puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

2.1.2. DINAMICA TRANSFORMĂRII BIOLOGICULUI ÎN PSIHIC

În subcapitolul precedent s-a tratat despre structura generală a Pulsiunii, despre legile acesteia, despre diferenţa dintre cele două genuri de Pulsiuni, precum şi despre identificarea şi descrierea celor Instinctuale care aveau nevoie de acest lucru. Aceste Pulsiuni Instinctuale sunt baza celor Psihice. Dar pentru ca ele să devină Psihice, trebuie mai întâi să treacă prin anumite transformări şi modificări despre care se va trata de aici încolo.

2.1.2.1. Iradierea şi Cristalizarea

Domeniul psihologiei abisale aparţine trecerii de la Organic la Psihic. Ea se ocupă de originile Psihicului spre deosebire de psihanaliză, de exemplu, care recuperează latura individuală a lui. Acesta este un sistem care diferă de la individ la individ ca formă dar care este identic la toţi oamenii ca principiu de funcţionare. Pulsiunile Generale ale Psihicului sunt identificate de psihologia abisală şi aparţin tuturor oamenilor civilizaţi. Dar sunt unele Pulsiuni Psihice care, după cum se va vedea, aparţin şi animalelor şi primitivilor. Aşadar fără întemeierea pe Biologic, o psihologie abisală este condamnată nisipurilor mişcătoare iar cea freudiană, în ciuda spectaculozităţii şi a curajului ei, va avea aceeaşi soartă. Căci cele mai multe din teoriile freudiene, în loc să fie explicate prin Biologic, sunt explicate prin periferia sistemului psihic, prin Actul Psihic. Acesta este efect al Structurii Psihice şi nu cauză a acestuia, aşa cum crede Freud. După cum s-a spus în introducerea acestei lucrări psihologia abisală freudiană a rămas controversată tocmai pentru că îi lipseşte un fundament stabil, explicaţiile sale fiind de multe ori naive. Complexele Autonome nu sunt Pulsiuni Organice care să îşi aibă originea în ontogeneză, în conversiunea normală a Energiei Fiziodinamice în cea Psihodinamică, prin inhibiţie şi excitaţie, cum este cazul cu Libidoul Fizic de exemplu. Căci, după cum sa spus deja aceste Complexe facilitează extern Pulsiunile Organice, sunt condiţii ale neutralizării lor dar nu Pulsiuni Instinctuale. De exemplu Complexul Polis poate fi condiţia unei vânători de grup reuşite. Cum se face totuşi că aceste Complexe devin Pulsiuni, deşi ele la origine sunt acte cognitive legate de experienţele din mediu? Răspunsul constă în faptul că aceste Pulsiuni devin astfel în mod ereditar prin formarea unor suprastructuri comportamentale flexibile peste cele brute ale Instinctului. Ele provenind tot din aceste Pulsiuni Primare şi de aici ele îşi iau şi energia. Această energie se dezintegrează din originea sa instinctuală integrându-se în întreaga structură a Complexului respectiv. Totuşi Pulsiunea care devine astfel, se diferenţiază categoric de omoloaga sa organică. De aceea demersul lui J. Lacan de a extinde conceptul de ‘juisare’ de la locul lui, consecinţă a extinderii celui de ‘sexualitate’ operată de Freud, nu este justificat decât în mod principial şi nu şi funcţional.

Experienţele lui I.V. Pavlov asupra învăţării reflexelor condiţionate este relevantă în acest caz. El a folosit un câine care era hrănit la fiecare aprindere a unui bec, astfel încât la orice aprindere a sa, câinele saliva. Această reacţie devenise reflex şi se manifesta chiar şi după câteva experienţe contrarii, respectiv atunci când câinele nu mai era hrănit. Asta înseamnă că Pulsiunea Nutritivă s-a extins dincolo de hrana în sine, către un element ce se asociază cu acesta. Acest fenomen care este de aici încolo numit Iradiere, adică o risipire a Pulsiunii Instinctuale brute către un comportament periferic şi flexibil. Salivarea este în acest caz salivarea un element necesar actului digestiv. În acelaşi fel Pulsiunea Nutritivă implică vânătoarea sau comportamentul ce facilitează hrana. Aceasta este un model comportamental ce gravitează în jurul celui originar al nutriţiei. Repetat în timp în mod constant el trece de la un statutul de reflex condiţionat la cel de Complex. Explicaţia acestui fapt este data de simplul model de funcţionare a Memoriei. Practic aceste date mnezice ajung să fie încastrate în straturile mnezice profunde. Complexele Psihice sunt aşadar gravitaţionale Pulsiunilor Instinctuale, de la care migrează însuşi statutul de Pulsiune. Datorită faptului că sunt condiţionate de mii şi mii de ani, în timp ce primele au la activ chiar miliarde de ani, ele s-au înscris puternic în codul genetic al fiecărei specii, ultimele fiind localizate mai precis în Memorie, determinând Trunchiul Psihic.

Acest comportament de salivare realizat artificial la câine poate totuşi ajunge în final să se decondiţioneze datorită lipsei de persistenţă în timp. Dar dacă s-ar păstra pentru un timp mai lung, el ar deveni foarte important pentru Instinctul Nutritiv al speciei sale. Aşadar se poate observa că Pulsiunea originată în Instincte iradiază, fuzionează în exterior asemenea unei pete de cerneală pe o sugativă pe baza asociaţiilor care se stabilesc între obiectul de neutralizare al Pulsiunii Instinctuale şi alte elemente. Aceste elemente se înscriu în reţele de asociaţie, după cum se va vedea mai târziu. Autonomia pe care aceste elemente de asociaţie o regăsesc după anularea reţelelor, ca urmare a fenomenului de remaniere genealogică a Memoriei. Acesta este procesul prin care informaţiile mnezice sunt selectate sever odată cu transmiterea lor ereditară. El poate fi înţeles asemenea unui râu ce îşi iese din matcă şi care apoi lasă bălţi după ce se retrage. Pentru fiecare evoluţie ontogenetică, individuală râul Pulsiunilor Instinctuale îşi iese din matcă şi alimentează vechile ‘bălţi’ care nu sunt altceva decât Complexele Psihice, întregul domeniu psihic, după cum s-a spus deja anterior. De aceea C. Levi Strauss are dreptate atunci când critică teoria hoardei originare a lui Freud prin care acesta explică totemul, ca fiind tatăl ucis şi apoi venerat; adică este nevoie ca acest act dramatic să fie susţinut de tradiţie, respectiv patricidul să se continue regulat în viaţa unei comunităţi pentru ca ritualul totemic să se menţină şi el. Căci în caz contrar ‘balta’ ce nu mai continuă să fie alimentată cu revărsările ‘râului’, poate seca. Freud a ignorat aici o lege fundamentală a Memoriei, o lege unitară care explică însăşi independenţa Complexelor şi anume tocmai acest fenomen de remaniere mnezică prin ereditate. Dimpotrivă, presupunând explozia pulsională a Instinctelor, în special a celui Sexual la pubertate, situaţia este exact cu cea a inundării vechilor ‘bălţi’, respectiv cu alimentarea lor energetică. Aşa se face că în mod paradoxal aceste ‘bălţi’ pot supravieţui atunci când ‘izvorul’ propriuzis al râului poate seca. De exemplu, după o viaţă sexuală normală, Instinctul Sexual îşi poate reduce considerabil energia iar cuplurile pot avea reale probleme în legătură cu relaţiile sexuale pe termen lung. Însă în momentul în care partenera îşi pune o lenjerie sexy, de ascundere a anumitor părţi ale trupului, atunci vestigii ale intensităţii Pulsiunii Libidinale, înflorite în adolescenţă, cu interdicţiile sociale situate la limita Voaiorismului, pot fi trezite la viaţă. Aşa se întâmplă că unii bărbaţi nu au erecţie în contact cu partenera obişnuită însă pot fi stimulaţi serios de partenera pe care nu o cunosc la fel de bine. În acest caz vechea parteneră nu le mai spune nimic căci ea nu poate rezolva decât problema prezentă a Sexualităţii, însă nu şi pe cea a acestor vestigii. Iradierea, care explică faptul că Pulsiunea se extinde către elementele de asociaţie pe care le cuprinde în structură, este în măsură să explice de ce sărutul şi mângâiatul conduc la procreaţie aşa cum nu este dispus Evola să creadă, preferând ideea că aceste elemente ar fi ‘categorii’ ale ‘metafizicii sexului’.

Toate Tulburările Psihice se datorează acestui fenomen de Iradiere. Chiar dacă Pulsiunea scade serios în intensitate pe măsura depărtării de centru, această legătură cu Pulsiunea Centrală se menţine suficient pentru a fi alimentate aceste Complexe înainte de momentul în care într-un final se rupe. Ceea ce contează este că aceste Pulsiuni Psihice sunt în stare de a susţine subsisteme de reţele mnezice asociative şi mai periferice, adică elementele ale unor scheme ideatice. Tocmai de aceea atunci când psihologia reflexelor (behaviorismul) credea că poate face abstracţie de spectrul pulsional al reacţiei, explicând-o doar prin stimul, se înşela profund şi corectările sale ulterioare au fost necesare.

În acest moment trebuie făcută distincţia între centrul Pulsiunii ca atare, ca predispoziţie comportamentală şi actul cognitiv ce pune în practică această Pulsiune. Însă şi actul cognitiv este o predispoziţie comportamentală căci el continuă pe cel pulsional. Însă principiile sale sunt date de natură, de modul în care ea se prezintă subiectului cunoscător, de calităţile sale în funcţie de care Comportamentul Uman se raportează direct la exterior cu recomandarea centrului Pulsiunii. Centrul Pulsiunii este şi el guvernat de Segmentul său Psihodinamic în timp ce actul cognitiv este dat de periferia Pulsiunii. De exemplu, tensiunea care este produsă de senzaţia de foame este centrul comportamental nutritiv al unui animal de pradă, în timp ce strategia de atac în cadrul vânătorii aparţine actului cognitiv şi depinde de situaţia concretă pe care animalul trebuie să o exploateze în favoarea sa. Actul ideatic în cauză este o parte a sistemului ideatic cu care se află în relaţie unitară în ceea ce priveşte modelul de existenţă al naturii în aşa fel încât să fie exploatat cât mai eficient. Orice Pulsiune nu se poate manifesta decât prin actul cognitiv ce o adaptează la realitate chiar dacă respectica cogniţie nu este coştientizată. (Modul în care psihologia reflexelor şi cea abisală s-au ignorat reciproc este dezavantajos pentru ambele părţi.) Însă, uneori, între sistemul ideatic şi centrul Pulsiunii nu există acomodare, deoarece sistemul în cauză nu permite realizarea Pulsiunii, cum este cazul cu sistemul ideatic moral, drept pentru care Pulsiunea îşi face un act cognitiv separat faţă de cel global. Acest model este specific Pulsiunii Sexuale.

Importanţa conceptului de ‘iradiere’, precum şi a distincţiei dintre cele două tipuri de energii, cea Psihodinamică şi cea Fiziodinamică, îşi găseşte aici pe deplin confirmarea. Căci energia fiziodinamică se reduce doar la modificările biologice în Organism şi la potenţialitatea de Comportament a sa, însă nu se aplică în nici un fel la structura acestui Comportament. Însă comportamentul mişcărilor copulatorii din cazul Instinctului Sexual sau masticaţia din cadrul celui Nutritiv, care pot fi şi automate deci care par să ţină de energia fiziodinamică, nu se localizează aici, ci în reflexele necondiţionate. În acest caz energia fiziodinamică este doar o predispoziţie funcţională.

În mod obişnuit orice Instinct este implementat cu o anumită doză de creativitate, de libertate de mişcare şi alegere, care face întotdeauna obiectul desprinderii primare a sistemului psihic de cel biologic. Această creativitate în Comportamentul Instinctual se face tocmai în funcţie de reprezentările de asociaţie în lanţ cu Obiectul de Neutralizare a Pulsiunii Instinctului, din punct de vedere organic. Pe baza acestor reţele de asociaţie (care reprezintă principiul Memoriei) energia se deplasează asemenea celei electrice într-o reţea de legătură în lanţ unde primul bec luminează cel mai tare iar ultimul, cel mai slab. Pe aceste reţele circulă energia, care este deja convertită psihodinamic şi care investeşte reprezentările cele mai apropiate de nucleul Instinctului (dat de zona biologică). Prin urmare Pulsiunea în general are forma unei rădăcini, unde punctul de convergenţă al tuturor ramurilor este dat de originea Energiei Fiziodinamice cu reper în plan biologic. Cercetările lui Pavlov arată în mod precis în ce mod Instinctul Nutritiv s-a deplasat către reprezentarea becului aprins ce îi amintea câinelui venirea mesei, la care el saliva. Aşadar becul este investit energetic în acest caz. Reprezentarea lui (mnezică) este încorporată în Pulsiunea Nutritivă, devenind Obiect al investirii energetice. Orice astfel de obiect, ce nu este Obiect al satisfacerii organice reprezintă momentul originar de apariţie a Pulsiunii Psihice. În cazul câinelui lui Pavlov, becul reprezintă un element investit cu energie psihodinamică din cadrul Pulsiunii Nutritive. Dimpotrivă, mestecarea şi ingestia hranei, ţin direct de travaliul energetic al Instinctului. De aceea graniţa concretă dintre zona biologică şi cea psihică este destul de risipită; nu se ştie dacă tocmai acest mestecat al câinelui nu a fost la început un Comportament Psihic după cum păsările migratoare au un astfel de comportament atunci când ocolesc un vulcan stins de multe mii de ani. Acest vulcan a fost poate la acea dată unul activ, ceea ce a condus probabil la moartea unora dintre ele. Ocolirea lui imediată constituie apanajul unui Comportament Psihic dat de un act reflex ce vizează un obiect de asociaţie, adică vulcanul, după cum becul este la fel un astfel de obiect de asociaţie. Reprezentarea lui este investită energetic. Ocolirea vulcanului stins de către aceste păsări, după principiile reflexiviste, pare să fie o adevărată Nevroză. Însă între timp ceea ce era Psihic a fost încorporat în Organic, devenind structură organică, vecină cu actul reflex. Dacă câinele lui Pavlov ar fi fost hrănit la fel toată viaţa, precum şi toţi urmaşii săi timp de mai multe generaţii, atunci poate că reprezentarea becului ar fi devenit pur şi simplu un element din obiectul structurii biologice a respectivului Instinct iar câinele ar fi putut să muşte becurile maşinilor sau orice alte surse de lumină în situaţie de foame.

Dereglările Libidinale presupun o astfel de fixaţie pe elementele de asociaţie şi investire a acestei reprezentări cu energie puternică (agresivitatea pentru Sadism, observarea pentru Voaiorism, elementele de lenjerie pentru Fetişism etc.). Ea explică în ce măsură reprezentările de asociaţie imediată se pot substitui Instinctului Sexual, dereglându-l. În situaţie de puternică inhibiţie libidinală este evident că această excitaţie energetică se converteşte către aceste reţele mnezice. Aici se află misterioasa legătură dintre Psihic şi Somatic, anume într-o reprezentare dată de influenţa obiectelor exterioare asupra analizatorilor şi traducerea biocibernetică a acestei influenţe, urmată de codarea, selectarea şi fixarea ei în Memorie. Iată cum reprezentarea supusă degradării, adică uitării poate deveni model al întregului Sistem Psihic. Aceasta poate deveni un element fiziologic dintr-un element psihic cu structură pasivă, un fel de fixaţie organică a acestei Structuri Psihice. Misterul Nevrozei Isterice de formă paralitică sau cataleptică, numită de Freud ‘Isterie de Conversiune’, este în măsură să fie extinsă la nivelul conversiunii Structurii Psihice în Structura Fiziologică şi în felul acesta se produce autoreglarea pozitivă psiho-somatică. Aşadar evoluţia posibilă a Instinctului, ca structură organică, se explică la fel cum se explică Pulsiunea în general respectiv prin consolidarea acestei structuri către nodurile de reţea care sunt cele mai apropiate. Acestea sunt reprezentările ce au rolul şi de cap de reţea, ca graniţă provizorie între Pulsiunea Fiziologică, care este generată de Energia Fiziodinamică şi reprezentarea investită cu astfel de energie care marchează conversiunea energiei din Fiziodinamică în Psihodinamică. Astfel de conversiune a Psihicului în Fiziologic explică de ce psihanaliza nu poate rezolva anumite Tulburări Psihice, respectiv cele care sunt fixate deja organic, putând însă să rezolve anumite fixări psihice recente ce nu au avut timp pentru conversiune fiziologică.

Trebuie aici menţionat faptul că principiul selecţiei naturale, văzut în mod pasiv de către Darwin este cu totul insuficient pentru a explica dinamic evoluţia organică a Vieţii. Situaţia este aceeaşi cu judecăţile analitice diferenţiate de cele sintetice, teoretizate de către Kant, cele analitice neputând să aducă noi informaţii, ci doar să explice un domeniu. La fel este şi cu înţelegerea pasivistă a selecţiei naturale prin simpla supravieţuire a celor dotaţi. Căci ea nu poate decât să explice că specia rămâne la acelaşi nivel şi nu că ea ar evolua. Deci exemplul pe care Darwin îl ia de la Lamarck, care explică teleologic gâtul lung al girafelor, înlocuind explicaţia teleologică cu cea pasivistă a supravieţuirii exemplarelor cu gâtul lung este insuficientă. Căci presupunând girafe preistorice cu gâtul scurt, ereditatea nu poate decât să facă urmaşi cu gâtul la fel de scurt şi nu să conducă la girafe cu gât mai lung. Dimpotrivă, conversia psihofiziologică a Structurii Psihice face ca Instinctul să devină activ în aceeaşi măsură cu organele separate ale Organismului în funcţie de aceste cerinţe psihice. Acest fenomen este aici numit Cristalizare. În aceste cazuri este clar că girafa în forma actuală fie supravieţuit unui prototip cu gâtul scurt ce a avut dorinţa (psihică) de a ajunge la crengile copacilor într-o eventuală epuizare a ierbii ce era anterior păscută, fie o a suferit reducere a dimensiunilor corpului a unui prototip mai mare decât girafa actuală dar, ca urmare a scăderii cantităţii de hrană, a trebuit să îşi reducă celelalte dimensiuni ale corpului, păstrându-şi însă gâtul. Acest lucru este posibil tocmai datorită legii respingerii valorice sau chiar a autoreglării, prin care Pulsiunea forţează baza sa fiziologică, o modifică pe aceasta, modificându-se astfel pe sine în mod retroactiv. Lamarck şi Darwin nu se contrazic, ci se completează reciproc, deşi niciunul, mai ales Darwin, nu a reuşit să explice dinamica evoluţiei după principiul conversiei Structurii Psihice în cea Somatică. Aşadar concepţia pe care au avut-o aceşti autori, după care Instinctul sau subsistemul organic în general, ar fi static, stereotip, este eronată, tributară unei concepţii fiziologice fixiste.

Un Complex Psihic este o Structură Psihică rezultată datorită Iradierii energetice a Pulsiunilor Instinctuale către un comportament auxiliar de satisfacere. O astfel de Iradiere poate fi genealogică şi se realizează de-a lungul evoluţiei speciei prin repetiţia comportamentelor auxiliare de satisfacere sau poate fi ontogenetică, realizată în timpul vieţii individului, prin fuzionarea exclusivă a Energiei Instinctuale către comportamentele ce le facilitează satisfacerea la care se adaugă şi recomandările genealogice deja încastrate în psihic. Dată fiind vechimea lor aceste Complexe realizate genealogic au o autoritate specială în Psihic şi dictează comportamentul în mod invariabil. Ideea metaforică a atemporalităţii ‘Inconştientului’ de care vorbeşte Freud îşi are aici gradul de adevăr deoarece acestea sunt comportamente inflexibile ce pot fi localizate la limita Cristalizării (organice). Ele pot primi energie de la fondul organic şi sunt puncte de control ale interesului Instinctului. Satisfacerea acestora este invariabil acompaniată de forma în care ele o permit. Deoarece aparţin celor mai profunde straturi ale Psihicului ele sunt aici numite Complexele Fundamentale sau Nucleare. Chiar dacă acelea sunt invariabile Instinctul are în sine capacitatea de a-şi găsi noi căi de neutralizare energetică, adică de adaptare la condiţii noi de viaţă oferite de Mediu. În acest caz iau naştere Complexele Particulare sau Periferice. Ele înseamnă un alt strat depus peste cele deja sedimentate ale Complexelor Nucleare şi urmează se devină şi ele parte din acestea pe cale ereditară. Au ca numitor comun flexibilitatea însă energia lor poate fi suprimată imediat de Instinctul nu o mai furnizează în timp ce cea a celor Fundamentală este autonomă, independentă de cea dată de Instinct. Evoluţia mediului social atât de spectaculos din ultimele secole a implicat şi explozia conflictelor interne faţă de cerinţele profunde ale Psihicului şi tentaculele particulare structurate modern. Suferinţa sufletului este cu atât mai mare cu cât energia acestor complexe este mai mare, mai excitată.

Conceptul de ‘iradiere’ vine să rezolve multe din aceste probleme ale explicării statutului Psihicului referitor la somatic. Freud comite eroarea de a identifica Pulsiunile Instinctuale cu cele ale Psihicului. El postulează astfel alimentarea cu energie de la ‘ID’ la ‘EGO’, emiţând astfel teoria după care ‘Eul nu are energie proprie’. Eroarea freudiană constă aşadar în considerarea că o parte din Psihic ar fi total lipsită de energie în felul acesta el trebuind să o ia mereu de la Instinct sau de la cealaltă parte. La polul opus se află ‘psihologia eului’, care dimpotrivă, consideră că doar ‘Eul are energie proprie’ iar Pulsiunile sale se văd astfel a avea originea în cer, rupându-se astfel legătura cu Instinctul.

2.1.2.2. Fuziunea Pulsiunilor

Atunci când Freud a înţeles ambivalenţa emoţională pe care o are fenomenul nevrotic (şi pe cea a Comportamentului) ca fiind o caracteristică psihopatologică generală el nu s-a gândit să extindă această caracteristică la întregul spectru al funcţionării sistemului psihic. Căci ambivalenţa emoţională sau comportamentală, este modelarea autoreglativă a unei Pulsiuni pe care Viaţa la nivel superior o impune cu necesitate. Animalul de pradă pândeşte, aşteaptă momentul favorabil pentru atac pentru ca şansa la reuşită a unei vânători să fie mai mare. În acest caz interesul său de satisfacere a foamei este astfel inhibat într-un mod autoreglativ. Astfel că această inhibiţie nu este absolută ci paradoxal vine de fapt să stea în slujba contrariului său. La Om ambivalenţa este mai întâi familială iar apoi se răsfrânge asupra socialului după cum vârsta insului o permite. Aparatul psihic al copilului se conturează pe măsură ce acesta se dezvoltă, către o astfel de ambivalenţă fie prin acceptarea părintelui de acelaşi sex fie prin acceptarea fraţilor. Astfel că mama, care a fost elementul cheie a vârstei sale de aur, îşi pierde treptat această funcţie. Complexul Matern implică existenţa tatălui şi a fraţilor pe care copilul îi acceptă. Dacă el ajunge să iubească familia sa acest fapt este un conţinut psihic ambivalent deoarece pierderea vârstei de aur, care marchează însăşi creşterea biologică a copilului, este legată de familia lui. Ambivalenţa lui socială îşi are originea ontogenetică chiar aici şi se referă la interesele contradictorii pe care individul le are în relaţiile sale sociale.

Pentru înţelegerea structurilor fundamentale ale Psihicului, adică ale Complexelor, trebuie să se ia în considerare conceptul de ‘fuziune’. Freud foloseşte conceptul de ‘anaclisis’ pentru a desemna o astfel de sprijinire, o împreunare a Pulsiunilor Erotice cu cele Nutritive pe care copilul şi le unifică într-o singură acţiune, cea a suptului. De fapt toate acţiunile umane în general şi nu numai cele descrise de Freud cu acest concept sunt în această situaţie şi asta tocmai datorită caracterului neutralitic maximal al Segmentului Psihodinamic.

Pentru acest concept, Freud foloseşte un altul auxiliar care este destul de satisfăcător pentru teoria sa şi anume cel de ‘sublimare’. După Freud Sublimarea este o capacitate a Pulsiunii de a se deghiza de caracterul reprimant al Instanţelor Psihice superioare, de a se modifica în aşa fel încât să pară dematerializate de funcţia lor originară. De exemplu, ceea ce Freud numeşte ‘impulsii sexuale’ devin desexualizate prin Sublimare şi, crede el, stau la baza creaţiilor artistice şi ştiinţifice. După el geniul este mai întâi ‘genital’ şi apoi genial. Cu toate acestea el pare să confunde intensitatea energetică cu transformarea structurală specifică Fuziunii atunci când spune, de exemplu, că ‘impulsia sexuală pune la dispoziţia operei culturale o extraordinară cantitate de energie’. Aici Freud pare să intuiască fenomenul de conversie energetică din plan fiziologic în plan psihic. Căci dacă ceea ce el numeşte ‘energie’ poate fi definită ca intensitate a unei Pulsiuni într-o anumită parte a sa, este clar că o astfel de intensitate energetică are o origine fiziologică. Problema este că conceptul său de ‘sexualitate’ este abuziv lărgit, după cum s-a văzut mai sus, atât sub aspectul fiziologic cât şi sub cel psihologic iar energia fiziodinamică nu se reduce la Sexualitate aşa cum nucleul acestui concept larg de ‘sexualitate’ şi anume cel de ‘genitalitate’, îl inspiră pe Freud în elaborarea acestuia. Pulsiunea Sexuală (fiziologică) este însuşi Libidoul Fizic iar corespondenţa sa psihică este Libidoul Psihic după cum s-a văzut. Însă niciunul dintre aceste concepte nu epuizează conceptul de ‘fiziologic’ chiar dacă Libidoul este cea mai puternică Pulsiune umană. Cea de-a doua mare Pulsiune este cea Nutritivă, Foamea, reuşeşte uneori să întreacă în intensitate pe cea Libidinală dar, dat fiind faptul că intensitatea ei nu poate fi la fel de puternică ca aceea a Libidoului, ea nu se înscrie decât pe locul secund.

Aşadar energia fiziodinamică se prezintă ca fiind constituită în cea mai mare parte din aceste două mari Pulsiuni, la care se adaugă şi cea de-a treia, respectiv cea Maternă. La nivelul conversiei energetice a fost identificat fenomenul de Iradiere a energiei de la fondul fiziologic la cel psihic şi care, în această parte coincide atât cu Fuziunea cât şi cu ceea ce Freud numea ‘sublimare’. Însă spre deosebire de aceasta, Fuziunea apare conform legii transferului lateral al energiei, a fuziunii de pe un anumit Segment Psihodinamic, către un altul vecin. Căci funcţia organică nu urmăreşte decât neutralizarea directă şi exclusivă prin Obiectul de Neutralizare care are rolul de a menţine homeostazia organică. Această homeostazie nu se poate menţine decât prin relaţia concretă cu obiectul extern ce face posibilă exercitarea unei funcţii organice, adică tocmai comportamentul de satisfacere ale acestor Pulsiuni. După cum s-a arătat structura Pulsiunilor Instinctuale este întotdeauna rigidă şi nu poate fi una fuzionată decât limitat pentru că ea are un rol organic bine definit. Energia Pulsiunilor Organice nu este niciodata ereditară şi nu este suspendată în aer cum este cea a Complexelor Fundamentale. Rolul ei este acela de satisfacere a Instinctului iar dacă fuzionează către corpul psihicului nu o face pentru a-şi găsoi acolo neutralizarea ci pentru a cere acţiune din partea tuturor resorturilor psihice către acest deziderat. Fiecare Complex intră într-o negociere generală de satisface a ei. Dacă finalitatea sa nu este atinsă Instinctul produce mai multă energie pentru alarma psihică generală.

Pulsiunile Instinctuale pot eventual primi fuziunea altor Pulsiuni de obicei Psihice. Aşadar doar dacă Pulsiunile sunt exclusiv Psihice transferul energetic şi structural-comportamental este posibil în orice grad. Aşa cum presiunea gazului dintr-un recipient închis ermetic tinde să se echilibreze cu presiunea gazului din afara recipientului odată ce recipientul este deschis (de exemplu cu a celui din atmosferă), în acelaşi mod iradiază intensitatea energetică pe alte Segmente Psihodinamice. Acesta este fenomenul de Fuziune şi el are în acelaşi timp şi o funcţie energetică şi una structurală. Pulsiunile pur Psihice, după cum se va vedea, nu sunt altceva decât condiţii socio-economice ale neutralizării energiei Pulsiunilor Instinctuale. Ele sunt impuse de instituţiile şi regulamentele sociale a căror menire este aceea de a menţine stabilitatea structurilor sociale pe care individul le respectă cu scopul interesului său de integrare în aceste structuri. Pulsiunile Psihice au o structură maleabilă atât temporal cât şi spaţial, nefiind comportamente brute ci formale, de facilitare. Tocmai datorită acestei maleabilităţi ele pot fi fuzionate. Căci chiar originea lor vizează fenomenul liber al Iradierii (energetice dar nu şi structurale) ele devenind astfel comportamente prestabilite, învăţate social pentru a facilita funcţia organică dată. Suma acestor comportamente particulare determină structura Complexului. Aşadar ea este o lege formală a Comportamentului Socioeconomic secundar Uman spre deosebire de Comportamentul său Primar, Instinctual.

Deşi Freud prezintă Sublimarea ca pe un transfer energetic, el o ia însă şi în sens structural, fapt ce constituie un abuz teoretic. Căci conceptul de ‘iradiere’ nu este mai larg decât cel de ‘fuziune’. Însă el foloseşte pentru ambele acestea conceptul său de ‘sublimare’ care este din acest punct de vedere unul destul de ambiguu. Atunci când el spune că arta lui Leonardo da Vinci, surâsul madonelor sale, este ‘sublimarea pulsiunilor sexuale’, el emite un enunţ cu două tăişuri asemenea politicianului care, în funcţie de evoluţia scenei politice, îşi interpretează diferit propriul discurs. Dacă această sublimare se referă la partea psihică a Libidoului atunci se poate vorbi într-adevăr de o Fuziune însă enunţul său este lipsit de specificitate fiind mai curând o tautologie pentru că orice fel de manifestare psihică este originară în energia Instinctului. Dar dacă respectiva afirmaţie se referă la Libidoul Fizic atunci acest lucru nu este posibil decât energetic prin iradiere energetică şi nu ca neutralizare fapt ceea ce ar implica structura Pulsiunii.

Freud a ajuns la acest enunţ şi la cel după care cultura ar fi opera ‘instinctului sexual sublimat pornind de la observaţia că activitatea sexuală a oamenilor cu activităţi culturale este mult redusă faţă de cea a celor cu activităţi mai derizorii. Explicaţia pentru acest fapt stă însă în modul de neutralizare a Complexelor Fundamentale însele şi nu în sexualitatea ca atare. Dat fiind faptul că activităţile derizorii sunt specifice claselor inferioare excitaţia Complexelor celor care fac parte din ele este foarte mare. Fuziunea în Sexualitate a acestora este unul dintre modurile de neutralizare a lor. Practic Sexualitatea este suprasolicitată ulterior de către aceste reflexii emoţionale venite din partea Mediului ci ea nu este dată originar în această stare cum crede Freud. Fireşte că acest model retroactiv de compensare poate fi vecin cu Cristalizarea în situaţia în care stilul de viaţă în relaţia cu Mediul se perpetuează. Însă dacă aceste Complexe se neutralizează Sexualitatea nu va mai fi harţuită în a primi energie din altă parte. Situaţia adolescentului nesigur în relaţiile sociale conduce la activitate sexuală de acoperire a acestor goluri în timp ce aceea a părintelui implicat şi integrat social se reduce la forma ei ciclică, rară, originar animalică. Însă enunţul lui poate fi interpretat ca fiind corect totuşi relativ la conceptul său extins de sexualitate. Din moment ce l-a extins atâta practic descrierea mecanismului de mai sus este cam acelaşi lucru cu enunţul său. Problema este, fireşte, cea a conceptului său mult prea larg.

Aşadar conceptul de ‘sublimare’ trebuie să se identifice cu cel de ‘fuziune’ prezentat aici dar, mai ales, cu celălalt concept al său, respectiv cel de ‘anaclisis’. Din păcate el nu a ajuns la elaborarea clară a acestor concepte, în special datorită faptului că nu a înţeles funcţia de neutralizare maximală a Psihicului în relaţie cu mediul iar conceptul său de ‘sublimare’ reflectă teoria sa simplistă despre psihic. Misterioasa retragere a ‘libidoului’ către ‘Eu’ şi apoi reinvestirea Pulsiunii purificate în acele obiect externe este mai mult o metaforă decât o teorie ştiinţifică. Ea nu îşi are o coerenţă cu sistemul şi cere o explicaţie auxiliară. Totuşi conceptele de ‘anaclisis’ şi ‘sublimare’ introduse de Freud şi care au făcut carieră în literatura de specialitate, pot fi păstrate în paralel cu cel de ‘fuziune’ prezentat aici. Mai departe apare încă un concept paralel cu acestea dar care însă îşi poate păstra o anumită independenţă, respectiv cel de ’ condensare’. Diferenţa dintre Condensare şi Fuziune există doar sub aspectul cognitiv. În acest caz ea este strict una operaţională şi nu reală pentru că Fuziunea este îmbinarea a două sau mai multe Structuri Pulsionale în timp ce Condensarea este îmbinarea a două sau mai multe reprezentări.

Fuziunea se dovedeşte aşadar a fi îmbinarea a două sau mai multe Pulsiuni unde rezultatul este o Pulsiune secundară şi unică şi în care se regăseşte fiecare element din ambele structuri. Aşadar această Pulsiune este o structură comportamentală complexă. În acelaşi fel trebuie pe mai departe făcută legătura între Clivaj şi Fuziune, Clivajul fiind fuziunea a două Pulsiuni contradictorii din punct de vedere al vectorului comportamental cu care subiectul investeşte proiectiv un obiect. Deci aceste caracteristici nu este necesar să aparţină respectivului obiect care suportă investirea. Dimpotrivă, existenţa a două posibile conţinuturi cognitive care se prezintă deseori ca idei defineşte Ambivalenţa în planul Condensării după cum se va vedea mai târziu.

Conceptul de ‘fuziune’ trebuie să fie un concept fundamental în psihologia abisală, cel puţin egal în importanţă cu cel de ‘refulare’ dacă nu chiar mai important. Un Act Psihic este determinat de mai multe imbolduri fuzionate unul. Cu alte cuvinte asta înseamnă că un Act Psihic ‘are mai multe sensuri’ el fiind o rezultantă a acestora. Freud a admis în general o ‘supradeterminare’ a Visului, adică găsirea unui ‘sens’ diferit de cel stabilit la un moment dat, fapt ce nu dărâmă autoritatea niciuneia din cele două aprehendări. Însă acest lucru este analizat destul de vag de către el. Între psihanalişti au avut loc certuri inutile, copilăreşti legate de faptul că fiecare credea că el are dreptate fără a le da însă dreptate şi celorlalţi. Actul Psihic nu este un obiect real ci o informaţie. El nu se supune legilor realităţii decât ca element neurocerebral. Din această perspectivă el nu interesează aici deoarece face obiectul biologiei. În acest caz se poate ca două elemente contradictorii să supravieţuiască liniştite în aceeaşi membrană comportamentală altfel decât se întâmplă în cazul obiectelor reale care respectă principiul noncontradicţiei. Recunoaşterea Ambivalenţei este un mare pas făcut de psihologia freudiană însă explicaţiile sale sunt vagi. Acest fapt a permis, de exemplu, ca atunci când a analizat societăţile ca Freud să piardă total sau parţial din vedere celelalte teorii din alte domenii ( la fel cum şi acestea din urmă făceau). Dincolo de asta traducerea în limba franceză a termenului german ‘anlehnung’ (anaclisis) prin ‘etayage’, face o dublă imprecizie, pornind de la cea originară freudiană care a tratat insuficient dinamica Pulsiunilor. Acest termen a preluat lipsa de claritate a definirii freudiene adăugând şi neclarităţile sale proprii. Fireşte că numai o bună înţelegere a faptului la care se referea Freud putea conduce la o astfel de clarificare.

Complexele sunt structuri originare ale Psihicului. Dat fiind faptul că ele marchează graniţa dintre Psihic şi Fizic, ele nu mai pot fi descifrate într-un context, analizate psihanalitic. Dimpotrivă ele sunt instrumente ele însele care pot servi la descifrarea Comportamentului Uman. Evoluţia celor mai generale dintre ele (acestea fiind şi descrise în următorul capitol) este evoluţia Vieţii superior dezvoltate în special a Vieţii Umanităţii. Complexul nu este însă o Pulsiune Brută, ci un ansamblu de Pulsiuni fuzionate iar cele originare descrise aici sunt nişte Pulsiuni desprinse nemijlocit din cele Instinctuale direct prin Iradiere care intră ulterior în componenţa Complexelor secundare.

La începutul teoriilor sale pentru Freud Instinctul Sexual era Pulsiunea Originară primară care apoi se modifică, se divide, devenind astfel Psihic. Dar el nu spune niciodată cum. Totuşi dacă există un ‘Principiu al Plăcerii’, aşa cum spune el, care este refulat de către cel al Realităţii şi dacă orice refulare ‘se întoarce’, la care se adaugă faptul că Sexualitatea este declarată cel mai puternic Instinct, atunci este normal ca Psihicul să aibă efectiv o astfel de formă pansexualistă. Pansexualismul a fost un reproş adus psihanalizei de către Jung si Bleurer iar Freud şi-a renegat automat această idee de care nu era sigur. Pansexualismul reprezintă şi astăzi punctul de reper al psihologiei freudiene. Din păcate nimeni nu a observat, nici măcar el, că aceasta este marea lui descoperire. Ideea pansexualistă apare deja la Schopenhauer, care spune că ‘instinctul sexual este focarul voinţei’. Prin acest Instinct el înţelegea Sexualitatea în accepţiunea normală, genitală, sensul cuvântului ‘focar’ având la el şi o conotaţie energetică. Lărgirea conceptului freudian ia automat o conotaţie fuzionistă. Cu toate acestea nucleul concepţiei pansexualiste este prezent în ambele teorii cu diferenţa că Schopenhauer o prezintă ca intuiţie nedemonstrată în timp ce Freud o analizează ştiinţific. Ulterior el a renunţat la expunerea clară a pansexualismului în favoarea dualismului pulsional (Eros si Tanathos). Chiar dacă ambiguă, ideea rămâne pe mai departe iar el este la doar doi paşi de a elabora o teorie fuzionistă asupra Sexualităţii prin faptul căa susţinut că impulsurile libidinale iradiază si apoi fuzionează între ele în câmpul Psihicului. Freud nu ajunge la o teorie clară asupra Fuziunii şi de aceea teoriile sale sunt ambigue în ceea ce priveşte rolul Sexualităţii în cadrul Psihicului. Dar nu ar fi corect să nu fie recunoscut ca descoperitorul şi teoreticianul transformării Libidoului după ce un secol întreg a fost criticat pentru asta chiar dacă fără o teorie a Iradierii şi Fuziunii, pansexualismul nu poate fi susţinut în mod convingător. Obtuzia criticilor pansexualismului constă în credinţa că pansexualismul înlătură posibilitatea ca Psihicul să mai fie altceva decât dorinţa sexuală. Ei făceau o confuzie între planul psihic, informaţional şi cel real, obiectual. Căci dacă un copac nu poate fi în acelaşi timp şi o casă, aceşti critici credeau că la fel nici o Pulsiune Libidinală nu ar fi putut fi şi o narcisică nevoie de afirmare socială, de exemplu.

Însă ambiguitatea teoriilor freudiene a existat şi poate că şi acest lucru a permis astfel de contestări. Pe lângă faptul că nu a recunoscut deschis pansexualismul pe care îl imagina, acesta nu a recunoscut în general fuziunea pansexualismului, a panmaternismului si a pannutritivismului, adică fuziunea tuturor Instinctelor importante în câmpul Psihicului şi nu numai a celui Sexual. Aşadar Freud a comis o eroare ce trebuia corectată aici; pe baza acestui fenomen al Fuziunii pe care Freud l-a intuit, conceptul de ‘sexualitate’ tindea să se extindă abuziv către tendinţele, către Pulsiunile în care iradiază sfera lui. De exemplu, echivalarea conceptului de ‘sexualitate’ cu cel de ‘dragoste’ este o astfel de consecinţă ce duce la depărtarea de conceptul biologic de ‘sexualitate’ ceea ce nu trebuie să se întâmple. Căci indiferent de legăturile dintre ele, coitul şi dragostea se manifestă diferit, drept pentru care nu pot fi cuprinse într-un singur concept decât dacă este foarte general dar şi nespecific, cum este cel de ‘eros’.

Implicarea Sexualităţii în Complexele Fundamentale ale Psihicului este mai întâi una de izolare pulsională iar acest fapt este raportul general al Complexelor Auxiliare cu cele trei mari Instincte, respectiv Maternitatea, Sexualitatea si Nutriţia. Ele trebuie să fie diferenţiate clar de aceste Complexe. Căci, după cum s-a spus mai sus Pulsiunea Fiziologică a Instinctului este separată net de Complexele Autonome Generale, structurate ereditar în Trunchiul Psihic. S-a amintit anterior faptul că structura pulsională organică nu suportă fuziune masivă în aceste Complexe ci doar fuziune energetică, iradiere masivă în ele. În cazul în care devine Complex Psihic Particular prin iradieri repetate şi susţinute poate fuziona în Pulsiunea Fiziologică cu condiţia de a-i respecta acestea întocmai structura. O fuziune (directă) a structurii Complexelor în Libidoului Fizic conduce automat la un comportament sexual excepţional, deviat. Căci Fuziunea nu înseamnă anularea absolută a structurii pulsionale, ci doar modelarea ei după o altă astfel de structură. Forma finală a acesteia este rezultanta, compromisul dintre cele două structuri. Aşadar Complexele pot fuziona în Libido, ele fac ca Libidoul să se lărgească cu structura lor dar în sens invers acest lucru nu este posibil decât prin sedimentarea ereditară, catalitică a pulsiunii sale. De exemplu, Libidoul Fizic poate iradia energetic către Complexe dar nu şi structural căci acestea nu conţin în sine comportamentul sexual. Căci nici un astfel de Complex nu are în sine o finalitate sexuală regulată. Acest lucru se datorează pur şi simplu limitării domeniului Pulsiunii Sexuale iar transmiterea statutului energetic de la Pulsiunea Fiziologică în genere către Pulsiunea Psihică specifică, determinând-o de fapt pe aceasta din urmă nu se face brusc asemenea unei conversiuni de la Fizic la Psihic. Psihicul este pentru Organism ceea ce este aparatul politic pentru societate. Deciziile se iau în urma consultării tuturor resorturilor implicate. O acţiune politică este pusă în practică atunci când interesul tuturor acestor factori este respectat. Experienţele trecute ale arborelui genealogic îşi spun cuvântul şi sunt în măsură să modifice interesul brut al Instinctului. Fuziunea Pulsiunilor este acest compromis politic al comportamentelor umane în toată diversitatea lor.

Întemeierea Complexelor Autonome, ca Pulsiuni, se realizează prin reţelele de asociaţie brută ce suporta Cataliza şi nu direct prin continuitate structural-funcţională. Între configuraţiile Complexelor şi Pulsiunile Fiziologice nu există decât o legătură conjuncturală. Căci din respectarea drepturilor sociale ale celuilalt individ sau subminarea lor, aşa cum este cazul cu cuplurile de complexe Polis-Cain sau din glorificarea unui element exterior sau pe cea a sinelui, cum este cazul cu un alt cuplu de Complexe, respectiv Tabu-Narcis, nu decurge nemijlocit neutralizarea Libidoului Fizic. Dar acestea pregătesc terenul pentru neutralizarea sa şi a celorlalte două mari Instincte. Aşadar ele sunt condiţiile conjuncturale raportate la modul de organizare a speciei umane. Însă într-o astfel de societate acestea pot să nu funcţioneze şi în acest caz statutul pulsional să li se retragă tocmai datorită faptului că nu mai pot îndeplini rolul de mediatori între mediul extern şi Pulsiunile Instinctuale. Din acest punct de vedere este foarte clar faptul că extinderea conceptului de ‘sexualitate’ în domeniul Complexelor, care are însă ca nucleu însăşi partea fiziologică, Libidoul Fizic, este o greşeală iar opinia conform căreia ‘refularea sexuală conduce la sublimarea pulsiunii sexuale în cultură’ are nevoie de multe revizuiri.

 

2.1.2.3. Cataliza

Fenomenul de Cataliză va fi explicat pe larg atunci când se va ajunge la subcapitolul care tratează despre psihologia cognitivă, acum trebuie spus doar că este dat de fenomenul uitării care este un principiul fundamental al Memoriei. Ea face ca un întreg sistem de reţele de reprezentări să se substituie uneia care supravieţuieşte uitării. Trebuie menţionat aici că ea este ontogenetistă atunci când respectiva uitare vizează remanieri mnezice ale unor informaţii obţinute în cursul vieţii Individului şi genealogistă atunci când remanierea se face prin (re)naştere. Căci este imposibil ca nounăscutul să primească volumul de informaţie mnezică unui singur adult. Nu se ia în calcul că practic el primeşte informaţii de la ambii părinţi deci ar trebui să aibă un creier mai mare decât al părinţilor lui la naştere. În aceeaşi măsură este imposibil ca toată această ionformaţie să fie total eliminată iar mintea copilului să fie un fel de tabula rasa. Chiar dacă reprezentările mnezice ale nounăscutului ar fi cumva reduse ele trebuie să existe în virtutea continuării vieţii pe care o realizează progenitura. Astfel că se poate imagina nişte reprezentări micşorate şi arhivate asemenea unor fişiere informatice cu scopul de a nu ocupa prea mult spaţiu de stocare şi care apoi să îşi reia dimensiunile când spaţiul o permite.

În cazul de faţă, experimentul genial al lui Pavlov analizat mai sus arată că Pulsiunea, ca structură compotramental-fiziologică, se asociază cu alte elemente, aici becul care produce salivaţia. Acest element satelit al Pulsiunii devine un element către care Pulsiunea îşi extinde statutul energetic. Acesta este modelul de consolidare psihică a Instinctului şi este şi principiul vânătorii la animalele de pradă, unde simpla prezenţă a prăzii determină modificările neurovegetative care coincid cu excitarea energetică a Pulsiunii. Susţinerea temporară a unor astfel de elemente satelit determină consolidarea structurală a respectivului element din Instinct cu statut de Pulsiune; dacă după aprinderea becului nu va mai urma şi apariţia hranei, atunci elementul respectiv este risipit şi decondiţionat. Însă dacă acest element este unul natural-neutralitic, atunci el devine automat suprastructura Pulsiunii, ornamentul său periferic, dezvoltarea sa evolutiv-funcţională. De exemplu dacă aleargă după pradă un prădător poate să nu o prindă şi poate să obosească; însă dacă se realizează o vânătoare de grup, unde urmărirea este făcută cu rândul până când prada este epuizată, acest model este net superior celui în care, în aceleaşi condiţii, vânătoarea este individuală luându-se în considerare eşecurile şi succesele ulterioare. Apar mai departe structuri pulsionale diferite faţă de cea iniţială, unde animalul de pradă putea să consume singur prada, în timp ce în cazul vânătorii de grup, el trebuie să o împartă cu ceilalţi. Dacă el se va opune, atunci se vor isca lupte grele ce pot duce chiar la anularea posibilităţii de apariţie a grupului sau la moarte, ceea ce face ca data viitoare succesul să nu mai fie atât de sigur. Deci este mai bine ca fiecare să îl accepte pe celălalt, în felul acesta apărând germenele diviziunii muncii şi împărţirii produsului muncii.

Faţă de etapa anterioară, unde animalul trebuia să îşi elimine rivalul în aceste condiţii el va trebui să îl accepte. Apar şi modificări fiziologice ca urmare a acestor schimbări, cum ar fi scăderea volumului corporal. De asemenea fiecare trebuie să îl apere pe celalalt în apărare, căci dacă acest lucru nu se va întâmpla atunci grupul se va dizolva. În felul acesta apare germenele Complexului Polis. Pulsiunea originară era aceea a Foamei dar între timp foamea originară a fost uitată iar generaţia respectivă a dispărut lăsând urmaşi care moştenesc simplul Instinct Nutritiv ca dat biologic şi Complexul Polis ca dat psihic. Între acestea nu mai poate fi reconstituită criza originară unde specia era ameninţată cu dispariţia iar Pulsiunea Foamei nu mai este atât de puternică după un număr dat de generaţii. Însă Complexul Polis este elementul ce a supravieţuit. Iar dacă Pulsiunea lui se prezintă ca diferită de cea prezentă a Instinctului Nutritiv deja evoluat, este tocmai pentru că el are în vedere Pulsiunea originară a Foamei transpusă ereditar şi modificată structural ca urmare a procesului catalitic. Complexul Polis devine astfel o ruină comportamentală a unui comportament nutritiv arhaic, în timp ce prezumtivul comportament actual este unul evoluat, schimbat. Acest fapt face ca între Pulsiunea originară şi cea actuală să existe diferenţe semnificative. Pe de altă parte Pulsiunea în cauză, fiind catalizată ereditar, se referă doar la neutralizarea Pulsiunii Instinctuale originare iar aceasta trebuie înţeleasă ca o ruină catalitică.

Este evident că în momentul în care Freud spune că Sexualitatea este Pulsiunea din care derivă celelalte Pulsiuni, el face evident o eroare. Căci chiar dacă Sexualitatea a contribuit iniţial la Complexul Polis totuşi din ea nu a mai rămas nimic timp de milioane de ani de când a alimentat respectiva Pulsiune. Complexul Polis este o amintire despre o satisfacţie nutritivă arhaică şi nu o satisfacţie nutritivă actuală în sine. Că această Pulsiune este reînnoită ontogenetic prin fenomenul Iradierii, asta este o altă problemă, însă transferul structural nu mai este posibil, ci numai cel energetic. Toate Complexele Autonome au un astfel de statut iar pentru ca ele să fie nişte Pulsiuni Sexuale ‘deturnate’ această deturnare nu înseamnă decât modelarea comportamentului sexual şi nu dispariţia lui ca finalitate comportamentală. Dacă cultura ar fi opera ‘instinctului sexual sublimat’, cum spune Freud, atunci auzirea unor piese muzicale, pietatea religioasă sau orice altceva ce înseamnă cultură, ar trebui să se continue cu elementele structural-comportamentale ale Libidoului Fizic adică un fel de act sexual neîntrerupt, ceea ce este absurd. Acest lucru se întâmplă cu adevărat în Pulsiunile fuzionate dar după cum s-a spus, cele Instinctuale nu pot fuziona decât lent, genealogic. De aceea dacă există un comportament sexual care este activat la auzirea unei astfel de piese muzicale sau la contactul în general cu un element cultural acesta este un caz particular de reântoarcere a energiei Complexelor alimentate de către fondul organic al predecesorilor în structura Libidoului Organic al individului.

Fuziunea către Libidoul Organic a Pulsiunilor Psihice Autonome cum ar fi cea Narcisică este posibilă după cum se va vedea, acest lucru conducând la Nevroze sau la Dereglările Libidinale. Însă exact în acest fel ar trebui să arate ‘cultura’ lui Freud. Acolo unde Libidoul îşi iese cu adevărat din matcă inundând Complexele Autonome, rezultatul este de cele mai multe ori Nevroza însăşi, Tulburarea Psihică în general şi nu cultura care este exact opusul ei. Dar Complexele singure nu sunt în stare să determine acest fenomen. După cum se va vedea la Psihopatologie, prin fuzionarea acestor Complexe în cadrul Libidoului, energiile se adună iar Pulsiunea rezultată va fi tocmai simptomul final. Acest fapt vine totuşi să sublinieze diferenţa evidentă între ‘sublimarea’ Libidoului după cum o spune Freud, ceea ce are deja forma unui fenomen patologic, şi Cataliză, prin care Pulsiunile Psihice îşi revendică autonomia. Însă Complexele Trunchiului Psihic (dacă sunt în stare pură) nu sunt în stare să determine singure Tulburarea Psihică. Ea apare numai atunci când această acţiune pe care el o numeşte ‘sublimare’ şi pe care o presupune ca normală, ia cu adevărat naştere. Teoria sublimării pe care o prezintă Freud însă este tributară viziunii sale originar-psihopatologice asupra Psihicului Pentru o teorie care pleacă de la premisa că acestea devin ulterior psihopatologice ca urmare a experienţelor particulare nefericite a arborelui genealogic al individului explicaţia sublimării este ineficientă.

 

2.1.2.4. Structura Complexului

Freud spune despre Pulsiuni că sunt ca nişte ‘fiinţe mitice’ iar teoria Pulsiunilor reprezintă ‘mitologia’ psihologiei abisale. Simţul lui poetic nu l-a înşelat aici. El spune prin această afirmaţie mai mult decât dorea să spună, respectiv faptul că dincolo de paradigma sociologică, într-o astfel de afirmaţie intră şi cea ştiinţifică. Importanţa Pulsiunilor, a teoriei asupra lor este comparabilă cu cea a Religiei în anumite societăţi. Însă teoria Pulsiunilor expusă de Freud are la fel de multe neclarităţi şi dificultăţi după cum Religia însăşi le are pe plan ştiinţific. Marea problemă a lui Freud în ceea ce priveşte strict teoria Pulsiunilor porneşte de la a nu-şi putea clarifica conceptul de ‘energie’ iar apoi aceea de a nu fi explicat îndeajuns trecerea de la Biologic la Psihic. Lipsa unei astfel de teorii clare a făcut ca şi în ceea ce priveşte Pulsiunile Psihice pe care el le-a teoretizat, lucrurile să fie foarte spinoase. Tocmai de aceea este nevoie de clarificări suplimentare.

Pulsiunea este forma, mijlocirea oricărei acţiuni comportamentale complexe sau a unor elemente comportamentale latente, adică însăşi acţiunea în stare germinală. Ea este un impuls originar organic. Dat fiind că ea se autoreglează prin mijlocirea mediului, adică prin continua sa adaptare la cerinţele tot mai noi ale mediului, orice modificare a formei sale ţine de domeniul psihologiei. Dimpotrivă, baza Pulsiunii ţine de metabiologie. Este evident că aceste domenii, deşi sunt afiliate la acelaşi organ anatomic, se diferenţiază în ordinea aceasta în acelaşi mod în care se diferenţiază între ele şi straturile geologice în care este îmbrăcată o planetă.

Complexul este o unitate generală a sistemului psihic iar definirea lui trebuie să se bazeze pe rolul pe care el îl are în relaţionarea Organismului cu mediul. Evoluţia mediului se resimte în evoluţia şi structura Organismului. Actele Psihice sunt guvernate de Complexe. Ele sunt nenumărate la fel ca şi cauzele care le determină. Această precizare vine să clarifice unele poziţii tradiţionale din psihologia abisală care au statut unilateral în definirea Complexului, înţelegându-l ca pe o celulă sau ca pe un organ luat separat în timp ce el este în realitate un organism. În acest caz disputa dintre ‘Complexul de Castrare’ freudian şi ‘Traumatismul Naşterii’ al lui O. Rank, plus multe altele ce se încadrează într-unul şi acelaşi Complex general, Complexul Traumatic), este una inutilă. În acest complex se localizează nu numai în traumatismul naşterii sau în sentimentele ce sunt consecinţe ale ameninţării cu castrarea, ci în toate traumatismele în general experimentate de Organism în relaţie cu mediul şi stocate ereditar. Iată de ce Complexul se şi numeşte astfel!

După cum se va vedea la Vis, acesta are mai multe ‘sensuri’, adică mai multe idei latente. Freud s-a limitat în a căuta pentru un anumit comportament o cauză pe care de regulă a considerat-o unică căzând astfel pradă unei prejudecăţi filosofice mai vechi. La un moment dat a susţinut că Nevroza ar apărea ca urmare a unui abuz sexual în copilărie iar ulterior a înlocuit abuzul cu seducţia. Conflictul dintre teoria refulării, a lui Freud şi cea a ‘protestului viril’ a lui Adler, este relevant pentru acest caz. Conceptul de ‘fuziune’ aşa cum a fost definit aici, arată că aceste certuri nu erau altceva decât copilării. Despre confuzia între psihic şi realitate s-a mai spus deja pe parcurs aici. Kant a trebuit să repete până la exacerbare diferenţa dintre ‘obiect’ (numit de el ‘lucru-în-sine’) şi reprezentare (‘fenomenul’), în aşa fel încât a tins el însuşi să cadă în extrema agnosticismului mai curând, decât să cadă în cea magicismului confuziei dintre realitate şi Gândire, pentru care, paradoxal, el însuşi a fost acuzat şi luat drept solipsist. Pe acest fond, Freud a exagerat şi el prin selectarea unor Acte Psihice de sorginte libidinală sau numai a laturii libidinale din aceste Acte, în defavoarea altora. În realitate pansexualismul cu pananxiogenismul cu paneconomismul sau chiar cu panreligiozitatea convieţuiesc fuzional în aceeaşi structură. Că Marx ia Economicul, Freud ia Sexualitatea, Jung şi Eliade iau Religia, acest fapt arată interesul fiecăruia pentru una dintre aceste laturi. Dar teoriile lor sunt viabile în acelaşi timp. Însă ele riscă să devină unilaterale dacă se vor a fi exclusiviste. Şi aici nu Freud este cel vizat în primul rând, căci el a acceptat o ‘supradeterminare’ a Visului. Acuzaţia că ar vedea în cultură doar Sexualitatea, deci ar fi un exclusivist, se făcea deseori din partea unor exclusivisme mult mai ermetice.

Orice Complex se manifestă ca Pulsiune dar nu orice Pulsiune este un Complex după cum s-a arătat. Din păcate Freud a refuzat să stabilească o ierarhie a lor, o clasificare şi o generalizare a acestora, a refuzat să accepte că fiecare activitate psihică îşi are Pulsiunea sa proprie. Încercarea de a căuta substratul unei asemenea activităţi psihice printr-un substrat pulsional este limitată în explicaţii, nereuşind să pătrundă în înţelegerea topicii Psihicului Uman decât individual ceea ce creează o disoluţie între individual şi general. Prin faptul că nu a încercat să înţeleagă unitar Sistemul Psihic, neconstituind un set de Pulsiuni Generale din care să derive altele cu caracter particular şi care să se raporteze le cele Generale, Freud (şi întreaga psihologie, în general) se vede izbit de latura ei fiziologică. În final continuitatea dintre Biologic şi Psihic se vede lezată. Se va arăta mai târziu, la Genealogie, cum Pulsiunile se pot deduce în acest fel.

Complexele Fundamentale sunt structuri originare ale Psihicului. Dat fiind faptul că marchează graniţa dintre Psihic şi Biologic, ele nu mai pot fi descifrate, aprehendate psihanalitic într-un anumit context. Complexele Generale care urmează să fie expuse peste puţin timp, nu sunt luate ‘după ureche’, nu sunt structurate în funcţie de fondul emotiv al teoreticianului care clasifică în funcţie de ‘ochelarii’ săi afectivi. Căci succesiunea acestor Complexe reprezintă succesiunea etapelor istorice ale Omenirii în special în topica structurală a Trunchiului Psihic. După cum se va vedea fiecare Complex este în stare să conducă prin supraexcitaţie la Tulburările Psihice de bază adică Psihopatiile Brute. Acestea sunt în postura de a explica întreg spectrul Tulburărilor Psihice în general alături de alte elemente despre care se va trata mai jos.

Termenul ‘complex’ nu trebuie înţeles ca identic cu cel dat de Jung şi Bleuler sub raportul conceptual, adică fiind drept un ansamblu inconştient de imagini deşi, sub raportul principial, această accepţiune poate fi totuşi încorporată celei prezente aici. Prin precizarea acestor imagini specifice Complexului el are în mod clar un sens de particularitate. Căci orice reprezentare are acest caracter dat fiind faptul că se datorează unei experimentări a mediului. Freud a preluat termenul de la Jung în cadrul teoriei sale, generalizându-l suficient de mult încât să se apropie de conceptul de ‘schemă comportamentală’. Totuşi Freud nu îl generalizează până acolo încât să fie suficientă forma sa şi legile dinamice pentru a explica întregul spectru al psihologiei abisale. Acest loc este împărţit de către conceptul de ‘complex’ cu cel de ‘principiu’ (al Realităţii şi al Plăcerii) şi chiar cu cel de ‘pulsiune’. O astfel de scindare nu este făcută după principii clare şi tinde să nu sesizeze (dacă nu chiar să ignore) legăturile fundamentale care se regăsesc între ‘complex’ (în variantă freudiană), ‘pulsiune’ şi ‘principiu’, după cum se va vedea.

Prin urmare termenul ‘complex’ capătă prin extindere o funcţie de graniţă între impulsul biologic brut şi elaborarea lui psihică. După cum s-a amintit deja Complexul se află la graniţa dintre Organic şi Psihic. El este unitatea structurală şi funcţională a Psihicului la fel cum celula este pentru organ. Astfel că Complexul are un caracter general şi unitar sub aspectul structurii. El nu este doar un sistem de reprezentări ci un comportament stabilizat genealogic fuzionată către reţelele de asociaţie ale acestora. Dacă acesta este unul general el îşi are obârşia nu numai în Viaţa Umană ci adânc în Viaţa Animală. Astfel că Complexul este egal cu diferenţa dintre Comportamentul General şi substratul Fizic al acestuia. De aceea când Jung opune invariabil ‘Inconştientul Colectiv’ (presupus ca fiind un fond emoţional comun al tuturor oamenilor, acest fond având însă nu generalităţi comune, ci chiar particularităţi comune) faţă de ‘Inconştientul Individual’ freudian, el se situează automat pe poziţii filosofice şi anume în complicata ‘dispută a universalelor’. Chiar dacă acest lucru este realizat de el în virtutea inerţiei, a intuiţiei ci nu tematic şi metodic. Această dispută a început încă din Antichitate şi s-a consolidat în Evul Mediu neterminându-se nici până astăzi. Ştiinţa este încă cuprinsă de această febră. Substanţialismul consideră că lumea este determinată de elemente generale, de concepte asemenea ‘ideilor’ lui Platon dar, spre deosebire de acesta, acest curent nu le consideră pe acestea independente şi incompatibile cu lumea sensibilă. Nominalismul consideră că lumea este determinată doar din elemente particulare iar conceptele generale sunt doar ‘nume’ pe care Omul le dă acestora. Ceea ce a făcut Jung aici nu este să ia poziţie de partea universalismului, a substanţialismului, împotriva nominalismului. Cu toată pretenţia lui Jung de a filosofa (spre deosebire de ‘neurologul’ Freud), totuşi se pare că în demersul în care s-a angajat el nu era atât de ‘profet’ cum era Freud într-al său.

Înainte de a lua ca axiomatic valabilă poziţia universalistă, Jung ar fi trebuit mai întâi să se documenteze în problematica generală a disputei substanţialism-nominalism care înseamnă coloana vertebrală a filosofiei. Argumentele fiecărui curent ar fi trebuit să fie studiate în toată vigoarea lor, înainte de a se aduce o teorie care se foloseşte de unul dintre acestea ca bază, curent care nu este nici mai relevant sub aspectul obiectului şi nici suficient sub aspectul demonstraţiei. Dimpotrivă, staticismul mistic al reprezentărilor ‘arhetipale’, ce nu pot să vină decât de la Dumnezeu aşa cum le teoretizează el, are nevoie de o bază sigură, respectiv de paradigma evoluţionistă care prezintă Psihicul ca pe un element în continuă geneză şi dezagregare. Pilonul teoriei sale va fi eliminat fără drept de apel atunci când se va trata despre psihologia cognitivă, unde se va arăta că Conceptul este o reprezentare catalitică pur psihologică, fiind eliberat de ideoteismul cartezian şi platonician sau de apriorismul kantian. De aceea trebuie preluat altceva din alternativa jungiană, respectiv ideea împărţirii Psihicului în structuri multiple numite ‘arhetipuri’, ceea ce coincide cu ceea ce aici va fi teoretizat sub numele de ‘Trunchi Psihic’.

Deşi are acelaşi sens, conceptul de ‘complex’ nu poate fi definit simplist aşa cum a fost definit până acum ca o sumă de reprezentări inconştiente, un fel de ‘imago’, adică nişte imagini pur şi simplu. Complexul este scheletul Memoriei. Aici nu se mai poate vorbi de reprezentare, de imagine a unui lucru, la fel cum nu se poate vorbi de zâmbetul scheletului. Căci el vizează Comportamentul pur şi simplu şi numai atât. Complexul se poate cristaliza devenind actul păsărilor migratoare ce ocolesc un vulcan stins de mii de ani, fără să ştie de ce fac acest lucru şi fără să ştie că ar putea să bată calea dreaptă pe deasupra fostului vulcan activ. Aşadar, devenind cristalizat sau chiar precristalizat, Complexul nu poate să fie un ansamblu de imagini căci această capacitate este specifică Memoriei (pur psihică), deci fac obiectul psihanalizei şi nu psihologiei abisale. Cristalizarea somatică a Complexului face ca reprezentările mnezice să îşi piardă acest caracter. El nu poate fi cuprins la nivelul Structurii Psihice (generale) tocmai datorită catalizei îndelungate exercitate asupra respectivei reprezentări. Dimpotrivă un arhetip, dacă se doreşte salvarea respectivului termen, nu ar putea fi decât reprezentarea în care un Complex se poate condensa sau mai bine zis fuziona. El este coaja imagistică, eventual ontogenetică, a Complexului. Cea mai nouă achiziţie a structurii sale are originea în copilărie sau, cel mult, în ereditatea apropiată.

Jung însă nu defineşte clar conceptele de ‘complex’ şi ‘arhetip’ pe care le-a introdus iar textul jungian le confundă deseori. De exemplu, Jung nu ezită să spună că Arhetipul ar fi anterior Complexului, găsindu-i o origine mistică în paleoistoria Omenirii şi de aici încolo acesta manifestându-se static sub aceleaşi coordonate. În realitate ceea ce este identic cu Arhetipul este tocmai Complexul care îl susţine. Identitatea Complexelor de-a lungul culturilor nu este chiar perfectă de la individ la individ. Ele sunt particularizate de situaţiile concrete care le produc şi care pot fi identice la diferite culturi însă au comun principiile. Adică sunt generate în urma interacţiunii arborelui genealogic cu medii asemănătoare. Aşadar identitatea este doar principială deoarece situaţia externă diferă din punct de vedere al dezvoltării; de exemplu, deşi societăţile primitive au aceleaşi principii ca şi cele moderne, totuşi condiţiile lor sunt diferite calitativ. Însă structurile Complexelor sunt aceleaşi la toate culturile şi nu există specifice culturale care să nu se încadreze în aceste principii şi Arhetipuri aşa cum spune Jung. La fel cum un ins nu este identic cu altul, ca particularizări a Complexelor în reprezentări, arhetipurile rareori coincid, deşi ele se aseamănă. De aceea baza teoretică a specificităţii culturale ale Arhetipurilor pare să fi fost mai curând teoria nazistă a antisemitismului decât faptele.

Studiile făcute asupra Memoriei arată că Arhetipurile se fixează de o întâmplare din copilărie şi aceasta este legată direct de Complexele Fundamentale. Este posibil ca unele imagini de acest gen să fie chiar moştenite. Psihologia abisală nu poate preciza însă posibilitatea de adâncime în ereditate a originii acestora în mod cert. Însă este puţin probabil ca ele să depăşească câteva generaţii tocmai pentru că fiecare naştere implică remanierea Memoriei.

Freud vorbeşte despre Afect (Affekt), Reprezentare (Vorstellung) şi Pulsiune (Trieb) ca fiind lucruri diferite, când de fapt ele sunt feţe ale aceluiaşi lucru aşa cum a fost definit mai sus: Pulsiunea. Relaţia dintre acestea este sumar redată în enunţul conform căruia Pulsiunea, fiind undeva în afara Psihicului, se exprimă fie prin Afect, fie prin Reprezentare. O astfel de distincţie este menită de exemplu să explice diferenţele dintre Nevroza Obsesională şi cea Isterică, prima fiind dată de ‘refularea afectului’ iar cea de-a doua, de ‘refularea reprezentării’. Această ciudată explicaţie este însă insuficientă, după cum se va vedea la Psihopatologie iar însuşi Freud scrie în ‘Despre începuturile psihanalizei’: ‘Cunosc trei mecanisme: 1) Cel al conversiei afectelor (isterie de conversiune); 2) Cel al deplasării afectului (obsesii); 3) Cel al transformării afectului (nevroza de angoasă, melancolia)’. Aşadar chiar şi în cazul Nevrozei Isterice există implicarea ‘afectului’. Însă extrem de ciudată ajunge panorama descriptivă a acestor concepte atunci când el, în ‘Inconştientul’, spune: ‘Odată refulată, reprezentarea inconştientă rămâne în sistemul ICS ca formaţiune reală, în timp ce afectului inconştient nu-i corespunde acolo decât un rudiment ce nu a reuşit să se dezvolte’. Freud insinuează deci că ‘reprezentarea’ ar fi inconştientă, în timp ce ‘afectul’ ar fi principial în afara Inconştientului. În ‘Refularea’, Freud scrie că numai Reprezentarea este refulată, în timp ce Afectul nu poate deveni inconştient, ‘încât nu mai rămâne nimic din el’. Deci, pe de-o parte, Afectului Conştient îi corespunde în Inconştient ‘un rudiment ce nu a reuşit să se dezvolte’ iar pe de alta, se spune că, de fapt, acolo nu este nici măcar acest ‘rudiment’. Aici este curată ‘mitologie’. Căci cum se împacă astfel de afirmaţii cu cele trei ‘mecanisme’ descrise mai sus? Freud spune că ‘pulsiunea’ şi ‘afectul’ nu pot fi refulate, ci numai reprezentarea specifică ce corespunde acestora. Aşadar se refulează Reprezentarea dar, în final, chiar afectele sunt cele care se supun totuşi celor trei mecanisme. Atunci fie Reprezentarea şi Afectul sunt unul şi acelaşi lucru şi atunci este salvată teoria Refulării ca fiind cauză a Nevrozei, fie cele două sunt recunoscute ca diferite, după cum chiar face el şi atunci Refularea nu mai are nici un rol în cele trei mecanisme căci ‘afectele’ nu ar depinde de ‘reprezentările refulate’.

Pe de altă parte, dacă Afectul şi Reprezentarea sunt registrele în care se manifestă Pulsiunea, atunci cum este ea? Este ea Inconştientă sau nu este? Dacă este, atunci care este diferenţa între ea şi Reprezentare? Dacă nu, atunci este ea cumva în afara Psihicului? Răspunsurile la aceste probleme, dacă se fac în spiritul freudian, nu fac decât să producă mai multă confuzie, atâta timp cât concepte ca ‘inconştient’, ‘conştient’, ‘psihic’ etc. rămân suspendate în aer. Este imposibil de înţeles cum ar putea un ‘afect’ (conştient) să ia calea celor trei mecanisme. Căci în acel moment Freud susţinea că ‘Inconştientul’ ar fi refulat de ‘conştient’. Este obligatoriu ca el să le pună pe ambele în relaţie cu Pulsiunile, de la care el însuşi spune că provin iar localizarea Afectelor în ‘Inconştient’ este extrem de inoperantă. Teoria prezentată aici găseşte elementele comune între aceste concepte şi încearcă să le unifice. Pulsiunea sub aspectul energetic şi structural înglobează toate acestea iar Trunchiul Psihic ca Suprastructură a acestora este soluţia şi pentru nelămuririle produse de celebrele topici freudiene.

 

2.1.2.5. Dinamica Trunchiului Psihic

Trunchiul Psihic este Suprastructura Psihică în care Structurile Psihice (Generale), Complexele Fundamentale ale aparatului psihic se aranjează. Structurarea spectrului Psihicului Uman (şi nu numai) în Complexe este una dintre cele mai importante sarcini ale psihologiei abisale. Această operaţie este efectiv scrisoarea ei de acreditare în câmpul ştiinţelor, fapt ce o face indispensabilă cunoaşterii Psihicului Omenesc. Căci chiar dacă se imaginează existenţa unei tehnologii superevoluate care ar fi în stare să investigheze reţelele mnezice ale Psihicului şi să cerceteze în mod direct Reprezentările în aşa fel încât ea să fie mai precisă decât psihanaliza şi aceasta să piardă domeniul, totuşi nici psihologia abisală nici psihanaliza nu vor fi înlocuite pe deplin niciodată. Căci imboldurile psihice, Pulsiunile pot fi observate de o astfel de tehnologie, pot fi descrise impecabil, însă nu pot fi totuşi explicate şi nici clasificate în lumina metasistemului Organism-Mediu. Căci organismele ce au contribuit la formarea Structurilor Psihice ale unor indivizi, genealogia lor, la fel şi mediul specific fiecăruia, nu mai există de mult. Iar urmele lăsate ereditar vor părea unei astfel de tehnologii asemenea proceselor fizice din natură unor sălbatici, ce nu posedă ştiinţa fizicii. Căci remanierea mnezică implicată de Cataliză prin uitare normală sau prin cea produsă de fiecare (re)naştere face ca Psihicul să se prezinte în acest caz ca o ghicitoare. Numai cu ajutorul sociologiei, economiei generale şi a celorlalte ştiinţe despre care s-a discutat în Introducere, se dă posibilitatea de refacere a mediului istoriei Umanităţii. În acest caz, toate Structurile Abisale, ca mediatoare între cele prezente, Instinctuale şi acest mediu istoric, nu vor putea fi deduse decât prin metoda specifică psihologiei abisale.

Una dintre cele mai valoroase părţi a psihologiei abisale tradiţionale, care vine din antichitate este aceea pe care Freud o teoretizează ca Principii ale Psihicului. Pe baza acestor Principii dealtfel, Freud chiar structurează topicile lui. Ele sunt în număr de două: Principiul Realităţii şi Principiul Plăcerii. Principiul Plăcerii susţine că individul caută plăcerea şi că evită durerea. Celălalt, cel al Realităţii, presupune amânarea satisfacţiei pentru adaptarea la cerinţele de mediu. Primul presupune ‘elaborarea primară’ a conţinuturilor psihice, ele fiind prezentate ca nude aşa cum au ele intenţia. Celălalt este în măsură să determine o ‘elaborare secundară’ adică nişte elemente auxiliare care fac ca Instinctul să se adapteze. Primul dintre ele este afirmat încă din antichitate de către Epicur şi probabil că chiar cu mult înaintea lui. În ceea ce priveşte pe celălalt, el pare afirmat în special de moderni. După Freud, primul conduce la hedonism în formă extremă, la exuberanţă şi fericire, în timp ce celălalt duce la scepticism şi pesimism considerând că mediul natural social ar reprima plăcerea. Însă dacă plăcerea ar fi reprimată în mod absolut de civilizaţie, după interesul economic al profitului pentru sine însuşi, atunci sciziunea pe care el o face între cele două elemente ar fi corectă. Însă civilizaţia s-a dezvoltat tocmai pentru satisfacerea cât mai substanţială a acestor plăceri. Dacă ea nu reuşeşte să satisfacă toate aceste Instincte şi dorinţe sau face ca multe plăceri să fie modificate sau chiar negate uneori, acestea sunt nişte accidente ale ei, nişte fenomene neprevăzute apărute pe parcurs care în fapt atestă insuficienta dezvoltare a civilizaţiei. Prin existenţa unor astfel de tensiuni viaţa în sine atrage atenţia asupra continuării rezolvării lor. Utilitarismul recunoaşte că între plăceri există o distincţie în funcţie de durată, în primul rând iar apoi relativ la intensitatea lor. Acestea nu se referă la progres şi civilizaţie ci chiar la sistemul uman de a percepe plăcerea. De aceea acest fapt trebuie să dea de gândit teoriilor pesimiste. Faptul că oamenii preferă o plăcere mai fină şi mai de durată uneia brută şi scurtă, chiar şi fără să se implice economic în societate, nu se datorează caracterului opresiv al naturii progresului, ci a faptului că Omul este o fiinţă superioară Animalului, cu mai multe nevoi decât acesta.

Toate acestea reprzintă aspectul extern al problemei. Cel intern vizează analiza conceptelor de ‘principiu al realităţii’ şi ‘principiu al plăcerii’ însele. Dacă Principiul Plăcerii este evitarea neplăcerii şi căutarea plăcerii, atunci cel al Realităţii nu se traduce tot prin evitarea neplăcerii? Căci dacă nu în acest scop se orientează Psihicul Omului iar dorinţele şi temerile Organismului nu vor fi aplicate în realitate, atunci de ce ar folosi această orientare? În acelaşi fel se poate spune şi despre căutarea plăcerii. Dacă nu spre plăcere investeşte Omul (şi fiinţele superioare) capacitatea de investigare a realităţii, atunci pentru ce? Deci, cu alte cuvinte, aşanumitul Principiu al Plăcerii este identic cu aşanumitul opus Principiu al Realităţii. Superioritatea unei specii nu constă în capacitatea mai mare de plăceri avute, deşi aceasta este o consecinţă directă, ci tocmai a capacităţii de a se adapta realităţii, în capacitatea de a adapta această realitate în scopul obţinerii plăcerii. Felina stă la pândă îşi inhibă Instinctul, care îi spune să atace în mod brut. Dar această inhibare temporară se face tocmai pentru a profita de apropierea prăzii în interesul sporirii posibilităţii de succes şi a satisfacerii sale. Deci plăcerea şi realitatea nu se exclud căci între ele există o relaţie retroactivă. Iar dacă Freud şi ceilalţi văd doar găurile din caşcaval, asta se datorează unui sentiment pesimist prevalent şi nu unor argumente folosite la rece.

Sciziunea teoretică dintre Principiul Plăcerii şi cel al Realităţii, aşa cum o face Freud nu se poate întemeia la o analiză mai profundă. Aparatul psihic este si el structurat în acest fel. Caracterul genealogic al Trunchiului Psihic face ca Structurile Psihice, Complexele Fundamentale ale sale, să fie structurate pe două Filiere evolutive simetrice. Fiecare dintre ele este corespunzătoare unuia dintre aceste Principii. Acestea au şi ele suficiente neajunsusuri dar despre asta se va vedea mai târziu, deocamdată fiind suficient de arătat că cele două Filiere se structurează aproximativ ca şi cele două Principii. Prima Filieră, respectiv cea corespunzătoare celui al Plăcerii este numită Filiera Negativă iar cealaltă, omoloagă ei, este numită Filiera Pozitivă. Complexele Fundamentale, sunt clasificate şi definite în funcţie de etapa istorică pe care o reflectă şi se prezintă aşadar ca grupe genealogice în care intră câte două Complexe simetrice, omoloage, fiecare aparţinând uneia dintre cele două Filiere. Această împărţire se explică prin împărţirea Vieţii însăşi în două mari sisteme ce trebuie să îşi acomodeze legile unul la altul, respectiv Organismul si mediul, precum şi cele două mari imperative vitale, cel al conservării şi cel al evoluţiei. Organismul este incapabil de a exista fără Mediu deoarece el este un sistem care funcţionează raportându-se la exterior, comunicând retroactiv cu acesta prin încorporarea sau cedarea de substanţe.

Trunchiul Psihic este efectiv coloana vertebrală a Psihicului. Cele două Filiere au originea în însăşi lumea animală prin prima grupă de Complexe, respectiv cea Traumatic-Eden. Aceste Filiere se află ele însele în relaţie retroactivă autoreglându-se şi, în felul acesta, echilibrându-se. Dac întreg sistemul psihic este unul armonios el este astfel pentru că preia de aici această calitate. Amintirile, Imaginaţia, Gândirea, de fapt toate actele mintale în general, sunt posibile tocmai datorită Trunchiului Psihic care le reglează, după cum se va vedea.

Cele două Filiere ale Trunchiului Psihic reprezintă statutul structural al individului dat în societate. Societatea presupune un ansamblu structural complex capabil de a dezvolta o economie. Această capacitate presupune abilitatea de a aborda natura şi de a exploata-o în mod sistematic. Tocmai de aceea Complexele care fac posibilă angajarea individului în relaţiile economice sunt bine legate sub raportul investirii pulsionale de către cele trei mari Instincte cu care se asociază. Acestea le fac posibilă satisfacerea printr-un efort mai mic decât în cazul în care societatea nu ar exista şi individul ar trebui să se descurce singur. Fără ele între indivizii speciei umane s-ar declanşa un reciproc război de exterminare. Dacă ei nu ar colabora să abordeze sistematic natura prin acţiuni economice ce duc la creşterea productivităţii faţă de cazul în care fiecare ar lua-o de unul singur toate cele necesare satisfacerii ar fi insuficiente în acest caz. Colaborarea socială nu duce doar la înmulţirea numărului indivizilor ci chiar la ridicarea valorii generale de neutralizare a Sistemului Psihodinamic, la înmulţirea satisfacţiilor şi la uşurarea productivităţii. Pentru un animal de pradă, satisfacţia hranei nu este posibilă decât printr-un efort fizic considerabil de vânătoare. Având în vedere colaborarea diferitelor segmente ale societăţii, vânătoarea este pentru el un agrement şi nu un efort. Aşadar Complexele Filierei Pozitive sunt susţinute de Instincte în aceeaşi măsură în care sunt susţinute cele de pe Filiera Negativă. Iar opoziţia dintre ele nu trebuie înţeleasă simplist aşa cum a făcut-o Freud, în maniera Conştientului care refulează Inconştientul de unde acesta se ‘sublimează’ în Cultură. Căci cele două Filiere colaborează retroactiv iar tensiunea dintre ele reprezintă tensiunea aplicării tensiunii dintre individ şi societate la nivelul Pulsiunilor Psihice.

Freud are tendinţa de a înţelege Inconştientul din prima topică şi Seul din cea de-a doua, ca primare şi naturale, după care apare civilizaţia cu Conştientul şi Eul care refulează. Dar problema este că dacă civilizaţia nu ar fi benefică chiar pentru acestea, nu ar exista nici un motiv ca ele să accepte aceasta opresiune, după cum animalele nu acceptă comportamentul moral tocmai pentru că nu au nici un beneficiu din el. (Se exclud de aici cazurile de ameninţare armată şi se ia în calcul doar civilizaţia ca principiu de colaborare economică între indivizi.) Pe de altă parte, cele două Filiere nu se dezvoltă independent în cadrul genealogiei ci concomitent. Deci ambele Instanţe freudiene ar trebui să apară şi să se dezvolte în acelaşi timp fără ca mai întâi să apară Seul sau Inconştientul pentru ca apoi să apară şi Eul şi Conştientul ca oprimatoare ale acestora. De aici şi latura originar nepsihopatologică a ambelor Filiere. Freud consideră că, în aceeaşi măsură, Seul şi Inconştientul sunt originar psihopatologice fiind reprezentate de Agresivitate sau Tulburările Libidinale. După el Eul şi Conştientul produc ulterior aşa-numita ‘refulare reuşită’, unde aceste Pulsiuni ar fi temperate şi socializate prin diferitele ‘mecanisme de apărare’. Dintre acestea Sublimarea deţine unul dintre cele mai importante roluri. Tulburările Psihice ar fi tocmai imposibilitatea de temperare a acestor Pulsiuni ceea ce duce la opinia greu de acceptat că de fapt psihopatologicul este normalul iar normalul ar fi o sciziune psihopatologică, socială a esenţei umane. Însă după cum se va vedea la Psihopatologie acesta este rezultatul socializării, datorită unor accidente ale societăţii. Acestea sunt deşeuri ale civilizaţiei, preţul plătit de Umanitate pentru alte satisfacţii ce sunt incomparabil mai mari. Spre deosebire de Rousseau, care vede şi el la fel ca Freud societatea drept element care determină Tulburarea Psihică, trebuie subliniat covârşitoarea superioritate a satisfacţiilor faţă de insatisfacţii. Însă omul este incapabil să le judece afectiv pentru că s-a obişnuit cu ele.

Freud recunoştea în Sexualitate elementul abisal extrem al Psihicului chiar dacă în conceptul său el includea elemente eterogene ale acestuia, cum ar fi Agresivitatea, afecţiunea parentală, Orgoliul, etc. în felul acesta conceptul de ‘sexualitate’ fiind extins mult în afara Biologicului. Dup cum s-a spus mai sus, între genitalitate şi Libido există ulterior o diferenţă ce trebuie specificată chiar dacă între ele există şi legătură. Genitalitatea este nucleul conceptului de ‘sexualitate’ indiferent de cât de mult este el extins. Ea constituie baza de realizare a actului sexual. Libidoul Fizic există doar ca proiect înaintea Psihicului (căci el este mereu înnoit ontogenetic ca orice Pulsiune Instinctuală) în timp ce Psihicul poartă cu sine ereditar rămăşiţele acestor Pulsiuni. Primatul Complexelor Psihice în faţa Pulsiunilor Instinctuale reprezintă primatul principiului integrării în societate faţă de inhibiţiile acestei integrări. Beneficiile se concretizează prin satisfacerea Instinctelor conform unei strategii comune. Chiar dacă Freud nu a vrut ca prin ‘primatul sexualităţii’ să identifice primatul satisfacţiei erotice, genitale totuşi el a acceptat că o astfel de optimizare psihică se raportează şi se răsfrânge direct în această latură. Acum dacă se doreşte identificarea, stabilirea unor straturi extreme în profunzime ale Psihicului, acest lucru nu se poate face printr-un concept extrem de larg, ca acela de ‘sexualitate’ de care vorbeşte Freud. Căci dacă se doreşte un primat, o ierarhie, atunci trebuie folosite concepte cât mai particulare, mai diferenţiate şi nu unele generale. Cum ar fi dacă la întrebarea primatului temporal al oului sau găinii s-ar răspunde că la început a fost lumea? Cu asta nu s-a spus nimic.

Aşadar trebuie ca pornind de la nucleul instinctual dat să se ajungă către ramificaţiile structurilor Pulsiunilor acestora, ramificaţii care reprezintă însuşi modul prin care ele pot fi satisfăcute. Prin urmare baza socioeconomică a societăţii este însăşi primatul acestui fond abisal extrem. Complexele Fundamentale ale Psihicului sunt reperele fundamentale ale formării mentalităţilor ca sisteme cognitivo-emoţionale capabile să facă această optimizare. Având originea în lumea animală prin obiectul primelor grupe de Complexe şi având specificul uman începând de la grupa a treia, acestea reprezintă fidel evoluţia Vieţii de la principiul oricărei posibilităţi de existenţă a Vieţii Superioare. Ele au ca reper chiar prima grupă de Complexe, respectiv cea Traumatic-Eden, apoi trec prin apariţia societăţii superioare în cea de-a doua grupă, cea Polis-Cain şi , în sfârşit diviziunea societăţii în clase după cum se consolidează grupa Tabu-Narcis. Celelalte două grupe de Complexe Fundamentale care urmează, nu sunt atât Complexe de mediu, Complexe dictate de societate ci sunt doar Complexe Individuale, legate de consecinţele celor precedente. Aplicarea acestor prime trei grupe la problemele individuale determină alte două astfel de grupe de Complexe prin rezonanţa specific civilizaţiei. Grupa a patra, cea Adam-Don Juan, reprezintă viaţa în familie iar statutul fiinţei umane moderne se face prin ultima grupă de Complexele Sisif-Dionysos. Având ca model postulatul lui Haekel, după care ontogeneza repetă filogeneza pe fondul apariţiei individului, prin naştere, Trunchiul Psihic se prezintă ca o ruină, de unde urmează să se reconstruiască prin procesul de maturizare a individului întregul drum al evoluţeiei sociale a Omenirii. De aceea se poate spune că şi acest proces de ontogeneză psihică urmează oarecum cam tot acelaşi drum ca şi cel genealogic. Prima grupă reprezintă copilăria timpurie, a doua reprezintă pe cea vecină cu adolescenţa, a treia adolescenţa, cea de-a patra reprezintă prima tinereţe şi cea de-a cincea, maturitatea.

Trunchiul psihic

 

Simetria şi definirea Complexelor Fundamentale ale sistemului psihic nu se face în mod aleatoriu, după bunul plac sau după nevoia de ordine care se simte în psihologie astăzi. Simetria lor este de fapt reflexia organizării superioare a Vieţii. Psihologia abisală nu scoate de la sine pe aceste Complexe ci le recunoaşte ca fiind germenii Psihopatiilor Brute despre care se va trata la Psihologie. Aceste Complexe sunt principiile unor Tulburări Psihice ulterioare ce derivă din combinarea genetică a lor iar efortul prin care psihologia abisală ajunge să identifice bazele acestora se justifică prin această aplicaţie. Aşadar pentru definirea lor există o susţinere practică stabilă. Fireşte că apare aici în mod clar problema înţelegerii dacă ‘stadiile de evoluţie libidinală’ despre care vorbeşte Freud, pot supravieţui în paralel cu teoria Trunchiului Psihic. Răspunsul este categoric negativ după cum deja s-a mai spus şi în alte situaţii aici. Este posibil să existe fixaţii libidinale infantile şi acestea se pot explica tocmai prin predispoziţia Structurilor Psihice, a Complexelor. Însă asta nu autorizează acele ‘stadii de evoluţie’ să existe. Dacă se acceptă predispoziţia ereditară pentru o anumită Suprastructură Psihică, aşa cum face Freud, acest lucru este fundamental însă a accepta o predispoziţie ereditară pe de o parte iar pe de alta a accepta aceste ‘stadii de evoluţie’, este pur si simplu un nonsens. Căci, fie aceste ‘stadii’ nu sunt altceva decât aplicarea ontogenetică a acestei predispoziţii la situaţia concretă a copilului, la cerinţele sale libidinale şi atunci ele nu sunt libidinale decât în sensul obscur dat de Freud, fie aceste Stadii sunt totuşi libidinale dar atunci principiul lui Heakel după care ontogeneza repetă filogeneza nu este deloc valabil, deoarece în filogeneză nu se pot deloc găsi astfel de Stadii. O astfel de posibilitate, după care teoria Trunchiului Psihic ar putea coexista cu cea a ‘stadiilor’ este nerealistă din două motive. Unul este acela că Libidoul, aşa cum este el definit aici care conţine totuşi nucleul respectivului obscur concept freudian, îşi are doar o simplă aplicare în cele două modele fiind el însuşi ereditar. În acest caz acele Stadii nu ar putea fi decât eventual fiziologice. Ele ar permite în felul lor specific aplicarea excitaţiei libidinale existentă aici înaintea acestora. Aşadar ele ar fi doar nişte condiţii insignifiante. Cu alte cuvinte, eventualele particularităţi pe care le are Libidoul sau Suprastructura Globală a Trunchiului Psihic nu se datorează unei misterioase regresii la aceste Stadii, ci tocmai predispoziţiei ce le face simple mijloace epifenomenale şi nu principii ale Psihicului. Apoi, în ceea ce priveşte chiar Structurile Psihopatologice către care se extinde obscurul concept freudian de ‘libido’, este evident că acestea nu pot fi reduse la trei sau patru Stadii şi alte câteva substadii. Iar diversitatea Tulburărilor Psihice arată că viziunea freudiană despre acestea în ceea ce priveşte clasificarea, este departe de a reflecta realitatea. Fireşte, se poate obiecta că nici Complexele Fundamentale (zece la număr) nu pot explica întregul spectru al Tulburărilor Psihice. Numai că, după cum se va vedea, Cataliza ereditară poate conduce la o multitudine de posibile recombinări între acestea şi astfel la o infinitate de posibilităţi.

Teoria traumatistă freudiană, după care aceste ‘stadii’ ar avea un potenţial traumatic, minimalizând astfel latura genealogică a sistemului psihic nu rezistă la analiza mai profundă. În ce mod acele presupuse ‘stadii’ ar putea deveni traumatice pentru subiect? După ce model se postulează existenţa reală a unui traumatism în momentul în care copilului i se refuză o eventuală satisfacţie? Căci dacă excitaţia este atât de puternică încât anularea momentană a neutralizării să fie atât de traumatică, se pune problema dacă însăşi excitaţia iniţială nu este ea însăşi de la început patologică iar absenţa unei satisfacţii, care ar fi patologică în cazul acesta, nu ar fi totuşi mai puţin patologică decât satisfacţia însăşi. Căci nu se poate spune despre un individ care şi-a descărcat furia pe cineva care i-a adus un prejudiciu minim şi involuntar, că această furie a lui se datorează exclusiv greşelii celuilalt care ar fi provocat-o. Ci doar că această furie nu a găsit decât o astfel de portiţă de manifestare. La fel stau lucrurile şi în cazul aşazisei ‘regresii’ la un atare‘stadiu’. În sfârşit dar nu în ultimul rând, teoria acestor ‘stadii de evoluţie libidinală’ încalcă regula canonului psihologiei abisale, cea referitoare la distincţia între Actul Psihic şi Structura Psihică.

Teoria Trunchiului Psihic încearcă să facă curăţenie în mozaicul teoretic freudian al Instinctelor, Complexelor şi Instanţelor. Fiecare element, fiecare teorie sau rectificare a presups la timpul ei un nou efort al lui Freud de a înţelege unitar toate acestea. Căci aşa cum le vede el este din start defectuos şi ele trebuie să fie unificate într-o teorie unitară în care toate să se îmbine şi să nu fie considerate izolat. Modul în care Freud ignoră relaţia dintre cele două Principii, dintre cele cinci Instincte şi pe cea dintre Complexe, nu este benefic iar teoretizarea ei este anemică fără o înţelegere structurală ce presupune stabilirea relaţiei dintre toate aceste elemente ale sistemului. Freud se mulţumeşte către sfârşitul operei să improvizeze cele două grupe de ‘Instincte’ (Eros-Tanatos) pentru explicarea Sadismului, la fel cum ‘narcisismul’ este folosit pentru explicarea Schizofreniei, Complexul Oedip pentru explicarea Nevrozei sau Supraeul pentru explicarea Depresiei. Însă, având în vedere spectrul descrierilor Tulburărilor Psihice actuale, care este extrem de complex, nu se poate continua aşa la nesfârşit. Reteoretizarea acestor elemente este intenţia teoriei Trunchiului Psihic.

Paradigma jungiană este şi ea plină de incoerenţe. Ducând la extrem teoria freudiană a simbolisticii şi opunându-se viziunii biologice asupra Psihicului, Jung a introdus o teorie proprie în psihologia abisală, cea a Arhetipurilor. O astfel de teorie foarte slabă sub raportul argumentaţiei şi mai ales, tributară unei viziuni mistico-ştiinţifice asupra Psihicului. Dealtfel el a renunţat în bună măsură la înţelegerea dinamică a Psihicului, în favoarea unei viziuni finaliste, unde Omul nu poate să devină decât ceea ce există ca germene în ceea ce el numeşte ‘arhetipuri’. După cum s-a specificat mai sus acestea sunt nişte structuri şi formaţiuni imagistice prezente din preistoria Omenirii şi care se fac simţite în tot ceea ce face Omul. Teoria Memoriei şi a aparatului cognitiv ce va fi descrisă mai târziu va infirma o astfel de teorie a predestinării arhetipale iar aceste imagini pot fi explicabile în mod dinamic, diferit. Alegerea acestui domeniu de către Jung l-a făcut să se distanţeze de domeniul ontogenetic freudian către cel genealogic, lipsindu-i o gândire sistematică, dinamicistă însă.

Unul dintre conceptele cheie ale psihologiei abisale jungiene este cel de ‘inconştient colectiv’. Prin acesta Jung pretinde a se diferenţia profund de cea Freud iar acest lucru se vede la nivelul demersului. Acest concept a avut o mare popularitate în special datorită misticismului care îl învăluie şi ambiguităţilor sale în ceea ce priveşte relaţia psihologiei cu Religia care se dovedeşte a fi când reconciliantă când subversivă acesteia. Acest Inconştient Colectiv ar fi o predispoziţie ancestrală a Pulsiunilor, a Comportamentului (Complex) şi a Reprezentării (Arhetip). Termenul de ‘colectiv’ nu este însă suficient de clar deoarece el moşteneşte conotaţia ambiguă din limbajul comun, ambiguitate care îi convine din plin lui pentru că o exploatează la maximum cu stilul său. Unul dintre aceste sensuri vizează generalitatea sau universalitatea, cum este cea definită în filosofie. În acest caz Jung ar restrânge acest sens de la planul ontologic la cel antropologic, acesta din urmă fiind subordonat primului. Însă demersul filosofic şi cel jungian se deosebesc profund deşi el face deseori apel la filosofie, la autoritatea ei pentru a o folosi ca argument faţă de autoritatea lui Freud în disputa lui cu acesta. Această deosebire constă în faptul că filosofia nu se ocupă cu elementul particular aşa cum face psihologia cel puţin nu în corpul său clasic la care se referă Jung. Căci în acest caz ea porneşte de la înţelegerea generală a lumii, folosind concepte extrem de generale în scopul de a o explica, cum sunt aşanumitele Categorii, introduse de Aristotel ca acelea de ‘materie’, ‘devenire’, cauzalitate’, ‘divizibilitate’ etc. Aceste Categorii sunt date de concepţia la unison a filosofilor că toate lucrurile în diversitatea lor au principii generale, cu caracter abstract, deductibil şi care nu apare empiric. Aceste principii generale, ca ‘ideile’ despre care tratează Platon sau ‘spiritul’ lui Hegel, fac ca prin operaţii specifice pe care le imaginează filosofii, să determine lucrurile particulare aşa cum pot ele fi cunoscute empiric. Astfel că pentru aceşti filosofi lumea se prezintă ca unitară, principiul (general) al ei fiind de găsit particularizat în fiecare lucru.

Dacă Jung pretinde că acest Inconştient Colectiv are acest rol, atunci Arhetipul, ca element al acestuia, determină Psihicul în acelaşi mod în care principiul ontologic determină lucrul particular. În acest caz el cade în aceeaşi eroare ca şi Hegel, anume aceea de a confunda sau identifica statutul ontologic cu reprezentările minţii care îl imită imagistic. Kant făcuse deja distincţia între aceste două planuri iar Jung ar fi trebuit să ştie acest lucru elementar dar atât de ignorat de criticii kantieni. Dacă există un Comportament determinat genealogic, atunci acest Comportament este el însuşi particular la fel ca şi cel pe care el îl determină ca Act Psihic (Structura Psihică) este necesar să fie ea însăşi particulară, determinată de relaţiile speciei cu mediul.

Celălalt sens pe care termenul de ‘colectiv’ îl are este cel care se referă nu la generalitatea Structurii Psihice în raport cu Actul Psihic, ci la identitatea absolută a acestor Structuri Psihice la fiecare individ. Însă şi aici pare că lucrurile sunt superficial înţelese iar teoreticieni ai Artei ca Cl. Greemberg, folosind acest sens al termenului ‘Colectiv’ pentru a întemeia o teorie a expresionismului abstract american în pictură dau cu totul alt sens acestui concept. Experienţele speciei înseamnă mai ales experienţele individului (singular) iar experienţele indivizilor se deosebesc la fel cum se deosebesc ei înşişi ca înfăţişare, în funcţie de hazardul naturii. De exemplu, Complexul Traumatic poate fi dat la un individ de o traumă produsă de un animal sălbatic sau poate fi dat de o boală dureroasă la altul. Aşadar Structurile Psihice sunt unitare ca urmare a unui proces de generalizare cu care operează demersul ştiinţific iar dacă Ştiinţa reuneşte acest tip de Comportament sub numele de Complex Traumatic o face din această nevoie de generalizare. Însă aceste Structuri se deosebesc de la individ la individ deşi sunt identice sub aspectul teoriei. Această generalizare se face în funcţie de arborele genetic al Individului. Specia nu există decât ca grup de indivizi, real fiind doar individul singular. Specia este un concept general, operaţional, de prescurtare a efortului ştiinţific pentru a preciza principiile funcţionale ale sistemelor fiziologice şi axio-antropologice ale fiecărui individului. Deci în acest sens trebuie luat termenul de ‘colectiv’. Din acest punct de vedere nu există un Inconştient Colectiv, aşa cum este el stipulat de Jung.

Dacă, în sfârşit, ‘colectiv’ se referă chiar la aceste principii funcţionale ale Psihicului care se găsesc multiplicate în fiecare individ cu caracter universal, cum sunt aici date Legile Psihodinamice ale Pulsiunilor, metabiologia psihologiei abisale în general, atunci acest Inconştient este totuşi comun tuturor oamenilor ca principiu multiplicat, individual. Dar termenul de ‘Inconştient Colectiv’ ar deveni pur şi simplu un pleonasm. Iar diferenţierea conceptului lui faţă de cel oficial de ‘inconştient’, al lui Freud, constă doar în forma terminologică şi nu în concept. De aceea tot ceea ce a făcut Jung cu acesta nu este decât să se scarpine cu mâna la urechea opusă.

Dealtfel, teoria jungiană a Inconştientului Colectiv este tributară unei gândiri magiciste prin faptul că el fixează în preistorie originea acestuia. De aici el apare gata făcut până în modernitate, lăsat în aer fără a fi pus în relaţie cu ceva care să îl determine cauzal. Acest concept aparţine de asemenea şi de fatalism tocmai pentru faptul că nu îi este precizată geneza şi evoluţia. Ignorarea de către Jung a dimensiunii ontogenetice a Psihicului presupune ignorarea a uneia dintre cele mai importante date ale sale şi anume Fuziunea. Aceasta poate într-o singură viaţă să spele păcatele a zeci de generaţii anterioare. Căci Psihicul nu este dat odată pentru totdeauna ci el este mobil şi continuă să se transforme în interacţiunea Organismului cu mediul.

Cu toate astea demersul jungian poate fi foarte fecund aici. Căci pornind de la renunţarea fragmentării aparatului psihic în Instanţe se poate ajunge la o viziune unitară asupra lui şi la eliberarea de prejudecata lui Freud asupra originii psihopatologice a Psihicului. Căci aceste Instanţe nu fac decât să descrie oarecum metaforic sciziunea Comportamentului Nevrotic, a moralităţii şi simptomului său aşa cum acestea par. Viziunea progresiv-psihopatologistă dezvoltată în aceste teorii prezentate mai departe va trebui să renunţe la fragmentarea aparatului psihic şi să adopte o altă teorie. După ce va fi prezentată critica acestor Instanţe sub aspectul tematic Psihopatologicul va fi determinat de condiţiile de mediu în mod genealogic combinatoriu. Aceasta va trebui să aibă la bază unitatea Psihicului şi să îl prezinte în evoluţie progresivă, devenind psihopatologic sau dimpotrivă, regenerându-se spre structuri psihopatologice mai uşoare. Fiecare etapă de evoluţie va fi înregistrată şi analizată, reprezentând o grupă de Pulsiuni. Fiecare acoperă câte un moment esenţial în dezvoltarea mediului în care se dezvoltă Psihicul. Dacă există atunci orice astfel de moment trebuie să se găsească reflectat fidel în geneza Sistemului Psihic. Aceste etape fac obiectul Complexelor Fundamentale iar sarcina psihologiei abisale este aceea de a face o bună descriere, precum şi o bună împărţire a lor, adică a etapelor principale în evoluţia Umanităţii, etape care sunt în cea mai mare parte sociale.

Aşadar sub raportul aparatului psihodinamic, distincţia dintre ‘arhetip’ şi ‘complex’, aşa cum Jung o prezintă nu are decât o valoare empirică. Aceste elemente nu se pot despărţi unul de celălalt cum crede el, anume că Arhetipul ar fi o simplă imagine, în timp ce celălalt ar fi doar un pattern comportamental şi numai atât. Apoi stabilirea coordonatelor etapelor dezvoltării psihice nu trebuie să includă toate etapele particulare ale evoluţiei societăţii, aşa cum sunt date ele în mod empiric. Aceste etape trebuie să fie generale, definitorii pentru o perioadă foarte mare de timp. Iar cum o etapă supravieţuieşte parţial în cea care îi urmează, este normal ca un Complex Fundamental al Trunchiului Psihic să se regăsească implicat în cele periferice. Complexele Trunchiului Psihic se prezintă aşadar neizolate unul de celălalt aşa cum le-a expus Jung. O astfel de idee continuă izolaţionismul instanţial al lui Freud deoarece fiecare astfel de Complex ar răspunde strict pentru un anumit sector al vieţii psihice. În realitate fiecare este conectat la celălalt iar funcţionarea Trunchiului Psihic este asemenea motorului cu injecţie unde explozia dintr-un cilindru implică retragerea în altul. Această precizare implică o teorie dinamică a aparatului psihic. Complexele sunt alese după relevanţa lor şi nu după dispoziţia trecătoare a celui care clasifică.

Sfera fiziologică este actul de identitate, autorizarea Structurilor Fundamentale ale aparatului psihic. Iar vecinătatea imediată a acestor Complexe cu Instinctul dată de transformarea Instinctului în Complex face ca aceste concepte să accepte o formă ştiinţifică viabilă. Structurile originare din psihologia abisală tradiţională sunt doar intuitive. Jung, de exemplu, este în situaţia de a peregrina între a găsi Religia ca fundament al Psihicului sau invers, în timp ce Freud caută ceva care se opune neapărat vieţii ‘conştiente’ în mod exclusivist pentru a fi pus ca bază a ei. Toate acestea sunt irelevante pentru Ştiinţă. Căci ele sunt doar presupuneri fără sprijin pe ceva concret care să le autorizeze efectiv latura ştiinţifică. Aşanumitele Arhetipuri descrise de Jung, precum şi alte fenomene pe care el nu le diferenţiază clar de primele nu se pot constitui într-o ştiinţă dacă nu sunt deduse funcţional din ceva . Pe de altă parte Freud are doar meritul tendinţei poetice de a şoca, recunoscând ca bază a Psihicului exact ceea ce acesta devine ulterior: Psihopatologicul. S-a spus aici deja suficient până acum că autorizarea unui asemenea demers nu este una biologistă iar fără o astfel de autorizare psihologia abisală nu poate exista.

Trunchiul Psihic apare implicat, transfigurat în Cultură în special în filosofie, în teoriile dualiste şi , mai ales, în dialectica hegeliană a identităţii contrariilor. În psihologia abisală, teoria ‘dublului’ a lui O. Rank, a ‘stadiului oglinzii’ de care vorbeşte Lacan, a ‘geamănului originar’ dezvoltată de Bion, sunt expresii ale încercării de surprindere a respectivului dualism structural. Despre Trunchiul Psihic se va putea spune mai multe imediat după ce se va fi terminat cu descrierea elementelor sale componistice, cu Complexele Fundamentale, în capitolul dedicat lor care urmează.

 

3. PSIHOPATOLOGIA PSIHOLOGIEI AISALE

 

www.000webhost.com