cain. Complexul Tabu face ca planul Divin să fie eminamente de neatins. Dimpotrivă, metafizica le unifică pe acestea iar subiectul se identifică cu Divinitatea.

Religiile Moderne, în special Creştinismul, insistă foarte mult pe viaţa de după moarte ca tendinţă de neutralizare fantasmatică atât a Complexului Traumatic cât şi a celui Sisif. Acesta din urmă are cauza în rezonanţa individuală dată de exploatarea claselor de jos, fiind specific acestora ca urmă lăsată de această exploatare asupra lor. El conduce la sentimentul de irosire a vieţii după cum se va vedea. De aceea implicarea acestui ultim Complex de pe Filiera Pozitivă determină subestimarea lumii pământeşti. Este evident că necazurile de tot felul, viaţa de sclav şi tot ceea ce poate conduce la decepţie poate trezi în Om nevoia de ceva stabil, de iluzie a unei lumi unde lucrurile să fie altfel decât cele cunoscute în lumea aceasta. Nevoia de absolut este atât de reprezentativă pentru Om încât uneori poate accepta pariul lui Pascal şi mai toţi oamenii ar face acest lucru în situaţia unei disfuncţii psihice. Nietzsche spune despre Creştinism că este o Religie a sclavilor, însă toate marile Religii Moderne au această caracteristică şi nu numai Creştinismul. Căci în fond o Religie mare este aşa şi pentru că milioane de credincioşi aderă la ea iar aceste mulţimi nu pot să fie decât pături de jos ale civilizaţiei indiferent de profunzimea profeţilor şi elitelor sale. Acestea încearcă să îşi compenseze cumva o viaţă trăită în frustrări şi umilinţe iar despre acest lucru se va trata mai departe, la Complexul Narcis.

Fără aceste resorturi, Religia este golită de Spirit, rămâne un fel de primitivism pragmatist iar Religiile Primitive se pot numi aşa doar în ceea ce priveşte forma, însă nu şi conţinutul. Căci Religiile Moderne poartă cu sine marile nenorociri ale civilizaţiei, marile războaie şi marile tensiuni sociale. Ele sunt avertismente ale unor suflete asupra suferinţei lor şi atrag principial atenţia asupra pericolului unor răzbunări oarbe din partea celor ce suferă aceste nenorociri. De aceea spiritul civilizaţiei occidentale contemporane sau al primitivului pierd legătura cu spiritul Marilor Religii aşa cum s-au consolidat ele în epocile de consolidare a Complexului Tabu. Primitivul, la fel şi occidentalul de astăzi (cu unele excepţii în ceea ce îl priveşte pe acesta din urmă) fac din Religie un mod de a aduce facilităţi, de a aduce bunăstare pe pământ. Or aceste Religii s-au constituit pentru că au refuzat din start o viaţă lumească, cu toate (ne)plăcerile ei. Atunci când creştinul catacombelor se lăsa ucis de sălbăticiuni în arenă, o făcea nu din teribilism, nu din fanatism, ci pentru că ştia că nu are ce pierde, că viaţa lui nu înseamnă mare lucru, deci tot ceea ce poate el spera este o nouă lume cum spune Pascal. Nici modernul nu refuză un astfel de Rai şi, mai ales când la bătrâneţe vede că viaţa lui se termină, investeşte în el pasiune. Însă pentru un astfel de om Religia este auxiliară valorilor lumii pământeşti. De aceea, chiar dacă cele două personaje se închină la acelaşi profet, se poate spune că prin constituţia lor fiecare ia din Religie ceea ce îi convine la fel cum într-o ţară neorganizată, fiecare magistrat interpretează legislaţia după propriul său plac. Sclavul catacombelor îşi compensează mizeria într-o fantasmă narcisică nevinovată. Însă exploatatorul care declară Religia în cauză una oficială, o face pentru a determina tocmai ceea ce este refuzat de primul. De aceea se poate vorbi, din punctul de vedere al constituţiei psihice implicate aici, de două sau chiar mai multe Religii cu aceleaşi conţinuturi. La fel se poate vorbi şi despre occidentalul modern care îşi doreşte fericirea lui şi a familiei sale pe acest pământ.

Influenţat de Jung, M. Eliade observă că omul areligios modern, ce se declară ateu, este de fapt un religios involuntar, asemenea ‘supraeului’ lui Freud care se manifestă în Inconştient. Omul nu se mai poate elibera de Tabu într-o sută de ani, din moment ce îl practică de sute de mii de ani. Pe de altă parte Complexele moştenite de copil îi împing gândirea către cele mai magiciste conţinuturi. Dar a spune sau a sugera că Religia, aşa cum a fost ea concepută iniţial, supravieţuieşte astfel, este o confundare a Religiei cu Complexul Tabu în general la fel cum acesta este la fel confundat de Marx cu ‘fetişul’, după care aleargă muncitorul. Căci noţiunea de Religie nu o poate epuiza pe cea de Complex Tabu ci doar aplicarea acestuia la fenomene concrete şi relevante, care pot într-adevăr să fie semnificative la un moment dat pentru comunitate. Un Isus, un Mahomed sau un Buddha, pot concentra în ei o imensă cantitate de tabu, ei înşişi fiind dominaţi de acest Complex pe care apoi îl convertesc narcisic devenind repere pentru comunitate. Intensitatea acestui Complex îl face să fuzioneze în cele mai ascunse şi mai periferice elemente ale Psihicului iar comportamentul lor să şocheze, să producă rezolvări acolo unde cei ce îl au mai slab este posibil să nu ştie nici măcar de existenţa lui ca sentiment, excluzând total pe cea a existenţei sale ca şi concept. Astfel de sfinţi trecuţi prin suferinţă şi umilinţe (ereditar sau chiar în timpul vieţii) pot fi consideraţi ca nişte conducători. Căci ei prezintă anumite calităţi şi experienţă care trebuie să fi fost condiţia pentru a ieşi din impasul tensiunii psihice în care se aflau şi care poate servi drept învăţătură pentru discipoli. Asemenea psihanalistului, ei pot să împărtăşească experienţa lui celor care au nevoie de ea, celor care au conflicte psihice nerezolvate.

Diversitatea Religiilor ca formă şi unitatea lor din punctul de vedere al conţinutului, dată tocmai de unitatea Trunchiului Psihic, este reglată la nivelul unei situaţii relative, la comunicare. Toate Religiile ar fi putut să fie una singură dacă ar fi existat relaţiile sociale complexe de astăzi. În caz contrar, o comunitate a trebuit să îşi aibă proprii sfinţi şi proprii fondatori de Religie tocmai pentru că relaţiile sociale erau rudimentare. În acest caz, Religia este asemenea unui curent artistic, opera celui care o fondează, care

o leagă de viaţa lui şi de opiniile lui dar şi de capacitatea lui de asimilare a Spiritului Poporului respectiv, a acestor idei de viaţă. Adică o leagă de capacitatea de a rezolva realmente un conflict, aşa cum psihologia abisală se impune tocmai pentru că aplicaţiile psihanalitice ale teoriilor sale rezolvă conflictele psihice.

De aceea Religia este un mod exterior de neutralizare a Complexului Tabu, după modelul neutralizării narcisice a persoanei fondatorului de Religie exceptând cazul în care acesta a fost doar un simplu înţelept şi nu i-ar fi trecut prin cap că ar putea să fondeze o Religie, doar legenda făcându-l profet. Evoluţia socială, modificarea structurilor sale a făcut ca acest model să nu mai fie suficient, să nu mai corespundă noilor cerinţe ale societăţii şi tocmai de aceea ceea ce altădată era acceptat cu bucurie, astăzi poate determina Nevroza. Nevroticul încearcă şi el o neutralizare de genul Religiei dar el se află însă în zona de confluenţă a două mentalităţi la care nu ştie să adere, fiind în dubiu. Rezistenţele sale faţă de psihoterapie relevă tocmai aceste satisfacţii narcisice în care el se împotmoleşte. Nu este de mirare că modul în care R. Otto descrie acel ‘Mysterium tremendum’ (probabil analizat chiar pe sine însuşi) cu ‘convulsii şi brutale stăpâniri ale organismului de către o fiinţă exterioară’ seamănă în chip izbitor cu modul în care Nevroza Isterică de formă convulsivă se manifestă. Din acest punct de vedere, dată fiind comunicarea prin mass-media, cazuri de astfel de Nevroză Isterică, cu posedări demonice şi întreg arsenalul de simptome, fac mare audienţă pe fondul credulităţii şi ignoranţei consumatorilor în materie de psihopatologie. Fireşte că acest sentiment descris de Otto nu ajunge să devină propriuzis o Nevroză, fiind undeva la jumătatea drumului între credinţa sinceră şi adevărată şi Nevroză. Diferenţa este dată în special de potenţialul energetic implicat aici.

În concluzie, se poate spune că sacrul, tabuul nu este luat pentru sine însuşi aşa cum spune Eliade, ci tocmai pentru Complexul Eden la care se raportează permanent. Sacrul nu este altceva decât o modalitate ocolită, subtilă, exersată de sute de mii de ani pentru a căuta fericirea. Iar esenţa Religiilor, după cum s-a arătat la Complexul Eden, este tocmai această foame de fericire. Cine are posibilitatea să o caute singur este ateu, cine nu, acceptă ceea ce i se dă din partea tradiţiei. Acolo unde Complexul Traumatic este suficient de solicitat încât să devină Psihopatie Traumatică, este normal ca această foame de fericire să devină ‘Mysterium tremendum’, aşa cum suspendarea consumului de alcool din cadrul alcoolismului grav (sevrajul) devine ‘Delirum tremens’.

2.2.1.5.10. Complexul Tabu şi Arta

Fenomenul artistic ţine de acest fenomen de ambiguizare pe care tabuizarea îl implică. Obiectul tabu este un obiect interzis, un obiect opus banalului din cotidian. El este ascuns privirii iar ceea ce se ştie despre el nu este ceva care îl defineşte, ci ceva care îl reprezintă. Obiectul său se deplasează tocmai către momentul cheie specific. Obiectul artistic este acel ‘agalma’ de care vorbeşte Lacan iar la origine Arta se confundă cu Magia, cu ceremonialul religios. De aceea Magia şi Arta au rămas, până aproape de epocile moderne, resorturi ale Religiei. Ele par să se fi despărţit în epocile moderne, urmându-şi drumuri proprii dar de fapt au rămas pe mai departe legate principial. Căci fiecare dintre ele o implică pe cealaltă şi dacă ele par independente, atunci acest lucru este datorită faptului că cei care le adoptă îşi afişează individualitatea mult mai mult decât primitivii. Aceştia erau strâns uniţi în jurul Complexului Polis, unde Religia, Arta şi Magia erau acelaşi lucru iar cel Tabu nu apucase încă să determine scizionismul lui specific. În epocile moderne, independenţa grupurilor de indivizi în societate a făcut ca diferenţierea între aceste elemente să fie posibilă. Ele au bază comună şi insistă pe un fenomen unic care este reprezentat prin elementele de asociaţie, ca sunetul, culoarea, forma sau mişcarea. Religia insistă asupra sistematizării mitologice a acestui Complex ca şi Magia cu interesul de a da obiectelor o altă semnificaţie decât cea cotidiană, fapt specific ambiguizării tabuizării.

Spre deosebire de Magie şi Religie, Arta nu insistă asupra sistematizării mitologice, ca în cazul Religiei sau asupra reversului magic al lucrurilor. Ea preia aceste teme tabu nu în mod general ci într-unul particular pe care le ambiguizează ulterior prin simpla lor reprezentare. Această reprezentare se face fie cu ajutorul formei, ca în Sculptură sau Arhitectură, fie cu ajutorul sunetului, ca în cazul Muzicii, fie cu cel al culorii, ca în cazul Picturii sau cu cel al mişcării, cum este cazul Dansului. Tematica tabu nu este spusă cu glas tare nu este univocă ci este spusă pe ocolite, reprezentată cât mai ambiguu, cât mai particular şi cât mai depărtat de nucleul tabu. Acest lucru este făcut tocmai pentru ca, lipsit de aceste determinări obiective, subiectul să proiecteze asupra Artei conţinuturile sale subiective, la fel cum se întâmplă cu Iluziile. Acestea sunt facilitate de lipsa unor informaţii suficiente despre obiectul ce este perceput iluzoriu. Arta devine astfel la fel ca plăcerea Fetişismului care renunţă la comportamentul sexual normal în favoarea excitaţiei supreme pe care obiectul fetiş o are în asociaţie cu actul sexual care este centrul şi scopul erotismului. Această asociaţie se face cu părul capilar cu lenjeria, cu picioarele etc. iar acestea devin obiectele interesului libidinal al Fetişistului. Şi în cazul Fetişismului şi în cel al Artei, Complexul Tabu este covârşitor. El este treapta spre cel Narcis, el este interdicţia protectoare a narcisismului la care individul speră ca ideal absolut. Este apartenenţa la un registru existenţial (aici social) superior. Complexul Tabu este condiţia magică a interzicerii instaurată de conducători sau de clasele superioare, treapta pentru a accede la acestea, barajul religios sau supranatural pe care acestea îl folosesc pentru a menţine ordinea diferenţei sociale. Impactul pe care această aură magică îl are asupra claselor de jos este unul copleşitor. De aceea Arta insistă pe aceste elemente periferice de asociaţie, pe membrana care protejează nucleul tabu.

Arta, valorile sale, au fost mult timp înţelese ca ‘obiective’, asemenea Complexului Tabu însuşi care de fapt îi stă în structură. Însă aceste valori nu sunt ale elementelor la care se relaţionează, ci ele sunt originate în mintea Omului. Se poate răspunde că doar obiectele tehnice ale Artei există astfel, că suportul Picturii, culorile, materialul de construcţie pentru Arhitectură, sculele şi instrumentele diverse etc., sunt obiecte reale şi există independent de persoana privitorului. Problema este că dacă Arta ar fi doar produsul acestor obiecte adică dacă ar fi doar ceea ce acestea sunt în sine, atunci şi animalele ar avea emoţii estetice. Însă, în cazul în care nu sunt păcălite, aşa cum picturile unor pictori antici au păcălit păsările şi insectele, ele nu ar arăta un interes deosebit pentru obiectele de artă. Pe de altă parte există teorii care susţin că sentimentele pe care Arta le-ar propune ar fi dat de Intelect, deci de cunoştinţe abstracte. Însă artiştii se dovedesc de cele mai multe ori incapabili de gândire sistematică, ei fiind mai curând senzoriali, după cum cei mai abstracţi savanţi sunt nereceptivi la Artă.

Toate problemele vin din faptul că Arta este un sentiment proiectat, pe care obiectul extern doar îl justifică şi îl amplifică. Ea nu vizează nici ceea ce este frumos, nici ceea ce este armonios, nici tot ceea ce a fost apreciat la ea în mod exclusiv. Căci acestea sunt epifenomene şi nu elemente esenţiale care să fie date de Complexele Fundamentale ale aparatului psihic. Aşa se face că cele mai multe capodopere ale artei universale, considerate astăzi ca atare, au fost percepute diferit la primul contact cu publicul, ba chiar hulite şi batjocorite în unele cazuri. Acest amănunt explică pe larg faptul că Arta este un proces mai complicat decât simpla armonie a compoziţiei sau simpla Frumuseţe. Aceste lucruri se pot găsi în natură la orice pas. Apa mării poate face o scoică să arate ca o sculptură, formaţiunile cristalelor sau ale unor roci par să fie extrem de atractive. Cu toate acestea în muzeele de artă nu se expun obiecte naturale lângă obiecte celebre de artă, cu toate că tehnica prin care un obiect creat de natură poate fi identică cu cea a artistului. Ba chiar, în Arta Modernă, hazardul naturii poate să joace un rol esenţial, accidentul fiind stipulat principial şi nu neapărat măiestria şi sistemul de reguli ale artistului. Undeva trebuie ca simpla prezenţă a Omului, a artistului, implică faptul că simpla prelucrare, simpla intervenţie a lui asupra unui obiect este în măsură să îl declare drept obiect de artă în timp ce prelucrarea sa singură, exclusiv naturală să fie declarată ‘natură frumoasă din inconştienţă’.

Pentru a explica această ciudăţenie este nevoie să fie acceptat un alt exemplu, cel al raportului dintre copie şi original. Copia este nulă iar originalul este valabil la fel ca în cazul bancnotelor falsificate. Dacă procesul estetic nu ar fi un produs al minţii Omului, atunci num se poate explica că două obiecte identice care sunt copia şi originalul (căci diferenţele dintre el nu pot fi sesizate cu ochiul liber) produc senzaţii emoţionale diferite în contexte temporale şi spaţiale identice? Explicaţia constă în faptul că originalul are valoare de tabu. Pe de altă parte, cum s-ar explica faptul că replicile pe care artistul le face şi care constau în schimbarea unor elemente minore din obiectul iniţial (deci acolo unde obiectele ‘copiate’ mai mult seamănă decât se deosebesc) nu sunt percepute ca fiind copii, ci ca originale? Explicaţia vine chiar de la unicitatea pe care o implică obiectul asupra căruia se proiectează Complexul Tabu. Sub raportul ‘emoţiei estetice’, obiectul de artă nu este mai valoros decât obiectul fabricat natural, ci valoarea lui, emoţia pe care o produce, se datorează tocmai reversului narcisic pe care acest Complex îl ia, ca urmare a proiecţiei sale chiar din interiorul subiectului care contemplă sau ia contact într-un fel cu Opera de Artă.

Unicitatea implicată de Complexul Tabu proiectat în obiectele de artă le transferă acestora mirajul, haloul de spiritualitate iar obiectul tabu se opune banalităţii, mercantilului, în acelaşi fel în care aristocraţia se opune claselor inferioare. Tensiunea aceasta este proiectată asupra obiectului de artă, care este un epifenomen al Complexului Tabu. Obiectul de artă ce comportă proiecţia Tabu este pus în relaţie cu autorul, adică cu artistul, care el însuşi devine tabu, la fel cum devine tot ceea ce el atinge, exact ca în cazul magicismului primitiv. De aici încolo tot ceea ce face este tabu iar simpla semnătură a artistului (expertizată microscopic) face ca valoarea obiectului de artă să crească flagrant.

Devenirea tabu a artistului coincide cu genialitatea lui, care constă în capacitatea de a crea acel obiect opus banalităţii, un obiect rar văzut sau chiar nemaivăzut ce devine centru de interes după cum animalele rare au acest privilegiu. Acest fapt este dat, pe de o parte, de inovaţia tehnologică sau tehnică. Nu degeaba Kant spunea că geniul artist este cel care prescrie noi legi Artei, adică cel care schimbă stilul. Giogonda a lui Leonardo marchează trecerea de la stilul flamand al straturilor de ulei semitransparente, la cel cu straturi groase de culoare (opace) şi vernis, în pictură. Virtuţile tehnice au fost depăşite de manierismul ce a urmat timp de câteva secole, stilurile fiind foarte nespecific diferenţiate din punct de vedere plastic. Interesul civilizaţiei contemporane pentru ea este dat astăzi de lucruri picante, zâmbetul ei ciudat, fenomene paranormale etc., diferite de cel originar. Cei interesaţi de ea, în cea mai mare parte, o fac mai curând din snobism, tocmai datorită acestui fapt deşi această operă rămâne ca un punct de reper tocmai datorită unicităţii ei originare.

Latura tehnologică este foarte importantă în artă. În pictură inovaţia lui Leonardo a reuşit să redea carnaţia şi feminitatea într-un mod în care pictura anterioară nu o putea da, ea insistând mai mult pe luminozitate. Însă inovaţia tehnologică nu este atât de frecventă ca cea tehnică, care descrie în artă orizonturi noi de expresie şi pentru asta artistul trebuie să dea dovadă de imaginaţie şi originalitate. De exemplu, în pictură, la criza impresionismului care insista pe culoare, Picasso a introdus deformarea şi recompunerea formelor, renunţând la primatul efectelor cromatice. Fiecare mare artist recunoscut ca atare propune o astfel de inovaţie care îl face la un moment dat ‘cel mai mare artist’. O astfel de inovaţie corespunde cu descoperirea ştiinţifică, cu un experiment ce explică un anumit lucru. În acel moment artistul devine tabu şi determină un stil şi el este considerat un rege al acestui stil. Chiar dacă ulterior este depăşit în virtuozitate de către alţi artişti, el este totuşi protejat de către haloul tabu care îi conferă imunitate spirituală. El este considerat părintele domeniului în timp ce ceilalţi sunt simpli epigoni, exceptând cazul în care nu aduc ei înşişi inovaţii.

Epoca modernă şi contemporană marchează o criză a picturii şi sculpturii. Cu excepţia arhitecturii, filmului, fotografiei şi muzicii, care au avut mult de câştigat de pe urma descoperirilor Ştiinţei, cu aplicaţiile sale tehnologice. În afară de acestea, cam toate şi-au epuizat posibilităţile tehnologice şi cele tehnice, căci stimulaţi de mirajul geniului de modelul renascentist, mai toţi artiştii au căutat inovaţii mai mult decât orice. Apoi, din pricina numeroaselor facilităţi educaţionale, Arta nu mai are secrete, ea poate fi făcută de oricine. Fiecare are acces la ea, pentru că tehnicile şi tehnologia mai ales, nu mai sunt secrete ascunse cum erau în trecut. În felul acesta arta este lipsită de principiul său fundamental: haloul tabu. Ea este ‘vulgarizată’. Fraţii Van Eyck nu au lăsat moştenitorilor secretul dizolvării chihlimbarului la rece care era un secret tehnologic fapt ce i-a izolat într-o realitate tehnologică unică. Şi nici astăzi nu se ştie acest procedeu ce făcea pictura lor foarte specială.

Schimbările sociale sunt însă principalul factor al acestei crize a Artei. Dacă o societate aristocratoidă nu mai există, artistul a ajuns şomer, ea nu mai are cui să servească. Căci aristocraţia a determinat Arta pornind faptul că şi-a permis să închidă în ‘cuşca’ unei rame, un posibil peisaj de vară pe care îl poate savura şi iarna şi ajungând până la haloul tabu pe care ea l-a format. Între timp, Arta a rămas un reflex condiţionat, de genul câinelui lui Pavlov care salivează la aprinderea becului ce îi anunţă hrana. Însă becul nu va mai însemna nimic pentru el în situaţia în care această concordanţă este anulată iar reflexul în cauză se va stinge din ce în ce mai mult până va dispărea cu totul. Acum nu este necesar ca Arta să capete aceeaşi soartă ca acest reflex condiţionat, însă ea nu va mai putea fi văzută ca în epocile clasice. Aici este punctul ei de maximă înflorire. Artă s-a făcut şi de către primitivi dar scopul ei era mai degrabă unul magic decât unul estetic. Ea a fost gustată mai degrabă de moderni şi mai puţin de primitivi, care o investeau totemic. Totuşi se poate spune că pe parcursul dezvoltării sale Umanitatea va înceta să caute neutralizarea energetică generală prin Artă, care va deveni progresiv un drum spiritual ocolit.

2.2.1.5.11. Epilog la Complexul Tabu

Freud a făcut o încercare de a explica puterea politică în funcţie de investirea afectivă pe care supuşii o fac conducătorului lor, luând poziţie faţă de explicaţiile politologice care vedeau puterea politică în funcţie de dreptul celui mai capabil de a comanda, ordona, de a lua decizii şi de a conduce în numele celor mulţi. A propune o altă explicaţie pentru puterea politică nu implică invalidarea altei explicaţii, cu atât mai mult cu cât înţelegerea Comportamentului trebuie să se facă în funcţie de niveluri de fuziune a diferitelor elemente într-o anumită Structură Psihică decizională. Deci cele două explicaţii trebuie să se întrepătrundă reciproc şi nu numai atât. Căci dat fiind faptul că acest punct al societăţii este unul dintre cele mai sensibile dacă nu chiar cel mai sensibil, este normal ca în joc să fie implicate cele mai obscure forţe ale Psihicului. Implicarea factorului emoţional în puterea politică este observată destul de rudimentar de către Freud deşi acest factor este săritor în ochi din prima clipă. Iar dacă el este un psiholog de primă mână, care înţelege cele mai ascunse gânduri ale nevroticului, este paradoxal să nu înţeleagă la fel de profund şi acest fapt. A susţine teoria superiorităţii omului politic, a conducătorului faţă de supuşii săi este fa fel de ridicol cu faptul de a susţine superioritatea fiarelor faţă de Om. Acestea îl pot ucide pe Om însă aceste cazuri sunt excepţionale căci el se poate apăra cu elementele lui artificiale. La fel se întâmplă şi cu conducătorul care poate fi detronat în societatea occidentală şi nu numai. Şi aici nu este vorba despre un conducător simbolic, ca în cazul monarhiei engleze unde de fapt regina nu conduce nimic şi nu intervine în afacerile statului, ci despre situaţia în care există realmente un conducător politic nemijlocit. Persistenţa în timp a unui astfel de conducător denotă o societate clasică şi nu una dezvoltată, o societate unde omul înc se luptă să facă faţă fiarelor. De aceea atunci când un astfel de conducător îşi arogă o astfel de putere foarte mare şi pentru un timp lung, cum este cazul cu dictaturile acestui secol, societatea devine mizerabilă, feudală unde sălbăticia modernă este pusă în acţiune. Tocmai de aceea teoria puterii date în funcţie de merit este una insuficientă.

Teoria lui Freud asupra investirii emoţionale în conducător este totuşi un pas important pentru explicarea puterii politice. Aceasta este capacitatea maselor de a-şi unifica forţele într-un sens cerut de cel care ordonă. Este foarte evident că un om care are acest atribut trebuie să dea ceva înapoi acestor mulţimi iar Freud a considerat că acest lucru este afecţiunea, reeditarea perioadei copilăriei, care reiese direct din situaţia de inferioritate la care membrii maselor există. Aşadar puterea politică este un fel de masochism moral pe care cei mulţi şi-l aplică la nivel social. Această teorie a fost de asemenea foarte criticată dar se dovedeşte a fi totuşi una dintre cele mai valoroase ale lui, atunci când explică puterea. Fireşte ea îşi pstrează valabilitatea doar pe acest punct căci dacă este să fie pusă pe postul de a explica principiul societăţii, eşuează. Ea trebuie însă dusă mai departe. Trebuie înţeles de ce este nevoie de un astfel de masochism moral.

Complexul Narcis este în măsură să explice acest lucru şi odată cu el, întreaga mentalitate clasică. Investirea puterii într-un conducător pe care o face fiecare individ al unei mase, se face după interesul fiecăruia. O astfel de putere este o legătură ce se stabileşte între toţi indivizii. Ei nu ar putea să se coordoneze singuri, căci se tem unii de alţii, fiecare fiind dominaţi de Complexul Cain în aceeaşi măsură în care sunt dominaţi de cel Polis. Ei se tem de proiecţia fărădelegilor pe care o realizează fiecare către celălalt, de propriile impulsuri antisociale. În felul acesta mulţimea fără conducător este ruptă în indivizi care îşi neutralizează reciproc puterea. Fiecare este terorizat de gândul că un altul ar putea scăpa nepedepsit ca urmare a unei infracţiuni ce o poate săvârşi asupra sa tocmai datorită lipsei de coordonare a unei astfel de mulţimi, care este asemenea celei de la Turnul Babel.

De ce este însă nevoie să existe o mulţime, adică o masă compactă de oameni, care este adunată la un loc? Răspunsul oficial este tipic, respectiv că o astfel de mulţime s-ar aduna din motive de siguranţă, de apărare contra invadatorilor. Fiecare armată se recunoaşte ca apărătoare, proiectând asupra ‘duşmanului’, propriile tendinţe agresive. Aici ‘duşmanul’ poate fi cotropitor sau chiar un popor care nu se supune unei ‘legi divine’, lege postulată de cultura respectivei societăţi şi obiectivându-se astfel dreptul de exploatare a respectivului popor asupra acestor ‘barbari’. Se poate foarte bine observa faptul că, devenind o forţă de apărare, fiecare mulţime este una pentru alta o forţă de agresiune iar calitatea de agresor pe care mentalitatea oficială o invocă drept motiv pentru a constitui o mulţime, o armată apare deja ulterior constituirii respectivei mulţimi. În realitate fiecare dintre membrii armatei îşi doreşte să agreseze o altă armată şi să o supună în scopul exploatării. Acest lucru este dat de investirea puterii într-un conducător, într-un strateg, care să asigure succesul prin priceperea lui, în organizarea ofensivei armate. ‘Contractul social’ despre care vorbeşte Rousseau, după care cei mulţi ar alege un astfel de lider pentru a scoate în evidenţă voinţa poporului, are o valoare metaforică. El este irelevant chiar dacă atunci când prin această voinţă se înţelege respectiv voinţa declarată şi acceptată de fiecare după normele morale existente. În realitate această voinţă închide ochii în faţa unei voinţe inconştiente care are meritul de a fi foarte comodă (exploatarea economică fiind tot timpul foarte comodă pentru beneficiarul ei ) dar care contrazice normele morale ale ‘iubirii aproapelui’. Tocmai de aceea aici intervine ‘orbirea’, ca mare calitate a mulţimilor. Orbirea la care s-a înjosit poporul german sub Hitler comportându-se ca un animal dresat este în mare parte refularea nevoii de a jefui şi pedepsi pe evrei ca urmare a invidiei faţă de aceştia. Această refulare s-a instituit ca urmare a incompatibilităţii dintre aceste impulsuri Negative şi normele morale. În acelaşi fel, cel hipnotizat, doritor cu ardoare de a avea o neutralizare maternă, orbeşte în faţa afirmaţiilor absurde ale hipnotizatorului, supunându-se acestora.

O astfel de regresie este specifică însuşi acestui tip de sadomasochism social al investirii puterii politice într-un conducător. Hipnotizatul se lasă în voia hipnotizatorului, el aruncă responsabilitatea sa pe umerii acestuia. În acest fel mulţimea se eliberează de responsabilitate, regresând la condiţia de poziţie infantilă. Dacă treaba merge bine conducătorul devine Dumnezeu, dacă nu, atunci acesta devine diavol şi mulţimea se revoltă la fel de orbeşte. Aici se poate foarte clar întrevedea de ce este nevoie de o educaţie sălbatică pentru societatea clasică a conducătorului cu puteri imense. Tocmai pentru a aduce mulţimile în stadiu de masochism moral, pentru a le face unelte ale complicatelor maşinării ale exploatării. Vorbăria despre moralitate şi Religie care accentuează rigoarea mutilării omeneşti dincolo de frustrările normale ale Vieţii, are rolul de a aliena, de a asteniza sufletul omenesc.

Toate acestea ţin de mentalitatea clasică. Aceste grave metode de educaţie sunt preţul plătit de Omenire tocmai pentru existenţa unei clase aristocratoide care să trăiască în lux şi lenevie. Ceea ce este cu adevărat patologic la această problemă este faptul că societatea pare astfel scindată în două specii, scindare ce stă la baza oricărui dualism teoretic. Aici apare o contradicţie zguduitoare la nivelul societăţii însăşi; dacă cele două clase ar fi într-adevăr două specii diferite, totul ar fi în regulă, exploatarea fiind însăşi esenţa Vieţii ce trebuie într-un fel sau altul acceptată. Însă o astfel de mentalitate clasică se închide în sine, clasele sociale devin ermetice iar posibilitatea de adaptare la condiţiile impuse de exploatatorul sălbatic se face în direcţia psihopatologică. Aici este pur şi simplu originea Nevrozei. Copiii îşi urăsc părinţii ca urmare a fixaţiilor oedipiene care sunt date de inhibiţia morală a Libidoului. La rândul lor, ei vor face acelaşi lucru cu copiii lor, ca urmare a reeditării diferenţei de registru social. Virusul Tabu cuprinde astfel întreaga societate.

Iată de ce puterea politică nu este acordată ca urmare a meritelor. Tocmai pentru că politicianul reflectă un anumit tip de parvenitism ce rezidă în faptul că el reprezintă pe cei mulţi, pe cei cărora le lipseşte responsabilitatea şi care rămân astfel nişte eterni sugari.

 

 

 

2.2.1.6. Complexul Narcis

Complexul Narcis este omologul celui Tabu pe Filiera Negativă. El este un fel de replică internă a acestuia, un fel de încorporare internă a tabuului (extern). Implicaţiile acestei situaţii sunt colosale, căci acest Complex tinde să submineze tot ceea ce face cel Tabu. El se prezintă ca o explozie a Libidoului pe care cel Tabu îl refulează iar de aici toate lucrurile se schimbă radical. Dialogul dintre aceste Complexe este unul fascinant, el este în măsură să determine Nevroza cu caracterul ei de cerc vicios. De aceea, mai departe se va vedea Odiseea acestui Libido care se întoarce, cu implicaţiile sale familiale, prin Complexul Oedip şi cu aplicaţiile sale în domeniile majore ale Spiritului.

2.2.1.6.1. Structura generală

Narcis este personajul din mitologie care s-a îndrăgostit de propria imagine reflectată în apă şi a pierit până la urmă din cauza acestei ciudate pasiuni. De când mitologia a prezentat această alegorie nici măcar inchiziţia nu a putut face să dispară din memoria colectivă a societăţii această obsesivă imagine a lui Narcis care se priveşte absent în apă. Absurditatea ionesciană a acestei situaţii este dublată de dramatismul teribil al realităţii sale fataliste. Căci acest Complex este reflecţia negativă a programului de dezumanizare promovat de cel Tabu.

Complexul Narcis a fost deja observat din reacţiile pe care cel Tabu le implică atunci când este pus în practică. Aşadar ceea ce trebuie făcut de aici încolo este de a arăta anumite particularităţi ale sale de aceea această secţiune nu este foarte cuprinzătoare şi încearcă să completeze ceea ce nu sa intuit mai sus.

Complexul Narcis este reacţia Filierei Negative la frustrările impuse de cel Tabu. El presupune tot ceea ce se opune prevederilor celui Tabu, folosind principiile acestuia pentru a scoate în evidenţă propria persoană. Complexul Narcis se poate observa aproape nud în ideaţia paranoică de Grandoare, de Invenţie sau în cea Erotomaniacă. Presupune autopromovarea socială (cea care are rezonanţă în selecţia naturală) dar nu este o funcţie organică sau o simplă manifestare a legii atracţiei valorice, ci este aplicarea genealogică a acesteia pe fondul unei supraexcitaţii energetice neneutralizate. Se manifestă prin originalitate, prin unicitate, prin refuzul de a accepta tradiţia.

Rolul social al grupei a treia de Complexe este acela al exploatării sălbatice. Acest fenomen perfecţionat de Om şi de aceea poate fi numit sălbatic spre deosebire de exploatarea ecologică care este specifică Vieţii în general. Dezvoltarea economică presupune intervenţia activă a Omului în procesul muncii cu scopul facilitării unei exploatări cât mai profitabile. Ea face ca, pe lângă această dezvoltare a societăţii să se exerseze exploatarea intraspecifică, la nivelul speciei umane însăşi care apoi se prelungeşte în natură prin ea. După cum în cadrul exploatării interspecifice exploatarea se poate face mai rentabil pentru interesul exploatatorului prin intervenţia directă a lui în cadrul speciei exploatate, cum este cazul creşterii animalelor de exemplu, la fel se poate face şi în cazul celei intraspecifice. Acest lucru se poate face fie prin blocarea căilor de emancipare a clasei de jos, prin acţiunea de înjosire activă a acesteia, fie prin lipsa de comunicare a rezultatelor socioeconomic obţinute de către clasele de sus.

Această structură a grupei a treia se poate ea însăşi abstrage datelor concrete ale funcţiei sale politice originare în idealismul cultural al spiritualităţii, cu puternice efecte retroactive asupra situaţiei sociale. Idealismul cultural, asemenea unui virus politic, este în măsură să se folosească de aceleaşi instrumente de exploatare faţă de clasa superioară pe care aceasta le foloseşte în relaţia ei cu clasele inferioare, respectiv prin minimalizarea valorilor acestora. Aşadar idealismul Artei, Religiei şi Filosofiei, reuneşte valorile politice într-un singur tot unitar pe care îl recunoaşte principial ca fiind unul material, pământesc, inferior şi incompatibil din punct de vedere principial cu o astfel de realitate superioară. Acesta este Divinitatea pentru Religie, absolutul (şi variantele sale) pentru Filosofie sau esteticul pentru Artă. Pentru clasele exploatatoare acest idealism are pretenţia de a se detaşa total de valorile terestre ale naturii brute. Per total acest fenomen este cultivat dealtfel căci de fapt scopul lui este tocmai ocuparea unei astfel de poziţii privilegiate. El determină Narcisismul în general, adică identificarea cu valorile pe care le consideră superioare realităţii concrete. Abstragerea structurii tabu-narcisice faţă de funcţia ei originară este identică cu operaţiunile financiare ce trebuie făcute de către un anumit departament al economiei, ca urmare a introducerii bancnotei ca facilitate comercială. Aceste operaţiuni sunt secundare procesului economic. Ele nu au rol direct în procesul de producţie însă facilitează sistemul financiar înglobat în cel economic. În acelaşi fel este posibilă însăşi aproprierea pe care clasele superioare o fac idealismului, Religia, Arta, şi Filosofia fiind instituţiile fundamentale ale întemeierii gărzii tabu la care clasele superioare fac apel tocmai pentru întărirea propriilor poziţii.

Pentru înţelegerea acestui fapt este nevoie de înţelegerea scopului sociologic, al sacrului, dincolo de determinările metafizice şi religioase care se învârt în jurul cozii. Sacralitatea Religiei şi a oricărui lucru în general care este în măsură să producă astfel de emoţii, este o supradimensionare a sacralităţii pe care exploatatorul o impune exploatatului. Ea vizează supradimensionarea propriei persoane în dauna celorlalţi, reduşi la o condiţie umilă ceea ce este dictat de principiile economice ale ierarhiei sociale. Sacrul devine prin excelenţă ceea ce nu este perceput ca Omenesc. Contradicţiile unei astfel de plăsmuiri sunt evidente, căci ea este dată tot de un suflet ‘omenesc prea omenesc’ şi care apoi se imaginează ‘supraom’, lipsit de ceea ce este Omenesc. Ruşinea pentru sexualitate, hrană, defecaţie, sentimentul de ‘surprindere în flagrant’ pe care cineva îl are atunci când este surprins în exercitarea acestor funcţii, se explică tocmai prin apartenenţa la sacralitate pe care fiecare şi-o revendică zi cu zi. O forţă supranaturală aşa cum apare în Religie se comportă exact ca un om însă îi lipseşte exact acele elemente care nu îi subminează puterea, adică acele elemente care ţin de diferenţa de putere dintre sacru şi profan. Aceasta este absolutizată, fiind evitate acele elemente comune ale Omului şi Animalului care presupun aceste funcţii organice. Iată cum interesul personal, dorinţa, satisfacţiile poziţiei de exploatator orbesc inclusiv nişte banale şi arhicunoscute funcţii fiziologice ceea ce este evident pentru Om. Tocmai de aceea dorinţa face orice din Om dacă există putere care să o slujească. În abisurile psihicului său, pedantul moralist încă se crede a aparţine unei ciudate specii de supraoameni iar aceste funcţii fiziologice menite să îi releve contrariul fie îi produc o insatisfacţie teribilă, fie sunt ignorate, lăsate pe seama ‘Inconştientului’ şi obiectivate prin diferite teorii, cum ar fi cea a liberului arbitru, a deplinei conştiinţe-de-sine pe care ar avea-o Omul în ceea ce priveşte comportamentul său. Psihologia a arătat că de fapt, acesta este guvernat de cele cinci legi psihodinamice.

Legea excitaţiei este una dintre acestea. Ea este implicată extrem în situaţia în care un astfel de ‘moralist’ se chinuie cu refulări ce frizează Nevroza. Tot ceea ce este refulat se întoarce şi mai puternic. În aceeaşi măsură se poate spună că cu cât preotul este mai umilit şi mai copleşit de Dumnezeu, sacralizând natura, cu atât el tinde mai mult să îşi alimenteze orgoliul său cu propriul Complex Narcis. Apoi, el tinde să îl controleze prin combaterea ‘mândriei de sine’ sau prin alte şi alte umilinţe (cum este spălarea pe picioare a inferiorilor, de exemplu). Aici el se află astfel în starea contraactivă de a demonstra totala lui opoziţie pentru orice fel de orgoliu. O astfel de mentalitate se dovedeşte a fi responsabilă de dezorganizarea afectivă din epoca modernă. Se poate vorbi de o reacţie a Organismului faţă de mutilarea pe care mentalităţile tabu o comportă. Căci în momentul în care oficialităţile pedagogice predică ruşinea faţă de propria fiinţă, în acest caz sexualitatea devine ea însăşi câmpul de bătălie al acestei ostilităţi mascate faţă de natură. Complexul Tabu se angajează în aceste impulsuri libidinale iar o viaţă sexuală liniştită şi ordonată nu mai este posibilă. Interesul libidinal este dat de diferitele proiecţii pe care acest Complex le investeşte în partenerul, iniţial, spiritual. Această inhibare culturală artificială a Libidoului îşi ia revanşa în fantasmele obscene. Plictiseala şi asexualitatea pe care acest Complex le imprimă îşi au în pornografie reversul, după cum se va vedea. Dacă feminitatea cu modestia ei este exacerbată la maximum, dacă graţia ei este extinsă dincolo de normalitate într-o ‘sfinţenie’ legumicolă, virtuozitatea homeostazică a naturii va face din Libidoul Feminin să se manifeste obscen. În loc de reţinere şi cochetărie, imprimate cu reversul narcisic, Libidoul poate avea Exibiţionism şi Nimfomanie. Această adaptare homeostazică la mentalitatea tabu este cu atât mai mare cu cât acest Complex este mai mare, deci cu cât subiectul se înfundă mai tare în sacralitate. Dictatorii obsedaţi de cultul personalităţii, devenind zei faţă de supuşi, pot să aibă dese Idei de Persecuţie, ceea ce nu atestă decât această perpetuă autoreglare.

‘Complexul de Inferioritate’ al lui A. Adler este acela care premerge ceea ce Freud avea să numească mai târziu ‘narcisism’. Freud a făcut distincţia între ‘egoism’ şi ceea ce el numea ‘narcisism’, care, prin destinaţia lor se raportează la acest Complex. Egoismul se deosebeşte într-adevăr de narcisism. El se poate vedea clar în cazul indivizilor sluţi, ce nu ţin cont de ceilalţi şi pe care îi interesează doar propria persoană. Pare paradoxal dar narcisiştii, aşa cum îi prezenta Freud, nu sunt egoişti, fiind chiar în mediul social foarte generoşi. Conceptul de ‘narcisism’ a ajuns foarte mult lărgit tinzând să se unifice cu cel de ‘libido’. Atingerea punctului narcisic de către acest Libido, aşa cum el îl vedea, ar conduce la Schizofrenie, credea Freud. Şi, în acest fel, această Psihoză nu mai poate fi preluată în analiză, în tratamentul psihanalitic tocmai pentru că Libidoul nu s-ar putea definitiva în Transfer, fiind orientat spre sine.

Noţiunea de ‘narcisism’ folosită de Freud este cu mult mai largă decât cea de ‘Complex Narcis’ folosită aici. Conceptul lui Freud de ‘narcisism’ se deosebeşte mult de acest Complex pentru a putea explica această ciudată pasiune a Omului de a depăşi orice coordonate existenţiale. Însă această generalizare este mult mai preferabilă conceptului de ‘narcisism’ folosit de K. Horney. După ea, narcisismul ar fi un fel de bovarism, care este iubirea unei false imagini despre sine, în timp ce iubirea de sine ar fi aprecierea realelor calităţi ale subiectului pentru sine. Trebuie aici însă arătat că aceste calităţi nu sunt anterioare iubirii de sine ci posterioare acesteia la fel cum Complexul Narcis devine din cel Tabu. Ideea că propriile calităţi ar putea fi admirate fără vreun sentiment bovarist este mai curând o formă de raţionalizare a unui sentiment generat de un conflict psihic specific.

2.2.1.6.2. Complexul Oedip ca variantă libidinală a celui Narcis

Oedip este personajul din mitologie care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa. Originea sa superioară în această legendă (fiu de rege) atestă parcă legătura sa cu cel Narcis în jurul căruia gravitează. Prin Complex Oedip se înţelege dorinţa erotică a copilului faţă de părintele de sex opus şi tendinţele paricide faţă de cel de acelaşi sex. Totuşi această structură a fost modificată odată cu observaţiile ulterioare în psihanaliză, respectiv cele care atestă că acest Complex se manifestă erotic şi relativ la părintele de acelaşi sex. De aceea se poate stabili o distincţie între orientarea concordantă a sa, care se manifestă către părintele de acelaşi sex şi orientarea discordantă care se manifestă către părintele de sex opus.

Complexul Oedip este o consecinţă firească a Sexualităţii civilizate. El se exprimă prin omnipotenţa şi egocentrismul individului care se crede îndreptăţit la orice satisfacţie. Atracţia incestuoasă este cu atât mai mare cu cât incestul este interzis de tradiţie. Tocmai de aceea civilizaţia implică o mai puternică structurare a acestui Complex prin educaţia sălbatică, adică prin focalizarea Libidoului către fixaţii incestuoase ca urmare a suprainhibării ei ceea ce conduce implicit la moştenirea lui pe terenul infantil. Un copil care trebuie să se descurce cu povara sexualităţii timpurii, este un copil mutilat emoţional. Uneori nici adulţii nu pot face faţă acestei probleme în noianul de norme sociale. În această formă a sa, acest Complex este pecetea Nevrozei, aşa cum a observat Freud dar pentru aceasta el are în spate pe Complexul Narcis care de fapt îi este tutore. Există o formă normală a acestui Complex Oedip, imperceptibilă aproape dar care există universal la toţi indivizii civilizaţi, fie ei superiori social, cu tradiţie şi cu blazon aristocratic. Căci, educaţia sălbatică nu este percepută declarativ ci faptic, fiind făcută în virtutea inerţiei. Chiar şi clasele de sus îşi educă sălbatic copiii. Căci ele nu pot face distincţia între cei de sus şi cei de jos la acest nivel. În virtutea tradiţiei, normele acestea sunt considerate absolute şi de netăgăduit de vreme ce şi părinţii înşişi au crescut cu ele. Aşadar, cei care au considerat că acest Complex ar fi specific doar nevroticilor s-au înşelat căci de el nu scapă nimeni dacă este atins de mentalitatea societăţii clasice. Forma sa nevrotică are doar privilegiul că se vede ‘cu ochiul liber’ şi nu doar că ar exista undeva nevăzut.

Universalitatea acestuia este universalitatea exploatării sau ierarhizării societăţii şi deci a Complexului Narcis, adică a dorinţei de ascensiune socială, a dorinţei de putere. Acesta nu poate aşadar fi redus la simpla dorinţă de posedare a mamei şi la ura împotriva tatălui. Observaţiile antropologice cu privire la rivalitatea fiu-unchi în societăţile primitive, în situaţia în care există o transmitere totemică matriliniară, au dărâmat această panoramă clasică asupra sa. Încercările ulterioare ale unor psihologi de a explica prietenia sinceră dintre tată şi fiu la unele triburi, unde tatăl nu avea un rol activ în administrarea bunurilor pe care le folosea şi fiul, prin refulări şi deplasări demne de spectrul Nevrozelor moderne, sunt ridicole. Însă pe de altă parte, încercarea antropologilor de a submina universalitatea acestui Complex, ia de cele mai multe ori formă de rezistenţă culturală la adresa psihologiei abisale. La aceste triburi Complexul Oedip poate trece de la mamă la soră şi de la tată la unchi, tocmai datorită faptului că relaţiile sociale au repere diferite. Facilităţile de apropiere ale vârstei au determinat întăriri ale interdicţiilor referitoare la fraţii de sex opus, tocmai pentru că incestul s-ar fi produs mai cu uşurinţă la acest nivel. Dar asta nu înseamnă, aşa cum au crezut unii antropologi, că Complexul Oedip nu există ca universal. Cel mult se poate spune că această formă clasică nu există în stare universală.

Freud nu atinge o concepţie sociologică a Complexului Oedip, reducându-l astfel la forma familială. Pe de altă parte el îl reduce la forma ontogenetică. Cu toate acestea, acest Complex are o devenire socială şi genealogică de netăgăduit. Familia însăşi nu poate fi asigurată decât ca oglindind socialul la scară redusă, ca părţi dintr-un sistem care este sistemul social. Familia determină spirala microsocială şi presupune celula societăţii după cum deja sa spus de către marxism. La capătul exterior al spiralei familiei este tatăl care este liantul între familie şi societate. El este elementul profund angajat în relaţiile economice şi sociale şi are rolul de protecţie a interiorului spiralei asemenea coajei pentru miez. La capătul interior este situat copilul care trebuie să fie cel mai protejat iar la mijlocul spiralei este situată mama care face o legătură bipolară la nivel de familie. Această structură a familiei a fost determinată de structura socială însăşi iar Complexul Oedip are mai întâi o funcţie socială şi anume, acest Complex Narcis. Freud aproape că intuieşte dimensiunea narcisică a Complexului Oedip atunci când afirmă că spre finalul său, acesta se manifestă prin identificare cu tatăl, structurându-se astfel ceea ce el numeşte ‘supraeu’.

Spirala familiei

Din acest punct de vedere Complexul Oedip este identic cu cel Narcis, el fiind Complexul Narcis al copilului. Familia este pentru copil aproape întreg universul său şi de aceea Complexul Narcis ia formă oedipiană la nivel infantil. Mai târziu Complexul Narcis ia forma sa binecunoscută şi Freud spune că acest fenomen este declinul Complexului Oedip. În acest moment trebuie făcute câteva remarci foarte importante. Mai întâi, Complexul Oedip nu apare nici la câteva luni după naştere, nici la un an şi nici la doi ci este dat genealogic, ca şi celelalte Complexe Psihice dealtfel. El poate intra în acţiune imediat ce copilul capătă o oarecare dexteritate psihică. Apoi, ca o consecinţă parţială din această remarcă, Complexul Oedip are două forme în ceea ce priveşte geneza sa, pe lângă celelalte două, ale orientării. Prima esteforma infantilă, care este cea a orientării erotice a copilului către părinte. Ea poate fi identificată cu cea clasică dezvoltată de Freud, care a scandalizat spiritele puritane. Cealaltă este cea parentală, care presupune dimpotrivă orientarea erotică a părintelui către copil şi care este mult mai dramatică şi mai făţarnică decât cea a copilului care pare cu adevărat inocentă. Căci aici părintele devine un adevărat tiran. El efectiv face jocul educaţiei sălbatice fiind prins între responsabilitatea pedagogică pe care o cere societatea şi refulările propriilor tendinţe oedipiene, pseudopedofile care sunt stimulate de curiozitatea şi inocenţa infantilă. Dominat de propriile rezistenţe, Freud nu a spus nimic despre această formă care este incomparabil mai dramatică decât cea infantilă. Subjugarea emoţională şi afectivitatea contrafăcută a unor părinţi, mutilaţi la rândul lor de educaţia sălbatică, fac ca însuşi copilul lor să fie prins în aceste resorturi familiale care îi blochează dezvoltarea emoţională fluentă. O glumă macabră spune că diferenţa dintre pedagog şi pedofil este aceea că pedofilul îl iubeşte cu adevărat pe copil. Crescut într-un mediu unde emoţiile se dezvoltă ambivalent, unde acting-out-urile se pun în practică după hazard şi unde comportamentul este incoerent şi dereglat, copilul îşi va vedea mutilate propriile Pulsiuni Psihice. Ajuns adult el însuşi va deveni un astfel de educator sălbatic ca urmare a acestei formări timpurii.

Se poate numi Complex Angel, acel complex care încearcă să se opună decisiv Libidoului, prin aşanumitul puritanism. El încearcă să fie total consecvent cu cel Matern, care presupune restricţia culturală a incestului şi de aici, la condamnarea în bloc a sexualităţii. El glorifică copilăria sau cel puţin idealizarea Edenică a ei ca vârstă de aur. Însă o astfel de tendinţă este dată de însăşi orientarea parentală de tip oedipian. Imposibilitatea susţinerii unei relaţii sexuale (nu direct din raţiuni de educaţie sălbatică ci din raţiuni tehnice legate de vârstă) face ca interesul Libidoului să se asocieze cu elementele care facilitează sau care premerg actul sexual şi astfel să apară spectrul dereglărilor libidinale. Deci cu atât mai mult există un motiv de fixaţie oedipiană în plus faţă de Complexul Oedip propriuzis cu cât factorul ontogenetic se suprapune peste această predispoziţie. În acest caz Complexul Angel se reuneşte cu cel Tabu, care îi este opus dar în funcţie de care se consolidează narcisic. Aşadar faţă de sexualitate apare o idee ambivalentă care este pusă în relaţie cu acceptarea vieţii sexuale după care Complexul Matern s-ar datora tocmai renunţării la starea de inocenţă presupusă a fi implicată de viaţa sexuală. Dar de fapt această idee susţinută de părinţii posesori de Complex Angel şi care se doreşte de-a dreptul mistică este pur şi simplu nevoia de a comunica ambivalent erotic cu cineva la fel de mutilat sufleteşte pe acest tărâm al sălbăticiei libidinale abstracte. Din nefericire părintele însuşi este incapabil să îşi înţeleagă acest handicap emoţional. Din teama de singurătate, părintele care se află într-o astfel de situaţie va face apel la egoismul său educaţional prin Complexul Casanova (via Eden-Maten) pentru a determina astfel cât mai mulţi astfel de parteneri în persoana propriilor copii. Tensiunea psihică poate fi atât de puternică încât se poate termina cu acte subite de pedofilie cărora copiii le cad victimă.

Cu toate revoluţiile şi emancipările în domeniu sexualitatea va rămâne mult timp de acum încolo o problemă sensibilă şi fondul miilor de ani trecuţi în ceea ce priveşte întortocherea şi chiar mutilarea ei, nu vor dispărea peste noapte. Aşanumita emancipare occidentală, în materie nu este decât o facilă contracarare a unui fond emoţional fragil în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, sunt sporadice locuri unde tradiţia, cu toate păcatele sale, supravieţuieşte. În acest ultim caz, sexualitatea este considerată fie şi nedeclarat ca fiind ceva nedemn, animalic, ceva ruşinos. Însă dacă Sexualitatea Umană ar fi Animalică, toate problemele ar fi rezolvate căci Animalul cunoaşte un comportament sexual doar în perioada de rut, pe când Omul trebuie să se descurce cu o astfel de Pulsiune pe tot parcursul anului. Pe drept cuvânt, încă din antichitate s-a spus că Omul este un Animal care merge dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei iar dincolo de această analogie se poate observa nestatornicia sa, ca fiinţă. Dacă s-a ajuns la această situaţie este tocmai datorită îngrădirilor sale culturale, în parte justificate de mediul social, în parte date artificial. Pentru ca să îşi câştige bipeditatea faţă de patrupeditate el a trebuit mai întâi să treacă prin tripeditate. Experimente ce s-au făcut pe maimuţe arată că acestea răspund paradoxal prin creşterea potenţei libidinale la şocuri electrice dureroase. Este foarte evident că în toate nenorocirile pe umerii cărora s-a clădit civilizaţia, Sexualitatea a luat rolul de supapă. Atâtea inhibiţii artificiale care s-au abătut asupra sufletului omenesc odată cu instituirea Complexului Tabu în special în domeniul Sexualităţii, îşi au un revers dramatic. Fireşte că este greu de imaginat un om al viitorului foarte îndepărtat care să continue înmulţirea clasică prin Sexualitate sau cel puţin prin cea clasică, cunoscută. Poate că abia atunci elementele ps9ihice se vor aşeza pe un făgaş mai puţin tensionat.

Pornografia este unul dintre efectele acestei fuziuni în Libido a unor elemente psihice heterogene. Cei care recurg la materiale pornografice şi nu o fac din simplă curiozitate, ci dintr-o nevoie de satisfacţie libidinală, ascund în ei frustrări genealogice teribile. Pornografia ca piaţă, nu face decât să speculeze anumite fantasme, pe care de obicei actorii le interpretează teatral, pentru a le da aparenţa de realitate. Materialele pornografice constau în iluzia realităţii a unor astfel de fantasme profunde. Cel care este prins în plasa pornografiei este păcălit de propria lui umbră, după cum se va vedea mai jos.

Societatea trebuie să introducă pe scară largă psihologia în educaţie dacă se doreşte cât de cât armonizarea ei. Sexualitatea este pe mai departe una dintre marile probleme iar libertatea socială cea atât de dorită şi de benefică poate conduce la efecte nedorite pe plan social pe fondul refulărilor libidinale. Aceste efecte se văd şi astăzi, ca rămăşiţe din secolele trecute şi care nu au putut fi evitate în secolul care tocmai s-a încheiat, care a fost dominat de atâtea frământări.

 

 

 

2.2.1.6.3. Complexul Oedip şi pornografia

Una dintre cele mai absurde şi mai ridicole critici la adresa psihologiei abisale şi psihanalizei, este aceea că ar conduce la desfrânare la punerea în act a impulsurilor descoperite în profunzimea sufletului. Faptul că aceste două discipline nu pregetă să spună ceea ce este de obicei trecut sub tăcere este perceput şi astăzi, la mai bine de 100 de la apariţia lor (ca doctrină şi respectiv, practică psihoterapeutică) ca fiind opusul acestei tăceri. Dar această opoziţie nu este văzută ca o rezolvare a acestei probleme, ci ca alternativă în acelaşi sistem de valori dat. Ea este văzută de cei ce nu au timp să înţeleagă ca un fel de instigare la explozie a nespusului şi netrăitului, în plan comportamental. Dacă aceste discipline utilizează în demersul lor termeni consideraţi obsceni, dacă ele aduc la suprafaţă aceste elemente, se crede că eficienţa terapeutică s-ar datora tocmai punerii în act a acestor Pulsiuni patologice ce guvernează latent mintea omenească. Unei astfel de înţelegeri îi este imposibilă o replică după cum unui orb din naştere îi este imposibilă contemplarea unei picturi. Căci o astfel de critică nu are un concept clar despre dinamica terapiei psihanalitice din moment ce singurul model terapeutic imaginat de aceasta este tocmai satisfacerea brută. Perceperea psihanalizei ca terapie, este dictată de proiecţiile propriei concepţii (de obicei inconştiente) despre fericire şi satisfacţie în special şi psihoterapie în general. Psihanaliza s-a apărat tot timpul de aceste acuze, negându-le pur şi simplu, însă o astfel de apărare pare mai degrabă una socratică. Tocmai pentru a întări o astfel de apărare este nevoie de o privire din unghi psihanalitic a acuzaţiei cu pricina, o analiză efectivă a pornografiei.

Obscenitatea este calificativul acordat imaginii organelor sexuale implicate direct în actul sexual sau în oricare element care face trimitere emoţională la acesta în mod direct. Însă nu orice fapt care priveşte actul sexual este privit ca obscen cum este cazul unor cercetări ştiinţifice ci doar acela care are formă emoţională. Asta înseamnă că ceva din actul sexual prezentat eventual în imagini grafice sau tridimensional, pe viu devine obscenitate doar în momentul relaţiei cu un sistem emoţional deci cu un privitor. Aşadar nu actul sexual în sine este obscen ci doar cel cu public, cel în care este implicat un al treilea. În sine cel intim este normal, eventual moral sau neculpabil social. Deci caracterul culpabil al obscenităţii trebuie să fie dat tocmai de implicaţia celui de-al treilea element, privitorul. Acesta este în măsură să spargă tiparele Complexului Tabu prin reeditarea triunghiului oedipian dar mai ales prin eliminarea ermetismului dintre registrele oedipiene; privitorul este în contact direct cu situaţia pornografică. Situaţia produce o stare de disconfort, un fel de germene nevrotiform datorat asocierii acesteia cu Complexul Traumatic. Acest disconfort este proiectat asupra imaginii în sine, i se dă calificativ de reprobabilitate. Căci consecinţa neblocării graniţei celor două registre (al cuplului implicat în actul sexual şi al celuilalt, al privitorului) poate conduce la dezordine socială, la apariţia agresivităţii de tip animal pentru posedarea femelelor, ceea ce este în măsură să distrugă civilizaţia. Însă se poate ca Pulsiunile Negative să fie mai puternice în anumite cazuri cum este mai întâi cazul Triolismului, care este Tulburarea Libidinală ce se manifestă prin sex în grup şi apoi cel al Voaiorismului, care se manifestă prin satisfacţia asistării tacite la un act sexual. În aceste cazuri şi în toate cazurile de comportament sexual deviat există o implicaţie Negativă specială şi de aceea Tulburările Libidinale au fost numite ‘perversiuni sexuale’.

Pornografia nu este aşadar o simplă manifestare a sexualităţii, chiar dacă aceasta a suferit atâtea mutilări în ceea ce priveşte raportarea culturală la ea a Omului societăţilor tradiţionale vestice. Pornografia este mai mult decât realizarea unui act sexual, este mai mult decât un raport intim ce se stabileşte între doi oameni de sexe diferite. În pornografie apare întotdeauna un al treilea. Acest ‘al treilea’ are o valoare simbolică. Ea se consumă în limitele unei scindări între registrul în care el se află şi cel al desfăşurării actului pornografic în sine. ‘Al treilea’, privitorul, nu are acces imediat şi deseori nu are niciodată acces la actul sexual aşa cum apare în registrul celălalt. Asta pentru că pornografia se manifestă în special în planul reprezentării (afişe, fotografii, filme). Imposibilitatea de a accede în acest registru este însăşi esenţa pornografiei, supravieţuirea ei constă tocmai în ‘dependenţa’ masochistă pe care privitorul o stabileşte faţă de persoana (sau persoanele) în stare de disponibilitate erotică din celălalt registru. Interesul acesta ar muri pur şi simplu dacă actul sexual ar avea realmente loc. Privitorul trăieşte aici drama ambivalentă a participării şi neparticipării la actul erotic al situaţiei pornografice, după cum voaioristul îşi trăieşte dramatic voluptatea acestei ambivalenţe, respectiv aceea de a privi actele erotice desfăşurate într-un registru cât mai străin faţă de cel în care el se află. Tocmai de aceea voaioristul caută mereu experienţe noi, el devorează continuu noi şi noi situaţii. Iar când o scenă este consumată ea nu mai are nici o valoare de investiţie pulsională. Subiectul îşi caută transcendenţa iar trăirea momentului de transcendere dintr-un registru în altul. Aceatsă situaţie constituie tocmai structura psihopatologică a devoratorului de pornografie. O astfel de structură îşi are originea în Complexul Oedip, în scindarea dintre registrul parental şi cel infantil, scindare impusă de normele sociale cu privire la incest.

Tocmai aceste norme sociale sunt anulate de devoratorul de pornografie. Diversitatea materialelor pornografice pe care el le consumă reprezintă fantasma accederii la cât mai multe partenere, reacţia faţă de fidelitatea pe care normele sociale o recomandă. Exhibarea organelor genitale către un spectru nelimitat de observatori este o reacţie la adresa normei de ascundere a acestora tocmai pentru a nu facilita excitaţia libidinală din partea colocalnicilor. Căci aceştia ar putea atenta astfel la instituţia căsătoriei care se defineşte ca facilitatoare de relaţii sexuale doar între doi parteneri, cel puţin în forma ei tradiţională. Normele sociale de reglementare a sexualităţii sunt sparte de către fantasmele individului prin care răzbate Instinctul natural, refuzând perceptele sociale. Subiectul are în felul acesta iluzia narcisică de a depăşi aceste norme, de a trece dincolo de inhibiţia pe care ele o imprimă asemenea porumbelului lui Kant care crede că tocmai atmosfera este cea care îl împiedică realizarea năzuinţelor.

Tocmai aici este punctul fierbinte al relaţiei culturale pe care normele civile o stabileşte cu pornografia. Consumatorul de pornografie este unul care în primul rând este în măsură să trezească fixaţiile oedipiene ale Libidoului, fixaţii îngropate în subsolurile Psihicului. Dincolo de faţada onorabilă a fiecăruia, fixaţiile oedipiene şi narcisice care reprezintă materia primă a pornografiei există la fiecare într-o măsură oarecare. Iar stigmatizarea pornografiei, care este aproape universală la omul clasic adult (inclusiv la cei care se implică în producţie) este o dovadă a faptului că aceasta provoacă o stare de nelinişte în fiecare. Nu se poate spune că pornografia ar face o altă crimă în afară de aceea de a oglindi propria criminalitate a fiecăruia. Ea nu ucide pe nimeni, nu fură nimic şi nu produce nici măcar vreo jignire cuiva anume. Totul este proiecţia inconştientă a fiecăruia în ea. Atunci când feministele protestează asupra faptului că femeia participantă la actul pornografic este umilită, inferiorizată şi exploatată, ele nu îşi dau seama că astfel de argument se referă tocmai la ele însele care se proiectează în femeile de pe ecranul filmului pornografic, femei care nu par să protesteze (cel puţin nu în acel moment) asupra condiţiilor lor.

De unde vine însă necesitatea ascunderii acestor deşeuri toxice ale Psihicului? Freud dă un răspuns evaziv legat de această problemă, răspuns care se conturează prin intermediul culturii, al normelor sociale ce sunt reprezentate de Supraeu. Însă el ezită să răspundă la întrebarea de ce ar avea normele sociale nevoie să ascundă aceste elemente. Complexul Tabu a arătat suficient care sunt aceste imbolduri. Dacă cultura oficială stipulează diferenţele celor două clase, caracterul elitist, pornografia este reacţia pe care spiritul claselor de jos o au faţă de acest elitism, faţă de universalizarea particularităţilor ce diferenţiază cele două pături sociale fapt ce determină un dualism ermetic între acestea. Periculos pentru ordinea socială în cazul pornografiei este faptul că ea demonstrează concret că între cei de sus şi cei de jos nu există o diferenţă naturală ci una socială, pedagogică. Iar faptul că clasele de sus sunt afectate de pornografie, prin trezirea conţinuturilor psihice inconştiente care nu se supun unor legi formale, exterioare, este în măsură să destabilizeze ordinea socială a ‘dreptului divin’ a stăpânului de a avea sclavi, după cum animalul de pradă are dreptul de a ucide pe cel prădat. Or această diferenţă naturală între stăpân şi sclav este anulată în mod practic de pornografie şi tocmai de aceea consumatorii ei sunt recunoscuţi ca inferiori.

Aşadar pornografia este o încercare fantasmatică de neutralizate a inhibiţiilor libidinale anterioare, date cultural în mare parte. Originar ea este în special culpabilizarea principială asupra claselor de jos pentru a le justifica starea de mizerie şi vine din partea claselor aristocratoide. Apoi mentalitatea proletaroidă îşi însuşeşte acest stigmat ca pe o acceptare a propriei condiţii. Dimpotrivă, psihanaliza, care conduce la vindecarea acestor dedesubturi, poate fi culpabilizată, printre altele, tocmai de anularea acestui original motiv de culpabilizare, adică prin subminarea Complexului Tabu pe care o astfel de cultură o instituie. Cele mai urâte lucruri nu sunt urâte în sine, ci sunt aşa pentru că ceea ce este ‘frumos’ le face aşa. Cel care înjură frecvent şi cinic este mult mai aproape de spiritul manierelor elegante decât cel care o face sporadic şi mai puţin afectat. Căci înjurătura presupune tocmai aceste imbolduri oedipiene implicate aici care sunt deplin proiectate asupra celui înjurat. În felul acesta el suportă şi îşi asumă acest stigmat de clasă originar.

 

 

 

2.2.1.6.4. Complexul Narcis şi Arta

Kant defineşte geniul artistic ca fiind cel care prescrie legi noi Artei, cel care este în măsură să fie original. Deci originalitatea presupune o astfel de asimilare narcisică a faptului de învingere a tradiţiei, de încălcare, justificată estetic, a tabuului său. Raportarea negativă a curentelor unul la altul, ironiile pe care fiecare le aduce celuilalt se pare că este o temă pentru Arta în general şi nu doar pentru cea Modernă. Relaţia dintre curentele artistice unul faţă de altul este o relaţie care reflectă relaţia epocilor una faţă de alta. Acesta este narcisismul intern al Artei. Dincolo de prescripţiile Complexului Cain, care face din Artă un mod de diferenţiere ale grupurilor unele faţă de altele, narcisismul său intern este menit să satisfacă tendinţele oedipiene ale respectivei epoci unde cultura modernă este văzută de contemporanii ei ca fiind superioară celei clasice sau celei anterioare. Iar teoria decadenţei culturale este susţinută fie de competitorii sociali ai respectivei culturi, fie de cei ce o folosesc în acest scop. Acesta este cazul cu Cultura Renaşterii dictată financiar de negustorii italieni bogaţi, care nu se mai identificau cu valorile tradiţionale ale Evului Mediu. La fel este situaţia cu avangarda artistică a secolului al XX-lea care nu se mai identifică cu cea clasic. Pe de altă parte, ceea ce face din cultură o etichetă pentru respectiva epocă în care a apărut, se datorează sentimentelor de vinovăţie a acesteia pentru dispariţia epocii precedente, ceea ce este un sentiment oedipian. El reflectă dispariţia părinţilor pentru care respectivii indivizi se simt vinovaţi. De aceea Arta este o transcriere a sentimentelor uşilor din dos, ale Tulburării Psihice, ale ‘sublimărilor’ cum spune Freud, adică a perversităţii satisfăcute deghizat. Căci demersul refulărilor libidinale are acest revers. Aici nu este fireşte vorba despre Libidoul Fizic, ci numai despre unul Psihic, iradiant. Un astfel de libido determină fixaţiile libidinale oedipiene iar Arta, Cultura în general reprezintă supapa de neutralizare a acestor fixaţii. Acesta este tocmai narcisismul extern al Artei dat de eliberarea de tensiunea psihică ce nu poate fi neutralizată decât fantasmatic. Complexul Oedip este aici fundamental, de asemenea. Conceptul de ‘extroiecţie’, aşa cum va fi explicat mai târziu, reflectă identificarea omului de cultură, a artistului, cu opera sa, devenirea sa ca principiu al operei pe care o face, Dumnezeul ei. În felul acesta artistul se identifică cu Dumnezeu, adică chiar cu părinţii, în cadrul triunghiului oedipian. Arta este aşadar o extroiecţie a mentalităţii specifice unei epoci iar geniul artistic este cel care poate să cristalizeze această mentalitate, ca emblemă pentru o astfel de epocă. După cum mentalităţile se schimbă cultura se schimbă şi ea iar valorificarea ei este de fapt tocmai investirea narcisică pe care un grup, o clasă sau o societate, o face în ea. Tocmai de aceea, odată cu procesul de democratizare al secolului al XX-lea şi cu împărţirea societăţii în foarte multe mentalităţi cu drept de afirmare, Arta a suferit şi ea o astfel de dezordonare, fiecare curent având un astfel de fond pe care să îl susţină. Din păcate pentru ea, Arta Modernă suferă de pe urma faptului că nu mai este valorificată universal aşa cum era în perioada clasică iar valoarea ei este eventual dată de vechimea ei, ceea ce determină eventual o satisfacere Edenică a consumatorului. Această lipsă de valorificare se datorează faptului că societatea devine democratică iar exploatarea sălbatică a pierdut din teren. Omul nu mai caută atât de mult să se diferenţieze de cel exploatat pentru a-şi recunoaşte superioritatea, căci nu mai are nevoie să îl exploateze pe acesta. Dacă totuşi mentalitatea Edenică supravieţuieşte, acest lucru se datorează profunzimii sale genealogice, ceea ce face ca Arta să continue să existe şi să se dezvolte mult timp de acum încolo însă sub o formă cu totul deosebită, atât ca percepţie cât şi ca proiecţie, fără idealismul pseudofanatic în care ea s-a văzut în trecut.

2.2.1.6.5. Complexul Narcis şi Religia

Fenomenul religios nu este unul unitar. Dacă se poate vorbi despre un fenomen religios, acest lucru este mai degrabă din raţiuni de simplificare a limbii. Căci în realitate Religiile sunt producţii spirituale relative nu la arhetipuri originare, identice, ale Psihicului, aşa cum spune Jung, ci la contextul social pe care acestea se grefează. În fapt, un credincios ar putea recunoaşte drept Religie propria sa credinţă, însă credinţa popoarelor ce nu o împărtăşesc pe a lui sunt luate drept falsităţi, iluzii şi închinare la zei mincinoşi. Este clar că a vorbi despre Religie, în care să fie incluse toate credinţele lumii, aşa cum au făcut ateii, presupune de la început o viziune areligioasă asupra lumii. Religia este, în acest caz, înţeleasă nu ca pe o problemă individuală, nu ca pe un curent ci ca pe un fenomen universal, asemenea formelor pure platoniciene. Încercarea lui Jung de a găsi în ale sale arhetipuri acest principiu al Religiilor este inoportună. Căci, dacă în Creştinism sau Hinduism acestea se pot vedea mai bine totuşi în alte Religii aceste elemente pot apărea periferic sau chiar deloc. Fără a înţelege Omul, nici Religia lui nu poate fi înţeleasă. Iar Jung nu l-a înţeles măcar pentru faptul că între aşanumitul ‘Inconştient Individual’, al lui Freud şi cel ‘Colectiv’, al său există o sciziune carteziană.

O primă determinare asupra Religiei a fost deja făcută la Complexul Eden şi Tabu. Însă în fapt orice Religie este un fenomen postnarcisic; ea este dată, asemenea filosofiei şi Artei odată cu cea de-a treia grupă de Complexe. Implicarea Complexelor anterioare pe fondul genealogic se datorează faptului că din punct de vedere anatomic, fiziologic, Trunchiul Psihic nu se prezintă aşa cum îl simplifică schema. Complexele lui nu sunt legate în serie, ci toate sunt unite printr-un corp comun, plastic, modificându-se evolutiv. Fiind pur şi simplu trunchiul Psihicului, este normal ca toate Complexele lui să fie implicate în orice act. Însă unele, cum este aici Complexul Narcis au roluri decisive în ceea ce priveşte un anumit comportament ritualic sau o idee religioasă. Grupa întâia de Complexe furnizează Religiilor materialul brut, cea de-a doua le încadrează în societate, în timp ce aici ele se formează structural esenţialmente. Celelalte două grupe rămase de analizat de acum încolo influenţează şi ele Religiile dar mai puţin. Căci ele sunt consecinţe ale acestei grupe implicate direct în clasele de jos, după cum se va vedea. Deci trebuie ca Religiile să fie deja structurate până când aceste influenţe să îşi facă simţită prezenţa.

Coordonatele de dezvoltare ale grupei terţiare diferă în funcţie de starea socială pe care ele se grefează. Iar cum această stare de evoluţie diferă de la o societate la alta este normal ca aceste coordonate să fie ele însele diferite. Tocmai de aceea nu se poate vorbi de un fenomen religios unitar atât spaţial cât şi temporar. Dinamica formelor religioase adoptate aşa cum o studiază istoria religiilor păleşte în raport cu dinamica receptivităţii psihologice a fenomenului religios. Nimic din această percepţie de la credinciosul creştin nu poate fi găsită la sălbaticul religios a cărui Religie este una totemică. Pentru aceasta, Religia este mai curând un contract cu natura. El face jertfe şi plăteşte într-un fel sau altul dreptul de a beneficia de bunăvoinţa spiritelor în acelaşi fel în care modernul credincios plăteşte la cumpărături. Cumpărăturile îi par modernului un fapt banal, lumesc, incompatibil cu Divinitatea la care aspiră, în timp ce primitivul nu îşi poate imagina o Divinitate absolută, aşa cum apare ea în Creştinism. Sălbaticul se poate efectiv răzbuna pe ‘divinitatea’ lui în situaţia în care agricultura sau alte interese economice ale sale, nu funcţionează datorită intemperiilor naturii sau a altor impedimente. Spiritele pot deveni blamate pentru că nu au respectat ‘contractul’, preoţii şi regii pot fi schimbaţi, la fel şi întreaga Religie. În Religiile Moderne, puterea lui Dumnezeu este absolută, fiind legată de fixaţiile libidinale infantile, consecinţă a refulărilor libidinale genealogice. Acestea facilitează un termen de comparaţie pe care subiectul îl poate prelua din perceperea parentală pe care copilul o are. Pentru asta este nevoie de o suficientă evoluţie culturală a societăţii. Religia primitivului este în acelaşi timp şi Ştiinţă şi economie, pentru că se referă la facilitatea bunăstării sociale cu rol activ în dinamica socială. Preotul este un conducător şi un ‘savant’. În civilizaţia occidentală preotul este mult marginalizat. Rolul său este unul redus în viaţa de fiecare zi iar importanţa Religiei este asemenea cu cea a filosofiei în relaţie cu ştiinţele care s-au desprins din ea.

Aşadar este cu totul inoportun să se judece Religia primitivilor din punctul de vedere al percepţiei moderne, nevroticiste a Religiei ca în cazul societăţilor occidentale. Căci dinamica evoluţiei sociale este imboldul variaţiei acestei percepţii de la o cultură la alta. Situaţia este aceeaşi chiar în cadrul unei Religii în sine cum este cazul Creştinismului unde fiecare înţelege prin el ceea ce doreşte. Omul simplu, credinciosul normal, nu îşi poate imagina o realitate complet diferită de cea pământească iar pustnicii sunt văzuţi ca nişte oameni ciudaţi pentru că interesul lui este asemănător cu cel al primitivului. Pentru el Dumnezeu este cel ce contribuie la prosperitatea economică particulară. Credinţa lui este sinceră iar ura pentru Dumnezeu poate apărea în mod declarat atunci când necazurile se pot abate asupra lui. Ura refulată faţă de acesta este răscumpărată contraactiv prin îndesirea activităţilor religioase. Pustnicul mistic găseşte la acest tip de credincios tocmai ceea ce el consideră a fi necredinţă iar retragerea lui din lume reprezintă tocmai identificarea narcisică cu nelumescul. Preotul reprezintă un model de autoreglare negativă a excitaţiei energiei psihodinamice. Între aceste două poziţii se află cea a autorităţilor bisericeşti cum sunt preoţii posesori de bogăţii ai Evului Mediu, instrumente principale de apropriere a autorităţilor spirituale ale Religiei. Iar aceşti mijlocitori ai Religiei în afacerile statului constituie instrumentul esenţial al educaţiei sălbatice. Iată cum trei mentalităţi şi clase sociale diferite, cu interese diferite, participă la aceeaşi doctrină metafizică a Religiei. În realitate, sub forma unei doctrine şi a unui gând frumos, se pot ascunde interesele cele mai sălbatice iar fiecare caz are propria lui poveste. Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre Religie ca fenomen unitar iar catalogarea fenomenului religios în general după cum face un Nietzsche în mod critic sau după cum fac oficialităţile statului care cred că dacă subscriu la o anumită doctrină şi-au spălat afacerile murdare.

 

 

 

2.2.1.6.6. Complexul Narcis şi filosofia

Dată fiind tematica ei, filosofia are puncte comune cu Religia. Practic ele au aceeaşi bază, pentru că porneşte de la aceeaşi bază. De altfel în perioada Evului Mediu filosofia era în întregime pe post de a servi teologia iar mulţi teologi şi sfinţi ai Creştinismului s-au inspirat din lucrările lui Platon şi Aristotel. Diferenţa faţă de Religie vizează metoda. Filosofia este raţională iar argumentele sale sunt ştiinţifice făcând apel la raţiune şi răspunzând obiecţiilor. Religia dimpotrivă, este mult mai intuitivă sub aspectul metodei dacă se poate vorbi despre aşa ceva în ceea ce priveşte credinţa. Ea face mai degrabă apel la resorturile Artei (pictarea sfinţilor sau explicaţiile poetic-alegorice) pentru a-şi face cunoscut demersul. De aici şi concluzia că Religia este un demers în special al Filierei Pozitive. Ea se adresează mulţimii în timp ce filosofia este mai elitistă totuşi, se poate repera mai uşor pe Filiera Negativă. Ea este inteligibilă doar prin studiu şi nu prin simpla credinţă, ca în cazul Religiei. Dar pentru că foloseşte o metodă raţională Filiera Pozitivă este în măsură să ofere datele realităţii prin relaţionarea sa la mediu.

Din acest punct de vedere, filosofia nu are un rol social precis cum are Religia prin perspectiva educaţiei sălbatice, prin suprasolicitarea Complexului Tabu ci ea doar profită de reversul Narcisic al acestuia. Pentru filosofie nu este necesară credinţa căci pentru ea credinţa este sursa erorilor iar filosofia pune mare preţ pe Adevăr. La fel ca şi în cazul Ştiinţei, Complexul Oedip este acela care determină căutarea sa. De aceea Adevărul, Falsitatea şi filosoful reeditează triunghiul Oedipian. În tabuul pe care părinţii îl impun copiilor interesaţi de viaţa lor intimă, aceştia refuză inconştient aceste explicaţii de preamărire a părinţilor şi vor adevărul concret, faptic, prin care părinţii sunt coborâţi de pe soclul tabuului. Copilul devenit filosof este acela care se urcă pe acest soclu prin demersul său.

Latura narcisică este dată tocmai de exersarea filosofului cu conceptele filosofiei şi cu raţionamentele subtile de unde el capătă şi dexteritatea expunerii teoretice, fapt care este inaccesibil omului de rând. Dacă Religia se adresează mulţimilor, filosofia este prin excelenţă o îndeletnicire aristocrată. Căci filosoful creează o ierarhie socială a cărui criteriu nu este moştenirea averilor, nici credinţa, nici capacităţi suplimentare ci raţiunea şi dreptatea la care ea conduce. Superioritatea filosofului constă în exersarea acestor virtuţi. În analiza acestor concepţii, se poate vedea lesne că întemeierea moralei de la Complexul Tabu ia aceeaşi formă în întemeierea criteriului de departajare a indivizilor în societate. Platon chiar imaginează o societate condusă exclusiv de filosofi. Penitenţele morale aveau scop de a se opune spiritului mercantil al proletarului pentru a face o impenetrabilitate tabu cu privire la aristocraţie. În acelaşi fel, filosoful adoptă el însuşi spiritul moral şi îl cultivă. În acest fel el cultivă raţiunea ca opusă spiritului ergotic al proletarului tocmai pentru a se diferenţia de acesta şi a avea o neutralizare narcisică. Perfecţiunea sa morală şi dexteritatea raţională fac din filosof un narcisic, căci în mod retroactiv întărirea acestor virtuţi duce la o compensare narcisică. El poate de aceea trăi într-o lume fantasmatică a aristocraţiei, prin idealurile teoretice şi morale deşi poate aparţine claselor de jos, cum este cazul unui Socrate, Spinoza sau Kant.

Aşadar tematica filosofiei este în bună parte identică cu cea din Religie. Complexul Sisif şi cel Traumatic implică apariţia temelor consacrate ale filosofiei ca nemurirea sufletului, infinitatea lumii, caracterul ei unitar, etc. Filosoful are aici o narcisică identificare cu teoriile sale şi acesta ajunge să nu se mai teamă de moarte deoarece crede că va trăi veşnic prin tezele sale. Filosoful poate fi şi incomod pentru ambele clase sociale şi asta datorită opoziţiei sale faţă de simţul comun pe care îl declară amalgam de proaste obiceiuri. Din satisfacţia narcisică ce o extrage de aici el poate fi satisfăcut pentru frustrarea de a nu se alinia la acestea. Procesul lui Socrate este un astfel de exemplu, unde acesta a încercat din răsputeri să îi scoată din sărite pe judecătorii săi prin etalarea perfecţiunii sale morale dar şi prin ironizarea acestora în acelaşi timp. Căci Socrate avea mari şanse să trăiască, ba chiar să nu fie nici măcar acuzat însă el realmente nu dorea să trăiască pur şi simplu ci dorea să trăiască veşnic. În momentul în care puternicii zilei s-au simţit ofensaţi de atitudinea lui Socrate el a fost adus la proces. Nietzsche a simţit această subtilă uneltire şi de aceea el l-a urât atât de pasional pe Socrate. În acest caz, el însuşi este un Socrate.

Această latură a fuziunii Complexului Sisif în tematica infinităţii lumii şi reversul narcisic pe care filosoful îl are face ca filosofia să rămână perpetuu în cercul vicios al fantasmelor deşi de fantasmă ea fuge mereu. Atât timp cât filosoful îşi trăieşte fantasma în coaja sa ermetică filosofia va rămâne un ‘stil de viaţă’ al filosofului, o definire a originalităţii sale şi a superiorităţii sale. Legătura cu Ştiinţa este mult mai mare decât diferenţa. De aceea muţi oameni de ştiinţă au pornit de la filosofie sau invers de la Ştiinţă au ajuns la filosofie. În orice caz marile teorii ştiinţifice au avut tot timpul un acompaniament filosofic. Ştiinţa, care se dezvoltă fără prea multă filosofie, este cea a experimentului ceea ce denotă apetitul respectivului savant pentru lume, pentru încadrarea în realitate. Filosoful dispreţuieşte realitatea, are un fel de ‘psihopatie schizoidă’ ceea ce îl face imun faţă de nevoile şi interesul celorlalţi. În timpurile moderne rar se mai găsesc astfel de oameni deşi filosofie se face pe toate programele de televiziune şi asta datorită transformărilor sociale survenite. Însă trebuie remarcat că cei ce erau meniţi pentru filosofie în trecut, astăzi ei insistă mai mult pe Ştiinţă iar dacă fac şi filosofie o fac mai superficial.

2.2.1.6.7. Complexul Narcis şi Ştiinţa

Legarea ştiinţei de Complexul Narcis este evidentă şi decisivă. Acesta are rolul de detabuizator, de identificator cu cel Tabu adică de subminare a structurii sale substanţiale, cea proiectiv ontologică, sub impulsul egocentrismului narcisic. Ştiinţa este unul dintre cele mai clare exemple de convertirea narcisică a Complexului Tabu. Obiectul Ştiinţei se leagă decisiv de acesta. Omul de ştiinţă este curios asemenea copilului relativ la toate lucrurile, curiozitate stârnită în principal de cunoaşterea timpurie, infantilă, relativă la erotism, după cum spune şi Freud. Domeniul pe care el şi-l alege, asemenea meseriei pe care Omul în general şi-o alege, este determinată de dorinţa de a şti mai mult, în primul rând iar apoi de dorinţa de a cunoaşte şi dezlega o taină. Dimpotrivă, Complexul Tabu inventează artificial o taină. Omul normal nu îşi doreşte să inventeze nimic în alegerea meseriei sale. El vrea doar să se stabilească sub raportul economic şi nu vrea să schimbe nimic. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi doar cu atât, el este obsedat de un lucru, are ‘chinuri matematice’, după cum plastic se exprima A. Einstein despre propria stare la un moment dat. El trebuie să afle cu orice preţ iar simpla încadrare socială nu îl mulţumeşte. Aceste obsesii pot fi foarte bine explicate pe baza Obsesiilor Compulsive prezente în Nevroza Obsesională, unde insul este copleşit, invadat de gânduri, gata să îl determine să comită acte imprudente şi imorale. Relaţia Complexului Narcis cu Nevroza este recunoscută. Complexul Oedip, care aici este teoretizat ca unul satelit al acestuia, a fost recunoscut de Freud drept ‘nucleul nevrozei’.

Dacă Religiile şi Arta tabuizează, Ştiinţa dimpotrivă, distruge acest tabu. Alegerea domeniului de cercetare a savantului este asemenea cu alegerea obiectului dragostei dată în cazul animismului ce va fi analizat la Complexul Don Juan. Omul de ştiinţă trăieşte el însuşi satisfacţia narcisică a violării acestui tabu dar şi a respectării lui, a identificării cu acesta prin intermediul rigorii ştiinţifice, obiective cu rol de justificare deşi lumea este profund schimbată de acest demers, în urma descoperirii făcute de acesta. Această schimbare poate fi imediată sau cu efect întârziat ca în cazul tehnologiilor robotice care au anulat în mare parte cultura dualistă a diferenţei de clasă. O astfel de revoluţie tehnologică s-a tradus în emanciparea socială globală unde clasele superioare nu mai au nevoie să constrângă pe proletar cu tabuul în cauză. Totuşi omul de ştiinţă decodifică acest tabu, se confundă cu acesta, îl înţelege, îl aduce în stadiu de mercantil, de obişnuit şi în felul acesta el are certitudinea încorporării lui, al depăşirii lui. Această satisfacţie are un ecou oedipian, deoarece omul de ştiinţă abordează domeniul necunoscut, interzis înţelegerii care este în aceeaşi situaţie în care erotismul parental este obiect necunoscut. Ambivalenţa demersului ştiinţific constă în relaţia cu autoritatea pe care se sprijină şi pe care o neagă în acelaşi timp. Omul de ştiinţă este în măsură să ridice în slavă pe autorii premergători lui care au ajuns la aceleaşi concluzii ca şi el, ceea ce presupune tabuizarea narcisică sau să ridiculizeze pe autorii vechi, pentru naivitatea lor în cazul în care ajunge la concluzii diferite, indiferent de rigoarea metodei şi de certitudinea acestor concluzii. Rigoarea metodei Ştiinţei înseamnă rigoarea instalării Complexului Tabu, apetitul său la realitate, obiectivitatea sa care poate fi realitatea lui Dumnezeu şi a pedepsei divine sau realitatea Operei de Artă. Educatorul sălbatic poate folosi aceeaşi realitate într-un mod autoritar şi justiţiar, lipsit de pasiune şi , deci, exclusiv şi riguros. Concluziile cele mai utile ale Ştiinţei sunt cât se poate de ostentative faţă de rigoarea care le face posibile tabuul muşcându-se de coadă în mod narcisic. Aceste concluzii sunt totuşi consecinţe ale rigorii tabuiste dar au particularitatea faptului de a contrazice flagrant autoritatea oficială tabuizatoare. În felul acesta obiectul tabu este subminat. Această contradicţie între demersul ştiinţific şi concluziile ştiinţifice reprezintă ambivalenţa narcisică a Ştiinţei, care însă este în măsură să transforme mizeria Pulsiunilor Abisale în aur.

 

 

www.000webhost.com