puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări dând click aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

2.2.2.TRUNCHIUL PSIHIC CA SUPRASTRUCTURĂ PSIHICĂ

Până acum, în acest capitol s-a tratat principial despre structurile generale care compun Trunchiul Psihic. Acesta însă se structurează el însuşi în funcţie de evoluţia sa după cum s-a spus deja anterior în linii mari. În special în ultimul subcapitol dedicat Metabiologiei s-a tratat despre acest lucru însă nu în amănunt ci doar pentru a facilita înţelegerea textului ce îi urma. O astfel de revenire la o problemă despre care s-a tratat anterior ar părea ca un semn de dezorganizare. Însă se va vedea pe parcursul parcurgerii textului că dinamica sau nu putea fi înţeleasă înaintea clarificării relaţiilor dintre Complexe, relaţii ce au fost explicitate abia în subcapitolul care a început acest capitol dedicat Softului aparatului psihic. Aşa cum prezentarea generală a funcţiei organului poate ajuta înţelegerea celulei care intră în componenţa lui la fel şi prezentarea generală a Trunchiului Psihic în capitolul anterior a ajutat la înţelegerea Complexelor. Tocmai de aceea în acest subcapitol se va face o analiză detaliată a modului în care Complexele interacţionează unele cu altele în dinamica Trunchiului Psihic cu datele deja avute de parcurgerea textului până acum. Psihologia tradiţională a găsit în structurarea aparatului psihic una dintre cele mai spinoase probleme, de aceea acest subcapitol este unul dintre cele mai dificile (dacă nu cel mai dificil) ale acestei lucrări, unde se încearcă recunoaşterea ambiguităţilor precum şi a contradicţiilor sale. De aceea metoda de lucru este cea exclusiv logică, frizând demersul analitic şi metodologic al filosofiei, ea însăşi având aici anumite probleme rezolvate pe care se poate baza în discursul ştiinţific. În secţiunea care începe acest subcapitol se va face o scurtă recapitulare sau se vor puncta anumite determinări ce nu au fost tratate în amănunt până acum în această lucrare. Apoi se va opera o critică detaliată a teoriilor tradiţionale despre structurarea aparatului psihic în următoarele secţiuni.

2.2.2.1. Trunchiul Psihic ca sistem autoreglativ

Împărţirea Complexelor Fundamentale în două grupuri mari, Filiera Negativă şi cea Pozitivă, se explică prin existenţa a două mari caracteristici ale Vieţii în general, respectiv conservarea şi înnoirea, caracteristici care trebuie să îşi acomodeze legile raportându-se una la cealaltă relativ la Mediu. Fără Mediu, Organismul este incapabil de a exista, deoarece el este o parte din metasistemul general al Vieţii şi se raportează retroactiv la acesta.

Cele două Filiere ale Trunchiului, reprezintă statutul structural al individului. Societatea presupune un ansamblu complex, capabil de a dezvolta economie, adică capabilă de a aborda natura şi de a o exploata sistematic. Tocmai de aceea Complexele care fac posibilă angajarea individuală în actul economic al societăţii sunt bine legate sub raportul investirii pulsionale de către cele trei mari Instincte cu care se asociază făcând posibilă neutralizarea lor printr-un efort mai uşor faţă de cel care s-ar fi cerut în cazul în care societatea nu ar exista. Colaborarea socială duce nu numai la înmulţirea numărului indivizilor ci chiar la ridicarea Valorii de Neutralizare pe Axa Psihodinamică a evoluţiei a Vieţii, la înmulţirea şi creşterea calitativă a satisfacţiilor. Pentru un animal de pradă, satisfacţia hranei este posibilă în urma unui considerabil efort de vânătoare ceea ce Omului i-ar fi aproape imposibil de realizat cu instrumentele animalului. Îînsă ţinând cont de colaborarea diferitelor sectoare ale societăţii, acest lucru se face ca un agrement şi nu ca un efort deosebit de supravieţuire. Aşadar, apariţia Complexelor Filierei Pozitive este susţinută de Instincte şi forma lor generală este dată din încercarea de a rezolva noile probleme socio-economice care apar ca urmare a trecerii de la o etapă de dezvoltare la alta. Ea nu trebuie înţeleasă simplist, aşa cum face Freud, care concepe o sciziune de principiu între Inconştient şi Conştient. Pe de altă parte cele două Filiere nu se dezvoltă independent în cadrul filogenezei, ci concomitent. Deci ele nu se prezintă ca structurate topic, unde mai întâi apare Inconştientul sau Seul, care există paralel cu acesta (ca în cea de-a doua topică freudiană) şi apoi Conştientul şi Eul.

Trunchiul Psihic monopolizează pur şi simplu întregul domeniul al Comportamentului Uman, fără să mai fie nevoie de Instanţe ale aparatului psihic aşa cum le-a conceput Freud. Căci dinamica Complexelor Trunchiului, tensiunea psihică în general se poate integra coerent în Suprastructura sa. Aceasta nu admite în nici un caz sciziunea Conştient-Inconştient pe care a lăsat-o moştenire Freud. A spune că civilizaţia reprezintă ‘psihismul conştient’ în timp ce natura ar fi ‘inconştientă’, a opera o astfel de distincţie la nivelul Sistemului Psihic (global) este o formă modernă de dualism clasic, care nu poate fi acceptată.

În acest mod de a aborda problema s-au continuat cercetările în acest domeniu. S-au făcut unele experienţe pe oameni şi pe animale, ca urmare a unor diferite intervenţii medicale, legate de extirparea anumitor zone din cortex şi neocortex, experienţele care au condus în mod evident la o creştere a comportamentului brutal, animalele devenind mai agresive iar Omul, mai ‘instinctual’. S-a tras de aici concluzia că Inconştientul ar aparţine acelor zone mai vechi ale creierului, în timp ce Conştientul ar aparţine zonelor mai noi. Legat de aceste concepte, care vor fi analizate în secţiunea următoare, o întreagă pleiadă de mari anatomişti ai creierului au început să facă speculaţii de genul celor de mai sus. Domeniul psihiatriei a fost ticsit de astfel de concepţii şi, din păcate, chiar denumirile simptomelor ca ‘scăderea câmpului conştiinţei’ sau ‘fond de conştiinţă clară’, termeni care acoperă anumite simptome cerebrale, s-au familiarizat aici. Lucrurile se pot explica însă genealogic, respectiv din punctul de vedere al evoluţiei Structurilor Psihice globale, prin combinări şi recombinări sau dezamorsări ale unor comportamente şi Pulsiuni care nu au la bază decât atât de simplul fenomen al uitării, Cataliza. Însă din moment ce Suprastructura Psihică evoluează, se modelează genealogic, este normal ca la nivelul structurilor cerebrale mai vechi să se găsească rămăşiţele unui comportament sălbatic. Însă identificarea lui cu atât de diferitul ‘Inconştient’ teoretizat de psihologie, este un act de lipsă de înţelegere.

Nivelul energetic al Trunchiului Psihic este intensitatea energetică sub care se prezintă Filierele sale. În felul acesta energia psihică poate circula pe acestea relativ la această intensitate. Pentru ca el să se manifeste echilibrat este nevoie ca nivelul energetic al Filierei Pozitive să fie mai mare decât al celei negative, pe care să o poată controla şi ale cărei necesităţi de neutralizare să le poată prelua fuzional. Dimpotrivă, când acest nivel este mai scăzut sau chiar egal, atunci se poate vorbi despre Tulburările Psihice. Comportamentul devine astfel incoerent, contradictoriu, deoarece ambele Filiere ocupă pe rând, la intervale scurte de timp, locul privilegiat al conducerii sale.

Nivelele energetice ale Trunchiului Psihic

2.2.2.2. Refularea

Refularea este evitarea mnezică a unui element sau unei situaţii care poate reînnoi un conflict psihic sau o inhibiţie psihodinamică. Ea este o inhibiţie susţinută, spre deosebire de inhibiţia normală care este de obicei doar momentană, Organismul intrând automat în acţiunea neutralizării ca urmare a legii atracţiei valorice. Aşadar aceasta din urmă este impusă de obicei de exterior, pe când refularea este dată exclusiv de interior, de Sistemul Psihic, în special de legea fuziunii. Excitaţia produsă astfel este refolosită pentru acest scop şi nu pentru neutralizare cum este în primul caz, ceea ce conduce la cercul vicios al Nevrozei. Astfel că prin evitarea aferentei mnezice, a amintirii apare un posibil mod de a stinge un conflict, altul decât cel al neutralizării. Acesta este suspendarea mnezică, Cataliza artificială sau remanierea mnezică forţată. Spre deosebire de Cataliza naturală despre care s-a vorbit aceasta se realizează pe o perioadă mai scurtă de timp (în câţiva ani) şi nu are aspect structural cât funcţional. Însă acest proces nu este întotdeauna de feed-back negativ, aşa cum crede subiectul, ci poate apărea şi cel pozitiv, ca în cazul cercului vicios şi atunci conflictul se poate adânci. De aceea efectele ei sunt destul de asemănătoare cu cele ale Catalizei naturale. Dealtfel, dacă persistă în timp, Refularea se poate uni cu Cataliza sub aspectul efectelor structurării psihice.

Freud a înţeles Refularea ca fiind o respingere în afară din Conştient a elementului refulat cu revenirea lui deghizată în vise, lapsusuri, cuvinte de spirit, etc. Refularea este modul de a fi al Psihicului însuşi dar Freud i-a văzut doar latura exterioară, psihopatologistă. Principiul Refulării este principiul Psihicului însuşi adică Complexul Traumatic. După cum s-a spus mai sus acţiunea acestui Complex produce ceea ce Freud a teoretizat ca Principiu al Realităţii, opus celui al Plăcerii. Într-adevăr, Complexul Traumatic este acela care face ca Psihicul să determine o foarte complicată elaborare a acţiunii pulsionale, Pulsiunea fiind inhibată, stopată, prelucrată. Freud dă conceptului de ‘inhibiţie’ sens de ulterior celui de ‘refulare’, ca o manifestare a acesteia. Pentru el orice inhibiţie este un simptom, fiind ultima sau printre ultimele operaţii psihice în elaborarea secundară a unei Pulsiuni. De fapt inhibiţia normală este chiar primul moment al Refulării. Spre deosebire de inhibiţia externă, unde o Pulsiune este inhibată datorită absenţei Obiectului de Neutralizare, inhibiţia internă, motorul Refulării, presupune întotdeauna prezenţa acestui obiect dar dublată de imposibilitatea de încorporare a sa. Ea se datorează principiului de autoconservare al Complexului Traumatic, în special a legii fuziunii. O foarte importantă particularitate a Refulării constă în ceea ce Freud numeşte ‘întoarcerea elementului refulat’. Sesizarea acestui fapt este una empirică iar Freud îi dă explicaţia în destinul Inconştientului de a deveni Conştient, aşa cum animalul în perioada de rut doreşte acuplarea. Acest proces de întoarcere deghizată a elementului refulat determină ‘beneficiul primar’ al simptomului nevrotic în particular, după el. Beneficiul primar se deosebeşte de facilităţile pe care societatea le poate oferi acestuia, cum este atenţia, dragostea, compătimirea, pensii şi alte beneficii materiale sau emoţionale care constituie ‘beneficiul secundar’. Această idee a destinului Inconştientului are însă originea în convingerea eronată a sa că dispariţia simptomului nevrotic s-ar datora ‘conştientizării refulatului’. Observaţia este una empirică, legată de experienţa sa terapeutică. În acest caz, beneficiul primar ar fi o tendinţă a Psihicului tulburat de a se autoregla. Întoarcerea elementului refulat’ are însă o altă explicaţie, respectiv una psihodinamică iar ea constă în legea atracţiei valorice a Segmentului Psihodinamic patologic, fapt ce face ca neutralizarea să aibă loc indiferent de elaborarea la care este supusă Pulsiunea. Atâta timp cât ea produce neutralizare, Sistemul Psihic acceptă această elaborare ulterioară.

Complexul Traumatic este motorul acestei elaborări ulterioare şi motorul tuturor Complexelor de pe Filiera Pozitivă în general, acesta fiind un ansamblu comportamental care permite o astfel de elaborare ulterioară a Pulsiunii. În felul acesta Instinctul ia formă psihică iar Complexul Psihic se adaugă spectrului pulsional instinctual, după cum s-a văzut în primul capitol. De exemplu, animalul potenţial prădat îşi inhibă Pulsiunea Adiptivă de a bea din râu pentru a preveni atacul unui animal de pradă; el aşteaptă circumspect la tot ce se întâmplă în jur şi abia apoi merge să se adape. Întoarcerea refulatului poate fi pusă în relaţie cu acest moment final care este adăparea, după examinarea atentă a locului. Ceea ce înseamnă refulare este o inhibiţie momentană, urmată de absenţa neutralizării Pulsiunii inhibate.

Acest model al Refulării Traumatice este respectat întocmai de toate Complexele Filierei Pozitive, care, ca şi Complexul Traumatic, reprezintă aceste grade de existenţă Vieţii superioare legată în cea mai mare parte de existenţa în comunitate. Aceste Complexe Pozitive, ce au la bază Complexul Traumatic sunt destinate ele însele de a reprezenta condiţia Organismului individual în relaţie cu Mediul, adaptarea lui la mediu după cerinţele selecţiei naturale. Această adaptare presupune capacitatea unei specii şi implicit a oricărui individ, de a prelua energia calorică de la specii inferioare prin hrană şi de a-şi menţine această poziţie. O astfel de capacitate presupune la rândul ei un ansamblu comportamental prin care această energie calorică este captată cu ajutorul unor capacităţi fizice specifice, în condiţii specifice. Complexul Traumatic este unul dintre aceste ansambluri comportamentale iar celelalte Complexe sunt perfecţionări ale acestuia de-a lungul evoluţiei Vieţii. Complexul Polis reprezintă capacitatea indivizilor de a acţiona în grup, succesul acţiunii de captare energetică fiind superior, fie pentru vânătoare, fie pentru apărarea împotriva vânătorilor. Complexul Tabu presupune apariţia stratificării sociale şi exploatarea economică. Complexul Sisif presupune canalizarea economică a Comportamentului în munca fizică brută. Toate aceste Complexe presupun Refularea, ca inhibiţie voită. Complexul Traumatic presupune refularea unei Pulsiuni care poate aduce o situaţie traumatică. În Complexul Polis refulat se află principiul restrâns al selecţiei naturale (Complexul Cain), adică dominaţia celui mai puternic dintre indivizi, respectiv egoismul funcţional al individului în favoarea dorinţei globale a comunităţii cu care dorinţa individuală coincide doar în parte. Complexul Tabu presupune refularea a ceea ce este specific sclavului, în felul acesta stăpânul obiectivându-şi superioritatea. De asemenea Complexul Adam înseamnă refularea dorinţei donjuanice şi limitarea la un singur partener iar cel Sisif înseamnă refularea libertăţii pe fondul interesului producţiei economice.

Refularea pe care aceste Complexe o implică este însă una ambivalentă în sensul că, deşi iniţial ea operează prin inhibiţia unei tendinţe biologice fundamentale, ea sfârşeşte prin satisfacerea acestei tendinţe fundamentale în mod mai comod şi superior. Leul se preface că fuge dinaintea cornutei care, atacându-l, îi face jocul pentru că acesta o prinde foarte ingenios de gât. Această capacitate a Trunchiului Psihic (al cărui principiu constă tocmai în această ambivalenţă a Refulării) face ca Filiera Negativă să fie opusă celei Pozitive. Între acestea există o relaţie retroactivă deşi primatul celei Pozitive este stabilit din principiu, în ceea ce priveşte raportarea la realitate. Astfel că Filiera Negativă este doar principiul latent al celei Pozitive, ambivalenţa ei dată de Complexele Eden, Cain, Narcis şi Dionysos, fiind implicată în cealaltă. Fiecare din aceste Complexe se opun omoloagelor lor Pozitive, ele însele fiind refulate retroactiv de acestea. Această refulare le face şi mai puternice dar şi mai susceptibile de a fi neutralizate prin însăşi manifestarea şi neutralizarea Complexelor Pozitive. Trunchiul Psihic apare în acest caz într-o situaţie paradoxală, acest atribut fiind specific Sistemului Psihic în general. Dacă Filiera Pozitivă are ca scop promovarea celei Negative, atunci aceasta este mai Negativă decât cea Negativă însăşi iar dacă cea Negativă are ca principiu tocmai promovarea sinelui în defavoarea celuilalt, este cea care face posibilă apariţia celei Pozitive ca sistem comportamental de adaptare la Mediu. Prin acest fapt cea Negativă este mai aproape de acest principiu fiind mai Pozitivă decât cea Pozitivă însăşi.

Lucrurile par contradictorii tocmai datorită principiului ambivalenţei Refulării, însă o explicaţie retroactivistă dezminte aparenţa de dialecticism steril (hegelian) a fenomenului psihic. Această foarte complicată relaţie se datorează faptului că Psihicul este opera unei capacităţi superioare a Impulsului Vital specific speciilor superior adaptate. În fond Trunchiul Psihic are o dezvoltare istoricistă iar grupele de Complexe se dezvoltă separat dar le şi inhibă pe celelalte care le sunt precedente după cum fiecare Complex este la fel de influenţat de celălalt. Armonia lor constă în retroacţiunea lor conflictuală. De exemplu, dacă Complexul Traumatic este supraexcitat prin expunerea la un traumatism, mecanismul reflector va fi mai adânc şi mai subtil implicat iar Complexul omolog, cel Eden va fi şi el supraexcitat datorită acestui mecanism întărit. Tulburările Psihice au acest specific, după cum se va vedea, adică cel al lipsei de armonii între Complexe şi Mediu, ele fiind mai excitate decât le excită Mediul în timp real. În acest caz de obicei Filiera Pozitivă nu poate să prelucreze armonic Complexele Filierei Negative, care se manifestă brut. Autorii aşazişi umanişti printre care şi cei ai curentului antipsihiatriei, consideră că manifestarea unei astfel de supraexcitaţii nu este patologică pentru că ar exprima individul în defavoarea alienării conformismului social. Însă această ‘individualitate’ a lor este ea însăşi reversul respectivului conformism iar toate Tulburările Psihice îl au la bază. Presupusa ‘individualitate’ despre care vorbesc aceşti autori este doar reversul maniacal al unui episod depresiv aşa cum apare el în Tulburarea Bipolară (Maniaco-depresivă).

Freud intuieşte cele două forme de inhibiţie (cea externă şi cea internă) şi faptul că Refularea este o inhibiţie prelungită. El foloseşte aici doi termeni: ‘unterdrückung’ şi ‘verdrängung’. Primul înseamnă ‘înăbuşire’, ‘reprimare’ iar cel de-al doilea înseamnă ‘înlăturare’. Relaţia dintre aceşti doi termeni nu este clar stabilită de către el după cum nu a ajuns să înţeleagă dimensiunea pragmatică a Refulării. Însă se poate spune că primul se apropie mai mult de inhibiţia externă cu toate că este mult mai larg. Iar teoria freudiană conduce astfel la posibilitatea unei Refulări care nu se mai întoarce. O astfel de accepţiune nu se suprapune peste cea din cazul termenului ‘inhibiţie’ în accepţiunea de aici. Acesta este mult mai larg şi, fireşte, tributar teoriilor lui Freud de a căuta Refularea uneori acolo unde ea nu există. Sexualitatea, erotismul în general nu poate explica întregul spectru al Tulburărilor Psihice decât dacă este generalizată, extinsă mult în afara albiei sale genitaliste. Dar, fireşte, cu cât un concept este mai general cu atât el este mai difuz şi mai incapabil de a explica fenomene particulare. Spre exemplu Psihopatia Astenică transmisă ereditar (Schizoidă în limbajul DSM) nu se poate explica printr-o astfel de Refulare, aşa cum o înţelege Freud. După cum se va vedea Refularea astenică are un statut genealogic ea fiind mijlocită de faza activă a acestei Psihopatii. În acest caz Freud vede o refulare activă, caracterizată prin această ‘înăbuşire’, dată de raportul cu primul termen. Însă în realitate ea şi-a consumat de mult această fază iar apragmatismul erotic este doar o consecinţă a acestei situaţii. Un alt exemplu constă în absenţa unui puternic Libido, tocmai datorită unei vieţi sexuale normale în cazul generaţiilor în vârstă. Presupusele fantasme anale şi orale pot realmente lipsi sau să existe la un nivel neglijabil, fapt ce îl face pe Freud să caracterizeze această situaţie cu acest termen de ‘inhibiţie’. În acest caz nu se poate spune că nu există deloc Pulsiuni de genul acesta, indiferent de statutul redus al Libidoului. Căci acestea pot fi înţelese prin analiza atentă fiind firesc să aibă un grad inferior faţă de fantasmele de acest gen din cadrul unui Libido puternic.

Cei doi termeni de mai sus sunt de fapt unul şi acelaşi lucru, conceptele pe care le acoperă fiind explicate în funcţie de Complexul Traumatic. În ‘Refularea’ Freud găseşte trei timpi pentru Refulare: 1) Refularea Originară care are o aură temporară şi la nivelul căreia se produce o aşazisă fixaţie ceea ce face ca Refularea să fie doar parţială; 2) Refularea Secundară, unde Refularea atinge intensitatea specifică; 3) întoarcerea refulatului prin simptome şi vise. Primul punct poate fi intenţia freudiană de a explica intensitatea diferită de la individ la individ a Refulării, prin această ‘fixaţie’ iar fireşte că o astfel de teorie este tributară celei a Stadiilor Libidinale.

Freud s-a folosit de cei doi termeni pentru a facilita o explicaţie cu privire la viziunea sa originar-psihopatologică asupra Psihicului. Ceea ce se prezenta ca normalitate este, pentru el, o astfel de inhibiţie, în timp ce anormalitatea este Refularea propriuzisă. Însă aici el intră într-o încurcătură de nerezolvat atunci când este să explice Refularea în forma ei normală şi cea patologică. El a adus explicaţii suplimentare; prima ar fi ‘reuşită’ iar cea de-a doua ‘nereuşită’ ceea ce ar face ca în acest ultim caz să apară simptomul. De fapt, Refularea patologică este mai reuşită decât cea normală căci Pulsiunea originară este mult îndepărtată fiind împrejmuită cu o mulţime de refulări ale elementelor ce se asociază cu ea. Cât priveşte Refularea normală ea se întoarce mereu, indiferent cât de reuşită este după cum însuşi Freud spunea. Însă inhibiţia pe care o sugerează Freud nu se mai întoarce deloc. Este ea oare patologică sau este normală? Freud nu precizează clar dar după analiza celor două tipuri de Refulare, ea pare să nu se încadreze în nici una, după teoriile sale. Cea patologică nu poate să reuşească atât de bine dat fiind că este slabă, nereuşită. Cea normală, de asemenea, nu este atât de puternică încât să conducă la ceea ce el spune că este patologic, respectiv lipsa de întoarcere a Refulării. Aceasta este doar una dintre problemele ce decurg din teoria freudiană asupra Refulării.

Lipsit de un cadru teoretic clar, Freud este extrem de obscur în susţinerea acestor determinări. Că intensitatea Refulării depinde de factori exteriori structurii sale, acesta este lucrul observat de el când s-a văzut în situaţia de a nu putea explica Nevroza. Refularea supremă se face prin Suprastructurile Psihice descrise chiar de el însuşi, adică prin cele trei Instanţe din prima topică, respectiv Conştient, Preconştient şi Inconştient. Tensiunea dintre Conştient şi Inconştient l-a sedus în a reduce intensitatea Refulării la o valoare ermetică, izolată, specifică relaţiei dintre acestea. Diferenţele dintre normal şi patologic sunt explicate în funcţie de faimoasa ‘Sublimare’. Într-un fel, el nu a renunţat niciodată la această teorie dar căreia trebuie să îi fi recunoscut slăbiciunea de vreme ce aici introduce obscura teorie a Refulării Originare, date de această misterioasă fixaţie pe care numai Dumnezeu ar putea-o explica. Că intensitatea Refulării nu depinde de structura sa, se va arăta foarte clar la Psihopatologie, în special la Nevroză, acolo unde Structurile Psihopatologice predispozante amplifică ele însele relaţia dintre cele două Filiere ale Trunchiului Psihic care este însuşi germenele Refulării. Însă, neavând o teorie a Trunchiului Psihic, Freud se mulţumeşte cu una ontogenetistă, referitor la Stadiile Libidinale. În acest fel el intră în cerc vicios explicativ cu această Refulare Originară. Căci dacă se recunoaşte existenţa unei fixaţii ce determină Refularea Originară ca un prim moment al Refulării iar această fixaţie se reduce la un anumit Stadiu, atunci aceste Stadii preced Refularea Originară. Însă marea problemă este că însele aceste Stadii sunt explicate de el tocmai prin Refulare, printr-o misterioasă traumă care, din nou explică fixaţia. De exemplu, Freud spune că Refularea Originară nu poate fi explicată prin Investire, ci doar prin Contrainvestire care, la rândul ei, este explicată de aceasta ca secundară unei refulări.

Relaţia dintre conceptele de ‘represie’ şi ‘refulare’ este pur şi simplu compromisă şi ea. Acest prim concept nici nu este definit clar. Încă din ‘Interpretarea viselor’, el recunoaşte că Represia se limitează la Preconştient sau Conştient şi, spre deosebire de Refulare, ea nu ajunge niciodată în Inconştient. Obscuritatea acestor noţiuni se transmite invariabil către determinările pe care el le face. În acest moment, Freud se afla sub influenţa ideii că ‘Inconştientul este refulatul’, idee pe care o va retracta cel mai clar în ‘Noi prelegeri introductive de psihanaliză’ unde recunoaşte faptul că există o parte din Inconştient ce nu a fost niciodată Conştient deci acesta nu ar avea nici un motiv să fie refulat pentru că Refularea presupune ‘excluderea din conştiinţă’. Şi atunci el sfârşeşte prin a recunoaşte că Preconştientul, care a fost cândva Conştient, este de fapt refulatul. Critica Instanţelor freudiene va fi făcută în amănunt într-o secţiune următoare, însă de pe acum se simte că el a încurcat teoriile lui despre Refulare, ambiguităţile şi contradicţiile flagrante ţinându-se lanţ.

Teoria Trunchiului Psihic arată de fapt, după cum se va vedea, că orice Inconştient va fi fost cândva Conştient, pentru a spune astfel. Însă o astfel de afirmaţie trebuie făcută cu prudenţa celui care merge pe sârmă căci aceşti termeni sunt destul de vagi. Când se va discuta despre psihologia cognitivă se va explica fenomenul de Cataliză care face ca o reţea sau un sistem de reţele mnezice să se reducă datorită remanierii periodice a Memoriei prin arhivare şi de acolo să fie redate în situaţii particulare. Asta nu înseamnă că aceste conţinuturi psihice catalizate trebuie să se opună brutal celor actuale sub raportul engramării, al fixării mnezice, recunoscute de Freud ca fiind conştiente şi supuse dispariţiei, faţă de cele inconştiente, care ar fi atemporale. Căci o astfel de situaţie se explică doar prin teoria straturilor Memoriei, unde cele profunde sunt selective iar cele superioare sunt receptive nediferenţiat. În acest caz, ceea ce este Refulare Secundară nu este altceva decât o astfel de Refulare normală cândva dar catalizată ulterior, redusă la straturile profunde. Relaţia dintre cele două Filiere, unde prima grupă de Complexe este decisivă, este suficientă pentru a explica Refularea nevrotică despre care Freud vorbeşte.

Viziunea lui Freud despre Refulare, aşa cum apare ea în Nevroze unde este foarte puternică, pare destul de simplistă. Până să introducă teoria Pulsiunilor Eros-Tanathos, unde rolul Refulării a fost sensibil redus, el o înţelege ca fiind dată de imperativele Eului sau ale Conştientului de a ‘împinge’ Sexualitatea în Inconştient (de aceea acest termen preluat din hidrodinamică este specific acestei teorii) iar aici apar două probleme. Prima este aceea de prezentare a Inconştientului într-o postură ciudată, Sexualitatea fiind posterioară acestuia dar care totuşi îl determină structural, tocmai pentru că ‘inconştientul este refulatul’. Cea de-a doua interesează aici în mod special şi se referă la faptul că Eul sau Conştientul dă o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Sexualitatea. Aceasta se prezintă de la început psihopatologică, după el, în timp ce Sexualitatea normală, nepatologică, va fi fost cumva ‘reuşit refulată’, fapt ce ar determina lipsa de apariţie a Nevrozei. De aici apar marile probleme. Freud însuşi spune că ‘refulatul se întoarce întotdeauna’ şi se pune întrebarea în ce măsură poate o astfel de explicaţie să explice acest ciudat fenomen, care este Nevroza dacă lucrurile stau chiar aşa. Explicaţiile lui Freud sunt neconvingătoare iar revizuirile sale teoretice perpetue nu au fost suficiente. Tot ceea ce trebuia să facă el pentru a ajunge la o împăcare cu sine însuşi, era pur şi simplu să renunţe la psihopatologismul său originar. Fireşte că aici trebuia să înţeleagă cum devine natura originar-nepatologică a Pulsiunii una patologică în actul civilizaţiei. Însă problemele sentimentale i-au tăiat lui însuşi calea sociologico-economică de înţelegere a Nevrozelor şi a Tulburărilor Psihice în general. Freud a încercat să se apropie destul de curajos de problema sociologică, însă totuşi insuficient. Căci dacă ar fi înţeles-o bine atunci ar fi arătat că există grade diferite de Refulare, în funcţie de ceea ce este efectiv refulat, anume în funcţie de Filiera Negativă. În acest caz nu se mai poate spune că Eul sau Conştientul refulează Sexualitatea, adică Refularea să aibă un rol activ, ci mai degrabă se cere răspunsul la problema cum ajunge refulatul atât de puternic încât să provoace o asemenea Refulare. În acest caz se evită contradicţiile ‘refulării reuşite’ pentru că nu de Refularea în sine depinde o Tulburare Psihică ci de refulatul însuşi. Dacă este mai puternic el atrage şi suprapotenţa Refulării iar dacă este mai slab arunci o va lăsa la un nivel scăzut. Exploatarea sălbatică pe o perioadă lungă duce la rezultate care, coroborate, determină tocmai această excitaţie psihodinamică, care apoi este refulată specific. Deci, mai întâi de a presupune reprimarea internă, personală (Refularea) trebuie înţeleasă agresiunea externă pe care o implică exploatarea şi educaţia sălbatică, practicată crud în secolele trecute.

Teoria freudiană a Refulării, mereu elaborată şi reelaborată de-a lungul întregii sale cariere, pare să fi ajuns destul de precis intuită în ultimele sale scrieri. În ‘Noi prelegeri introductive de psihanaliză’ el recunoaşte că Angoasa precede Refularea şi nu invers, aşa cum susţinuse anterior. ‘Frica de pericolul real’, cu care el tinde să se apropie de acest stadiu şi conceptul de ‘angoasă’, sunt în măsură să explice şi Frica (reală) şi Angoasa (nevrotică). În acest fel el şi-a autocriticat propria distincţie ‘angoasă-anxietate-frică’ din ‘Introducere în psihanaliză’. Freud pare să înţeleagă aici că Refularea nu este totuşi instituită decât de presiunea realităţii în Complexul Traumatic, ceea ce reprezintă o mare realizare teoretică a sa.

Totuşi în realitate sub raportul principial Psihicul Omenesc nu se prezintă atât de dramatic cum îl descrie Freud ci el apare astfel doar în situaţii excepţionale. Intensitatea Refulării este patologică pentru cel care o practică în scopul ajustării personale la cerinţele artificiale ale unui mediu exploatator şi nu şi pentru cei ce beneficiază de pe urma ei. Civilizaţia s-a clădit pe umerii celor exploataţi de sistemul economic iar tulburările lor se resimt astăzi şi se vor mai simţi un timp. De aceea astăzi, când industria va fi atins un nivel suficient de dezvoltat, societatea ar trebui să dezvolte programe concrete de ecologie socială pentru contracararea efectelor negative ale exploatării sălbatice cristalizate în secolele trecute.

2.2.2.3. Fenomene auxiliare Refulării

S-a arătat mai sus că Freud defineşte în principal Refularea ca fiind un mecanism prin care o reprezentare sau un grup de reprezentări sunt ţinute în afara Conştiinţei, adică în aşazisul Inconştient. În momentul în care Conştientului şi Inconştientului li se refuză caracterul organic, topic, după cum se va vedea, definiţia aceasta se dovedeşte a fi irelevantă. De fapt termenii ‘conştient’ şi ‘inconştient’ sunt operaţi de el tocmai pentru a explica Refularea care se observă empiric prin refuzul de a admite respectiva reprezentare sau grup de reprezentări. De la această observaţie trebuie creată o teorie despre Refulare care să ţină cont de anumite cerinţe. Scopul Refulării, după Freud, ar fi apărarea. Însă, de asemenea, acest concept se dovedeşte a fi unul empiric fără o elaborare logică suficientă. Dacă se ia în consideraţie principiul de formare a Sistemului Psihic care este neutralizarea maximală a Pulsiunilor, atunci, în cazul în care o Pulsiune o exclude pe cealaltă, cum ar fi cazul cu Pulsiunea Tabu şi cea Cleptomaniacă, Sistemul Psihic o alege pe cea care conferă o neutralizare energetică superioară la nivel global. În acest caz Pulsiunea nucleară pur şi simplu nu va fi subvenţionată motivaţional şi ideatic deci nu va fi elaborată mintal şi comportamental. Acest caracter de elaborare este menit să explice de asemenea şi capacitatea gândirii de a fi îmbrăcată cu Conştiinţă iar această particularitate l-a condus pe Freud la schema Conştient-refulant, Inconştient-refulat.

Refularea nu trebuie însă înţeleasă ca un mecanism ocult, prin care aşanumitul Conştient aruncă la gunoi ceea ce el consideră a fi diferit de valoare printr-o mişcare abilă şi neinteligibilă ci pur şi simplu ea este o evitare de elaborare. Ea se traduce în practică prin ocuparea cu altceva, asemenea femeii surprinsă de un exibiţionist care se întoarce şi alege alt drum. Însă o altfel de Refulare, aşa cum o vede Freud, nu prea mai este posibilă tocmai pentru că nu mai există posibilitatea de a efectua un astfel de refugiu. Căci respectivul refugiu nu este decât concentrarea atenţiei şi a energiei fiziodinamice către un alt domeniu care nu este de obicei în nici o relaţie cu elementul refulat. Fireşte că dacă evitarea aceasta este înfăptuită prin retragerea energiei fiziodinamice din proiectul de elaborare a respectivului conţinut psihic, fapt ce corespunde inhibiţiei interne. Asemenea oricărei inhibiţii, un astfel de conţinut va fi investit cu un Segment Psihodinamic şi va reclama permanent neutralizarea din partea Comportamentului, de unde ulterior va creşte prin reinhibarea acestei dorinţe. Această încărcare retroactivă care se stabileşte între Comportament şi Sistemul Psihic este modelul apariţiei Memoriei.

Aşa cum unei inhibiţii externe îi urmează o excitaţie, la fel îi urmează şi uneia interne. Diferenţa este că, în cazul Refulării, neutralizarea nu se face de obicei pe cale directă ci prin fuziune, în timp ce inhibiţia externă presupune o neutralizare concretă de obicei prin asimilarea de Obiect deoarece ea se referă la cele trei mari Instincte. În primul caz se impune o forţă retroactivă care să contracareze excitaţia Pulsiunii refulate şi care constă într-un element contrar celui refulat şi care se numeşte aici Contraactivare sau ceea ce este recunoscut în literatura de specialitate ca ‘formaţiune reacţională’. Această opoziţie nu este decât una formală, pentru că în acest fel se facilitează apariţia Fuziunii. În acest fel se realizează o ambivalentă atitudine emoţională; interzicerea excitaţiei brute constă mai întâi în neutralizarea prin raportare negativă după modelul sintezei dintre faza reflexivă şi cea agresivă a Complexului Traumatic iar apoi se realizează un comportament formal, care se numeşte pe sine drept moral şi abstinent, capabil să îi aducă subiectului mândrie şi stimă de sine fapt ce contribuie la neutralizarea unei părţi din sistemul psihic. Simptomul nevrotic este o astfel de contraactivare şi el face parte din ceea ce Freud numeşte ‘beneficiu primar’ al Tulburării.

Conrtaactivarea este doar un mod de aplicare a Refulării prin întărirea elementului refulant adică prin însăşi Filiera Pozitivă. Negarea reprezintă de asemenea un act al Refulării, ceea ce pare să conducă la excitarea acelor Pulsiuni care sunt negate tot cam în felul Contraactivării şi Refulării. Despre Raţionalizare se va trata mai detaliat în următorul subcapitol. Ea presupune găsirea unor false cauze pentru lucruri sau emoţii, cauze care sunt mai puţin neplăcute pentru subiect. Se apropie destul de clar de Negare. Proiecţia Negativă este explicată de teoriile tradiţionale prin incapacitatea Eului de a suporta propriile sentimente ostile, datorită exigenţelor sale morale. În general Proiecţia este normală fiind o funcţie universală a Percepţiei, după cum se va vedea. De aceea aici trebuie să se specifice diferenţa dintre acestea prin această caracteristică de a fi refulantă. La fel ca mai sus, tot aceste exigenţe morale fac ca Proiecţia Negativă să facă o astfel de clivaj, însă ea nu se referă doar la Agresivitate. În mare parte ea este atribuirea elementelor refulate unei persoane cu care există raporturi de ostilitate, pe baza identităţii de funcţie între ceea ce este dăunător intern şi ceea ce este dăunător extern pentru subiect. Proiecţia Negativă este aşadar o Refulare la nivel extern. Proiecţia se referă la pura Percepţie, în timp ce Extroiecţia, care se suprapune în bună parte peste conceptul de ‘acting-out’ este un fel de Proiecţie comportamentală manifestată la nivelul imprimării sinelui în realitate şi face cuplu cu Introiecţia care este identificarea cu elemente externe. Aşadar cuplurile Proiecţie-Recepţie şi Extroiecţie-Introiecţie se referă la acelaşi lucru dar care, în primul caz este dat cognitiv şi în cel de-al doilea, este dat pulsional-comportamental la fel cum este cu diferenţa dintre clivaj şi ambivalenţă. Anularea Retroactivă pe care Freud a observat-o prima dată la ‘Omul cu şobolani’ este şi ea tot un element al Refulării şi presupune un Act Comportamental care se opune unei idei recunoscută absurdă dar care devine şi ea la fel de absurdă tocmai pentru că face exact opusul său. Mai toate aceste Mecanisme de Apărare, aşa cum au fost ele analizate în literatura de specialitate se dovedesc a fi manifestări diferite ale Refulării.

 

 

 

2.2.2.4. Eul şi Conştiinţa

Eul a fost în trecut şi chiar şi astăzi recunoscut ca fiind sufletul sau Spiritul Omului. Indiferent de unele accepţiuni ale acestor termeni ei se referă, în general, la acel mobil intern specific fiecăruia prin care fiecare se poate identifica cel mai precis. El este nucleul sinelui. Aceşti termeni au acoperit o senzaţie pe care se pare că Omul o are în legătură cu sine şi numai cu sine. O astfel de senzaţie este localizarea centrului Eului său, a fiinţei sale. S-a vorbit despre nemurirea sufletului sau permanenţa lui, adică a existenţei sale nu numai pe timpul vieţii şi chiar după moarte. De fapt egopercepţia nu este un fapt omniprezent din punct de vedere cognitiv şi afectiv în câmpul Percepţiei Umane. Pe de altă parte egopercepţia pare să fie chiar un fapt excepţional statistic vorbind. Dacă sunt întrebaţi despre Eul lor, unii indivizi ar face din corpul lor comparaţia pentru acesta, nedeosebindu-le. Alţii îl localizează la nivelul inimii. Alţii pur şi simplu nu au timp să se gândească la o astfel de problemă. Egopercepţia a fost atât empiric cât şi ecografic identificată la nivelul creierului frontal.

Din punct de vedere fiziologic şi cognitiv Eul trebuie să se manifeste ca o percepţie a funcţionării mnezice. Faptul că egopercepţia este realizată doar atunci când atenţia se concentrează asupra sinelui, fiind deci secundară acestuia, ceea ce înseamnă că acesta este datorat interesului Voinţei, a Sistemului Psihic, în general şi nu are valoare de omniprezenţă. Acest fapt exclude posibilitatea ca Eul să fie o entitate metafizică, extracorporală. Căci dacă el ar fi o entitate metafizică, atunci nu s-ar putea explica intermitenţa funcţională a acesteia şi dependenţa ei faţă de Sistemul Psihic, faţă de Voinţă. În acest caz încercarea de salvare a laturii sale metafizice nu s-ar putea face decât prin mofturi naive ale ei care îl lasă din când în când cu un fel de alură de ‘dar divin’, aşa cum spune Aristotel. Cert este că acest ‘dar divin’ dispare atunci când funcţionalitatea sistemului fiziologic este perturbată. Deci există posibilitatea interactivităţii între planul fiziologic şi o astfel de entitate generatoare de Eu. Adică ea trebuie neapărat să fie percepută senzorial în mod aferent, fiind adusă astfel de la Memorie. Aici trebuie să fie sediul central al Eului, aici are loc unificarea datelor care îl compun.

Mai departe, dacă se imaginează un proces interior care caracterizează în mod diferit, inşi diferiţi, atunci se va afişa întreaga panoramă a Eului. Pentru omul preocupat de nevoile cotidiene, Eul său va fi centrat în raport cu viaţa de relaţie (egopercepţie vegetativă) şi se va situa în întregul trup. Pentru omul preocupat de cultură sau de orice altceva în afara unor griji imediate, Eul său se va centra, aşa cum deja s-a amintit, la nivelul inimii (egopercepţia emoţional-estetică). În sfârşit, pentru omul care se ocupă cu probleme teoretice şi are o constituţie conceptuală, Eul său va fi plasat la nivelul creierului (egopercepţie intelectuală). Aşadar percepţia unui proces intern, eventual fiziologic, care caracterizează o anumită persoană constituie Eul său. Este adevărat că, pe de altă parte, Eul poate trece prin toate aceste forme fără ca acest lucru să fie determinat de vreo lege specială, ci doar de schimbarea mediului de viaţă al respectivei persoane. Însă pot exista combinaţii foarte interesante între aceste forme de egopercepţie, care să fie foarte greu clasificate relativ la aceste forme primare. Acesta este cazul cu matematicianul artist, de exemplu.

Conştiinţa, ca Act Psihic, a fost confundată cu Gândirea voluntară. Însă lăsând la o parte sensul ei diferit, aşa cum apare el într-o formulare de genul ‘conştiinţă de clasă’ sau ‘conştiinţă morală’, se poate aici vedea şi o oarecare ignorare a fenomenului. Există şi teorii care spun că gradul de conştientizare este echivalent cu gradul, cu nivelul intelectual al celui în cauză. În acest caz cele mai reuşite acte ale Gândirii, legate de fenomene cognitive complexe, sunt considerate a fi produsul Conştiinţei sau con-ştienţei. Aceste teorii sunt însă apanajul unei psihologii statice fără o clasificare unitară a fenomenelor Conştiinţei şi fără o analiză concretă a acestora. După cum se va vedea Gândirea se realizează prin sistematizarea unor complicate reţele mnezice de asociaţie. Sub aspectul neurofiziologic nu există diferenţe între Gândire şi Amintire iar diferenţa este mai degrabă una psihologică, Gândirea fiind un ceva mai complicat proces mnezic. Voinţa, care implică căutarea cu toate forţele a unor paradigme mnezice şi care dă caracterul conştient al acestui tip de Gândire, este declarată astfel tocmai datorită stării specifice de egopercepţie intelectuală, Intelectul fiind aici angrenat în profunde căutări. Însă este exagerat să se considere că Eul sau Conştiinţa ar fi monopolizate de această formă de activitate. În sprijinul faptului că nu superioritatea gândirii este generatoare de Conştiinţă vine faptul că Gândirea Intuitivă, care se realizează prin frecvenţa de abordare a acestor reţele mnezice, face ca acest proces să devină operant din stare de latenţă. Instantaneitatea Intuiţiei nu este conştientă decât sub raportul scopului acestor cunoştinţe, ci nu sub raportul realizării acestor reţele, care sunt date operante anterior. Intuiţia, după cum se va vedea mai bine în celălalt subcapitol, este postconştientă.

Trebuie făcută distincţia între Conştient sau stare de conştienţă şi Conştiinţă. Ele sunt două elemente diferite se relaţionează diferit şi care au fost totuşi înţelese ca identice. Conştiinţa, în sensul de percepere de sine, nu este o capacitate psihică specială aşadar, ci un epifenomen. Ea are însă puncte comune cu conştienţa care, după cum se va vedea la Psihologia Cognitivă, are ca punct de reper o stare intelectuală de ‘căutare’ sau de selecţionare a unei reprezentări sau reţele de reprezentări. Această stare este una univocă, clară deoarece reţelele de reprezentări sunt foarte bine constituite. Conştiinţa, ca percepere a Eului, presupune asocieri în lanţ la nivelul acestor reţele. Din acest punct de vedere ea este conştientă. Conceptul de ‘conştienţă’ este evident mai larg decât cel de ‘conştiinţă’, care este conştienţa-propriului-Eu, în timp ce o reprezentare ce se referă la obiecte externe, diferite de propriul Eu, poate fi de asemenea conştientă, cu condiţia să se afle într-un sistem ideatic. Dimpotrivă, ceea ce nu este plasat într-un sistem ideatic, o reprezentare vagă, eventual neclară, este recunoscută ca inconştientă, este nesistematică şi haotică. Dinamica caracterului conştient sau inconştient al unei reprezentări este decisă de cele două Filiere. După cum se va vedea, rezultatul final al actului intelectual, respectiv sistemul ideatic, este produsul primar al Filierei Negative şi final al celei Pozitive, care îl cizelează. Aceasta este diferenţa între ceea ce este în realitate Conştient şi Inconştient şi ceea ce crede Freud şi nu numai el, că acestea sunt capacităţi cu caracter oarecum fiziologic ale Sistemului Psihic. O astfel de capacitate nu depinde de eventuala Refulare ci de legile generale ale Memoriei. Actul Refulării, reprezentările refulate sunt conştiente sub acest aspect; deci refulatul nu este inconştient iar ceea ce a numit Freud Inconştient, respectiv ceea ce este refulat, este de fapt Conştient sub aspect psihic. Denumirea acestor reprezentări ca inconştiente face parte din însuşi compromisul freudian cu mentalitatea tradiţională. El s-a lăsat păcălit de nevrotici şi de propriile sale rezistenţe: nevroticul într-adevăr declară ca inconştiente toate elementele sale refulate dar asta nu pentru că ele ar fi inconştiente ci pentru că el însuşi le doreşte ca atare adică le doreşte imperceptibile, insignifiante, lipsite de importanţă. Acest fapt se datorează, după cum se va vedea la Psihopatologie, dorinţei exacerbate de inocenţă, de suprapunere peste un ideal artificial pe care nevroticul o are. Refuzul lui de a recunoaşte conştienţa a ceea ce este refulat este de asemenea artificială chiar dacă statutul de sistem ideatic în care elementul refulat este central poate deveni (sub raportul cognitiv) el însuşi inconştient, adică pe jumătate uitat.

Aşadar, forma Conştiinţei este dată de tensiunea retroactivă manifestată între cele două Filiere ale Trunchiului Psihic. Această tensiune nu este suficientă pentru exhibarea sa, pentru că în procesul de Gândire, de cercetare, ea nu apare decât sub acest substitut formal. Conştiinţa formală, privită ca totalitate, apare atunci când apare reflexia asupra sieşi a Gândirii după modelul cartezian. Căci numai atunci când Gândirea se analizează pe sine apare Conştiinţa. Acest lucru se face fie sub raport neutralitic, legat de alegerea unei posibilităţi oarecare survenite la un moment dat, fie prin încercarea de înţelegere aperceptivă a mecanismelor interne ale minţii însăşi. Este normal ca atunci când cineva întreabă ce este Conştiinţa, să i se răspundă prin îndemnarea către analiza propriei stări iar această percepţie să fie mai clară la cei care au o anumită experienţă în această activitate şi ma vagă la ceilalţi. Căci conţinutul Conştiinţei este dat de cunoştinţele pe care Gândirea le ţese cu privire la lume şi viaţă. Fără aceste cunoştinţe declanşate în lanţ, Conştiinţa nu are stabilitate şi conţinut iar persistenţa ei este anulată. Nu există un sistem de judecăţi interne care să fie străbătute de minte în timp ce se analizează pe sine. În caz contrar o Conştiinţă ar funcţiona în gol. De aceea este anormal să se considere că animalele ar avea aşa ceva.

La Om Conştiinţa apare pe la vârsta de 10 ani şi se structurează abia pe la adolescenţă odată cu înţelegerea dincolo de percepţie a activităţii psihice, deci atunci când nici un animal nu poate ajunge. Uniunea Gândirii cu trupul este dată în mod natural pe când atunci când Conştiinţa apare ea deja emite pretenţii de detaşare de trup. Tocmai această situaţie îi lipseşte Animalului, adică această condiţie a apariţiei Conştiinţei. Tensiunea dintre Filiere este liantul Conştiinţei, aşa cum un recipient ţine sub presiune un anumit gaz iar distrugerea echilibrului dintre acestea face ca ea să se evapore asemenea gazului care sparge pereţii recipientului şi iese. Acesta este cazul schizofrenicului a cărui Conştiinţă este redusă la stadiul infantil pentru că, după cum se va vedea, Filiera Pozitivă este destructurată. În acest caz nu mai există imboldul analizei de sine, adică a analizei gândirii. Dacă schizofrenicul se analizează totuşi în oglindă el o face în mod vid, fiind atent nu la gândirea sa destructurată, ci la anumite Iluzii Halucinante pe care el le are cu privire la dismorfisme corporale şi faciale pe care le percepe. El nu îşi mai poate analiza gândirea tocmai pentru că acest fapt este prin excelenţă un act al Gândirii iar actele mintale ale schizofrenicului sunt intuiţii ruinate, adică gândiri anterioare debutului schizofrenic.

Structurile topice pe care Freud le-a elaborat, opunând Conştiinţa la Inconştient sau Preconştient, se datorează unificării conceptuale a fenomenului Conştiinţei, cu cel al Conştientului. Conştiinţa este un simplu epifenomen al funcţiei mnezice fiind dată anterior egopercepţiei fără a fi vreo Instanţă topică, Structură sau element primar al sistemului psihic. Dificultatea este de a o concepe ca lucru, ca fapt psihic. Ea este concepută de Freud ca pe un fel de cameră care are legătură o cu o alta între care există un cenzor sau, după cum o concepe Hegel, o topică în structurarea genezei Spiritului. Diferitele obiecţii la care aceste teorii au fost supuse au arătat această dificultate. În ceea ce priveşte ideea de ‘conştiinţă’, ca mod superior de a înţelege lucrurile, aici se face o confuzie între acest model şi conştienţa însăşi. Visul care este perceput ca inconştient doar în stare de veghe, nu este totuşi perceput ca atare în timpul visării. Ceea ce se visează este dat ca perfect conştient iar senzaţia de realitate a conţinutului Visului ce se percepe în momentul visării, vine să confirme faptul că, deşi operă a ceea ce Freud numea Inconştient, el poate fi totuşi Conştient în sensul perceperii lui. În Vis fiecare este conştient de angajarea propriei persoane în conţinutul său, aici apare în mod clar senzaţia de Eu. Însă, în Vis, Gândirea rămâne totuşi una magicistă, primitivă. Deci conştienţa nu este necesar să fie o etapă a evoluţiei Vieţii, ci doar Conştiinţa care este capabilă să se dezvolte paralel cu un anumit reper pe care Sistemul Psihic îl poate face. Or a spune că primitivul nu are o conştienţă este echivalent cu a spune că modul de gândire al Omului Modern ar fi cumva infailibil. Freud a observat ulterior dificultăţile relativ la această problemă şi tocmai de aceea a introdus cea de-a doua topică.

Reducerea Gândirii doar la îmbrăcămintea sa exterioară, Conştiinţa, a banalizat, într-un fel, un domeniu al psihologiei cognitive, prin reducerea acestei Gândiri la actul perceperii externe imediate, care poate avea şi ea aceeaşi haină. Într-un fel se face confuzia între acest proces empiric al Percepţiei şi actul intelectual al Gândirii chiar dacă ele sunt etape ale aceluiaşi fenomen. Acest fapt determină însăşi banalizarea naturii sale percepute intern. Orientarea psihanalitică tradiţională tinde să identifice la maximum natura Gândirii chiar cu cea a pasiunii, a Pulsiunilor Fundamentale, care fac obiectul aşanumitului ‘Inconştient’. Din păcate psihanaliza nu a putut aborda profund fenomenul Gândirii. Nu este greu de înţeles că Gândirea şi fondul pulsional au aceleaşi principii. Gândirea Nonconceptuală are ca principiu tocmai asociaţia mnezică fiind la aceeaşi frecvenţă cu fenomenul de Iradiere. Tocmai de aceea principiul oricărui fenomen psihic este asociaţia iar Conştiinţa, prin lipsa ei de principialitate, nu poate fi decât un act epifenomenal. Conştiinţa este un statu qvo post, faţă de Gândire.

Aşadar Conştiinţa nu este un organ de simţ şi nici posibilitatea de a avea reprezentări. Ea este o anumită capacitate, exclusiv de tip Soft, de a se grefa pe anumite cunoştinţe, de a le trece prin stadii de verificare şi reverificare adică de a activa un nod de reţele mnezice ulterior apariţiei acestora şi ulterior modificării lor cognitive. Ea nu este necesar să fie neimportantă cum este un sentiment care, prin comodizarea limbajului este numit ‘inconştient’. Căci chiar o idee măreaţă şi complicată sub raportul genezei sale mnezice poate surveni instantaneu, fapt care este tocmai intuiţia. Dacă această intuiţie este inconştientă, acest lucru se explică tocmai preelaborării ei care o face să survină direct în stare de ecforare mnezică, după cum se va vedea la următorul subcapitol fără să mai fie odată elaborată. Căci Conştiinţa nu este capacitatea unei cunoştinţe de a fi adevărată sau falsă ci tocmai acest efort de elaborare a ei după cum conştient este numit un anumit Act Psihic care intră în sfera de acţiune a acesteia. Desigur că conştient poate fi şi un posibil astfel de Act care nu trebuie neapărat să intre sub această rază de acţiune. Dar faptul că poate să nu fie refulat îl face să nu i se atribuie deloc elaborare fiind deci lipsit de Conştiinţă dar putând oricând să câştige acest statut fără să îşi modifice starea lui intimă.

Deci Conştiinţa nu trebuie confundată nici cu Memoria în general şi nici cu structurile mnezice superioare care operează cu asociaţii de frecvenţă permiţând astfel Gândirea Conceptuală. Căci aceasta este elaborată permanent, fireşte în limitele funcţionării normale a aparatului psihic. Conceptele sunt mereu comparate şi legate între ele, ducând astfel la forma finală a sistemului cognitiv care îşi găseşte imboldul în fondul pulsional. Mai toate dintre concluziile Gândirii Umane nu sunt suficient elaborate, dată fiind complexitatea problemelor şi insuficienta capacitate şi bază de date ale Memoriei Umane. Şi dacă acest lucru nu se vede, este pentru că nu există în mod echivalent un plafon pentru o supraevaluare care să certifice actualul procent de falsitate şi insuficienţă a acestor cunoştinţe. Însăşi etimologia cuvântului ‘conştiinţă’ traduce capacitatea sistemului ideatic (ştiinţa) de a adopta o informaţie şi de a o compara cu datele ei: con-ştiinţa. De aceea Visul este tot timpul conştient pentru că sistemul ideatic, în timpul visării, elaborează informaţii, reprezentări şi concepte după un mecanism brut, primitiv. Acestea sunt ulterior numite inconştiente pentru că, de obicei ele nu intră în sfera de acţiune a Eului. Acesta apare atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii şi este în măsură să refuleze sau să inhibe natural aceste conţinuturi. Însă, dat fiind faptul că Conştiinţa este dată de extrema capacitate de elaborare mnezică la un moment dat, Visul este perfect conştient în timpul visării la fel cum primitivul însuşi posedă Conştiinţa. Nu trebuie deloc confundat adjectivul ‘conştiinţă’ cu substantivul ‘memorie’ sau ‘sistem psihic’.

Lacan găseşte ca origine Eului, a Conştiinţei, ceea ce el numeşte ‘Stadiul Oglinzii’. Acest stadiu ar surveni la vârsta de 6 luni când copilul se analizează foarte atent în faţa oglinzii. Constituirea Eului ar consta în identificarea pe care copilul şi-o face cu propria imagine din oglindă. Conceptul foarte ambiguu de Eu pe care Lacan îl ia de la Freud impune anumite lămuriri. Dacă copilul ar fi lipsit de această oglindă, forţând puţin analiza acestei situaţii, poate el apărea în postură de a nu mai avea constituit un Eu, oglinda având aici rolul pe care mama îl avea pentru cei dinainte de Lacan? Oare această oglindă este oglinda modernă, cea fizică sau este mai degrabă analiza pe care individul şi-o face sieşi pentru a înţelege propria individualitate? Oare Eul dezvoltat al Omului Modern constă în faptul că acesta a reuşit să construiască oglinzi performante? În orice caz, teoria aşanumitului Stadiu al Oglinzii aşa sugerează. Lacan face o analogie falsă între acest presupus stadiu şi mecanismele de autoreglare prezente la animale la vederea unui membru din aceeaşi specie, mecanisme care vizează în special dezvoltarea Sexualităţii acestora şi adaptarea ei la funcţia de reproducere. A presupune un acelaşi mecanism la Om este cel puţin hazardat căci acest mecanism nu poate avea un ecou biologic decisiv pentru apariţia Eului ca autopercepţie. Căci în cazul animalelor acest mecanism vizează o funcţie precisă, Sexualitatea, pe care natura o reglează după modelul perioadelor de rut. Pe când Eul, în viziunea freudo-lacaniană, este un amalgam de funcţii vitale ale Organismului, necesare în orice perioadă supravieţuirii sale. Deci este greu de susţinut că natura ar fi structurat astfel Organismul Uman încât să fie condiţionat de o oglindă pe când, în cazul Sexualităţii, aceasta este condiţionată prin definiţie de existenţa unor posibili congeneri.

De fapt, Stadiul Oglinzii nu este un stadiu de dezvoltare psihică iar critica stadiilor de evoluţie psihică infantilă pe care le-a teoretizat Freud poate fi aplicată şi aici. Stadiul Oglinzii poate fi foarte bine un stadiu al evoluţiei cognitive şi în acest caz are o valoare mai mult din acest punct de vedere, decât din cel al psihologiei abisale. Mirarea copilului la vederea propriei imagini nu este decât mirarea orbului vindecat. Mirarea copilului pus în faţa oglinzii nu este o mirare asupra sinelui, ci asupra procesului de reflexie a luminii în oglindă, ceea ce face ca el să se vadă. Asta arată că el are deja o oarecare intuiţie a lumii externe şi deci şi a lui însuşi prin analiza fragmentelor de corp. Deci Eul, în viziunea freudo-lacaniană este deja dat înainte de această presupusă revelaţie. Ceea ce îl surprinde aici pe copil nu este faptul că el ştie de sine, ci faptul că se vede ‘altul’, ceea ce arată că sistemele cognitive de diferenţiere între sine şi lume sunt suficient de bine puse la punct. Deci Stadiul Oglinzii este doar un stadiu cognitiv, neavând decât o legătură minoră cu apariţia Eului.

Renunţând la ambiguităţile pe care filosofia le-a dat cu speculaţiile sale cu privire la Conştiinţă, psihiatria a preluat termenul într-o accepţiune nouă, folosindu-l la ceea ce ea avea nevoie în lipsă de o mai bună determinare conceptuală. Astfel că crizele de epilepsie, stările oneroid-halucinatorii, anumite tulburări de factură isterică, ce conduc la disfuncţionalităţi cerebrale fapt ce conduce, fireşte, la dizolvarea Conştiinţei aşa cum a fost definită aici, este numită impropriu ‘scăderea câmpului Conştiinţei’. O astfel de Tulburare s-ar opune Schizofreniei, care ar evolua pe un ‘fond de Conştiinţă clară’. Însă lucrurile stau cât se poate de nefiresc căci psihoza determină anularea Conştiinţei dar nu şi a conştienţei. Aşa cum a fost definită aici Conştiinţa şi aşa cum va fi definită Schizofrenia şi Psihozele în general, ca destructurare a Trunchiului Psihic, în special a Filierei Pozitive, deci ca elemente indispensabile Conştiinţei Schizofrenia este imposibil să apară ‘fond de Conştiinţă clară’. Aici problema este că Schizofrenia şi Psihozele nu au fost suficient înţelese de psihiatria actuală şi , de asemenea, centrul conceptului de ‘conştiinţă’ s-a mutat de la cunoaşterea-de-sine, aşa cum destul de ambiguu o prezintă filosofia, la capacitatea de percepţie şi raportare la lumea externă. Acesta este un proces mult mai complicat şi care se realizează între structura funcţională organică a creierului şi latura sa psihică. De aceea un astfel de complicat proces nu încape în îngusta sintagmă de ‘îngustare a câmpului conştiinţei’.

2.2.2.5. Critica teoriilor tradiţionale despre Suprastructura Psihică

Conceptul de ‘personalitate’ este unul dintre cele mai nebuloase concepte din psihologie. El vine pe fondul unei neclarităţi conceptuale care există în general în psihologie, lăsând la o parte numărul imens de sensuri pe care termenul ce îl acoperă le are în limbajul comun. Ştiinţa ar putea foarte bine face faţă unei astfel de sciziuni terminologice la nivelul limbajului său şi cel al limbajului comun, însă lipsa de unitate terminologică dată de diverse dispute sterile, face ca acest termen să fie mai degrabă abandonat. Căci din păcate, psihologia generală actuală este atât de putredă încât nu se mai poate recupera mai nimic nici din terminologia sa şi nici din conceptele sale. La această situaţie s-a ajuns datorită lipsei de demers ştiinţific coerent al curentelor psihologice, unde argumentul şi legea sunt departe de a fi adoptate de ele. Există şi unele excepţii cum ar fi psihologia experimentală şi cognitivă care folosesc argumentul dar cărora le lipsesc legile. Este normal ca o încercare de clarificare terminologică ar fi sortită din start eşecului pe fondul unei astfel de incoerenţe. Căci definirea şi determinarea unui concept reflectă coerenţa teoriei în care el s-a încadrat la nivel restrâns iar cum aceste teorii sunt fără noimă, este normal ca fiecare termen utilizat să aibă diferite sensuri şi accepţiuni. O încercare de preluare a unui oarecare sens dintr-o mulţime de sensuri în teoria propusă aici, nu ar fi altceva decât o infestare cu ‘aroma’ acestor neclarităţi. De aceea, existenţa altor termeni propuşi aici fac ca acesta să fie trecut pe plan secund.

În ceea ce priveşte conceptul de ‘personalitate’ el este foarte ambiguu şi trebuie să fie înţeles ca un fel de sinteză între ceea ce s-a numit ‘temperament’ şi ceea ce s-a numit ‘caracter’, noţiuni de asemenea ambigue, insuficient de bine explicate şi inserate în teorii dubioase. Primul se referă la trăsăturile ereditare moştenite, în timp ce cel de-al doilea vizează raportul educaţiei şi al Culturii cu primul, modelându-l, cizelându-l. S-au dat zeci de definiţii ale personalităţii şi ele nu vor putea din principiu să fie suficiente. Pentru că definiţia este o prescurtare, o rezumare a unui domeniu, în timp ce ştiinţa psihologiei este încă una rudimentară lipsindu-i mai întâi calitatea. În literatura de specialitate termenul de ‘personalitate’ se referă la întregul Sistem Psihic. Acest lucru se face, fireşte, doar atunci când este definită, când este explicată căci în practică, în aplicare, acesta are accepţiuni mult mai restrânse cum ar fi cazul cu cea a ‘tulburărilor de personalitate’ sau a ‘personalităţii multiple’. În cazul ‘tulburărilor de personalitate’, dacă termenul de ‘personalitate’ ar avea aceeaşi accepţiune, atunci fără îndoială că ea ar trebui să se refere la întreaga psihopatologie şi nu doar la acest capitol căci toate Tulburările Psihice sunt tulburări ale sistemului psihic. În cazul ‘personalităţii multiple’, această accepţiune este negată şi mai mult iar supraaşezarea ei pe conceptul de ‘sistem psihic’. Chiar de la aceste dereglări recunoscute ca ‘tulburări de personalitate’ până la ceea ce vag precizează conceptul de ‘caracter’ este o distanţă enormă, acestea părând mai degrabă ca fiind tulburări ale ‘temperamentului’. În sistemul teoretic propus aici temperamentul este dat ca echivalent pentru Suprastructura Psihică în general deci pentru Trunchiul Psihic în ceea ce priveşte forma sa. După cum s-a putut observa din parcurgerea textului acest termen nu este mai deloc folosit tocmai pentru că există deja aceştia doi. La fel se întâmplă şi cu cel de personalitate‘. El este luat cu sensul de ‘program soft’ al Sistemului Psihic şi asta doar pentru a salva denumiri de simptome ca acestea de mai sus, care au făcut tradiţie în psihopatologie. De aceea personalitatea nu este ceva care acoperă şi defineşte un Sistem Psihic general aici, deci nu se poate înţelege la fel ca în cazul accepţiunii juridice sau sociologice a termenului şi astfel termenului trebuie să i se recunoască această diferenţă de sens faţă de elaborarea sa psihologică.

 

 

 

2.2.2.6. Critica primei topici freudiene

Freud a elaborat două teorii cu privire la structurarea sistemului psihic cunoscute sub numele de ‘topici’, ambele prezentându-l în câtre trei structuri, numite de el ‘instanţe’. Prima este cea Inconştient-Preconştient-Conştient iar cea de-a doua este Se-Eu-Supraeu. El nu le opune pe acestea una alteia, ci le relaţionează, le completează. Despre prima topică s-a mai spus până acum aici, ea fiind secundară teoriei Principiilor. Inconştientul corespunde Principiului Plăcerii, în timp ce Conştientul corespunde celui al Realităţii. Cea de-a treia structură topică este numită de el ‘preconştient’ şi ea este un fel de anticameră care separă cele două camere oficiale de mai sus. Rolul Preconştientului, după el, ar fi acela de a cenzura ‘reprezentările Inconştientului’, adică Pulsiunile sale şi de a menţine Refularea. Se pune întrebarea însă cine operează această Refulare originară? Dacă o operează Conştientul atunci de ce nu este tot el acela care o susţine? Dacă o elaborează Preconştientul atunci ce rol mai are Conştientul? Căci în acest caz elaborarea secundară pe care o implică Principiul Realităţii este consecinţă a Refulării şi indispensabilă explicării acesteia. Freud nu este foarte clar în definirea rolului Preconştientului, uneori investindu-l cu o putere mai mică respectiv aceea de acomodare, de punere în acord între cele două structuri, de simplu ‘cenzor’ care apără camera mai mare a Conştientului. Alteori el îl investeşte cu o putere încă şi mai mare, una care tinde să îl facă să ia locul Conştientului prin recunoaşterea faptului că elaborarea secundară este apanajul Preconştientului. În acest caz fie Preconştientul este o parte a Conştientului, fie Conştientul este o parte a Preconştientului. În acest caz Sistemul Psihic ar trebui să se reducă la două structuri respectiv Inconştientul şi una dintre acestea două care cuprinde şi pe cealaltă.

Se poate foarte bine observa că Inconştientul şi Conştientul şi, într-o oarecare măsură Seul şi Eul, relativ la sistemele topice freudiene, se pot aşeza pe terenul celor două Filiere ale Trunchiului Psihic. Este mai greu de precizat ce anume l-a făcut pe Freud să stabilească trei ‘Instanţe’ în loc de două, aşa cum se prezintă Principiile. Însă în prima topică el a fost foarte tare legat de teoriile populare despre suflet, ca structurat maniheistic guvernat de principiul binelui şi cel al răului. Factorul educaţional se pare că a fost decisiv într-o astfel de decizie ca urmare a tradiţiei sociale de ridicare în slăvi a Filierei Pozitive, considerată întotdeauna ca produs al Conştiinţei şi cu blamarea celei Negative. În acest caz, Refularea este un fenomen ce decurge dintr-o astfel de mentalitate tradiţionalistă. Aceste concepte tradiţionale opun ireconciliabil Inconştientul şi Conştientul, după principiile morale ale Complexului Tabu iar această opoziţie cu caracter de exclusivism, vizează în fapt nu realitatea ci pragmatismul economic brut al diferenţei de clasă şi a exploatării sălbatice. De exemplu, Complexele de pe Filiera Negativă promovează binele personal, egoist, în defavoarea binelui obştesc în timp ce cele de pe cea Pozitivă pun în primul rând binele obştesc, social, respectarea convenţiilor şi ordinii sociale convenite la un moment dat. Opoziţia Conştient-Inconştient nu este una naturală, ci una care reflectă acest pragmatism economic, respectarea sau nerespectarea ordinii sociale propusă de autorităţile sociale.

După cum s-a văzut, între cele două Filiere nu există o opoziţie atât de flagrantă şi de brutală cum a prezentat-o Freud, ci între acestea există o conlucrare, o interrelaţionare retroactivă. Se poate spune că, raportându-se la determinările tradiţionale relativ la Conştient-Inconştient, Conştientul este la rândul lui o parte a Inconştientului, ca parte social-pragmatică. O astfel de enunţare este dată în urma înţelegerii dinamici sociale care este implicată în Psihic iar opoziţia dintre aceste două elemente nu este deloc una exclusivă. Între acestea nu există raport de contradicţie sub aspectul intenţional şi sub cel dat comportamental. Chiar acest raport logic între două concepte pe care logica îl teoretizează nu este el însuşi unul real în sine. El nu se poate aplica nici la realitatea nepsihică căci el însuşi este o astfel de predispoziţie exclusivistă proiectată ulterior în realitate. De exemplu, noţiunile de ‘bine-rău’, ‘cald-rece’, ‘singular-plural’ relevă intenţia gândirii umane de a stabili o opoziţie, de a determina acest ‘raport de contradicţie’, în funcţie de operaţia de generalizare a acestora. Ea este făcută pentru a opera o mai clară manevrare a lor. De fapt, nu există nici una dintre acestea în realitate ci ele sunt formate de modul în care Omul percepe realitatea în raport cu interesele sale, ca pragmatismul a ceea ce este bun sau rău sau temperatura corpului uman sau a unui anumit lucru cu caracter de constanţă (dar care are relaţie cu temperatura corpului uman), pentru a determina un anumit prag pentru a relaţiona aceste concepte. Fiecare dintre elementele ce aparţin respectivelor relaţii de contradicţie este pentru cealaltă o diferenţă de grad. Dar prin abstractizarea conceptuală care tinde să ia clasa de obiecte drept un singur obiect, cam aşa cum face politicianul cu ‘poporul’, în acest fel se realizează relaţii între noţiuni şi nu între lucruri în sine.

Este cunoscut faptul că oficialităţile au avut mari rezerve şi în recunoaşterea Inconştientului. Filosofia se raporta la cunoaşterea şi gândirea umană presupusă ‘conştientă’, pornind de la maniheismul religios. Acest bine şi rău însă era proiectat în diavol. Freud a dus mai departe aceste concepte tradiţionale, recunoscând ‘răul’ ca fiind înăuntrul Omului dar, în acelaşi timp el l-a desacralizat. Şi, prin faptul că a dezvoltat teoria sa asupra Inconştientului el a pus o problemă axiologică în prim plan. Inconştientul era arătat ca un rău al naturii umane în general şi de care omul în sine, omul particular, nu este responsabil . În acest caz el a recunoscut un fond identic şi pentru criminal şi pentru omul cinstit prin recunoaşterea universală a tendinţelor criminale ceea ce a dus la existenţa unor mari probleme de stabilire a coeficientului de responsabilitate şi deci de întemeiere a puterii juridice. Căci, dacă unele din aceste impulsuri sunt inconştiente, vecine cu Instinctul, produse ale unui fond organic sau ambiental, atunci Omul nu ar fi decât o consecinţă, un transmiţător în viitor al acestor influenţe. Fireşte că aici trebuia neapărat stabilită vinovăţia celor din clasele de jos. De aceea teoria freudiană a scindării Conştient-Inconştient este un compromis menit să păstreze diferenţa dintre omul normal şi criminal prin faptul că criminalul nu îşi poate compensa sau prelucra moral aceste tendinţe inconştiente. Aşadar teoria freudiană ducea mai departe teoriile eronate tradiţionale despre pasiunile umane (bune sau rele). Practic judecata ştiinţifică era afectată de posibilele concluzii morale ce se desprindeau din ea. De aceea Freud a renunţat la această distincţie în favoarea celei de-a doua topici. Aici el merge mult mai departe cu toate că nu poate renunţa pe deplin la prima topică. Dar odată cu cea de-a doua topică el a recunoscut că Eul este în mare parte Inconştient după analiza aşanumitelor ‘mecanisme de apărare’ pe care el le-a teoretizat. Mai mult decât atât el a recunoscut şi faptul că ‘Eul s-a desprins din Se’ ceea ce îl apropie de teoria retroacţiunii dintre Instanţe.

Aşadar distincţia dintre Conştient şi Inconştient nu este deloc una fiziologică, aşa cum însuşi Freud este înclinat să înţeleagă respectiv ca elemente ordonate topic, unde Inconştientul ar fi dominat de Principiul Plăcerii şi Conştientul de cel al Realităţii. Între ele nu există practic decât distincţia pe care subiectul o vrea impusă artificial iar această distincţie nu este una naturală. În fond omul tinde să recunoască drept obiect al Conştientului tot ceea ce este voluntar, tot ceea ce este trecut prin filtrul retroacţiunii dintre structurile Trunchiului Psihic, tot ceea ce este acceptabil, ca produs al interacţiunii dintre Pulsiuni, ca rezultantă a lor. Dimpotrivă, Inconştientul ar fi tot ceea ce este inacceptabil moral sau relativ la un anumit sistem de norme. Problema se pune acum relativ la ce anume face ca un lucru să fie acceptat sau nu de sistemul de norme în vigoare. Respectiv la ce anume face ca o parte din gândirea omului să fie declarată ca inconştientă deşi psihologia abisală şi psihanaliza au arătat foarte clar că ‘logica Inconştientului’ nu este cu nimic mai prejos decât cea a Conştientului. Se poate spune că obiectul acestor presupuse două domenii este unul şi acelaşi, psihanaliza arătând că Inconştientul este datorat unor Pulsiuni cât se poate de naturale şi deci, principial umane.

Însă o astfel de distincţie vizează din start o mentalitate specifică exploatării. Tensiunea implicată ca urmare a acestui fapt la nivelul normelor civile şi metafizice face parte din principiile cele mai importante ale acestei distincţii tradiţionale. Distincţia dintre Conştient şi Inconştient vine să întâmpine distincţia dintre cele două tipuri de clase sociale. Problema se mută astfel pe plan juridic; infractorul trebuie pedepsit pentru actele sale în timp ce exploatatorul trebuie glorificat după legea dreptului natural. Cu alte cuvinte tot ceea ce s-a făcut conştient antisocial trebuie pedepsit în timp ce ceea ce este inconştient, pus în relaţie cu inocenţa copiilor, este declarat iresponsabil. Infractorul este individul care îşi pune întreaga voinţă în actul său infracţional cu scopul reuşitei acesteia; deci gândirea lui este una ce a luat în calcul toate posibilităţile, care a cântărit bine toate situaţiile luând o decizie antisocială prin faptul că dăunează proprietăţii. Acelaşi lucru îl fac şi clasele aristocratoide însă ele sunt presupuse a le face inconştient, dacă se poate spune aşa, prin intermediul unor instituţii majore ale statului, cum ar fi sistemul juridic sau Religia. Acestea obiectivează doctrina dreptului natural, a conducătorului, forţa lui absolută şi consecinţele brutale pe care acest conducător le are asupra răzvrătirii (mânia lui Dumnezeu pentru neascultarea legilor sale, aşa cum apare în Religie în acest caz) iar acest lucru s-a analizat pe larg atunci când s-a tratat despre Complexul Tabu.

Se observă aici un mecanism identic cu cel de spălare a banilor cu care operează mafia. Mafia este prin excelenţă un model al statului clasic din acest punct de vedere. Statul clasic nu fură direct, el nu acţionează ca infractorul. El o face mult mai sistematic, pe căi ocolite, cu alte cuvinte ‘inconştient’. Totul pare în regulă, acuzaţiile sunt inconsistente iar ‘procesul’ se amână, pentru că niciodată nu va fi început. În momentul în care Freud vine şi spune că există un Inconştient şi, mai ales, îl demască, îl recunoaşte şi îl descrie în amănunt, se declanşează marele scandal şi marele proces intentat de normele tradiţionale pentru că este atacat la bază un sistem şi anume cel clasic. Freud nu a avut curaj să înceapă acest proces, el s-a limitat la analiza Sexualităţii în câmpul Inconştientului, reducând Psihicul Uman la latura sa ontogenetică şi ignorând în bună parte pe cea genealogică şi, din acest punct de vedere, pe cea sociologică mult mai profundă şi mai dramatică. Însă lucrurile trebuie urmărite până foarte departe aici şi se va vedea în ce mod cutia Pandorei a Inconştientului poate realmente exploda şi scoate la lumină păcatele civilizaţiei.

În psihiatria medico-legală această problemă se reflectă în stabilirea stării de vinovăţie a unor isterici ce dezvoltă simptome ca Fuga Psihogenă, Sindromul Ganser etc. unde, culmea ironiei, subiectul imită psihoticul deşi simptomele sale sunt atât de bine ancorate în real iar beneficiul secundar are o formă decisivă. În aceste cazuri înţelegerea realităţii se face pe ascuns iar , în ‘inocenţa’ sa, subiectul ştie să se adapteze atât de bine situaţiei, gândind ca un veritabil mafiot sentimental. În fond, tot ceea ce face el este să se folosească de această mentalitate a ‘spălării banilor’ care se reflectă în falsa dihotomie Conştient-Inconştient. Dacă un Pavlov îl declară pe isteric atât de departe de ‘simularea conştientă’, punând aceste simptome pe seama unor ‘procese fiziologice’ este pur şi simplu pentru că el însuşi, ca persoană fizică, particulară şi nu numai el, s-a folosit de această dihotomie, toastând pentru ea şi subscriind la mentalitatea juridică şi etică oficială. Fireşte că acest mod este cel mai comod fel de a face un pact ‘inconştient’ cu diavolul.

Distincţia pe care Freud o face între Conştient şi Inconştient este una artificială, aşadar. În mare parte elementele conştiente sunt cele acceptate de norme şi de subiectul care se supune lor, în timp ce cele inconştiente fiind acelea care nu sunt acceptate deci care sunt refulate. Aici apare însă paradoxul Conştientului Inconştient şi a Inconştientului Conştient. Căci dacă Pulsiunea conştientă este dată în Conştient nu pentru că ar fi cunoscută ştiinţific de subiect ci doar pentru că este voluntară, acceptată spre satisfacţie în mod direct deci nu pentru că ar fi con-ştientă, cum ar putea fi ea numită astfel? Căci despre ea nu se ştie decât că subiectul doreşte să se comporte într-un anume fel, doreşte să acţioneze specific. Asta înseamnă că el are ştiinţa pulsiunii respective cum mozaicatul concept de conştient’ pretinde prin definiţie. Pe de altă parte dacă se face concesia numirii a ceea ce este direct acceptat de subiect ca fiind conştient, atunci Inconştientul lui Freud va fi fost cândva Conştient şi abia apoi va fi fost refulat şi cum de fapt el şi înclină să creadă. Deci Inconştientul se situează deasupra Conştientului şi nu dedesubtul lui căci el este un mod specific al Sistemului Psihic de a simula. Ideea profundă a lui Freud că nevroticul ar avea satisfacţie după modelul ‘cercului perfect’ al ocolirii ‘inconştiente’, ceea ce îl face tot un fel de Conştient, este în măsură să conducă la ideea că acest Inconştient este mai conştient decât Conştientul însuşi. Distincţia dintre Conştient şi Inconştient o stabileşte nevroticul după bunul său plac sau, mai bine zis, după interesul său. Ea este un model folosit chiar şi omul normal după cerinţele morale ale comunităţii. Viziunea nevroticistă a lui Freud după care psihopatologicul este luat ca normal implică automat preluarea acestei dihotomii tradiţionale. Chiar şi din acest punct de vedere conflictele nevrotice nu sunt atât conflicte cât situaţii de tensiune energetică a sistemului psihic. Deci, după cum se va vedea, nici Nevroza nu se prezintă ca un câmp de bătălie aşa cum pare să fie. Este clar că modelul Refulării, după care Conştientul sau Preconştientul respinge refulatul inconştient nu mai este satisfăcător la fel ca şi această primă topică freudiană.

Problema structurării Psihicului Omenesc l-a preocupat pe Freud o jumătate de secol, încercând mereu şi mereu noi variante şi noi caracteristici ale structurilor celor două topici ale sale. Chiar la sfârşitul vieţii el nu era mulţumit pe deplin de soluţiile sale fiind conştient de problemele rămase încă nerezolvate. Tot ce a făcut el în această situaţie a fost la fel cu reparaţia continuă a unei maşini vechi, pentru care nu se găsesc piese sau sunt doar parţial utile. Această maşină este tocmai mentalitatea epocii sale pe care însă el nu a putut-o depăşi întru-totul. Contradicţiile, remanierile, redefinirile conceptelor s-au legat unele de altele lovindu-se mereu. O lucrare de la sfârşitul carierei sale (‘Noi prelegeri introductive de psihanaliză’) este încă în măsură să arate interesul lui pentru definirea Inconştientului. La acea dată acesta era definit ca fiind ceva care acţionează din interior în scopul satisfacţiei, despre care însă ‘nu ştim nimic’. O astfel de explicitare cere însă o mulţime de explicaţii auxiliare care să clarifice ciudata situaţie. Este oare Inconştientul o problemă organică, legată de capacitatea substanţei cerebrale de a ecfora o reprezentare, de a o face posibilă în câmpul Amintirii? Căci o reprezentare uitată este una despre care nu se ştie nimic chiar dacă ea poate realmente să guverneze comportamentul subiectului. Aici conceptul de ‘refulare’ trebuie să fie subordonat celui de ‘uitare’ iar a identifica uitarea, ca fenomen exclusiv organic (a nu se confunda cu amnezia) cu Refularea, ca fenomen exclusiv psihic este greşit. Căci sunt multe reprezentări agreabile, acceptabile, care se uită în timp şi care nu pot fi explicate prin Refulare fără a cădea în inconsecvenţă. Pe de altă parte, Ideile Obsesive pe care subiectul încearcă să le refuleze dar care îl iau mereu cu asalt nu se poate spune că nu ar fi refulate căci ar fi inexplicabil acest lucru, dată fiind originea lor ‘inconştientă’. Chiar dacă refularea eşuează ele totuşi rămân reprezentări extrem de bine engramate.

Din alt punct de vedere se mai pune problema dacă acest Inconştient nu se identifică de fapt cu aceste Instincte, tocmai pentru că ele sunt originea tuturor Pulsiunilor. Practic el este un spectru pulsional derivat din Pulsiunile organice ale Instinctelor prin fenomenul Iradierii. În acest caz paradoxul este că fiecare subiect cunoaşte pe deplin propriile sale Pulsiuni Instinctuale şi doar o mică parte se poate spune că nu ştiu multe despre această Pulsiune. Acest procent scăzut este cazul unor nevrotici în ceea ce priveşte Libidoul lor. Însă un om echilibrat, care ştie când îi este foame sau când trebuie să întreţină raporturi sexuale, nu se poate spune că cunoaşte acest Inconştient ci doar că simte presiunea Instinctului. Şi aici apare problema Iradierii şi a spectrului Complexelor ce nu pot fi explicate doar prin Instinctele ontogenetice, ci şi prin insulele energetice cristalizate genealogic. Freud era departe de a înţelege genetic Inconştientul. Dacă totuşi se acceptă că într-adevăr baza ontogenetică a Inconştientului poate fi totuşi ‘ştiută’ dar grosul acestuia rămâne necunoscut se pune majora întrebare: cum se explică acest lucru?

Încercând o ajustare între conceptul de ‘inconştient’ şi cel de ‘trunchi psihic’, în special în ceea ce priveşte Filiera Negativă este clar că, dacă subiectul vrea, el poate şti totul despre aceasta. Dar el preferă să simuleze inocenţa, pentru că Cultura îi este favorabilă. Inconştientul este un simptom cu beneficiu secundar. Freud însuşi îşi dă seama foarte clar de lucrul acesta, de aceea el spune răspicat tot în această lucrare că majoritatea elaborărilor Inconştiente au fost conştiente ‘pentru puţin timp’ după care devin latente, putând totuşi să devină din nou conştiente. O lipsă a unei teorii despre retroacţiunea celor două Filiere îl face pe Freud să intre în astfel de contradicţii flagrante despre Conştientul care se joacă de-a Inconştientul. Poate că o astfel de problemă l-a făcut să facă o punte de legătură între acestea prin intermediul Preconştientului (Vorbewusste) unde, spre deosebire de ‘Inconştientul propriuzis’, elementele nu vor fi fost niciodată conştiente. Aici se pune problema cum vor putea aceste elemente să iasă din peştera Inconştientului în actul psihanalitic care face ca Inconştientul să devină Conştient, problemă asupra căreia nu se poate insista dar, mai ales, implică o mare problemă şi anume aceea că Freud îşi contrazice teza celebră după care ‘Inconştientul este refulatul’. Mirosind şi această problemă el se încurcă din nou şi reuneşte Preconştientul cu Inconştientul, care s-ar deosebi unul de altul doar ‘descriptiv’. Iată-l pe Freud la un pas de a spune că Inconştientul este Conştient şi că relaţia dintre ele este retroactivă.

2.2.2.7. Critica celei de-a doua topici freudiene

Spiritul ascuţit al lui Freud a observat această latură ‘inconştientă’ a elementelor care erau presupuse a fi conştiente, ca gândirea logic-coerentă sau comportamentul raţional în general. De aceea a introdus cea de-a doua topică unde fosta Instanţă a Conştientului a devenit ceva mai largă, sub aspectul conceptual, prin ceea ce va fi teoretizat ca Eu. Acesta va fi fost declarat în mare parte inconştient. Relaţia dintre Conştiinţă şi Eul freudian, a fost destul de ambiguu explicată de el iar încercarea de clasificare se învârte în jurul unei concepţii dualiste asupra acestor Instanţe însă fără a o înţelege niciodată clar. Iar acest lucru se explică datorită prejudecăţilor sale privitor la presupusul germene psihopatologic al Psihicului, teorie inoportună care la dus la o viziune triadică asupra Suprastructurii Aparatului Psihic.

Supraeul este definit succint ca fiind conştiinţa morală, ‘tribunalul intern al acţiunilor’ umane, cam la fel cum apare conştiinţa morală la Kant, imparţial la justificările Eului. Freud a preluat această noţiune în cadrul teoriilor sale, mai întâi ca relaţionată cu cenzura. La o analiză atentă, o astfel de capacitate de cenzură nu este altceva decât o capacitate de refulare iar refularea este aici înţeleasă ca un fel de inhibiţie continuă, internă. În teoriile lui Freud, Supraeul este un fel de Mecanism de Apărare al Eului, adică un travaliu maximal de neutralizare al Sistemului Psihodinamic. Deci, până la urmă, cea de-a doua topică se reduce la Se şi Eu. Dacă ar fi înţeles funcţia psihodinamică a Refulării adică dacă ar fi înţeles-o în funcţie de legile psihodinamice, Freud sigur ar fi ajuns la acelaşi rezultat. În caz contrar, teoretizarea acestor Instanţe este foarte ambiguă. Rolul lor este acela de a explica trecerea de la Somatic la Psihic, centrul psihismului fiind, după el, Eul. Eul se desprinde din Se cam la fel cum, în filosofia lui Schopenhauer, Intelectul se desprinde de Voinţă. În acest caz Seul este reperat la nivelul procesului primar unde ‘energia este liberă’, cum spune Freud, în timp ce Eul trimite către elaborarea secundară. O astfel de precizare este foarte importantă deoarece procesul primar şi cel secundar sunt specifice pentru câte una dintre cele două Filiere. Astfel că, prin intermediul aspectului de primar sau secundar se obţine o traducere a conceptelor de ‘eu’ şi ‘se’ în funcţie de aceste două Filiere. O astfel de precizare este în măsură să clarifice în ce constă ambiguitatea acestor două concepte freudiene. Între cele două Filiere nu există o derivare unilaterală, ci o derivare retroactivă. Nici măcar primele Complexe nu derivă unul din altul ci sunt date separat după care intră în relaţie retroactivă. În termenii freudieni asta ar însemna că acel cusur al primei topici nu a fost rezolvat şi deci, că Seul ar trebui să derive din Eu cam în aceeaşi măsură în care Eul derivă din Se, după cum ceea ce era Conştient nu monopoliza Conştiinţa, aşa cum apare în prima topică.

Definirea Eului, aşa cum îl înţelege Freud, se poate face foarte bine prin teoria Mecanismelor de Apărare. Despre insuficienţa acestor ‘instanţe topice’ s-a mai amintit în această lucrare. Contradicţiile teoretice în care el intră în elaborarea acestor Instanţe şi care se regăsesc apoi în teoretizarea Eului, se reflectă direct la teoria Mecanismelor de Apărare. De ce are nevoie Eul să se apere? Nu este conceptul de ‘apărare’ unul mai degrabă sociologic decât psihologic? În acest caz de ce nu a deschis mai larg portiţa sociologicului în geneza Psihicului? Cum se poate împiedica sciziunea între Eu şi Se, primul apărându-se faţă de celălalt, din moment ce ‘Eul derivă din Se’, după cum susţine el? Fireşte că lipsa unei teorii structurale asupra Trunchiului Psihic, ca sistem autoreglativ, îl lasă pe Freud pur şi simplu în aer. Lipsa unui ajutor biosociologic nu poate determina o înţelegere a unei relaţii retroactive între Organism şi Mediu. Căci între acestea nu se produce o opoziţie de genul exclusivităţii, ci mai degrabă o conlucrare sistematică. Dacă ar fi să fie identificat Eul freudian cu Trunchiul Psihic iar Seul cu Instinctele, forţând lucrurile la maximum, atunci s-ar vedea dezordinea teoretică în care s-a complicat el. Căci Seul nu se referă doar la Instincte, el cuprinzând şi o parte din Trunchiul Psihic iar de aici Eul şi Seul par să se identifice în mod curios. A. Freud a descris aceste presupuse Mecanisme de Apărare şi de atunci ele se tot înmulţesc în literatura de specialitate. Este clar că pentru a stabili principiile generale ale Psihicului trebuie început de la Biologic şi nu de la presupuse comportamente ce se repetă, de genul acestor Mecanisme care, în fond, sunt Acte Psihice specifice, diferite de la individ la individ şi nu Structuri Psihice.

Existenţa Supraeului este aşadar de fapt tot una secundară Eului, fiind tot un Mecanism de Apărare aşa cum au fost acestea definite. Căci acestea toate pot fi deduse din exigenţa acestui Supraeu. În acest caz apar câteva probleme. Fie aceste Mecanisme sunt derivate din Supraeu şi atunci ele sunt de fapt Mecanisme de Apărare ale Supraeului şi nu ale Eului, aşa cum sunt ele definite de Freud. În acest caz conceptul de ‘Eu’ trebuie să fie serios modificat, revenindu-se implacabil la vechiul şi insuficientul Preconştient. Fie Supraeul însuşi va fi aşadar definit ca fiind o funcţie a Eului, deci tot ca un Mecanism de Apărare.

Conceptul de ‘mecanism de apărare’ este totuşi extrem de ambiguu şi folosirea lui afectează conceptele la care el se aplică. El reflectă situaţia unui conflict originar brutal şi ireconciliabil între două elemente sau mai multe, respectiv Eul şi non-Eul. O astfel de viziune este însă una simplistă iar teoria Trunchiului Psihic a arătat că, de fapt, conflictele şi tensiunile psihice nu sunt asemenea armatelor care se luptă între el, fiecare dorind exterminarea celeilalte dar care sfârşesc prin împăcare şi moderarea reciprocă, între cele două Filiere existând o relaţie de condiţionare retroactivă. De aici şi insuficienţa conceptului de ‘mecanism de apărare’. De asemenea acest concept lasă să transpară viziunea ontogenetistă, unilaterală asupra Psihicului, respectiv faptul că acest Eu este înţeles static, presupus ca premisă şi deci nu este pus în relaţie cu ceva concret, organic, biologic. Astfel spus, el este suspendat în aer. E foarte greu de înţeles cum a preferat o astfel de izolare funcţională a Eului deşi Freud avea un cuplu de concepte pentru a îndeplini o astfel de cerinţă de stabilitate, respectiv cele două Principii. Dacă cel al Plăcerii este cel care guvernează activitatea psihică, el transpărând de fapt chiar şi în cel al Realităţii, deci între cele două Principii nu există opoziţie absolută, atunci chiar şi aceste Instanţe suferă de fapt predicţia legică a acestui Principiu. Cu alte cuvinte Eul nu este dat static, protejat de Mecanismele de Apărare care îi apără autonomia, ci este dat dinamic. Statutul său este unul de valorificare, de modelare a Pulsiunilor Abisale în spiritul neutralizării lor ci nu de păstrare a autonomiei sale. Deci Eul nu se apără căci pentru a apăra ceva el trebuie mai întâi să se constituie ca Instanţă, adică să fie acel instrument de modelare a Pulsiunilor brute la nivelul retroconversiei dintre Principiul Plăcerii şi cel al Realităţii. Rolul său este eminamente de facilitare a neutralizării. Însă chiar Freud admite că plăcerea este posibilă prin încorporarea Obiectului extern, prin cucerirea acestui Obiect. De aceea dinamica unui astfel de Eu trebuie să fie una de cucerire a Obiectului iar astfel de element trebuie să îşi aibă constituit statutul său, ci nu de apărare. Căci fără acest statut nu este nimic de apărat. Altfel spus, dacă Eul îşi elaborează Mecanismele de Apărare, el nu îşi apără autonomia ci însăşi păstrarea unei cât mai mici Valori de Inhibiţie, fapt ce poate fi respectat doar prin facilitarea neutralizării care anulează excitaţia energetică şi nu prin apărarea sa în sine. Deci Mecanismele de Apărare sunt de fapt strategii de cucerire, pe care le foloseşte acest posibil Eu. Chiar dacă el şi-ar apăra respectul de sine, onoarea, moralitatea după cum s-a arătat, acestea au rol tocmai de facilitare a neutralizării prin conversia proprietăţii, dată de statutul superior al claselor aristocratoide. Pornind de la această stângăcie a lui Freud, s-a dezvoltat mai târziu aşanumita psihologie a Eului, care punea accentul pe Eu în defavoarea fondului pulsional care de fapt îl întemeiază ceea ce de fapt presupune anularea psihologiei abisale chiar după anumite enunţuri făcute de întemeietorul ei, de Freud.

Freud înţelege Eul ca pe o membrană a Seului, protejând pe acesta (‘Noi prelegeri introductive de psihanaliză’) şi totuşi, pe de altă parte el spune că Eul este mult mai slab decât Seul. El mai susţine pe de o parte că Eul mediază şi moderează excitaţiile venite din mediul înconjurător, fiind un fel de filtru al Sistemului PC dar, pe de alta, susţine că ‘Eul ia energiile se la Se’. Eul, se spune, filtrează excitaţiile externe dar totuşi el ‘reproduce fidel realitatea făcând trecerea la principiul realităţii’. Rareori se poate vedea o asemenea densitate de contradicţii în gândirea freudiană.

Problema Supraeului este problema topicilor freudiene iar neajunsurile sale se regăsesc în acestea. Freud identifică pe de o parte Supraeul cu Eul Ideal, care îşi găseşte corespondent introiectat în Idealul de Eu. Deci, Supraeul pare să fie o funcţie clară a Eului. Dar, pe de altă parte, în ‘Eul şi Seul’, el declară că Supraeul este mai aproape de Seu şi cunoaşte mai mult despre acesta decât însuşi Eul. Dată fiind această adeziune faţă de Se şi recunoaşterea chiar de Freud însuşi a Pulsiunilor primitive care sălăşuiesc în acesta, nu s-ar putea spune că şi Supraeul ar fi în relaţie cu aceste Pulsiuni tocmai datorită acestei adeziuni? Şi, dacă se poate spune, atunci cum se împacă afirmaţia conform căreia Supraeul are fundamentul în tată, în autorităţile morale ale educaţiei? Căci acesta fie este originat în straturile profunde ale Psihicului, în zona primitivă, supravieţuitoare şi atunci nu se poate spune de unde are el moralitatea (care lipseşte la primitivi), fie Seul nu este mănunchiul Pulsiunilor primitive, suprainvestite. Aceste probleme sunt consecinţa directă a împărţirii Psihicului în Instanţe şi, mai ales, în Instanţe între care nu este stabilită relaţia. Trunchiul Psihic, transmis ereditar pentru orice om, mai mult sau mai puţin pregnant în ceea ce priveşte ultimele grupe de Complexe, care sunt necunoscute la primitiv, poate explica intuiţia freudiană şi kantiană a moralităţii inconştiente respectiv prin intermediul Complexului Tabu, el însuşi ereditar. Presupunerea formării Eului în perioada ontogenetică şi cea a Seului în cea filogenetică este foarte simplistă. Căci dacă se încearcă forţarea la maximum a conceptelor freudiene de ‘se’ şi ‘eu’ pentru a le reduce la cele două Filiere ale Trunchiului Psihic, atunci problema apare ca ereditară: Seul este în aceeaşi măsură şi Eu iar Eul este în aceeaşi măsură şi Se. Adică hărţuirea retroactivă între cele două Filiere, în special în ceea ce priveşte Complexele Tabu-Narcis care sunt adânc genealogice, este însăşi clarificarea intuiţiei freudiene a Supraeului ce ştie mai mult despre Se decât însuşi Eul. Căci Complexul Tabu este o altă formă a celui Narcis iar, din punct de vedere genealogic, acestea, ca şi cele două Filiere, nu pot fi despărţite unul de altul, pentru că sunt relaţionate retroactiv. Dată fiind remanierea mnezică produsă de naştere, reconstrucţia Trunchiului Psihic se face în copilărie şi continuă de aici încolo. Complexul Narcis este dat atât genealogic cât şi ontogenetic. Asta înseamnă că Psihicul nu este format din Instanţe, ci din elemente ordonate retroactiv, din Complexe care reflectă structuri comportamentale experimentate şi formate istoric, ceea ce le dă autoritatea de a dirija Comportamentul în perioada ontogenetică. Şi, mai ales, aceste comportamente nu pot fi posibile în afara implicării retroactive a mediului natural sau social. Existenţa Mediului este singura în măsură să dea autoritate teoretică acestor structuri comportamentale generale. Freud a făcut abstracţie de această relaţie cu Mediul şi de aceea Instanţele sale sunt obscure şi suspendate în aer din punct de vedere al funcţionării.

2.2.2.8. Traducerea teoriilor freudiene în cea a Trunchiului Psihic

Odată cu dezvoltarea conceptului de ‘instanţă psihică’, Freud dezvoltă şi pe cel de ‘pulsiune’ dar în mod independent de aceasta. Teoria Pulsiunilor este la el una dualistă. Acestea se împart de fiecare dată în două grupe, indiferent de cum acestea sunt numite şi definite în funcţie de evoluţia gândirii sale. Prima formă de dualism este dată de grupele de ‘pulsiuni ale Eului’ şi cele ale Sexualităţii. Cu această teorie el încearcă să se sprijine pe teoria biologică a opoziţiei dintre Instinctul Sexual, care promovează specia şi celelalte, care sunt specifice Organismului individual. După ce dezvoltă teoria narcisismului Freud renunţă la această distincţie, Eul fiind şi el obiectul scopul unei investiri libidinale şi propune o distincţie între Pulsiunile Eului şi cele ale Obiectului. Această distincţie era şi ea insuficientă căci, în cadrul concepţiei freudiene, Eul era şi el tot un fel de Obiect din moment ce poate fi investit libidinal. Corectarea ulterioară a acestui dualism constă în distincţia între Pulsiunile Vieţii şi cele ale Morţii, ajungând la ciudata teorie după care plăcerea ar fi apanajul celor ale Morţii, Principiul Nirvana fiind tendinţa Organismului de a regresa la un mod de viaţă rudimentar, preistoric. După cum s-a văzut din legile psihodinamice, tendinţa de neutralizare a energiei psihodinamice este pur şi simplu una specifică constituţiei organice, deci a Vieţii în genere şi nu a unui astfel de Instinct al Morţii. Pe de altă parte este greu de conceput că structura organică are sub sine un principiu individul de autodistrugere, din moment ce distrugerea sa, moartea, este apanajul interacţiunii prelungite cu Mediul. Deci moartea este un epifenomen care se realizează de la sine prin însăşi exercitarea Vieţii, luată în mod global. Moartea este o realitate a vieţii prepsihice şi există independent de Psihic. Ea se poate realiza simplu prin suspendarea sau frânarea funcţiilor vitale fără ca Organismului să îi fie pus în cârcă o nouă funcţie ce poate face ce face şi alta. Oricum, indiferent de această dispută pe teren biologic este imposibil să existe un Instinct al Morţii după modul în care Instinctul este definit în cadrul teoriei de faţă.

Ceea ce interesează aici nu este modul în care aceste grupe de Pulsiuni se pot întemeia teoretic, ci în ce mod astfel grupate ele se suprapun peste Instanţele Psihice chiar în teoria freudiană. Eul este chiar pe faţă folosit pentru a întemeia acele Pulsiuni ale Eului, fiind deci şi Instanţă. Se pune fireşte întrebarea dacă grupele pulsionale şi Instanţele nu sunt efectiv unul şi acelaşi lucru. Freud a ezitat în a-şi pune întrebarea aceasta care i-ar fi răscolit doctrina şi a preferat să elaboreze noi teorii, noi grupe de Pulsiuni originare. Şansa de reuşită a unui asemenea demers este minimă, asemenea picturii pe care pictorul o îmbâcseşte tot ştergând şi suprapunând, singura soluţie fiind începerea alteia de la zero. Ceea ce trebuie reţinut în acest demers este dualismul declarat al acestor grupe de Pulsiuni. Din aceste perpetue remanieri se simte că Freud vrea să spună ceva dar nu ştie cum. Trunchiul Psihic, cu dualismul său retroactiv, este mirosit de el şi de aceea se poate spune că el este la doi paşi de a-l enunţa. O viziune genealogistă asupra Psihicului, asupra devenirii sale, ar fi fost poate singura scânteie care l-ar fi condus la o schimbare radicală a doctrinei sale.

Încercarea de a traduce în limbajul Trunchiului Psihic aceste topici freudiene, pentru a se arăta inadvertenţele în care se află teoriile sale trebuie să fie punctul culminant al teoriei Trunchiului Psihic în special în ceea ce priveşte polemica lui cu aceste propuneri. Întemeierea acestei teorii are marele avantaj de a oferi un maximum de claritate şi deci de a coborî psihologia abisală pe pământ, însufleţind-o cu autoritatea biologiei. Însă raportarea polemică la Freud este necesară în special pentru a submina autosuficienţa pe care autorii de după el au ţesut-o în jurul acestor teorii şi acceptată într-o oarecare măsură chiar de Freud însuşi, deşi el are meritul de a recunoaşte deschis dificultăţile şi de a încerca mereu şi mereu alte variante. Pe de altă parte, trebuie recunoscut şi cântărit în ce măsură Freud însuşi s-a apropiat de teoria Trunchiului Psihic.

În prima topică, Freud are conceptul de ‘conştient’ care se identifică cu Filiera Pozitivă aproape în totalitate iar Inconştientul şi Preconştientul trebuie să împartă pe cea Negativă, deşi se poate spune că ultimul poate intra şi în cea Pozitivă. Relaţia retroactivă dintre aceste Filiere pare să fie parţial intuită de Freud în obscura lui teorie asupra Sistemelor ICS şi P-CS, precum şi în cea a Refulării. Marea lui problemă în această privinţă rămâne separarea neexplicită între Inconştient şi Conştient, pe când Filiera Negativă nu se deosebeşte de cea Pozitivă fiind unul şi acelaşi lucru adaptat la principiile naturii, ale realităţii. O altă inadvertenţă constă în faptul că relaţia dintre Preconştient şi Inconştient este neclară, Preconştientul fiind mingea cu care se joacă Inconştientul şi Conştientul. Cenzura pare să separe Preconştientul de Inconştient şi, de asemenea, pare să nu se deosebească de Refulare. Deci în acest caz ea este mai aproape de Filiera Pozitivă, care determină Refularea. Freud apropie Preconştientul de Conştient foarte mult atunci când îl recunoaşte ca fiind guvernat de Principiul Realităţii. Diferenţierea de Conştient îl trimite totuşi către Filiera Negativă iar sensul ‘descriptiv’ al termenului îl identifică la maximum cu acesta iar aici contradicţiile sunt la ele acasă. Cele două Sisteme (ICS şi P-CS) şi cele două principii pe care el le defineşte rigid, ca separate, par să se identifice şi aceasta este relaţia retroactivă dintre cele două Filiere. Un concept încă şi mai problematic este cel de ‘conştiinţă’ care uneori este declarat identic cu cel de ‘Conştient’ alteori, după cum Freud îl defineşte, făcând apel la simţul comun, pare să fie mult mai larg şi care integrează întreaga Suprastructură în stare de funcţionalitate a Trunchiului Psihic.

Aşa cum descrie Freud problema, el pare să fi introdus în definirea acestor obscuri termeni şi ceea ce aici este din când în când numit ‘organizarea topică a Memoriei’ adică topica ei genealogică. Aici el pare să fi intuit bine o astfel de structurare (însă doar mnezică, nu şi structural-pulsională) prin considerarea formei ontogenetice a Trunchiului Psihic ca fiind restrânsă la Conştient (Filiera Pozitivă) şi Preconştient (Filiera Negativă) în timp ce Inconştientul ar rămâne la forma genealogică a acestuia în care sunt îngrămădite şi Instinctele. Dacă el a avut cu adevărat această intenţie, atunci acesta este momentul de apogeu al apropierii sale de teoria Trunchiului Psihic. Totuşi şi aici contradicţiile zac cu nemiluita. În primul rând se salvează teoria conlucrării retroactive dintre cele două Filiere prin însăşi conlucrarea retroactivă (chiar dacă ceva mai greoaie) între Preconştient şi Conştient, ceea ce ar fi marea virtute a unei astfel de viziuni. Însă la polul opus se află situaţia Inconştientului, care, structural este identic cu Sistemul P-CS fiind forma ei genealogică nefuncţională datorită reducerii capacităţii mnezice prin ereditate. De asemenea fenomenul Cristalizării şi distincţia dintre Pulsiunea Organică şi cea Psihică nu sunt explicate. O altă inadvertenţă constă în excluderea localizării Pulsiunilor în Sistemul P-CS. Se mai poate aici atrage atenţia asupra neînţelegerii suficiente a conceptului de ‘fuziune’ care determină relaţia dintre straturile profunde la care este localizat Inconştientul şi cele superioare, unde ar sălăşui Sistemul P-CS.

Dacă Freud a avut în vedere aceste două viziuni asupra primei topici şi , mai ales, dacă a sesizat contradicţia dintre ele care se realizează prin cele trei Instanţe ale primei topici, atunci cea de-a doua topică a încercat să rezolve această contradicţie prin următoarea manevră: el a redus conceptul de ‘conştient’ la ceea ce fusese iniţial, adică la Filiera Pozitivă iar forma ontogenetică şi funcţională a Trunchiului Psihic a fost inclusă în obscurul concept de ‘eu’, unde dezordinea Inconştientului din prima topică este preluată de această nouă Instanţă; în acest caz Inconştientul a trecut pragul fostului Sistem P-CS şi Eul a devenit astfel în bună parte Inconştient.

În cea de-a doua topică, Eul pare de asemenea să acopere întreg Trunchiul ontogenetic, însă Seul acoperă Trunchiul ereditar în care intră, de asemenea, Instinctele. Se observă aceeaşi lipsă de distincţie între Psihic şi Somatic ca şi în prima topică. Apar aici câteva noţiuni specifice, fapt ce constituie un pas destul de important din acest punct de vedere, cu toate că, suprastructural, ele constituie o regresie faţă de modelul primei topici. Narcisismul este una dintre ele, însă nu se limitează doar la Complexul Narcis, ci la întreaga Filieră Negativă şi ea pare să intre şi în forma filogenetică a Trunchiului. Eul Ideal şi Idealul Eului se referă strict la grupa a treia de Complexe iar Supraeul se reduce la Filiera Pozitivă deşi la început este sinonim cu Idealul Eului. Încercând o schemă explicativă aceasta ar arăta cam aşa:

Conştient
Eu
Se
Inconştient
Supraeu
Eu Ideal, Ideal de Eu
Preconştient
Narcisism
Conţinut genealogic

 

Variantele de corelare între Trunchiul Psihic şi conceptele topice freudiene

 

Fireşte că aici există aproximări. Freud însuşi, atunci când defineşte aceste Instanţe tinde să ia în calcul cât mai multe astfel de accepţiuni. În ce măsură aceste Instanţe au puncte comune, se poate vedea clar. Ambiguităţile teoretice freudiene decurg tocmai din faptul că nu a luat în calcul un fenomen indispensabil teoriei sistemelor şi anume autoreglarea iar Suprastructura Psihică imaginată de el suferă de staticism.

 

vezi următoarea secţiune

vezi cuprinsul întregului text

www.000webhost.com