puteţi vedea rezumatul aceastei lucrări aici:

vezi intreg cuprinsul cartii

2.2.4.4. Umorul

Până acum Umorul a fost tratat de către filosofie şi special de către estetică deşi psihologia generală a spus şi ea câte ceva. Însă numai psihologia abisală a reuşit să spună lucruri care au condus la avansarea cunoştinţelor în acest domeniu. De fapt el aparţine confluenţei dintre psihologia abisală, cea cognitivă şi logică. După cum se va vedea din text Umorul este un exemplu foarte grăitor al întrepătrunderilor ideilor negative cu cele pozitive în dinamica generală a actului cognitiv. În estetică el a fost inclus cu titlul pompos de ‘categorie estetică’ şi s-a putut simplu spune că Umorul ar fi o parte a Artei. Deşi asemănările unt evidente totuşi diferenţa dintre aceste ele se va arăta pe parcursul textului.

2.2.4.4.1. Generalităţi

Râsul este un mod de manifestare psihică a Umorului. Însă aceste două manifestări psihice nu se confundă ci doar se intersectează. Ambele sunt acompaniate de bucurie însă şi aceasta are particularităţile ei. Mai întâi, există Umorul Negru unde neutralizarea psihică specifică Umorului de acest tip nu se manifestă în general prin râs, subiectul fiind frapat de o nedreptate sau o altă situaţie care îl împiedică să îşi manifeste natural şi direct bucuria. Acestea înclină către solemnitate, linişte, tragism, fapt ce face ca râsul să fie suspendat lesne (de aceea orice ameninţare a propriei persoane este în măsură să anuleze nu numai râsul dar şi percepţia Umorului în genere). Apoi, râsul poate interveni fără o situaţie comică, ca în cazul gâdilatului de exemplu.

Relaţia Umorului cu Gândirea este aceea că el reprezintă un moment din datul final al Gândirii respectiv starea de ambivalenţă dată de procesul Asociere-Retractare al elaborării Ideii Intelectuale. Caracterul mai sistematic sau mai nesistematic al reţelelor mnezice, oferta de asociere pe care o au aceste reţele face ca Umorul şi capacitatea fiecăruia de a-l gusta a să se relaţioneze cu gradul şi specializarea în inteligenţă. De aceea glumele sunt un bun indiciu pentru această capacitate iar aici este valabil criteriul ‘fiecare cu gustul lui’. Dincolo de latura psihodinamică a Umorului legată de capacitatea lui de neutralizare trebuie pusă în lumină latura tehnică legată de relaţia contradictorie pe care o provoacă elementele ansamblului care stârnesc râsul.

Ideea negativă poate fi sugerată de o situaţie concretă dar neobişnuită, excepţională. Dar cu toate că apare râsul efectul comic nu trebuie să existe neapărat, cel puţin nu în forma sa recunoscută care este dată de contradicţia flagrantă dintre cele două tipuri de idei ale Intelectului. O astfel de contradicţie simplă produce un precomic, un Comic uşor, simplu. De exemplu, râsul mamei la vederea trezirii copilului sau la auzirea primelor cuvinte sau la primul zâmbet al acestuia nu este datorat unei situaţii comice a acestuia ci mai curând a uneia excepţionale. Râsul provine aici din faptul că sugarul produce deodată ceva neobişnuit cu situaţia; el aduce ceva nou la ceea ce era. Astfel de situaţii prezintă sistemul pe care Intelectul îl analizează în forme excepţionale. El îşi pierde coerenţa internă în favoarea a ceva neverosimil cum este eclipsa de soare, care este coerentă şi incoerentă în acelaşi timp cu ceea ce se ştie despre soare. Acelaşi precomic poate apărea la vederea unui vechi prieten pe care cineva nu l-a mai văzut de mult timp. Pascal spune că gemenii produc râsul atunci când sunt văzuţi împreună dar nu provoacă nici un fel de râs atunci când sunt văzuţi separat. De fapt ei nu ar produce nici un fel de râs dacă ar fi văzuţi tot timpul împreună şi nu separat după cum grupurile sociale ale gemenilor fac ca aceştia să devină banali. Căci neobişnuitul este tocmai unicitatea, într-o comunitate de sosii. Însă pentru a râde de gemeni unul dintre ei trebuie să fie văzut separat şi înţeles ca un om în sine şi abia apoi văzut ca om dublu ceea ce pare dintr-o dată o ciudăţenie. Starea aceasta este una negativă, neaşteptată pentru Intelect căci cei mai mulţi oameni (ideea pozitivă) nu seamănă atât de flagrant. Dacă în lume ar exista numai gemeni atunci fără îndoială că cel ce nu ar avea un astfel de geamăn ar produce un râs copios. De aceea teoria lui Bergson asupra automatismului cu care ar fi investit Umorul este falsă după cum se va vedea mai jos.

Iată că oricum ar fi el, static sau dinamic, Umorul se prezintă în două etape: cea iniţială şi cea finală. Atunci când cele două etape se succed direct Umorul este Dinamic. Atunci când prima etapă este subînţeleasă şi conectată indirect cu cealaltă Umorul este Static. Acesta este cazul gemenilor lui Pascal care se raportează la restul de oameni (fără dublură) care nu sunt direct conectaţi cu ei. Dimpotrivă clovnul care se pregăteşte să sară peste cal şi, cu un elan în crescendo, sfârşeşte prin a trece pe sub el atestă Umorul Dinamic deoarece fără coerenţa în desfăşurare a acestor momente situaţia nu ar mai fi la fel de comica la fel cum fierarul ce trece pe sub cal încercând să îi pună potcoava nu este comic. Dac se elimină etapa în care clovnul dă impresia că va face un salt mortal peste cal atunci dispare şi Umorul la fel ca şi în cazul eliminării posibilităţii ca omul să se prezinte în lume fără geamăn. Fără prima etapă Umorul nu are substanţă deoarece situaţia comică se realizează doar raportată la ea. Fără cea de-a doua Umorul nu are finalitate deoarece ea este cea care dă alt sens primeia. Se vor analiza pe larg în următoarea secţiune implicaţiile unei astfel de distincţii.

Implicarea dualismului valoric în umor respectiv amestecul imposibil dintre funcţia primară (Asocierea) şi cea secundară (Retractarea) care fundamentează produsul Intelectului ca furnizor de idei îşi are confirmarea într-un caz particular. Anume cel dat exclusiv de Asociere, în cazul Schizofreniei. Aceasta este lipsită de capacitatea de selecţie (adică de elaborarea intelectuală) datorită dezagregării Trunchiului Psihic, prin suspendarea funcţionării Filierei Pozitive. În acest caz subiectul va fi incapabil să mai guste Umorul deşi tocmai această ‘libertate’ îl face capabil de remarci ce par subtile sau comice pentru anturaj. Apariţia lor sunt simple coincidenţe. Schizofrenul este incapabil de a compara contradicţia dintre ideile negative şi cele pozitive şi de aceea el este şi incapabil să guste Arta sau Umorul deşi le poate face pe ambele în mod întâmplător. Prin urmare Umorul poate fi definit ca fiind starea psihică determinată de o situaţie sau formulare comunicaţională verbală, gestuală, muzicală, etc., ce are un deznodământ, continuare sau demers care pune într-o oarecare legătură ideile negative cu cele pozitive. Această legătură poate fi fie de contrarietate sau contradicţie ce dă situaţiei comice o altă formă decât cea obişnuită, fie de identitate cu o oarecare tentă de absurd situaţiei comice. Umorul se asociază direct cu situaţia ce pare imposibilă care îşi găseşte în final o rezolvare, respectiv cu neutralizarea Complexelor Negative şi Pozitive deopotrivă. Bucuria ce emană o situaţie comică este acea împăcare între pozitiv şi negativ între nebunie şi normalitate între permis şi interzis şi este explicată de fenomenul de Conversiune Energetică al produselor intelectuale. La fel ca şi Arta şi Ştiinţa Comicul este acea sărbătoare a sufletului unde Pulsiunile par să se împace în interesele lor opuse. Starea de tensiune a Sistemului Psihic este un indiciu pentru intensitatea bucuriei Umorului, Artei, Ştiinţei sau Religiei fie şi pentru acele scurte momente de uşurare energetică a împăcării celor două Filiere Psihice.

Contrastul care constituie Umorul a fost sesizat de mulţi autori deşi mulţi i-au pierdut din vedere şi identitatea care se poate forţa între ideile negative şi cele pozitive în situaţia comică. Şi Arta prezintă contraste fără ca ea să fie neapărat Umor. Problema este de a identifica elementele între care se stabileşte un contrast. I. Kant explică acest contrast prin tensiune şi aşteptare de exemplu atunci când o tensiune se transformă în nimic. O astfel de tensiune care nu ascunde nimic asemenea unui balon de săpun ar determina Umorul credea Kant. Este de remarcat faptul că el a reuşit totuşi să vadă Momentele situaţiei comice chiar dacă încă rudimentar. Situaţia nu este însă universală; de exemplu, atunci când cineva este speriat de moarte şi observă că sperietura sa nu era întemeiată (fiind eventual o farsă) nu întotdeauna explodează în râs ci poate chiar să se închine temător lui Dumnezeu. La fel poate face şi un spectator neimplicat într-o astfel de situaţie dar care empatizează cu încercare prin care trece cel direct implicat în ea. Dimpotrivă o farsă făcută cuiva este comică în situaţia în care se ştie că necazul ce i se întâmplă este un teatru în aer liber şi nu una reală. Implicarea Complexului Traumatic într-o situaţie reală exclude orice fel de conversiune energetică deoarece acesta are rol de inhibare a energiei venite din partea Filierei Negative. Pe de altă parte se va vedea că există Umor fără nici un fel de contrast între Momente ci doar cu Relaţia Negativă.

În acelaşi fel i se poate obiectiva şi teoriei lui Marx care identifică cele două elemente ca fiind aparenţă şi esenţă, concepte de origine filosofică fără suport concret. Dată fiind presupusa sa erudiţie în filosofia hegeliană, unde aceste concepte sunt larg folosite, Marx ar fi trebuit să ştie că ele sunt mereu în contrast; dacă Umorul ar fi dat de această stare atunci totul ar fi comic iar oamenii ar fi nişte tulburaţi ce ar râde tot timpul deoarece lumea este un amestec de aparenţă şi esenţă în toate colţurile ei. Alte teorii au conceput Umorul-surpriză, cel datorat elementului neprevăzut. Aici s-a ochit o parte de adevăr însă nu se poate explica diferenţa dintre neprevăzutul dureros şi cel comic.

Bergson explică Comicul prin atomizarea, prin mecanicizarea unei fapte vii, a vieţii în general. De exemplu, clovnul ar fi comic pentru că se comportă mecanic. Florile artificiale puse în grădină, o regulă morală aplicată rigid de un individ ar fi şi ele comice de asemenea tocmai datorită acestei substituiri. Cu toate că teoria lui Bergson este aplicabilă concret, ea este totuşi un pas clar înapoi faţă de riguroasa observaţie a lui Kant, după care Comicul apare la nivelul contradicţiei dintre două fapte. Este clar că automatismul în cauză este comic deoarece se opune flagrant la flexibilitatea vieţii. Însă pot exista şi situaţii mecanice care nu pot fi comice cum ar fi un moment solemn sau defilarea unei armate (deşi un psiholog va găsi comică această pretenţie de platitudine afectivă sau a afectului dirijat, raţionalizat al militarului). Pe de altă parte este posibilă o situaţie inversă, când o maşină pare să aibă sentimente aşa cum, în filmele SF, cineva se ceartă cu robotul său că ar consuma prea multă energie electrică sau că i s-au defectat iar circuitele pe care săptămâna trecută tocmai le reparase. Un bec ce stă să se ardă şi care pâlpâie supărător într-o sală de lectură şi care, după ce a fost deşurubat, mai pâlpâie odată după ce părea să fi ‘murit’ de-a binelea provoacă râsul cititorilor. Fiecare încearcă să-şi tempereze cât mai bine tendinţa de a pleca din sală şi de a face alte lucruri decât plictisitoarea lectură iar becul pare să fi preluat din această intenţie generală asemenea unui copil care vrea să atragă atenţia asupra lui din partea celor care studiază absenţi. Becului i se vor proiecta realmente sentimente şi viaţă şi această ultimă aprindere va fi judecată prin proiecţia unui act de ultimă răzbunare pe cel care l-a defiletat luându-i astfel posibilitatea de libertate şi joacă.

Freud a analizat Cuvântul de Spirit împreună cu Comicul şi Visul. El a avut inspiraţia să le considere ca subproduse ale aceloraşi legi. Această afirmaţie este una intuitivă căci el nu a folosit cele două etape ale Gândirii până la capăt deşi, cele două Principii ale sale se apropie suficient de mult de o înţelegere dualist-valorică a funcţionării Intelectului. Dincolo de asta mai trebuie explicat şi modul prin care acestea se diferenţiază. Cuvântul de Spirit se apropie destul de mult de Comic însă diferenţa de acesta constă în faptul că ideile negative şi cele pozitive ale Intelectului condensate într-un Cuvânt (Cuvântul de Spirit are întotdeauna o conotaţie lingvistică), nu se opun în mod concret, nu se prezintă contradictoriu ci se referă la o realitate dublă. Adică cele două situaţii prezentate de Cuvântul de Spirit coexistă în acelaşi conţinut. Mai departe se pune întrebarea: ce este acest Cuvânt de Spirit? Freud se încurcă vizibil în a explica diferenţa dintre acestea. Uneori, citând un vers din Heine (‘până când îmi vor sări toţi nasturii de la pantalonii răbdării’), Freud tinde să confunde Cuvântul de Spirit cu Metafora. În cazul de faţă este vorba despre o metaforă prin conotaţie sexuală cu privire la răbdarea ca acumulare de tensiune. După cum se va vedea la cealaltă parte a acestui subcapitol, Arta este dată de condensarea a două elemente (sau mai multe), diferite ca substanţă şi formă dar care nu se contrazic neapărat. În cazul în care se contrazic apare Umorul. Altădată Freud tinde să identifice Cuvântul de Spirit cu Umorul Lingvistic aşa cum este definit aici. După cum el însuşi remarcă, această sintagmă a ‘cuvântului de spirit’ nu are un sens precis şi fiecare e liber să folosească această sintagmă după cum crede de cuviinţă date fiind puţinele lucruri ce se ştiu despre Umor în general. Cu toate astea se pare că utilitatea cea mai proprie lui ar fi cazul Ironiei. Ea este un fel de Caricatură Obiectuală, determinată de jocurile de cuvinte.

2.2.4.4.2. Formele de Umor

Deznodământul este cheia Umorului, punctul său culminant în timp ce Intriga este introducerea (mai scurtă sau mai lungă). Calitatea de Negative şi Pozitive a Elementelor nu se referă neapărat la realitate, cu atât mai puţin la o posibilă realitate inteligibilă, intelectuală. Ea depinde de sistemul ideatic în care se plasează. De aceea, exemplele date aici ca situaţii comice pot părea lipsite de umor într-o epocă superavansată intelectual unde sistemul ideatic este superior. Pozitivitatea presupune ceea ce este realmente logic, normal şi coerent pentru subiect indiferent de realitatea ei; de exemplu, o maşină de făcut copii, care la un moment dat face un copil, se prezintă ca o situaţie cu două Momente Negative. Căci astăzi şi mult timp de acum încolo nu este posibilă o astfel de maşină iar subiectul o percepe ca pe o bizarerie imposibilă şi inutilă ţinând cont că omul contemporan îşi doreşte mai curând contracepţia decât procreaţia. Dar între aceste Momente există o Relaţie normală, Pozitivă. Căci dacă ea a fost definită ca ‘maşină de făcut copii’, pare logic să facă un copil. Pe de altă parte, o civilizaţie ultradezvoltată poate ajunge la performanţa de fabrica o astfel de maşină iar Momentele situaţiei comice nu ar mai părea ca Negative. Aşadar sistemul ideatic este cel în funcţie de care se stabileşte valoarea de Negativ sau Pozitiv ale unui Element şi tocmai de aceea oamenii pot fi ‘citiţi’ după felul de Umor pe care îl gustă.

Pentru a arăta exemple pentru cele 7 forme logice de Umor arătate mai sus dar mai ales pentru formalizarea Umorului real trebuie luate în considerare criteriile pentru includerea acestuia într-o formă sau alta. Atunci când situaţia comică este reală calitatea Negativă a unuia dintre cele două Momente îl face persistent în celălalt Moment care cuprinde în sine Momentul Negativ în totalitate. Când situaţia este imaginară, adică aproape imposibil de existat în realitate, Momentul Negativ este imposibil să existe în mod real. De exemplu în Umorul din forma 2), Intriga este ambivalentă în Deznodământ. Acesta este Moment Pozitiv şi explică situaţia altfel decât ceea ce la început se arăta drept nebunie. Pentru acest caz se ia exemplul unui necunoscut ce vine cu mâinile îmbrăţişate către cineva care fie îi răspunde deschizând braţele fie încearcă să îl evite; în final necunoscutul se îmbrăţişează cu o persoană aflată în spatele celei cu care părea că se va îmbrăţişa lăsându-l pe acesta mut de uimire. Comicul în sine vizează succesiunea de Momente contrare: primul Moment scoate la iveală un om ce pare fie că şi-a pierdut simţul identificării semenilor, fie că este atât de derutat emoţional încât cerşeşte afecţiune de la necunoscuţi. Răspunsul celui ce pare să îi ofere afecţiune se dovedeşte a fi contrar primei situaţii deoarece ‘cerşetorul’ devine arogant îmbrăţişându-se cu altcineva. Trecerea din starea de vârf oedipian în cea de exclus oedipian în respectiva situaţie este în măsură să trezească râsul. În primul moment încântarea celui care persistă în căutarea unei îmbrăţişări pare bizară deoarece cel căruia i se adresează pare să nu îl recunoască. Totul pentru el se clarifică în momentul în care îmbrăţişarea se dovedeşte a fi ceva logic pentru situaţia de faţă în care cei doi par să nu se fi văzut demult.

Aşadar când situaţia comică este reală atunci Relaţia Pozitivă vizează o succesiune reală între cele două Momente. Când situaţia este imaginară atunci Relaţia Pozitivă vizează un atribut, o consecinţă normală oarecare a structurii Momentului, aşa cum a fost el definit în Intrigă. În general, Relaţia este dată deja din Intrigă. Ea este efectiv cheia care permite extragerea Deznodământului. În cazul în care este Pozitivă ea se manifestă direct şi clar în structura Intrigii şi din conţinutul Intrigii decurge în mod natural şi coerent Deznodământul. Relaţia Pozitivă vizează aşadar fie o situaţie comică reală ce se referă doar la legile realităţii, fie una imaginară, absurdă, de genul celei existente în desenele animate şi atunci ea face ca Deznodământul să fie coerent cu ea şi implicat de Intrigă. În caz contrar Relaţia este Negativă căci din expunerea Intrigii nu decurge şi nu se întrevede direct Deznodământul. Intriga Pozitivă este univocă şi clară. Dacă Deznodământul este Pozitiv ea decurge, se regăseşte total, în acesta. Dacă Deznodământul este Negativ atunci ea lasă să se întrevadă un revers negativ pe care îl are dar care nu se revelează, nu este definit în ea de la început. Deznodământul Negativ poate fi recunoscut prin faptul că dă o conotaţie mai completă şi diferită Intrigii adăugând asemenea judecăţilor analitice ale lui Kant ceva la situaţia dată. Conţinutul Intrigii se regăseşte doar dacă Relaţia este Pozitivă. Deznodământul Pozitiv rezolvă, clarifică o Intrigă Negativă dimpotrivă, o face univocă. Aici este cazul cu tensiunea care se transformă în nimic. Conţinutul Intrigii, aşa cum este ea definită, se regăseşte în el. În continuare se va analiza concret fiecare dintre aceste posibilităţi.

Umorul de tip 1) IPP→DN . Este Umorul Natural şi apare în viaţa de zi cu zi pe fondul coerenţei mersului natural al lucrurilor, printr-un accident sau altceva ce dă o semnificaţie opusă celei concrete, obişnuite, banale. Se realizează astfel ambivalenţa între semnificaţia brută, banală şi pozitivă a situaţiei şi semnificaţia ei negativă. De exemplu dacă o doamnă cochetă, după ce atrage privirile prin frumuseţea hainelor, a mersului, se împiedică şi cade va atrage pofta de râs deoarece situaţia confirmă ambivalenţa, reversul negativ pe care spectatorul îl percepe ambivalent la respectiva doamnă pe lângă sentimentele de admiraţie. Or, în momentul căderii, sentimentele şi opiniile spectatorului se convertesc către elementul negativ al ambivalenţei respective. Bucuria Umorului este aceea de salvare a sentimentelor de decădere pe care privitorii le simt faţă de aroganţa respectivei doamne. Practic privitorul proiectează asupra ei această decădere ce se regăseşte împlinită în actul împiedicării. În acest caz el are sentimentul manipulării a ceea ce iniţial pare nemanipulabil relativ la aroganţa doamnei. Ideile negative ce dau năvală nu mai au nevoie de restricţii pozitive deoarece situaţia denotă prin această întâmplare ceea ce ele prevăd.

Aşadar în Umorul de tip 1) Relaţia este reală fiind dată de situaţia unei femei care cade în succesiune logică, obiectivă a Momentelor. Dimpotrivă, în cazul Umorului de tip 3) care apare în gluma cu maşina de făcut copii şi copilul negru făcut de ea există o Relaţie Pozitivă deoarece copilul, indiferent de ce fel, este o consecinţă a maşinii acesteia după cum spune Intriga. Chiar dacă natura nu permite acest lucru şi Relaţia este Negativă la aspectul natural ea este totuşi Pozitivă faţă de Intrigă din care decurge nemijlocit. Momentul Negativ explică fantastic situaţia atunci când aceasta este reală. De exemplu, în cea a cazului căderii doamnei arogante apare şi Momentul Pozitiv care explică această situaţie prin cauze obiective. Când o mulţime de ochi se îndreaptă către cocheta doamnă, ei sunt frapaţi de eleganţa, de distincţia ei faţă de ceea ce este comun. Acest fapt este însuşi conţinutul Intrigii Pozitive. Dar poate interveni ceva care să o facă să cadă cum ar fi o groapă pe care nu o va fi văzut-o din cauza ochelarilor de soare sau tocul de la pantofii ei care putea să fi cedat. Acest fapt este deja dat din Intrigă căci presupunând că această situaţie este una care se întâmplă în realitate atunci groapa şi pantofii trebuie daţi obiectiv percepţiei. Însă în momentul în care ea se prăvăleşte jos doamna face să confirme ambivalenţa perceptivă cu care aparatul cognitiv o investeşte deja din Intrigă. Tocmai de aceea se spune că de la sublim la ridicol nu este decât un singur pas. În acel moment ea pare fie un cerşetor drogat ce nu se poate ţine pe picioare fie un bebeluş neajutorat care cerşeşte atenţie. Toate acestea contrastează cu forţa şi siguranţa pe care ea o afişase iniţial. Deci această atitudine nu se mai găseşte în Deznodământ. Acesta relevă mai degrabă o slăbiciune ce nu se vedea iniţial şi care este logic să se presupună că va fi existat înainte, din moment ce s-a ajuns aici.

Umorul de tip 2) IN P→DP. Acest tip de Umor face obiectul situaţiilor comice reale şi glumelor al căror subiect este o situaţie neobişnuită incoerentă la prima vedere dar care, explicată ulterior prin Deznodământ, se dovedeşte a fi coerentă, Pozitivă. Exemplul de mai sus cu cineva ce se poate îndrepta cu braţele deschise pentru a îmbrăţişa un necunoscut pe stradă şi care ulterior îmbrăţişează un alt personaj aflat în spatele celui către care pare că se adresează îmbrăţişarea (lăsându-l pe acesta cu mâinile întinse când încearcă să schiţeze un gest asemănător) se potriveşte aici. Ambivalenţa este dată de însăşi această Intrigă ce lămureşte Deznodământul. Diferenţierea faţă de Umorul de tipul următor se face prin ambiguitatea Intrigii care în final pare şi ea coerentă după ce la început fusese prezentată parţial şi părea incoerentă faţă de Deznodământul formei anterioare. Acesta rămâne incoerent în totalitate, relativ la Intrigă.

La fel ca mai sus această situaţie trebuie să fie una reală ceea ce confirmă Intriga Pozitivă. Din bucuria iniţială decurge evident îmbrăţişarea ulterioară. Dimpotrivă Intriga este Negativă căci conţinutul ei nu se regăseşte în Deznodământ. Ea este echivocă deoarece la reacţia cu braţele deschise celălalt fie răspunde timid, fie se retrage sceptic din faţa unei astfel de situaţii. Personajul iniţial însă continuă inflexibil bucuria lui. Situaţia este bizară deoarece chiar când doi vechi amici ce se întâlnesc după mulţi ani în aşa fel încât doar unul să îl mai recunoască pe celălalt bucuria primului este reţinută, înfrânată, aşteptând startul până când şi al doilea va confirmă bucuria întâlnirii. Anxietatea optimistă a confirmării se transformă în explozie de bucurie la revedere abia atunci când şi celălalt confirmă reîntâlnirea. Se poate întâmpla o confuzie şi atunci acest fapt pare ridicol pentru mentalitatea contemporană deoarece personajul pare să îşi dăruiască ieftin sau gratis afecţiunea. Sau, se poate întâmpla ca ultimul să nu dorească revederea, existând motive diferite de supărare cu primul ceea ce este la fel. Însă explozia aceasta dată înaintea acestei recunoaşteri este de la început dubioasă specifică farsei. În cazul de faţă subiectul pare a fi cam într-o doagă căci deşi vede reţinerea celuilalt, el totuşi continuă acţiunea sa. Acest fapt dă echivocitatea nenaturală a Intrigii. Dar acest caracter echivoc are valabilitate doar pentru mentalitatea contemporană; poate că nişte oameni ai viitorului care nu vor avea nici un fel de probleme în exhibarea emoţională faţă de străini nu vor vedea ceva dubios şi echivoc în această Intrigă şi nici vreo urmă de umor în respectiva farsă. Însă, s-a spus, înscrierea în Negativ sau Pozitiv a Relaţiei sau a Momentelor Umorului depinde direct de planul subiectiv al celui ce gustă Umorul. Din cele spuse este clar că pentru mentalitatea în cauză Intriga este Negativă. Dimpotrivă, aceasta se rezolvă de la sine în momentul în care îmbrăţişarea are loc cu personajul din spate; acest lucru este normal şi firesc căci ambii par să fie buni amici şi să se bucure de revedere. În acest caz se rezolvă, se determină univoc Intriga.

Umorul de tip 3. INP→DN. Se manifestă cel mai frecvent prin mijlocirea unui observator care interpretează o anumită situaţie coerentă sub aspectul temporal şi spaţial. Interpretarea respectivă este iluzorio-proiectivă, în funcţie statutul specific observatorului. Un exemplu este dat de situaţia a doi ciobani care confundă un deltaplan ce trece pe deasupra lor cu o pasăre răpitoare ce le ia mieii şi pe care se hotărăsc să o împuşte; după ce pun în act gândul lor constată că teribila pasăre ‘luase chiar un om’. Ambivalenţa este dată de faptul brut şi de interpretarea iluzorie care se stabileşte în imaginea subiectului care percepe Umorul dar pe care o elaborează secundar. Un alt exemplu pentru acest tip de Umor este dat de omul ce merge strâmb pentru că croitorul îi dăduse acest sfat pentru ca haina strâmbă pe care el i-o făcuse să stea dreaptă; văzându-l cum merge cineva exclamă: ‘ce haină are malformatul asta...!’. Între lipsa de fermitate a clientului care nu pare deloc reală (ceea ce o face o situaţie negativă) şi mersul lui anapoda, care, de asemenea, este o ciudăţenie, există o relaţie concretă, logică.

Un alt exemplu este cel al proprietarului unei maşini de făcut copii, care, după o serie de copii albi, îi scoate clientului un copil negru şi exclamă: ‘fir-ar să fie, l-am ars pe ăsta’. Ambivalenţa se realizează între incoerenţa naşterii copiilor şi coerenţa funcţionării respectivei maşini care poate face astfel de gafe ca o maşină reală. Maşina de făcut copii este din start un Moment Negativ deoarece nu există în realitate. Negativă este şi situaţia cu croitorul care pare extrem de diletant dacă face o astfel de propunere absurdă clientului. Acesta face cum îi spune specialistul, deci respectă implicaţia din Intrigă. La fel şi în cazul celuilalt exemplu maşina poate face un copil negru pentru că există în realitate astfel de copii. Situaţia reală implică întotdeauna Relaţia Pozitivă. Concluzia celui ce îl laudă pe croitor şi îl declară anormal pe cel ce poartă haina este un Deznodământ comic Negativ, pentru că nu este real. În acest caz, Conţinutul Intrigii, care este interesul subiectului de a fi elegant, nu se regăseşte aici. La fel şi posibilitatea maşinii de a arde copiii.

Umorul de tip 4) IP N→DP. Apare atunci când dintr-o situaţie coerentă, logică, pozitivă, decurge una tot la fel dar fără legătură. De exemplu un reporter îl întreabă pe un bătrân cum îl cheamă la care acesta face un semn de repetare a întrebării, fapt care pare să fie un timp de gândire la o întrebare extrem de simplă fie o neînţelegere a ei; pentru rigoarea profesională reporterul adaugă ‘Repet întrebarea’ la care bătrânul răspunde ‘Gheorghe.’. Relaţia dintre întrebare şi răspuns este una Negativă căci din ‘Repet întrebarea.’ nu poate decurge replica ‘Gheorghe.’ el părând să răspundă aiurea dar în acord cu sensul întrebării. Răspunsul face ca întrebarea, Intriga (care este coerentă) să îşi primească totuşi un răspuns coerent cu statutul său iar Deznodământul să devină astfel, Pozitiv. Deci ambele Momente sunt Pozitive. Intriga este Pozitivă, aşadar, pentru că Deznodământul nu relevă ceva mai mult decât este ea. Există riscul ca o astfel de situaţie să fie rău interpretată ca Umor de formula INN→DP. unde Intriga să fie cea de-a doua propoziţie a reporterului după ce a primit deja prima replică. Însă este clar că dacă se exclude din Intrigă prima propoziţie atunci dispare orice fel de situaţie comică. O astfel de situaţie este una absurdă ca atare fără nici un fel de rezonanţă comică. Aşadar cea de-a doua propoziţie a reporterului constituie formalizarea Relaţiei şi nu a Intrigii.

Umorul de tip 5) IN N→DP. Acest tip de Umor poate apărea atunci când un Deznodământ Pozitiv este explicat printr-o Intrigă Negativă, invers ca în Umorul de tip 3). De exemplu o persoană bătrână fără experienţă faţă de tehnologie în general şi faţă de televizoarele cu telecomandă în special este făcută să creadă că este vrăjitoare de către nişte ştrengari, prin cererea lor la adresa ei de a le muta programul prin simpla rostire a respectivului post dorit. Intriga este aici actul de schimbare a canalului de către ‘vrăjitoare’ care nu reflectă situaţia reală adică a postului TV schimbat de telecomandă. Acţiunea bătrânei conform credinţei în vrăjitoria ei face ca Intriga să fie Negativă. Absurditatea Intrigii, respectiv actul de vrăjitorie, o face să fie Negativă deoarece este infirmat de ceea ce crede consumatorul situaţie comice că este realitate. Deznodământul este schimbarea reală şi logică a canalului oferind continuarea laturii reale a Intrigii. Deci el este Pozitiv. Relaţia este Negativă deoarece pentru consumator nu există legătură între cele două Momente. Dimpotrivă situaţia şi-ar pierde total din conţinutul comic dacă apoi ştrengarii au observa că telecomanda lor într-adevăr nu funcţionează. Situaţia ar deveni astfel IP P→DP.

Umorul de tip 6) IP N→DN. Se poate vedea des în filmele de desene animate. De exemplu, motanul îi pregăteşte şoricelului otravă iar după ce acesta o bea, în loc să moară, el capătă puteri supranaturale şi începe să îl bată usturător pe motan. Intriga este Pozitivă deoarece este univocă şi clară deoarece otrava se foloseşte pentru şoareci în încercarea de a-i stârpi. Deznodământul este Negativ deoarece aduce ceva nou Intrigii, opus radical consecinţei sale naturale care presupune moartea şoarecelui. Practic Deznodământul o face mai amplă şi îi dă conotaţii diferite. În loc să moară şoarecele devine şi mai periculos deoarece motanul a creat printr-o combinaţie chimică ghinionistă o licoare miraculoasă. Relaţia este Negativă deoarece din conţinutul Intrigii nu decurge Deznodământul şi nimeni nu a auzit de o astfel de licoare care să se facă din otravă.

Umorul de tip 7) IN N→DN. Este Umorul Absurd. De exemplu doi indivizi care se ceartă pentru faptul că unul se crede dator la celălalt şi doreşte să îşi achite datoria, pe când celălalt nu acceptă considerând că el ar fi dator la primul, fapt ce determină un scandal între cei doi; ei fac apel la un al treilea care trece întâmplător pe acolo; după ce aude cererea celor doi de a decide cine are dreptate dintre ei el răspunde ‘poftim calul meu!’. În acest caz, între interesul celor doi şi reacţia celui de-al treilea nu există nici o legătură Pozitivă iar cele două Momente sunt şi ele ciudate, echivoce. De asemenea, pe de o parte, Deznodământul nu prezintă continuarea Intrigii iar pe de alta el se prezintă contrar realităţii, unde, de obicei o datorie şi o pricină legată de ea se tratează altfel.

Se întâmplă ca la o situaţie comică să aparţină simultan mai multe forme de Umor iar acest lucru trebuie analizat cu atenţie. Trebuie remarcat că cu cât o situaţie comică aparţine mai multor asemenea forme, cu atât umorul în cauză este mai sănătos şi mai bun. De exemplu, Isus este rătăcit în deşert şi încearcă să ajungă undeva când, la un moment dat, întâlneşte un bătrân care îl întreabă cu o voce profetică dacă a auzit cumva de fiul său de care nu a avut suficientă grijă şi care are mâinile şi picioarele bătute în cuie. Emoţionat, Isus îi sare în îmbrăţişare strigând: ‘Tată! Tată!’. Bătrânul, la fel de emoţionat strigă la rândul său: ‘Pinochiooo!’. Trebuie mai întâi arătată forma logică a acestei situaţii comice care poate fi de forma 1) pentru credincioşi dar şi de forma 2) şi 3) pentru necredincioşi. Deznodământul Negativ apare în două cazuri, respectiv 1) şi 3) şi este dat de faptul că se ştie că acel bătrân nu era Dumnezeu aşa cum pare în Intriga Pozitivă din 1). Însă cel Pozitiv din 2) este în măsură să rezolve Intriga Negativă pentru cei necredincioşi, unde situaţia biblică este redată ca reală dar aceştia ştiu că este o poveste. Însă realitatea nu poate fi aici suficient invocată şi, de aceea, ea poate fi luată în ambele sensuri. În 3) se confirmă faptul că situaţia cu Dumnezeu tatăl şi Isus (cu în vierea din morţi şi cu toată seria de miracole) este o poveste la fel cum este şi cea a lui Pinochio. În 1) există o evidentă concepţie religioasă prin faptul că este luată ca reală situaţia de părăsire a lui Isus. Însă ea nu este confirmată de tatăl lui, Isus fiind aici victima răutăţii oamenilor care îl prezintă în forma sa omenească, confundându-şi tatăl. Însă în această formă nu caracterul divin al lui Isus este subiectul Intrigii Pozitive, cum este în celelalte două cazuri care merg pe premisa că Isus nu a fost Dumnezeu, ci aici pozitivă este situaţia întâlnirii sale cu Dumnezeu-tatăl care este infirmată de Deznodământul Negativ. Căci acesta dă o explicaţie mai amplă şi diferită acestei situaţii.

Este evident că o distincţie clară între credincioşi şi necredincioşi nu se poate face foarte clar. Este de asemenea evident că fiecare are în profunzimile sufletului modelele religioase după cum are şi întrebări retorice şi de origine ateistă. Deci oricine se poate considera şi credincios şi necredincios din acest punct de vedere iar umorul este gustat în aceeaşi măsură şi de cel ce se declară pe deplin credincios şi de cel ce este ateu. Experienţa tehnologică şi ştiinţifică modernă tinde să elimine mentalitatea religioasă şi fiecare credincios simte pe pielea lui acest lucru. Deci, se poate spune că cele trei forme logice de Umor coexistă. De asemenea, se poate spune că succesiunea situaţiilor comice pot conduce la perceperea Comicului de tip fluviu.

2.2.4.4.3. Manifestări ale Umorului în sisteme informaţionale diferite

1) Umorul Lingvistic. Dat fiind faptul că limbajul este o realitate de simboluri se poate spune că limba este un instrument al dezvoltării Umorului la fel cum realitatea în sine este. Acest lucru se va vedea din analiza acestor forme. Situaţia comică poate fi dată de sensurile diferite care pot fi luate de cuvinte asemănătoare, contradictorii sau în diferite relaţii, într-un enunţ lingvistic. Ele stabilesc prin relaţia dintre ele cele două Momente ale situaţiei comice.

Conotaţia Dublă, este existenţa a două sensuri diferite pe care le poate lua un cuvânt, ce reprezintă o structură pozitivă şi una negativă, sensuri ce sunt ajustate unul la celălalt. De exemplu Ion îi face un compliment partenerei: ‘Mărie, eşti divină!’. La care ea răspunde: ‘Ba Ioane, amândoi suntem di vină’. ideea pozitivă constă în complimentul în sine care este o amabilitate politicoasă a bărbatului dacă nu chiar un vers prin care pare că îşi exprima dragostea. Răspunsul prozaic al ei determină ideea negativă. Ideea negativă, în acest caz, se explică prin Asocierea ideatică înspre zona negativă a complimentului poetic (pozitiv), respectiv prin intenţia psihicului observatorului de a echilibra astfel de compliment cu ceva banal, stupid. Aici cuvintele ‘divină’ şi ‘di vină’ sunt pe post de Relaţie Pozitivă între Momentele situaţiei comice. Ele sunt constituite mai întâi în Intriga Pozitivă a complimentului aşa cum acesta este făcut şi apoi în Deznodământul Negativ al răspunsului primit. Pozitivitatea acestui liant este dată de asemănarea cuvintelor acestora. Aşadar, forma logică a acestei glume este cea de tip 1).

Scindarea Cuvântului/Textului se manifestă prin scoaterea sau punerea din masa unui cuvânt a unei litere sau grup de litere, în aşa fel încât cuvântul astfel apărut se opune total primului, fapt ce determină ambivalenţa manifestă. De exemplu formula ‘sunt boier fără “b”’, care este tot o expresie de forma 1). Uneori se poate ca dintr-un cuvânt să fie derive două cuvinte noi care într-un anumit context pot crea alt sens situaţiei. La nivel textual general această formă de Umor ia naştere prin omiterea dintr-un text a anumitor părţi ce face ca textul în cauză să ia o anumită conotaţie.

Înlocuirea Cuvântului. Apare când un cuvânt ( grup de cuvinte) este (sunt) înlocuit(e) din context cu unul(unele) asemănător(asemănătoare) ceea ce structurează Pozitivitatea Relaţiei. O astfel de manevră literală dă iluzia de coerenţă a demersului dar care face ca sensul contextului să fie contradictoriu cu cel iniţial. De exemplu, un tată care îşi laudă fiica pentru performanţele sale sportive răspunde la întrebarea cu privire la felul de sport practicat de aceasta: ‘Penis’. Ambivalenţa constă aici în concepţia tradiţională despre femeie care trebuie să fie ‘pură’ şi realitatea prozaică în care ea se află. Acest lucru este subliniat şi de relaţia cu tatăl care vorbeşte despre ea, relaţie reglementată de prohibiţia incestului raportată la Nimfomania fiicei.

Condensarea Cuvintelor constă în fuziunea a două sau mai multe cuvinte ce sunt fiecare pivotul unor enunţuri care se exclud reciproc sau dau o altă conotaţie Deznodământului faţă de premisele Intrigii fapt ce constituie însăşi ambivalenţa comică. Ca exemplu poate fi citat Freud cu cazul unui sărac care povesteşte despre cum a stat aproape de un milionar şi care s-a purtat foarte ‘familionar’. Cuvintele condensate sunt aici ‘milionar’ şi ‘familiar’. Ideea pozitivă este că ‘x s-a purtat familiar’ iar cea negativă este aceea că ‘x s-a purtat cu mine foarte milionar’; adică subiectul ar fi dorit o parte din suma deţinută de milionarul cu pricina la fel cum în familie totul se împarte frăţeşte. Traducerea formală a enunţului din acest caz vizează doar cuvântul unde fragmentul de cuvânt ‘mili’ reprezintă relaţia dintre Intriga Pozitivă dată de cuvântul ‘familiar’ şi Deznodământul Negativ dat de cuvântul ‘milionar’ deoarece subiectul se cam gândea la banii respectivului bogătaş.

Absurditatea Enunţului constă în enunţarea unei idei ce se contrazice până la sfârşitul formulării ei sau a cărei sens ia nuanţă ilogică. De exemplu la zvonul morţii sale Mark Twain a dat următoarea dezminţire: ‘Zvonul conform căruia aş fi murit mi se pare cu totul exagerat’. Contrarietatea enunţului este dată de ultima parte a sa care se referă la existenţa anumitor grade între viaţă şi moarte, ceea ce în realitate nu există. Cele două sensuri care se întâlnesc în enunţul de mai sus sunt: 1) Eu nu sunt mort şi textul de faţă o dovedeşte’ şi 2) ‘Zvonul nu este fals ci doar exagerat’. Forma logică a situaţiei este dată de Intriga Negativă, Deznodământul Negativ şi Relaţia Pozitivă. Intriga Negativă este dată de zvonul morţii sale care este Negativ deoarece îl contrazice enunţul. Deznodământul este Negativ, deoarece infirmarea acestui zvon se face ambiguu, cu sens dublu din însăşi afirmaţia enunţului. Relaţia dintre acestea este dată de coerenţa luării poziţiei de infirmare a acestui zvon pe care el a făcut-o cu însuşi acest enunţ. Deci este pozitivă.

Modelarea Cuvântului constă în adaptarea sensului unui cuvânt care face parte dintr-un enunţ, ce are de obicei sens contrar celui iniţial. De exemplu, dorind să ‘salveze’ în mod ironic situaţia penibilă pe care cineva o creează numindu-l impresionist pe un pictor expresionist, cineva poate spune: ‘da, pentru a ajunge expresionist trebuia mai întâi să fi fost impresionat’. În acest caz ideile ambivalente sunt acestea: 1) ‘pentru a fi expresionist cutare trebuia mai întâi să fie impresionist’; 2) ‘Pentru ca să poată apărea expresia, mai întâi cineva trebuie să fie impresionat, să primească o impresie’. Prima este ideea negativă deoarece enunţul este un neadevăr căci un pictor expresionist nu este necesar să fi fost impresionist anterior. Cea de-a doua este cea pozitivă deoarece enunţul este adevărat dar se referă la psihologie şi nu la istoria artei. Fiind dominat de politeţea formală ce se cerea de situaţia solemnă, precum şi de agresivitatea asupra incompetenţei vorbitorului, personajul cu acest enunţ a pozitivizat ideea negativă făcând-o compatibilă cu cea pozitivă prin adaptarea cuvântului ‘impresionism’ la cel ‘impresionare’. Faţă de Conotaţia Dublă, unde Umorul este dat de cuvinte identice, cel puţin sub aspectul vorbirii sau Scindarea Cuvântului, unde legătura pozitivă se face cu două cuvinte asemănătoare, aici se poate vorbi despre acelaşi cuvânt cu acelaşi sens dar care, modelat, determină sensuri generale diferite ale enunţurilor.

2) Umorul de Reprezentare.

Constă în exagerarea până la absurd a unei trăsături deja pregnante, în aşa fel încât situaţia devine absurdă, imposibilă. Dar pe baza faptului că ea este exagerată în realitate, pare să fie rezultatul logic al supraproporţionării. Însă relaţia dintre această situaţie şi cea anterioară nu este una direct proporţională ci de exagerare a unor trăsături şi de estompare a altora. Ambivalenţa apare aşadar între coerenţa demersului prin care se ajunge la situaţia comică. Deoarece trăsătura exagerată până la absurd este de la început exagerată ceea ce implică absurditatea finală a sa în raport cu prescripţiile logice ale Retractării intelectuale. De exemplu dacă o caricatură ce reprezintă un personaj cunoscut unde nasul său este exagerat, ea reprezintă o formă inexistentă deoarece este aproape imposibil să existe un om cu un astfel de nas. Acest gen de Umor se împarte doar în două forme respectiv cea grafică şi cea ideatică. Prima este Caricatura aşa cum o ştie fiecare iar cealaltă este o formă de Caricatură Literară şi acest lucru se datorează faptului că modelele de reprezentare sunt doar cuvintele.

Caricatura presupune un mod complicat ce nu se reduce la o situaţie ce poate fi formalizată logic direct deoarece trebuie făcut un efort preliminar de descompunere a situaţiei comice în Intrigă şi Deznodământ, pentru ca abia apoi să poată fi formalizată. Fireşte, se ştie că o caricatură exagerează o anumită parte a unui ansamblu dându-i astfel acestuia o alură diferită de cea pe care o are în mod normal şi totuşi, asemănătoare. Se vede clar aici că opoziţia între alura normală şi cea din desenul caricatural a unui personaj sau situaţii este însăşi opoziţia dintre negativ şi pozitiv la nivelul operaţiilor intelectuale. Aşadar, în procesul formalizării, alura reală reprezintă Intriga şi totodată sarcina pozitivă a acestuia iar cea desenată este chiar Deznodământul care este întotdeauna Negativ. Relaţia dintre ele este de fapt întreaga problemă a desenatorului căci ea trebuie de asemenea să fie pozitivă. Adică un portret trebuie să aibă nas, ochi, gură, etc., exact ca acelea ale personajului caricaturizat dar cu un anumit defect neobservat de obicei sau observat insuficient şi care trebuie pus în evidenţă. În felul acesta spiritul sistemului caricaturizat este parcă prins nud. Aşadar fără Relaţie Pozitivă Caricatura nu poate fi concepută.

2.2.4.4.4. Un exemplu de la Freud

Pentru mai multă clarificare se vor lua exemple din lucrarea lui Freud ‘Cuvântul de duh şi spiritul’. Un prim exemplu este dat de o fetiţă ce îşi avertizează fratele că dacă va mai continua să mănânce aşa de mult va trebui să ia ‘bubizin’. Întrebată de mama ei ce este ‘bubizin’, ea a răspuns: ‘Păi, eu când am fost bolnavă n-a trebuit să iau Mädizin?’. Fetiţa a asociat cuvântul Mädizin, medicamentul, cu cuvintele Mädi (fetiţă) şi bubi (băieţel). În acest caz, Elementul Negativ este Intriga ce se reduce la propoziţia ‘Când am fost eu (fetiţa) bolnavă, n-a trebuit să iau Mädizin?’. Acest cuvânt reprezentând dubla semnificaţie a cuvântului Mädizin care poate însemna şi ‘zin’ pentru fetiţă. Relaţia dintre Mädi şi Bubi este una Pozitivă, căci reflectă situaţia reală iar Deznodământul este unul Pozitiv şi univoc: ‘Dacă tu eşti bolnav va trebui să iei bubizin adică ‘zin’ pentru băieţel. Formula acestei glume va fi INP→DP.

Un alt exemplu de la Freud este cel al unui băiat de 10 ani şi al unei fete de 12 care joacă o piesă de teatru de ei inventată pentru unchii şi mătuşele lor; cei doi stau pe o insulă pustie şi săracă şi unde băiatul pleacă şi se întoarce bogat peste câţiva ani. După ce şi-a povestit peripeţiile a întrebat-o pe fată ce a mai făcut ea însăşi de atunci. Ea a răspuns că nici ea nu a stat degeaba în timpul ăsta şi a dezvăluit coliba în care se aflau 12 păpuşi ce reprezentau copiii făcuţi de ea între timp. Acest tip de Umor ce a făcut să îi uimească pe micuţii actori prin hohotele de râs exprimate de spectatori, atenţi până atunci, reprezintă deja condensarea mai multor astfel de forme logice. Prima este cea INP→DN; copiii vor fi fost educaţi în spiritul ‘moral’ neprimind explicaţii despre modul în care vin copiii pe lume decât evaziv probabil. Ei ştiau totuşi că copiii sunt născuţi de mamă şi că, prin urmare, este normal ca ea să îi nască chiar dacă tatăl lipsea. Numai că plecând de la această explicaţie negativă se ajunge la ceea ce logica numeşte ‘reducere la absurd’ adică la o situaţie absurdă mergând pe concluzia logică. În cazul de faţă aceasta este posibilitatea ca bebeluşii să fie opera doar a mamei. Cealaltă formă relevă un alt model de Umor condensat, legat de capacitatea copiilor de a înţelege sensul anumitor lucruri şi de a fi ‘discreţi’ în ascunderea a ceea ce se ascunde în mod normal. Această situaţie o prezintă pe soţie în situaţia de a-i face o mărturisire soţului despre faptul de a-l fi înşelat cât a fost plecat. Spectatorul adult a înţeles despre ce mărturisire este vorba deşi actorii nu s-au gândit la treaba asta. De aceea la nivelul receptării soţul, care se bucură de revedere are o surpriză bombă, de genul celor ce se întâmplă adesea în familii. Formula acestei situaţii comice este IP –P→DN. Deznodământul este automat Negativ datorită ineditului situaţiei pe care soţia o creează, prin faptul că relevă informaţii pe care nu le conţine explicit Intriga. Acesta se dovedeşte a fi Pozitivă, deoarece se doreşte a fi o replică a faptelor bune pe care soţul le-a făcut şi atestă o replică normală într-un astfel de caz.

Freud crede că simpla naivitate, ca absenţa a inhibiţiei, determină râsul. El încercă să diferenţieze naivitatea de obrăznicie (care produce indignare şi nu bucurie) şi să explice acest lucru printr-un anume mod. El mai arată că în mod normal un calambur de genul Bubizin nu ar produce decât un zâmbet uşor. Umorul din această situaţie constă tocmai în gradul de opoziţie dintre ideea negativă şi cea pozitivă ca regulă a sa. Chiar dacă copilul nu o are, el încercând o construcţie logică, totuşi aceasta este proiectată de spectator în copil, în cel naiv. De aceea, spusă de cineva naiv situaţia ar deveni comică dar dacă ea este produsă intenţionat nu ar putea decât să pară banală. Freud consideră că naivitatea ar fi dată de absenţa inhibiţiilor interne, referindu-se la naivitatea infantilă dar uitând-o pe cea matură care poate exista şi ea. De exemplu un provincial care încearcă să imite cetăţeanul de la oraş, este naiv tocmai datorită inhibiţiilor pe care şi le impune. Naivitatea are însă după cum arată şi exemplele de mai sus şi după cum chiar cuvântul spune, o explicaţie cognitivă, ideatică, legată de nepotrivirea unui sistem ideatic cu o anumită situaţie.

2.2.4.5. Religia

Statutul pulsional al Religiei a fost analizat îndeosebi la Complexul Tabu, atunci când acesteia i se recunoştea implicarea prin Fuziune, a Complexelor Matern, Traumatic sau Sisif. Consecvenţa ce este implicată de sentimentul religios în neutralizarea pulsională se reflectă şi în implicarea intelectuală a procesului de Asociere şi Retractare, în perceptele religioase. Spre deosebire de Ştiinţă şi Filosofie, dualismul pulsional dă statutul de puternică satisfacţie oedipiană Religiei. Credinţa în imposibil, în absurd, sub raportul ideatic, cum este teoria vieţii de după moarte, credinţa în miracole, în forţarea destinului sau a celei a lui Dumnezeu care devine totuşi om aşa cum apare în Creştinism sau Islamism, sunt elemente ale acestui dualism unificat. Iznagi şi Izanami sunt primele două persoane în Şintonism. Ei au sex opus unul altuia şi sunt primii oameni muritori şi nemuritori în acelaşi timp căci ei sunt şi zei şi oameni. La fel şi Mahomed cel neştiutor de carte a început să citească la porunca unui simplu glas, texte ce i se afişau în faţa ochilor şi care vor fi fiind constituit ulterior Coranul, cartea de căpătâi a Islamismului. Este evident că mitologia de orice fel abundă de legende ce conţin absurdităţi logice dar care constituie esenţa Gândirii în general şi care prin obiectivizarea lor devin sărbători ale Gândirii.

Oricât de mult tinde Religia să fie considerată ca un dispozitiv natural de percepţie a unor date venite de la divinitate ea este un produs psihic. Rolul intelectului cu straturile sale mnezice superioare este cert implicat aici. Recurgerea la demonstraţie şi argument este contrară exprimării naturale a Religiei. Recurgerea la întrebări şi cercetare precum şi aplicarea principiilor religioase în situaţiile concrete atestă învăţarea ca fenomen tipic intelectual. Lipsa de activitate religioasă pregnantă pentru cazurile de retard mintal, unde funcţiile intelectuale sunt foarte slabe atestă faptul că Religia este obiect de studiu şi pentru psihologia cognitivă.

Deşi îi este fundament istoric totuşi Religia nu este Ştiinţă. Ea nu apare ca urmare a aplicării unor instrumente ştiinţifice naturii sau unor postulate şi teoreme abstracte. Însă Religia este în măsură să îşi corecteze discursul imediat ce Ştiinţa dă un verdict faţă de un element din interiorul ei. Din punct de vedere istoricist se poate spune că Religia este o etapă metodică pentru Ştiinţă. Însă nu orice eroare ştiinţifică sau etapă preistorică a ei poate deveni Religie. Constituirea corpului ei este un demers cultural complex care se întinde pe multe generaţii şi care selectează din toate datele sale doar ceea ce reflectă profund sufletul. Pe de altă parte orice încercare de folosire a discursului ştiinţific pentru întemeierea sau menţinerea celui religios nu conduce la nimic stabil iar erorile de metodă sau de conţinut se pot strecura în corpul Religiei. Filosofia însăşi şi-a dat seama de o astfel de folosire excesivă a discursului ştiinţific prin teoriile lui Kant deşi originea ei a fost tocmai încercarea de găsire de argumente şi demonstraţii pentru ceea ce Religia oferea cu titlu de postulat.

Însă se pare că tocmai această depărtare a corpului Religiei de cel al autorităţii ştiinţifice este specificul său. Din punct de vedere psihologic Religia umple un gol ideatic faţă de care Ştiinţa nu se poate pronunţa. Acceptarea ei de către comunitate are temei cultural. Rezonanţa în plan sufletesc a perceptelor sale este întărită de latura mitică ce se întăreşte odată cu răspândirea şi supravieţuirea în timp a acestor percepte.

Însă oricând Religia este în măsură să îşi adapteze corpul la datele din ce în ce mai expansive ale Ştiinţei. Exemplul acceptării faptului că Pământul ar fi putut apărea după alte corpuri cereşti sau că el nu este centrul Universului aşa cum se poate înţelege din descrierea facerii lumii pe care o face creştinismul atestă o nouă etapă de remaniere în interiorul său. De asemenea punerea modernă pe picior de egalitate civilă a sexelor presupune o revizuire a concepţiei după care bărbatul ar fi fost creat înaintea femeii. O eventuală descoperire a unor civilizaţii extraterestre sau a vieţii extraterestre în general va face din ideea omului făcut după chipul şi asemănarea lui D-zeu sau din stăpânirea pe care Omul a moştenit-o faţă de animale să fie luată mai mult ca metaforă decât ca literă de lege. Această percepere a Religiei dinspre statut de literă de lege către metaforă este în măsură să îi provoace o schimbare radicală a statutului social şi o scădere a autorităţii.

Existenţa Visului a determinat aproape în mod automat apariţia Religiei. Bizareria gândurilor care mişună libere prin mintea omului în timp ce doarme precum şi realitatea cu care sunt investite fac ca omul să îşi pună mai multe probleme legate de viaţa şi fiinţa lui iar acest fapt este actul de naştere al Religiei. Faţă de Vis coloana vertebrală a Religiei este compusă din Pulsiunile Fundamentale. Dacă astfel de arhetipuri ale Pulsiunilor Fundamentale apar implicate în Vis atunci produsul intelectual poate aparţine atât lui cât şi Religiei. S-a arătat că visele cele mai profunde nu sunt uitate pe o perioadă de zeci de ani. Elaborarea lor într-un sistem cosmogonic implică automat apariţia Religiei.

Religia este cea mai profundă activitate intelectuală. Conţinuturile sale pot surprinde arhetipuri nude ale celor mai vechi ruine ale sufletului. Corpul Religiei este încercarea de resuscitare a acestora, reparaţia lor logică şi consolidarea lor într-un sistem cosmogonic. Straturile mnezice superioare nu au autoritate deformatoare sau inhibatoare asupra fondului negativ ci doar una subordonatoare. Conceptele straturilor mnezice superioare îşi pot doar oferi serviciile logice în promovarea acestuia. De aceea orice specializare şi perfecţionare a unui sistem ideatic ce răspunde cerinţelor realităţii tinde să ştirbească puterea credinţei. Credinciosul ori nu are un bagaj conceptual complex ori are un fond negativ foarte puternic care cer deformarea realităţii în scopul conservării purităţii sale catalitice. Definirea Momentelor logicii cognitive a Religiei se face relativ la banalitatea realităţii concrete dar şi relativ la cei care iau reperele realităţii (restrânse) drept criterii universale ale explicării lumii în Religiile Moderne.

Datorită faptului că perceptele religioase nu sunt urmare a unor demersuri ştiinţifice specifice autentice aşa cum pot fi ele observate astăzi rolul Ştiinţei este tocmai acela de selectare, de limitare a acestor conţinuturi religioase de banalitatea cu care orice teorie ştiinţifică se încarcă la un moment dat. Geneza spiritului religios este tocmai acest tip de negociere între prospeţimea Pulsiunilor Profunde şi desuetul restrictiv al straturilor mnezice superioare. Posibilitatea unor revizuiri în interiorul Religiei se face ca urmare a adaptării discursului la noile teorii ştiinţifice dar şi la noile trăiri religioase ele însele. Condamnarea Inchiziţiei făcută de creştinismul contemporan atestă o astfel de capacitate de înnoire a discursului religios fără presiunea directă a Ştiinţei. Iată că o Relaţie Negativă între cele Momentele Religiei vizează atât cauze interne legate de revizuirea din interior a sa cât şi de cauze externe legate de presiunea unor date ştiinţifice ce se suprapun peste anumite părţi ale sale.

Asemenea paranoicului care îşi localizează ideaţia în afara ariei de acţiune a informaţiilor sigure şi Religia îşi are domeniul în afara câmpului Ştiinţei. Religia este un produs semivoluntar şi tocmai de aceea ea are autoritatea socială de care se bucură. O bună parte din corpul ei este dată de încercarea de adaptare a unor date la ceea ce se ştie despre realitate. Conţinuturile sale fundamentale pot apărea în vise iar cunoştinţele rudimentare despre acest fenomen le pot interpreta ca mesaje divine. Lipsa de beneficiu direct (secundar) din practicarea Religiei o diferenţiază de paranoic care face caz de starea lui.

Ideaţia religioasă însă este rezultatul nevoii Omului de plasare şi integrare în Univers. Conţinuturile nu pot fi ajunse de banalitatea şi siguranţa cercetării ştiinţifice limitate la experienţa posibilă sau la deducţia abstractului. Toate celelalte domenii de aplicabilitate a principiilor psihologiei cognitive se referă la banalitatea sau acceptabilitatea pe plan comunitar a datelor anterioare de constituire a lor, a etapelor lor precedente de dezvoltare. În acelaşi fel şi Religia se referă la acest gen de date. Însă reacţia ei nu se face faţă de comunitatea specialiştilor decât foarte rar. În principal această reacţie se ia faţă de alte domenii şi faţă de comunităţile specialiştilor în domenii laice. Inclusiv comunitatea periferică a religiei, adică însăşi corpul de credincioşi poate fi un exemplu de neurmat pentru teologi şi faţă de care ei să ia poziţie refractară. Iată că negativitatea Religiei se poate stabili şi relativ la propriul corp iar acest fapt este premisa scindării religioase.

Misionarismul este totuşi punctul de reper cel mai important pentru religiile moderne. Există anumite secte religioase unde ierarhia în cadrul comunităţii este susţinută de puterea de a introduce noi membri. Datorită caracterului conservator al celor primitive latura lor misionară se vede mai puţin. Dar şi faptul că în acest stadiu de dezvoltare a ei Religia cuprinde în sine germinal şi Ştiinţa şi Filosofia şi Arta contribuie la atenuarea acestui fenomen comun printre religiile moderne. Însă fără un fond pozitiv, banal căruia cel negativ să i se opună, Religia nu ar avea vreun sens nici în formă primitivă şi nici în cea elaborată, modernă. Practic religia reface această ierarhie naturală a vieţii sau artificială a comunităţii. Sistemul ierarhic se regăseşte total în sistemul de organizare religioasă. Racolarea de noi membri, diferenţele de opinii faţă de o parte din comunitate în care principiile religiei sunt acceptate universal poate implica o astfel de scindare. Tendinţa proiectată asupra maselor de către elitele religioase de a acuza şi vinovăţii atestă această bizară nevoie de diferenţiere şi conflict pe teme de dogme şi de aplicare a lor faţă de restul comunităţii. Scindările religioase pot apărea chiar în interiorul comunităţii elitelor apărând astfel noi curente sau secte peste care elitele religioase refuză cu obstinaţie să treacă. Pot apărea duşmănii ţinute minte timp de secole de-a rândul şi chiar întărite pe măsura evoluţiilor comunităţilor în care au apărut deşi dezacordul pare cu adevărat minor. Din acest punct de vedere pare bizară deschiderea excesivă către comunităţile de atei sau de religii cu conţinut radical diferit (cum ar fi cele primitive) faţă de care există diferenţe de dogmă mult mai mari. În realitate tocmai această contradicţie între pozitiv şi negativ, între comunitar şi individual este în măsură să explice trăirea religioasă. De aceea în excesul de bunătate, de disponibilitate pentru iertare şi de sociabilitate credinciosul este un însingurat îmbufnat. Cu cât e mai integrat social şi mai implicat în problemele cotidiene cu atât trăirea sa religioasă se face mai superficial. Acest lucru este posibil tocmai pentru că negativitatea idelor îşi găseşte alte canale de manifestare.

Credinciosul ştie că fenomenele religioase sunt excepţionale, extraordinare, miraculoase şi poate să le diferenţieze clar de cele banale, ordinare. Religiile moderne au chiar dubii faţă de aceste situaţii miraculoase în componenţa trăirilor lor specifice iar conflictul dintre ideile negative şi cele pozitive poate fi unul dramatic. Reunirea celor două tipuri de produse intelectuale însă implică bucuria trăirii religioase, neutralizarea unei mari cantităţi de energie psihodinamică prin această portiţă a miracolului ce primeşte în sine rezervele netrăitului şi interzisului cumulat de generaţiile precedente.

Paradoxul Religiei este acela că nu mai poate cuprinde în sine genii religioase capabile să reformeze radical corpul său. Caracterul ei conservator îi interzice acest lucru. În acest caz tocmai elitele sale sunt nevoite să iasă din corpul său şi astfel Religia să se devitalizeze, să îşi piardă caracterul viu. Zona europeană centrală şi vestică mai săracă în constructe cosmogonice a adoptat într-un ritm rapid creştinismul în timp ce în locul său de naştere el a fost respins. Practic Creştinismul s-a desprins din corpul vechiului iudaism. Acesta nu a răspuns la reformele religioase propuse de Hristos şi a rămas fidel cu elitele religioase de atunci. Ulterior în interiorul creştinismului au apărut sciziuni şi apar în continuare. Comunitatea religioasă însăşi are dubii temporare faţă de dogmele religioase iar faptul că adoptă stiluri de viaţă diferite după ce actul sau ritualul religios se consumă atestă cel puţin faptul că aceste dogme nu mai au aceeaşi influenţă în influenţarea trăirilor şi comportamentului. Practic nodurile de reţea mnezică aflate în aria Filierei Negative se reîncarcă cu energie îşi primesc individualitatea ce va fi convertită pozitiv odată cu reluarea ritualului religios la sfârşit de săptămână sau într-o anume zi dedicată acestei activităţi. Legile lumii observate simplu de credinciosul de rând ca diferite faţă de cele ale dogmei îi provoacă mai întâi depărtarea de ea prin suspiciune şi apoi bucuria convertirii negativ-pozitive prin reinstaurarea credinţei şi prin pocăinţă.

Dacă Complexele Negative sunt foarte puternice (ceea ce este specific pentru elite) atunci acest stil de viaţă este ineficient pentru o astfel de convertire. Oferta realităţii pentru convertirea fondului negativ este mică aşa că elita găseşte inclusiv în corpul Religiei sau comunităţii care o adoptă lucruri pe care le vrea schimbate şi reparate şi de care îşi leagă astfel numele. Practic sciziunile religioase sunt făcute de aceste elite care revoluţionează mai mult sau mai puţin corpul Religiei la fel cum savantul revoluţionează domeniul ştiinţific printr-o teorie care reflectă negativitatea ideilor sale intime. Fără această posibilitate de conversiune elita religioasă nu răspunde la stilul de viaţă conservator implicat de viaţa religioasă. De aceea cu cât Religia devine mai profundă şi mai elaborată cu atât comunitatea sa devine mai endogamică, mai conservatoare şi mai puţin dispusă la reformele propuse de elite.

Logica cognitivă a Religiei este formalizarea unei descrieri de desfăşurare de evenimente mitologice, cosmice, istorice etc. sau cauzalitate între diferite situaţii. Definirea caracterului Negativ sau Pozitiv al Elementelor logicii cognitive a Religiei nu trebuie să se facă după criteriile definirii lor în logica cognitivă a Ştiinţei. Practic aici nu este implicat procesul de dezvoltare ştiinţifică ci un altul care se apropie mai mult de Umor. Elementele Religiei totuşi au ceva din definirea celor ale Ştiinţei relativ la capacitatea de explicare a lumii la care Ştiinţa nu ajunge. De aceea definirea lor vizează această logică internă a demersului său. Nu interesează aici vreo valoare de adevăr sau de contradicţie internă cu sine raportată la realitate ci puterea de explicaţie, scenariul religios, imaginarea unei posibilităţi de desfăşurare a lucrurilor indiferent de eventualul adevăr sau falsitate a lor.

Intriga Pozitivă pentru Religie este determinată de oameni normali, situaţii normale în timp ce cea Negativă se constituie din Sfinţi, Dumnezeu, profeţi, situaţii miraculoase. Deznodământul Pozitiv este acela care decurge direct din Intrigă fără să adauge ceva la structura ei. La fel ca în celelalte cazuri ale domeniilor logicii cognitive Deznodământul Negativ adaugă ceva Intrigii. Dacă o schimbă radical în aşa fel încât Deznodământul să pară chiar contradictoriu cu ea atunci Relaţia dintre ele este una Negativă. Dacă El este doar o consecinţă normală a ceea ce prezintă intriga atunci Relaţia este Pozitivă. În toate cazurile de Relaţie Negativă din logica cognitivă religioasă se poate vedea prezenţa unui anumit tip de eroare ştiinţifică, de judecare extrareligioasă a perceptelor ei. Credinciosul este total refractar la recunoaşterea acestor crăpături în corpul credinţei sale. El încearcă supunerea logicii ştiinţifice la propriile percepte la fel cum aceasta încercase demersul invers şi astfel creează explicaţii auxiliare cu rol de scut logic. Dar negativitatea ideilor ştiinţifice care mănâncă din corpul virgin al Religiei rămâne în mintea credinciosului şi tocmai acest lucru face ca Religiile Moderne să fie mai filosofice şi mai complexe decât cele primitive. De exemplu în istorie s-a întâmplat ca un fenomen să fie explicat prin intervenţia unor forţe oarecare dar pe care ulterior Ştiinţa l-a explicat altfel şi astfel l-a infirmat. În Religiile Moderne există astfel de erori (la fel cum existau şi în cele Primitive) însă deocamdată Ştiinţa nu se poate pronunţa asupra lor. O astfel de afirmaţie este întărită de faptul că Ştiinţa a descoperit destule astfel de erori în Religiile Primitive. De exemplu explicaţia eclipselor de soare prin spiritele rele care îl fură sunt infirmate de Ştiinţă care le explica prin suprapunerea lunii între pământ şi el.

 

Fenomenul religios de tip 0) IPP→DN. Către această formă vrea credinciosul să îi fie acceptată credinţa de către alte comunităţi care au suspiciune faţă de ele. El însuşi vede astfel destule din perceptele religiei şi oscilează în adoptarea lor. Totuşi fără noutatea negativă care se adaugă zilnic la banalitatea acestei formule Religia ar fi o experienţă limitată. din păcate dacă perceptele religioase şi-ar dovedi valabilitatea ştiinţifică devenind şi date ale domeniului Ştiinţei ele ar deveni şi banale la fel ca şi cea mai mare parte din corpul ei. De aceea faptul că există oameni care refuză să accepte adevărul acestor percepte care atentează la banalizarea acestora este parte din bucuria religioasă şi de reunirea negativităţii acestora cu pozitivitatea certitudinii. Deznodământul nu adaugă ceva în plus în perceperea Intrigii în aşa fel încât să îi schimbe aceasta alura. El decurge direct din ea.

Faţă de Umor Religia transformă celelalte formule de situaţii specifice în IP P→DP prin presiunea Pulsinulor Fundamentale şi nu prin straturile mnezice superioare. În fapt spiritul religios este unul puţin atent la datele concrete ale naturii, civilizaţiei şi tehnologiei. Religia este un refugiu paseist într-o realitate mitologică şi edenică, o abandonare a funcţiilor straturilor mnezice superioare în favoarea datelor mnezice profunde supravieţuitoare peste generaţii în suflet. Orice om care îşi intensifică activitatea religioasă are o mai puţină implicare în real şi spiritul său devine mai conservator. Pentru Omul Contemporan puseele religioase sunt secundare unor episoade depresive mai mult sau mai puţin accentuate care stopează vioiciunea Memoriei, regenerabilitatea straturilor sale superioare. În momentul în care acesta caută argumente şi încearcă să justifice logic preceptele religioase Religia se transformă în Filosofie şi eventual Ştiinţă. Un astfel de drum s-a realizat de-a lungul istoriei când elitele culturale au ieşit din sfera Religiei şi au trecut în celelalte domenii. Tocmai de aceea apucăturile lumeşti ale feţelor bisericeşti sau apucăturile religioase ale politicienilor şi oamenilor de afaceri trebuie privite cu scepticism. Faţă de Umor diferenţa se face cu ajutorul Pulsiunilor mult mai puternice şi mai profunde implicate aici. De aceea Umorul îşi pierde din calitate odată cu repetarea situaţiei comice unde energia blocată în anumite noduri de reţea mnezică este neutralizată din savurarea originară a situaţiei comice. Pentru spiritul naiv şi incapabil să se ridice la intensitatea trăirilor religioase ale marilor figuri ale Religiei satisfacţia religioasă este la fel de temporară ca şi cea a Umorului iar discrepanţa dintre comportamentul din timpul marilor sărbători şi cel al perioadelor anterioare sau posterioare lor este foarte mare. Însă dacă aceste Pulsiuni au alte căi de neutralizare este posibil ca dogmele religioase să pară realmente comice pentru un ateu.

 

Fenomenul religios de tip 1) IPP→DN. Un exemplu de aplicare a acestei formule logice este credinţa că după moarte există viaţă (veşnică). Negativitatea Deznodământului este caracterul excepţional al vieţii posttanatice. Viaţa veşnică adaugă cognitiv ceva vieţii pământeşti, este altceva decât ea prezintă în Intrigă. Dar este şi ceva dubios ştiinţific pe fondul ideii descompunerii şi distrugerii organismului după moarte pe care credinciosul îl experimentează de la sine în timpul vieţii. După moarte organismul putrezeşte, se dezintegrează iar credinciosul are această constatare în subsidiarul intelectual. Dar tocmai această nevoie negativă de sustragere de la banalitatea dispariţiei absolute aşa cum el o observă în cazul morţii organismelor neimportante pentru el (ca dispoziţie absolută sub care se prezintă viaţa) este impulsul apariţiei Religiilor în general. Chiar dacă din punct de vedere strict cauzal excluderea Intrigii exclude şi Deznodământul totuşi din punctul de vedere al logicii cognitive a Religiei Viaţa posttanatică este o etapă nouă de dezvoltare a Omului. Nu orice viaţă terestră decurge în cea veşnică. Relaţia dintre cele două Momente este una Pozitivă deoarece din Intrigă decurge cauzal Deznodământul ca răsplată pentru faptele bune făcute în timpul vieţii pământeşti.

Fenomenul religios de tip 2) IN P→DP. Este perceptul religios care explică faptele banale prin intermediul intervenţiei directe a divinităţii asupra lor. Puterea lui D-zeu şi capacitatea lui de a face lucrurile aşa cum sunt atestă o coerenţă formală a lumii. Negativitatea Intrigii este dată de faptul că Omul nu poate construi aşa ceva şi nici nu este normal ca ele să se genereze altfel pentru că astfel de creaţii nu sunt banalităţi. Acesta este şi motivul pentru care lumea tinde să se laicizeze, să excludă ipoteza divinităţii şi să o pozitivizeze odată cu progresul tehnologic care practic înlocuieşte geneza naturală cu cea artificială a lucrurilor. Acestea se banalizează printr-o astfel de cunoaştere. Deznodământul Pozitiv se deduce direct din premisele Intrigii. Plus de asta el este dat şi de însăşi lumea în banalitatea ei aşa cum este ea percepută în mod empiric brut. Dacă din Deznodământ se scade Intriga adică dacă din lume se scade D-zeu nu mai rămâne nimic în plus care să determine o eventuală Negativitate a sa. Prin faptul că D-zeu (ca Intrigă) se regăseşte în Deznodământ el este Pozitiv. De aceea Relaţia dintre cele două este una Pozitivă.

 

Fenomenul religios de tip 3) INP→DN. Este formula miracolului religios. Naşterea lui Hristos din trupul Fecioarei Maria este prototipul său. Intriga Negativă este posibilitatea ca o fecioară să rămână însărcinată pe altă cale decât pe cea banală, naturală şi cunoscută de concepere a copilului, respectiv relaţiile sexuale. Numai implicarea lui D-zeu poate să explice o astfel de imposibilitate şi să dea Negativitate Intrigii. Unicitatea şi extraordinarul acestei situaţii o face Negativă. Naşterea lui Hristos ca Dumnezeu-Om este consecinţa directă a acestei situaţii şi atestă faptul că Relaţia dintre cele două Momente este una Pozitivă. Dacă din D-zeu Fiul, Hristos (ca Deznodământ) se scade D-zeu Tatăl (Intriga) nu mai rămâne nimic în plus din Momentul Final care să dea o eventuală Negativitate a Relaţiei. Faptul că D-zeu însuşi devine Om este un lucru excepţional, nemaiîntâlnit.

 

Fenomenul religios de tip 4) IP N→DP. Este situaţia care nu are corespondent religios deoarece nu are vreaun Moment Negativ. Asta înseamnă că o astfel de formulare nu cuprinde excepţionalul şi miracolul religios în Momente. Situaţia este asemănătoare cu cea din formula de tip 0) IPP→DN cu specificul că doar Relaţia este Negativă. Însă Pozitivitatea ambelor Momente face ca situaţia să nu fie acoperită de domeniul religios, să nu se ridice la nivelul de incognoscibil extraempiric la care se prezintă Religia.

Fenomenul religios de tip 5) IN N→DP. Este formula ritualului religios menită să conducă la schimbarea mersului lumii sau a diferitelor fenomene prin influenţarea lor magică. Ritualul religios este o Intrigă Negativă deoarece este o realitate excepţională. Realitatea asupra căreia se manifestă apare în conţinutul Intrigii şi nu adaugă ceva nou ei care să o schimbe radical. Eventuala sa consecinţă asupra conţinutului Deznodământului este însă un lucru insuficient de clar dacă nu chiar eronat. Asta deoarece nu toate ritualurile religioase conduc la realizarea intenţiei celor care le practică. Asta înseamnă că între ritual şi înfăptuirea concretă a dezideratului său cuprins în deznodământ nu există o legătură cauzală. Acesta este şi unul dintre motivele marilor schisme sau revoluţii religioase. Dacă din desfăşurarea Momentului Final se scade cel Iniţial acesta va putea rămâne foarte bine. De exemplu ritualul din cutare Religie Primitivă de înduplecare a răsărire a soarelui nu îl influenţează decisiv şi acesta va răsări şi după ce ritualul nu se mai face. Deci Deznodământul religios (răsăritul) poate exista foarte bine şi fără Intrigă.

 

Fenomenul religios de tip 6) IP N→DN. Este formula care se aplică perceptului naşterii lui D-zeu însuşi. Nimicul de dinainte de facerea lumii este un fapt banal din punct de vedere religios adică nu are conotaţii religioase importante cu toate că în filosofie el este un concept capital. Astfel că banalitatea sa îl face o Intrigă Pozitivă. Dacă Religia însăşi concepe un fel de nimic înainte de apariţia lumii sau chiar de apariţia divinităţii care o cauzează pe aceasta atunci Relaţia unui astfel de percept este una Negativă deoarece Momentul Final adaugă ceva la cel Iniţial. Conceptele de ‘D-zeu’ şi ‘lume’ se deosebesc esenţial faţă de cel de ‘nimic’ şi dau o altă înfăţişare acestuia. Faptul că lumea este esenţialmente diferită faţă de nimicul originar atesta Negativitatea Deznodământului deoarece Intriga nu se mai regăseşte în forma ei originală în el după cum din punct de vedere religios lumea este altceva decât nimicul de dinaintea ei.

Face excepţie de la acest caz hinduismul şi acele Religii Orientale pentru care nimicul este Nirvana către care tinde apoi lumea. Impregnarea filosofică a acestora face din concepţia despre facerea lumii specifică pentru formula INP→DN. şi nu pentru aceasta.

 

Fenomenul religios de tip 7) IN N→DN. Această formulă este cel mai clar exemplu de revizuire religioasă. În interiorul propriuzis al Religiei Primitive şi Clasice această formulă nu poate exista. Orice percept religios căruia mentalitatea clasică îi găseşte corespondenţa logică în această formulă este abandonat pe loc şi revizuit. Acest tip de discurs vede anumite incoerenţe în câmpul Religiei şi prin aceasta încearcă să schimbe ceva. Fie acesta încearcă reparaţia lui prin discurs filosofic reparator fie reformează total Religia. Majoritatea Religiilor au astfel de puncte slabe ale planului ştiinţific dar puternice ale celui emoţional. Existenţa destinului, apariţia şi existenţa Diavolului, sfârşitul lumii sunt teme care oricând pot fi incluse în acest tip de formulă logică religioasă pe măsură ce Ştiinţa aduce informaţii noi. Însă ecologismul contemporan poate apăra Religia de expansiunea brutală a Ştiinţei în corpul ei chiar dacă preţul unei astfel de întăriri şi reacţii este reformarea religiei însăşi. Ea se defineşte prin ruperea totală a oricărei pretenţii de ştiinţificitate, prin anularea oricărei pretenţii de cauzalitate şi explicitate a miracolului. Acest lucru însă nu este interesul vreunei Religii. Cele Primitive nu au instrumentele cognitive pentru atingerea clarităţii ştiinţifice iar cele Moderne se refugiază în zona imuabilului ştiinţific. Nu trebuie exclusă o anume etapă în care Religia să nu mai ţină cont deloc de datele Ştiinţei şi să se revizuiască în direcţia fenomenologiei din Filosofie. În acest caz indiferent dacă Ştiinţa ar contrazice şi infirma unele din perceptele religioase totuşi Religia ar putea să le afirme sub impactul cultural consolidat în timp, sub autoritatea fenomenologică exclusivă adică sub autoritatea sufletului (profund) care creează aceste date. Vechiul slogan medieval ‘cred ceea ce este absurd’ ar putea lua o aură umanistă departe de rolul politicianist şi militarist pe care l-a avut în trecut. Lipsa de răspuns la datele expansive ale Ştiinţei nu ar însemna decât o reducere a tensiunii energetice dintre straturile mnezice profunde şi cele culturale care este însăşi sensul logicii cognitive. În acest caz Religia ar putea urma exemplul Artei care, odată cu dadaismul a preluat această formulă în întregul ei.

2.2.4.6. Ştiinţa

Analizând Ştiinţa nu se face o analiză a oricărui domeniu ştiinţific. Practic civilizaţia a adus cu ea şi o anumită pregătire ştiinţifică a individului indiferent dacă el este localizat în clasele de sus sau în cele de jos ale societăţii. Într-un fel sau altul toţi oamenii societăţii civilizate intră în contact cu datele ştiinţifice şi chiar contribuie la îmbogăţirea acestora. Domeniile ştiinţifice experimentale sau de observaţie pot fi abordate de absolut orice om sănătos şi cât de cât format pentru asta. Totuşi aici Ştiinţa este tratată prin prisma elitelor, a acelor oameni care au contribuit şi contribuie decisiv la formarea ei. Se iau in calcul doar acele mentalităţi ştiinţifice care folosesc abstracţia ştiinţifică şi nu cercetările empirice pe care le poate face oricine. Face excepţie de aici experimentul care vine în urma unor bănuieli ştiinţifice abstracte. În acest caz el nu face decât să confirme datele abstracte fiind o prelungire a abstracţiei demersului ştiinţific în autoritatea realităţii.

Oricât ar părea de absurd totuşi Ştiinţa, Arta şi Filosofia se raportează permanent la momentele anterioare ale dezvoltării lor. Din această privire înapoi Arta şi Filosofia au făcut chiar un titlu de glorie iar moda trece şi revine într-un ritm ce pare de neînţeles. Pentru Ştiinţă lucrurile sunt mai complicate deoarece aici moda este dictată direct de realitate şi nu de starea de spirit a elitelor. Aşadar şi Ştiinţa şi Arta şi Filosofia se raportează la Momentul anterior faţă de care iau o anumită poziţie. Fără datele anterioare pe care să le contrazică, să le infirme sau pe care să le dovedească Ştiinţa nu poate exista şi ar avea nevoie să o ia mereu de la zero. De aceea o educaţie care să facă un rezumat al istoriei acestor domenii este foarte benefică pentru cei ce işi dedică cariera acestor domenii.

Fiecare dintre cele şapte formule în care se prezintă Umorul există şi la Ştiinţă în ceea ce priveşte corpul ei. Practic regulile Intrigii, Relaţiei sau Deznodământului aşa cum se regăsesc în Umor există şi în acest domeniu. Momentul Intrigii este o premisă în ştiinţă sau o concluzie care reprezintă tocmai baza faţă de care discursul ei ulterior se raportează. Deznodământul este produsul său final, concluzia. Ea poate deveni Intrigă pentru următorul pas al Ştiinţei. O Intrigă este Pozitivă dacă este comun acceptată de comunitatea ştiinţifică sau este dată empiric ca atare. Ea este Negativă dacă nu este acceptată de comunitate sau contrazice datele empirice. Deznodământul este Pozitiv atunci când.

Logica psihologică depăşeşte în generalitate logica silogismului sau logica propoziţiilor şi nici măcar nu este interesată de valoarea de adevăr a teoriilor analizate. De fapt nici măcar logica nu poate decide această valoare de adevăr ci însuşi corpul ştiinţei în cauză. De aceea logica psihologică prezentată aici se mulţumeşte să caute relaţiile pe care etapele istoriei ştiinţei le au unele faţă de altele, ideile negative şi transfigurarea lor pozitivă pe parcursul întăririi corpului ştiinţelor.

Latura narcisică a Ştiinţei a fost de asemenea arătată iar latura ei iraţională, negativă, sub raportul ideatic este dată de explicaţiile funcţionării fundamentale a Gândirii, respectiv Asocierea şi Retractarea. Fiecare descoperire, invenţie şi teorie, supuse la investigaţia psihanalitică, scot la iveală ambivalenţe ideatice clar observabile. După cum deja s-a spus aici, toate marile descoperiri au un astfel de substrat iraţional, negativ în momentul descoperirii dar care ulterior se va fi dovedit prin demonstraţie că este pozitiv, apărând astfel ambivalenţa specifică, din care se pot extrage multe satisfacţii psihice. Cel mai bun exemplu este cel al lui Copernic, care a introdus teoria heliocentrică în locul celei oficiale ce vedea pământul ca fiind centrul Universului. A susţine că soarele stă pe loc şi pământul se învârteşte în jurul lui în ciuda susţinătorului empiric al simţului comun era într-adevăr curată ‘nebunie' la care numai un ‘nebun' se putea gândi. Şi totuşi ‘nebunia' în cauză a devenit una dintre cele mai mari revoluţii ştiinţifice. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu teoria relativităţii a lui Einstein, care se opune atât de clarei teorii newtoniene.

Dacă ideaţia cercetătorului nu ar avea aceste cârcoteli negative Ştiinţa nu ar mai putea progresa şi ar rămâne la un nivel constant. Faptul că mintea cuiva caută o viziune nouă sau o completare a datelor deja existente face parte din neliniştea personală a autorului, din nevoia sa de a-şi scoate la plimbare individualitatea sa personală, amprenta sa negativă. Subiectul îşi propune să se ia la trântă cu istoria şi să îi impună direcţia dorită de el asemenea unui lider politico-militar. Negativitatea demersului său nu este una pejorativă, ea nu se referă la manipularea domeniului de cercetare sau la falsificarea lui cât la împăcarea ideilor negative care gravitează în jurul Complexului Narcis şi cele Pozitive date de testul realităţii. Prezenţa acestui fond negativ îi provoacă disconfort şi nevoie de a merge mai departe. Savantul se împlineşte astfel pe plan social împăcându-şi conflictele interne prin opera sa la fel ca şi artistul sau filosoful. Descoperirea ştiinţifică are în formulă cel puţin un Moment Negativ. Acesta aduce ceva nou domeniului fie prin premisele noi de la care se pleacă ca în cazul Intrigii Negative fie prin concluziile la care se ajunge şi care definesc Deznodământul Negativ. Se poate aici observa foarte clar că valoarea de adevăr sau fals a unei astfel de teorii nu este dată de legi interne ce trebuie căutate şi descoperite aşa cum crede logica tradiţională, ci de gradul de acceptabilitate în comunitate a acestora. Eroarea şi chiar falsul poate deveni un adevăr în toată regula dacă comunitatea este convinsă să le ia ca atare. Evul Mediu a abundat de idei teologice despre domeniile ştiinţifice impuse de capi ai bisericii care preluau statutul social al liderului militar ce ordona o acţiune sau alta. Istoria a fost şi va fi falsificată de guverne şi apoi împărţită poporului cu rol de dogmă.

Orice eroare ştiinţifică presupune o Relaţie Negativă deoarece Deznodământul teoretic nu se regăseşte în Intrigă. Fie că este un dat faptic ca în ştiinţele observaţiei fie că este o teoremă din ştiinţele abstracte orice adevăr teoretic este acompaniat de o Relaţie Pozitivă. Dacă Relaţia este Negativă atunci demersul nu mai poate fi numit adevăr ştiinţific chiar dacă conţinutul teoretic al Deznodământului este unul Negativ şi aduce informaţii noi domeniului. De exemplu dacă cineva citeşte ora exactă de la un ceas stricat chiar la ora la care respectivul ceas şi-a început nefuncţionarea şi dă un răspuns exact relativ la ora exactă asta nu înseamnă că demersul său este unul corect ci doar întâmplarea îl face să fie corect. Căci între Intrigă şi Deznodământ nu există implicare iar cercetarea ulterioară poate atesta acest fapt. La nivel de teorie generală această situaţie se poate regăsi iar o Relaţie ce se considera înainte Pozitivă este convertită într-una Negativă sub presiunea comunităţii care răspunde la noi informaţii. O mulţime de teorii moderne au infirmat teorii mai vechi negativizând relaţia dintre Intriga teoretică şi Deznodământ.

Faţă de Umor Ştiinţa, Filosofia, Arta şi Religia transformă celelalte formule de situaţii în IPP→DP. Conversiunea Elementelor Negative în Pozitive se face cu ajutorul participării comunităţii la noua teorie şi cu stabilirea valorii teoriei tocmai de către comunitate. Ierarhia socială stabilită astfel este scopul unei astfel de conversiuni. Presiunea Pulsiunilor conduse de vârful de lance dat de Complexul Narcis îşi găseşte neutralizarea catarctică prin această conversiune determinată de planul social. Ea este comună tuturor acestor domenii. Însă această transformare se face cu argumente şi nu doar prin presiunea Pulsinilor. Realitatea este aceea care selectează din noianul de idei negative pe acelea care sunt viabile. Fireşte că acolo unde nu sunt destule argumente Ştiinţa are încă alură de Religie. De fapt la origini Religia, Ştiinţa, Filosofia şi Arta erau condensate în aceleaşi practici şi conţinuturi spirituale. Numai Umorul, ca formă civilizată de spirit, apărut pe fondul straturilor mnezice superioare ale mentalităţii civilizate nu este specific acestora, fără implicaţia acestor Pulsiuni. Şi Arta şi Religia folosesc straturile mnezice profunde direct în produsele lor în timp ce Ştiinţa le mediază, foloseşte noţiunea generală a straturilor mnezice superioare prin care străbat Pulsiunile profunde. Faptul că Ştiinţa foloseşte conceptul, noţiunea şi Arta foloseşte elementul particular reprezentativ pentru noţiune face ca între Ştiinţă şi Artă să existe interrelaţionări nebănuite. Curentele artistice au evoluat în compania evoluţiei generale a mentalităţilor.

Implicarea Pulsiunilor Fundamentale în corpul Ştiinţei este aproape invizibilă. Spre deosebire de Religie acestea nu au autoritatea şi autonomia lor. Ele sunt modificate şi transformate după rigorile realităţii reflectate de straturile mnezice superioare. Extragerea de legi şi date din realitate implică o disponibilitate tehnică specială a straturilor mnezice superioare de a stoca date şi de a le prelucra după principiile cognitive expuse mai sus. Schemele logice rezultate din confruntarea cu realitatea şi experimentarea ei au autoritate absolută în demersul ştiinţific. Însă această capacitate nu poate exista principial fără energia venită din zona Psihicului Negativ în particular şi din cel Profund în general. Latura narcisică şi cea polisică a Ştiinţei au fost deja tratate la Complexul Narcis şi Polis. Savantul are interese comunitare cu scop de urcare în ierarhia socială iar Pulsiunile sale Fundamentale fac presiune asupra periferiei procesatoare a Memoriei pentru continuarea muncii savanţilor precedenţi şi îmbogăţirea domeniului. O mentalitate conservatoare nu ar putea avea rezultate de acest gen decât prin simplă coincidenţă sau printr-un noroc orb în aşa fel încât realitatea să îi ofere date care să îl facă să caute alte explicaţii decât cele tradiţionale pentru un fenomen. Dimpotrivă o mentalitate iscoditoare, neliniştită şi neconservatoare va avea mereu în faţă lupa nonconformistă a alternativelor şi drumurilor diferite astfel încât cantitatea de noroc pentru realizarea de rezultate remarcabile să fie totuşi mult mai mică decât în celălalt caz. Numai Pulsiunile Negative cu caracterul lor nonconformist pot oferi astfel de soluţii de avarie pentru a primi respectul comunitar cuvenit energiei lor genealogice. Aşadar definirea Momentelor logicii Ştiinţei vizează raportul dintre realitate sau logica specială a Ştiinţelor Abstracte şi datele nivelului ştiinţific acceptate ca valabile de comunitatea ştiinţifică.

O teorie ştiinţifică este un ansamblu masiv de argumente, ipoteze şi supoziţii prin care transpar etapele consolidării ideilor intelectuale. Aşa cum un banc bun este acela în care intră cât mai multe formule de umor în aceeaşi manieră o astfel de teorie este un ansamblu de astfel de formule de prezentare a împletirilor ideilor negative cu cele pozitive. Încă din analiza Umorului s-a putut observa că unele dintre situaţiile comice erau erori grosolane de gândire şi că ceea ce părea negativ pentru spectatorul situaţiei comice putea fi pozitiv pentru cel direct implicat în ea. Tocmai de aceea Ştiinţa este mai apropiată de Umor decât de celelalte domenii. Practic Umorul este un reflex artistic al conştiinţei ştiinţifice, un joc al datelor disparate, nelegate între ele cu o bază abstractă ale realităţii. Ştiinţa este plină şi ea de astfel de erori mai mult sau mai puţin vizibile. Istoria Ştiinţei este istoria corectării acestor erori. Pe măsură ce o teorie ce pare iniţial bizară şi falsă se impune în faţa celei pe care o respinge ea devine din negativă una pozitivă luându-i locul. Iată că valoarea de pozitiv şi negativ în logica psihologică nu vizează valoarea de adevăr cât valoarea de acceptare în comunitatea ştiinţifică a teoriei în aceeaşi măsură în care şi în Umor şi în Religie acestea erau stabilite de mentalitatea generală a comunităţii.

Descoperirea pe care savantul o face realizează conversiunea energetică negativ-pozitive specifică logicii cognitive. Ea este foarte asemănătoare cu bucuria extrasă din situaţia comică iar râsul ce urmează interjecţiei ‘Evrika’ poate fi pus în relaţie cu cel al consumării bucuriei Umorului. Diferenţa constă în faptul că savantul deja a experimentat majoritatea ideilor negative şi le-a verificat voit pe în timp ce în cazul Umorului ele sunt inhibate, refuzate sau pur şi simplu uitate în afara neutralizării. Se poate vedea de la sine că ‘situaţia comică reală’ şi ‘situaţia comică imaginară’ au corespondent în acest domeniu Ştiinţele Observaţiei şi cele Abstracte. Practic datele Momentelor şi Relaţiei de acolo pot fi preluate şi adaptate domeniului Ştiinţei. Intriga logicii cognitive a Ştiinţei este ansamblul format din datele oferite de corpul Ştiinţei, de către comunitatea care le-a contabilizat în interiorul domeniului şi cele observate de către individ. Dacă savantul nu vede incoerenţe şi insuficienţe în corpul său atunci Intriga este Pozitivă. Dacă Savantul găseşte astfel de insuficienţe sau incoerenţe între datele domeniului şi cele ale realităţii atunci Intriga este Negativă. Negativitatea sau Pozitivitatea Intrigii se poate stabili aşadar relativ la faptul că realitatea despre care se afirmă ceva este îndeajuns de cunoscută şi de coerentă pentru subiectul cunoscător. Stabilirea valorilor elementelor situaţiei ştiinţifice este oarecum diferită de cea a celei comice care este ceva mai individuală şi mai subiectivă. Dintre toate domeniile ale logicii cognitive Ştiinţa are statutul cel mai obiectiv. Evaluarea elementelor se face mai mult relativ la realitate şi mai puţin la planul subiectiv. Dacă Relaţia Pozitivă putea fi la Umor şi consecinţa logică a unei situaţii absurde, derivată direct din libertatea de expresie a ideilor negative în Ştiinţă nu contează puterea de imaginaţie a unei astfel de consecinţe în Deznodământ indiferent care e gradul ei de explicativitate, ci posibilitatea de reflectare strictă a realităţii obiectuale sau ideale, formale (în cazul Ştiinţelor Abstracte). Rezultatul este că o Relaţie Pozitivă în corpul Ştiinţei implică resurse intelectuale foarte puternice pentru stabilirea elementelor constitutive ale Intrigii. Realitatea şi posibilitatea de aplicare în realitate a datelor domeniului este singurul criteriu a evaluării Elementelor situaţiei ştiinţifice. Coerenţa cea recunoscută de Ştiinţele Abstracte drept criteriu al adevărului este doar o consecinţă a unei Relaţii Pozitive şi nu esenţa ei. Până la urmă tot comunitatea ştiinţifică decide acest lucru deşi cercetări ulterioare pot transforma radical valoarea Relaţiei. Iată că inutilitatea logicii relativ la demersul strict ştiinţific se regăseşte cel mai clar în logica cognitivă faţă de posibilitatea de stabilire a valorii Relaţiei formulei ştiinţifice. Este clar că un logician ce vrea să formalizeze o teorie are nevoie de consultarea cu datele ştiinţei şi de legătura cu membrii comunităţii. Însă dat fiind faptul că o teorie poate să nu fie acceptată unanim la un moment dat de comunitatea ştiinţifică este posibil ca ea să treacă prin mai multe astfel de formule.

Orice eclipsă, orice excepţie de manifestare regulată a realităţii după principiile extrase deja de domeniul Ştiinţei implică o Intrigă Negativă în datele deja existente. De aici se ajunge al adăugări teoretice sau chiar la revoluţionarea domeniului cu un sistem de explicaţii care să se aplice şi la cazul excepţional şi la cel regulat. Astfel apare Deznodământul Negativ care presupune o teorie nouă, uneori contradictorie cu cea existentă. Prin faptul că ea este ceva în plus faţă de datele Intrigii, prin faptul că poate exista la fel de bine şi fără acestea din punct de vedere ştiinţific (deşi din punct de vedere psihologic teoria nouă s-a format tocmai relativ la conflictul cu cea veche) Deznodământul este unul Negativ. El se pozitivează pe măsură ce comunitatea îl acceptă în defavoarea explicaţiilor iniţiale la fel cum Umorul îşi pierde din bucuria negativă odată cu repetarea situaţiei comice sau cu recunoaşterea ei de întreaga comunitate şi la fel cum Arta îşi pierde din negativitatea modei odată cu asimilarea sa de către grosul comunităţii. Momentele formulei unui demers ştiinţific constau în modul în care subiectul reflectă teoretic realitatea. Atunci când Ştiinţa este una de Observaţie atunci Relaţia Pozitivă presupune o dezvoltare, o expunere a datelor empirice date în corpul lor, o prelungire a acestora în mod liniar, fără cotituri şi eventual susţinute de instrumentele de cercetare deja experimentate prin care aceste domenii s-au consolidat. Dacă ştiinţa este abstractă atunci Relaţia Pozitivă presupune o aplicare directă şi concretă a datelor existente în Intrigă către zonele periferice ale corpului său. Orice fel de apariţie a unui Deznodământ Negativ în acestea implică eroarea ştiinţifică.

Atunci când Kant dă exemplu pentru ‘judecăţile sintetice’ cazul adunării ‘7+5 = 12’ el se referă doar la sinteza matematică a acestei judecăţi şi nu şi la cea psihologică. Din punct de vedere matematic în conceptul de ‘7+5’ nu se regăseşte cel de ‘12’ deoarece acesta apare tocmai prin amestecul celor două numere, este posterior lor. Asta era însă prejudecata lui matematicistă asupra explicării fenomenului gândirii. O concepţie psihologică asupra gândirii arată că cele două concepte sunt concomitente şi că judecata în cauză este una perfect analitică. Eroarea majoră a lui Kant este aceea a logicismului său tradiţionalist în materie de explicaţie a funcţiei cognitive. El a preluat distincţia cuantorilor universali faţă de cei particulari din logica silogismului şi a aplicat-o domeniului epistemologic. Concepţia despre îmbogăţirea cunoaşterii se rezumă la el în a umple clasele de obiecte, noţiunile cu cât mai multe obiecte prin diferite manevre ale presupuselor facultăţi de cunoaştere pe care el le-a imaginat. Astăzi se vede că logica (ştiinţa logicii) nu ajută prea mult demersul ştiinţific deoarece este un instrument ulterior de formalizare a gândirii iar datele sale apar cu ajutorul scânteilor minţii şi nu prin aplicare sterilă de reguli. Gândirea umană nu se reduce la câteva propoziţii ce pot îndeplini rol de premise sau concluzii într-un (poli)silogism ci prin ample asociaţii mnezice. Îmbogăţirea cunoştinţelor nu se face prin adaos de elemente particulare într-o noţiune ci printr-un demers în care sunt implicate o sumedenie de noţiuni. Exemplul de judecată sintetică oferită de Kant este unul simplist, formal şi nu are legătură cu efortul aparatului cognitiv de a aduce informaţii noi domeniului.

Astfel că deşi pentru logica tradiţională conceptul de ‘7+5’ nu cuprinde pe cel de ‘12’ totuşi pentru psihologia cognitivă aceste cunoştinţe fac parte din acelaşi sistem de date. Apariţia lor în capacitatea de gândire abstractă a omului este una concomitentă. Apariţia matematicii nu s-a realizat în istorie aşa cum se întâmplă cu elevul de la şcoală care învaţă mecanic că 7+5 = 12 şi care abia mai târziu vede în plan concret ce înseamnă adunarea obiectelor şi ce rol are aplicarea legilor operaţiilor matematicii în viaţa de zi cu zi. Însă la aceste legi omul a ajuns tocmai pentru că a experimentat pe viu, în viaţa reală socială şi economică a acestora. Iată că esenţa conceptului de ‘12’ a fost dată pe teren în câmpul experienţelor sociale şi economice şi abia apoi acestor experienţe li s-au găsit corespondenţe abstracte, formale în corpul ştiinţei matematicii. Aşa că odată ce omul a ajuns la conceptul abstract de număr în el este înscris atât ‘12’ cât şi ‘7’ sau ‘5’. Iată de ce cele două concepte sunt parte din acelaşi plan epistemologic iar enunţul lui Kant este o judecată analitică. Dimpotrivă, dacă se ia în calcul geneza epistemică a matematicii este clar că conceptul de ‘număr’ este anterior celui de ‘adunare’ iar enunţul ‘12= 7+5’ să fi fost cândva o judecată sintetică unde Deznodământul Negativ ‘7+5’ va fi apărut odată cu înţelegerea conceptului de ‘adunare’ după ce se va fi consolidat cel de ‘număr’. Oricum inclusiv elevii la şcoală învaţă întâi să numere şi apoi să socotească. Iată că afirmaţia lui Kant după care ‘12’ ar adăuga ceva la ‘7+5’ este una eronată iar enunţul în cază este sintetic doar pentru cel ce învaţă adunarea în timp ce el este analitic pentru comunitatea ştiinţifică.

Aşadar după cum se va vedea mai jos nici o Ştiinţă Abstractă completă nu are Deznodământ Negativ decât dacă şi Intriga este Negativă, adică în cazul în care se extinde domeniul sau se descoperă o altă disciplină. Dacă Intriga este Pozitivă deznodământul nu poate fi Negativ decât în cazul în care face calcule eronate. Dacă totuşi corectează anumite calcule eronate crezute ca valabile anterior ea nu corectează propriuzis un Deznodământ Negativ ci o Intrigă Negativă chiar dacă în etapa anterioară de dezvoltare a domeniului ea fusese Deznodământ. O Ştiinţă Abstractă nu poate aduce ceva nou postulatelor şi teoremelor de la care pleacă pentru că metoda ei este exclusiv deducţia, adică dezvoltarea datelor iniţiale. Instrumentele de bază ale matematicii ca scăderea, adunarea înmulţirea etc. nu vor avea Deznodământ Negativ decât într-o posibilă nouă disciplină unde 7+5 nu ar fi egal cu 12. Întregul demers ştiinţific al Ştiinţelor Abstracte este unul de exclusivă deducţie, de extragere de concluzii subordonate. Orice eventual Deznodământ Negativ este susţinut doar prin schimbarea premiselor disciplinei în cauze şi astfel, prin apariţia unei noi discipline sau al unui nou capitol în corpul disciplinei în cauză. Geometria noneuclidiană a ajuns la concluzii diferite faţă de cea euclidiană nu pentru că aceasta ar fi eronată ci pentru că s-a pornit de la o altă bază. Se poate spune că rezultatele oferite de noile cercetări ale unei astfel de ştiinţe constituie un Deznodământ Negativ doar din punct de vedere pedagogic pentru cineva care învaţă să folosească corect instrumentele unei ştiinţe şi să nu mai comită erori. Însă pe planul negativităţii ştiinţifice el nu aduce o viziune diferită deoarece comunitatea ştie în mod cert că ‘7+5 = 12’. Practic acest exerciţiu nu este decât o aplicare a unor procedee devenite lege a corpului ştiinţei. Conceptul de ‘12’ la care se ajunge prin adunarea numărului 7 cu numărul 5 nu este un Deznodământ Negativ. Deşi operarea unei astfel de diferenţieri între judecăţile analitice şi cele sintetice era menită să stopeze absurdităţile scolasticii el însuşi nu s-a putut desprinde de ele.

Relaţia Negativă în ştiinţă este prototipul erorii la fel cum ea se vede în Umor. Pentru Ştiinţele Observaţiei o Relaţie Negativă înseamnă lipsa de corespondenţă între Intrigă şi Deznodământ, adică existenţa unor date pe care cercetarea empirică nu le atestă direct şi clar astfel că dacă intriga este eliminată aceste date pot fi văzute ca reminiscenţe filosofice şi religioase infiltrate în demersul ştiinţific. Oricum unele date ale Deznodământului nu se regăsesc în Intrigă, îi adaugă ceva acesteia. Pentru Ştiinţele Abstracte aşa ceva este o eroare din start având în vedere caracterul lor deductiv. Există eroarea începătorului care aplică greşit principiile deducţiei definite în Intriga Pozitivă în corpul analizei unui domeniu deja consolidat şi există eroarea falsei descoperiri şi eroarea inerentă anterioară consolidării unei Intrigi valabile. Este clar că o Intrigă Negativă falsă preia cu sine falsitatea pe linia deducţiei.

În continuare sunt analizate cele 8 formule de demers ştiinţific:

 

Demersul ştiinţific de tip 1) IPP→DN . Este formula care aduce ceva nou unei teorii sau îi infirmă anumite puncte prin extragerea anumitor consecinţe din ea. Ea regăseşte falsitatea unei teorii prin extragerea de concluzii logice din ea. Reducerea la absurd este argumentul care se încadrează în această formulă. De exemplu argumentul care susţine că la 300 000 de km/h timpul ar fi suspendat total este o idee falsă deoarece în acest caz lumina (care are 300 000 km/h) ar trebui să nu îşi piardă din intensitate şi orice stea să fie văzută cu ochiul liber este tipic pentru această formulă. O astfel de formulă poate fi continuată de formula ştiinţifică de tip 2 unde Deznodământul Negativ devine Intrigă Negativă pentru o altă teorie asupra spaţiului şi timpului. Teoria relativităţii (restrânse) pleacă şi ea de la datele fizicii newtoniene din care se deduc concluzii noi şi diferite faţă de cele ale fizicii tradiţionale. Intriga Pozitivă este dată de acceptarea comună, (cvasi)unanimă a datelor teoriei anterioare faţă de care concluzia trasă din ea ia poziţie diferită. Această diferenţă o face negativă deoarece adaugă ceva la corpul ei. Pozitivitatea Relaţiei este dată de folosirea aceloraşi metode şi instrumente de cercetare ca şi teoria faţă de care se raportează prin deducţia corpului său datelor acesteia.

Demersul ştiinţific de tip 2) IN P→DP. Este specific ipotezelor ştiinţifice în măsură să explice altfel un fenomen anume căruia comunitatea i-a dat diferite explicaţii. Este metoda ştiinţifică ce ajunge la rezultate recunoscute de comunitate folosind alte domenii ştiinţifice sau alte metode de investigaţie. În Ştiinţele Abstracte această formulă se suprapune peste metodele diferite de demonstrare ale unui enunţ. În Ştiinţele de Observaţie el atestă cercetări mai vechi prin investigarea unui teren încă necercetat. El este de la început ceva special iar ipoteza care îl explică nu îi aduce alte date despre ceea ce este el în sine. Dacă deznodământul este Pozitiv atunci el nu aduce ceva nou faţă de premisele Intrigii. Relaţia este Pozitivă deoarece datele intrigii se regăsesc total în consolidarea sa prin elementele explicative. Exemplele sunt destule şi fiecare îşi poate imagina un fenomen comun explicat printr-o altă teorie decât prin cea existentă. Practic acesta este modul de pozitivizare a datelor propuse de formula ştiinţifică de tip 3).

Demersul ştiinţific de tip 3. INP→DN. Această formulă este aceea a revoluţionării domeniului sau a inventării unuia nou. Teoria heliocentrică a lui Copernic este specifică acestui gen de demers ştiinţific. Intriga Negativă a fost imposibilitatea de explicare a anumitor fenomene astronomice pe baza concepţiei că soarele s-ar învârti în jurul pământului şi posibilitatea de explicare a lor dacă acestei concepţii i se schimbă semnul. Poate că aici este cel mai clar exemplu după cum în Ştiinţă negativul ideatic se poate converti miraculos în pozitiv. Soarele static a reprezentat pentru comunitatea contemporană un Deznodământ Negativ deoarece a consemnat o teorie diferită şi care părea imposibilă după datele empirice avute de umanitate până la acea dată. Negativitatea lui este dată de mulţimea de implicaţii revoluţionare, noi ale acestei ipoteze. Dar numai anumite incoerenţe pe care el le-a găsit în teoria tradiţională a Pământului pe post de centru al Universului au putut să găsească mai întâi o portiţă pentru descătuşarea unei idei negative care la momentul apariţiei părea realmente negativistă. Raportarea la argumentele, metodele şi datele teoriei anterioare atestă Relaţia Pozitivă între cele două Momente. În cazul ştiinţelor abstracte un astfel de demers înseamnă mai mult decât dezvoltarea unei ipoteze ci crearea unui alt domeniu.

Demersul ştiinţific de tip 4) IP N→DP. Este cazul celei mai frecvente erori posibile. Este formula pentru redarea şi înţelegerea celor mai banale şi elementare cunoştinţe. Este extragerea unei concluzii sau concepţii dintr-o bază de date care nu anunţă acest lucru. Superstiţia este un bun exemplu pentru relatarea acestei formule ştiinţifice. Deşi din punct de vedere comic, artistic sau religios o pisică neagră ce trece prin faţa cuiva şi care ar aduce necaz poate fi o intrigă Negativă, pentru Ştiinţă ea este Pozitivă deoarece nu este un domeniu sau o premisă nouă de cunoaştere. Intriga Negativă este singurul element care o deosebeşte de o cunoaştere normală. Pentru comunitatea superstiţioşilor sau acelor cu gândire predominant comică, religioasă sau artistică Relaţia în cauză este una Pozitivă. Pentru Ştiinţă ea este Negativă deoarece comunitatea ştiinţifică nu acceptă explicaţia acestei concepţii. Tipul acesta de eroare îl comit frecvent copiii şi primitivii. Deşi pare cea mai josnică judecată şi cea mai ignorantă omul contemporan s-a trezit deodată atras iremediabil de ea şi nu doar că a tolerat-o dar chiar a şi încurajat-o. Banalitatea cotidiană a vieţii are nevoie de astfel de scoatere la lumină a unor modele de gândire uitate în străfundurile Memoriei.

Demersul ştiinţific de tip 5) IN N→DP. Apare în cazul ceasului prost dar care de două ori pe zi totuşi dă o informaţie exactă. Raportând cazul la situaţia comică de aceeaşi formulă se poate spune că bătrâna care se crede vrăjitoare face acest tip de eroare. Deznodământul Pozitiv este dat de faptul că ora exactă este aceea cu cea din realitate. Între finalul discursului ştiinţific care este Deznodământul Pozitiv şi realitatea prost interpretată dată de Intriga Negativă nu există legătură. Dacă ceasul arată ora exactă este o coincidenţă, o întâmplare şi nu o regulă a funcţionării sale. Acest fapt face ca Intriga să fie Negativă, adică să iasă din tiparul său obişnuit care este acela al erorii dat de nefuncţionare.

Demersul ştiinţific de tip 6) IP N→DN. Este tipul de eroare ştiinţifică prin interpretarea greşită a unor date empirice în cazul ştiinţelor observaţiei sau prin aplicarea greşită a regulilor de aplicare a unor teoreme în cazul ştiinţelor abstracte. În ambele cazuri ştiinţele ori nu sunt suficient asimilate de cel ce comite eroarea ori ele însele nu sunt suficient de dezvoltate. În ştiinţele abstracte orice fel de eroare de calcul se traduce psihologic printr-o Relaţie Negativă între Momente şi de cele mai multe ori cu un Deznodământ Negativ exceptând cazurile când el este doar prin coincidenţă unul Pozitiv. Interpretările unor presupuse semne divine abundă de formula aceasta de eroare ştiinţifică. Se poate forte clar vedea că atunci când realitatea este forţată să devină sau devine întâmplător o situaţie de această formulă apare Umorul de această formulă. De exemplu atunci când într-un muzeu de artă cineva face un gest special iar de pe celălalt zid pică un tablou situaţia devine comică pentru cel ce nu crede în legătura celor două evenimente însă devine o certitudine pentru cineva cu superstiţii care vede în gestul respectivului un act de vrăjitorie. Însă dacă situaţia se repetă şi a doua zi gluma se îngroaşă atunci în grupa celor care îl suspectează de vrăjitorie pe autorul respectivului gest mai intră şi alţii. Dacă situaţia s-ar repeta la infinit atunci Momentul ar deveni o regulă de percepere a realităţii, deci Intriga ar deveni Pozitivă.

 

Demersul ştiinţific de tip 7) IN N→DN. Este inutilizabil în Ştiinţă deşi în Umor el avea funcţie comică importantă. Practic el relevă o absurditate absolută pe care Ştiinţa nu o poate folosi. Este tipul de incoerenţă specific delirului schizofrenic deşi comunitatea poate să creadă în adevărul unor astfel de idei. Teoria medievală despre vrăjitoarele care zboară călare pe mătură şi se împerechează cu animale fabuloase pe undeva prin spaţiul lunar este specifică acestei formule logice. Intriga Negativă este tocmai vrăjitoarea care era de fapt o femeie marginală. Actele ei diabolice erau de asemenea erori de judecată ştiinţifică ce nu pot avea decât Relaţie Negativă. Din punct de vedere ştiinţific Religiile au ca nucleu astfel de formule. Credinţa în fecioara însărcinate care îl naşte pe Dumnezeu-Om, cea a meditaţiei pentru ieşirea din ciclul reîncarnărilor, cea a martiriului pentru atingerea fericirii supreme etc. se înscriu în acest gen de formulă de logică cognitivă a Ştiinţei.

 

La fel ca şi în cazul Umorului şi în cel al ştiinţei o teorie poate cuprinde mai multe astfel de formule de constituire. De exemplu explicaţia observaţiei că o planetă devine incoerentă în mişcare la un moment dat se poate face prin ipoteza unui alt corp ceresc care o influenţează cu gravitaţia sa. O astfel de idee a condus la ipoteza controversatei planete Pluto. Ea era un dat nou în măsură să explice anumite incoerenţe.

 

 

 

2.2.4.7. Filosofia

Interpretările şi reinterpretările fac parte din elementele picante ale filosofiei. Pasaje sau propoziţii de acest gen cuprind mai multe sensuri, fapt ce le face celebre în primul rând pentru discuţiile ulterioare ce le comportă. Propoziţii ca ‘Omul este măsura tuturor lucrurilor’, ‘Gândesc deci exist’ sau ‘Tot ce este real este şi raţional’ au făcut să curgă râuri de cerneală. Dacă autorii lor ar fi ştiut cum or să fie interpretate acestea, probabil că nu le-ar mai fi spus niciodată deoarece originar ei au dorit să exprime ceva clar cu ele. Însă enunţarea lor poate să fi fost opera unei teribile ambivalenţe ideatice. De fapt terminologia filosofică odată ce se diversifică pare un nonsens pentru cel ce nu este familiarizat cu conceptele şi cu teoria. Iar conducerea demersului filosofic către paradoxuri de acest gen s-a realizat nu numai la nivel terminologic, unde la o analiză atentă poate găsi coerenţa dar şi la nivelul conceptual. Sofiştii au fost mai populari în antichitate decât filosofii recunoscuţi ulterior. Însă unele astfel de sofisme pot fi găsite în filosofia ce nu se vrea de fel sofistică.

Pe de altă parte este recunoscut demersul raţionalist ce tinde să minimalizeze experienţa şi simţul comun tocmai din pricina acelei negativităţi ideatice. O pagină aleasă la întâmplare din Hegel va arăta cum 1 este de fapt 2, cum universalul este particular, etc. Aceste lucruri sunt efectiv absurde însă ele iau sens în sistemul ontologic, metafizic hegelian care le demonstrează în amănunt. Curentul empirist, dimpotrivă, demonstrează cu Raţiunea că Cunoaşterea Raţională este conducătoare de erori şi că numai experienţa este valabilă. Despre celelalte contradicţii şi opoziţii ale ei faţă de simţul comun se ştie deja.

După ce s-a desprins de Religie Filosofia a mai făcut un pas dincolo de ea devenind Ştiinţă. Multe Ştiinţe îşi au rădăcinile în reflexiile filosofilor. Newton care este tipul specific de savant se considera filosof. De fapt orice fel de clarificare de concepte şi metodă transformă Filosofia în Ştiinţă. Însă domeniul ei este atât de vast încât anumite zone din ea nu pot fi nicidecum concepute ca Ştiinţă deşi unele influenţe şi implicări ştiinţifice în ele sunt certe. Existenţialismul se apropie mai mult de artă, de exemplu. Fenomenologia s-a învăluit în ermetismul discursului aprioric de sorginte kantiană însă fără vreo intenţie de a găsi legi ştiinţifice sau vreo ordine a lucrurilor exterioare minţii. Ea pare mai apropiată de Religie din acest punct de vedere. Filosofia ştiinţei a dreptului sau a statului par să se apropie cel mai mult de Ştiinţă. Din câte se pare descrierea unor formule filosofice care să ateste 6,7 sau 8 posibilităţi de logică cognitivă a Filosofiei pare inutilă deoarece acestea se pot găsi la celelalte domenii de care ea se apropie şi văzute acolo.

2.2.4.8. Arta

Este evident că despre Artă la fel ca şi pentru celelalte domenii trebuie întocmite lucrări separate, la fel cum este cazul cu psihologia cognitivă, în general. Cu toate acestea sunt anumite lucruri care trebuiesc spuse aici, deoarece sunt consecinţe directe ale principiilor găsite de aceste cercetări. Despre Artă s-a mai discutat mai sus, la Genealogie, unde s-a arătat fondul abisal al ei. Acum se tratează zona ei mai de suprafaţă, condiţiile şi posibilităţile sale de existenţă concretă în raport cu sistemul ideatic care o facilitează. Din acest punct de vedere, cel mai important lucru al acestei tratări cognitive a Artei este clasificarea ei ştiinţifică în aşa fel încât să se elimine pe cât posibil ambiguităţile acumulate în literatura de specialitate până acum.

2.2.4.8.1. Generalităţi

Estetica a fost o parte a filosofiei însă dat fiind faptul că emoţia artistică, ciudata plăcere pe care cineva o poate avea în contact cu Arta nu a fost accesibilă de cele mai multe ori filosofilor pentru că lucrurile nu au fost clare pentru ei. Cadrul teoretic al filosofiei clasice a ţinut destul de puţin cont de Sistemul Psihic uman. Metoda de investigare a fenomenului Artei a rămas undeva la limita Ştiinţei tocmai datorită lipsei de claritate şi de concreteţe a conceptelor filosofice. După cum s-a văzut psihologia abisală are aparatul conceptual pentru a produce o teorie asupra Artei în mod ştiinţific şi nu doar în mod filosofic aşa cum s-a făcut până acum chiar dacă o ştiinţă a esteticii mai trebuie să aştepte până când va fi elaborată complet şi clar. Cu toate astea enunţarea principiilor Artei din punct de vedere ştiinţific, în relaţie cu mult prea ignoratul Sistem Psihic abisal este singura cale de a înţelege atât de complexul şi noncomformistul fenomen al Artei, mult prea abil pentru gândirea banală şi pentru cunoştinţele prepsihologice ale trecutului ceea ce a făcut din teoriile Artei o pălăvrăgeală pedantă.

Psihologia estetică este astăzi o disciplină extrem de rudimentară, aflată la încă în stadiu de germene. Fireşte că asemenea oricărei psihologii şi ea îşi are bazele în corpul general al psihologiei abisale dar ulterior, asemenea acestora şi ea se desprinde de trunchiul său adoptând metode şi direcţii de dezvoltare proprii. Cunoştinţele de psihologie abisală, în special de fenomenologie a psihologiei abisale sunt şi ele încă insuficiente şi tocmai de aceea va mai trebui încă ceva timp până când o psihologie estetică să fie elaborată pe de-a-ntregul. Până atunci psihologia abisală poate marca prin sine însăşi naşterea psihologiei estetice cu respectarea criteriilor de constituire a unei ştiinţe deşi ea este tratată aici foarte general. Afirmaţiile speculative ale esteticii tradiţionale şi încercările ei de clasificare şi definire nu pot atinge valoare ştiinţifică decât dac se leagă de baza psihologiei abisale.

Prin analiza psihologică a domeniului Artei, ea are foarte mult de câştigat pentru că i se fixează un scop. Investigarea rolului pe care Arta îl are, presupune însăşi definirea ei, ca produs al sufletului omenesc. În epoca modernă libertăţile de manifestare au fost extrem de mari. De aceea astăzi, mai mult ca oricând, este necesară o teorie asupra Artei iar psihologia abisală începe acest lucru. Ea trebuie să caute şi să definească emoţia pe care spectatorul o are faţă de Piesa de Artă. Schimbările mediului social fac ca şi acest domeniu să fie şi el tot mai greu de simţit.

La fel ca şi celelalte domenii cercetate, Arta este un fenomen unde se poate cel mai clar observa latura ambivalentă a Gândirii, momentul său preştiinţific. Dacă la Filosofie sau Ştiinţă acest moment este doar unul provizoriu, Intelectul luându-l ca reper dar elaborându-l ştiinţific prin argument, în cazul Artei el este direct vizibil în produsul artistic. Artistul nu mai ajunge la acest model ci rămâne la momentul Asocierii ideatice la fel ca în Religie fără ca aceste conţinuturi ideatice astfel incluse să fie judecate ştiinţific. Tocmai de aceea Arta şi Religia sunt primele domenii ale manifestării Spiritului Uman încă din epoca primitivă. Spre deosebire de Religie al cărei domeniu vizează lumea ca întreg, cel al Artei vizează o parte infirmă din ea dar care se prezintă real, ca obiectiv după cum s-a spus mai sus. ‘Miracolul’ artistic este deosebit de cel religios care nu apare oricând dar este colosal. Cel artistic este dat tot timpul în zona de Percepţie însă efectul nu este atât de mare ca al Religiei sub raportul neutralizării energetice.

Arta este fuziunea într-un obiect sau domeniu a unui alt astfel de obiect sau domeniu diferit şi distinct de primul. O astfel de mixtiune este în măsură să nege principiul noncontradicţiei din logică, după care un obiect nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un alt obiect. Este evident că acest principiu nu este negat absolut deoarece Arta nu este doar Obiectul de Artă, materialul din care ea este făcută. Însă ea dă senzaţia că ar fi şi altceva, preluând Forma, Sunetul, Culoarea şi altele astfel de înfăţişări sau urme ale obiectelor reale de la acele obiecte pe care le doreşte încorporate în ele. Cu cât aceste elemente sunt mai diferite fizic dar mai asemănătoare sub aspectul impresiei, cu atât efectul artistic este mai mare.

Subiectul tratat de Artă şi materialul în care este fuzionat acest interes nu este unul indiferent. El este identic cu relaţia dintre Intrigă şi Deznodământ din Umor. De exemplu, nu este lipsit de importanţă dacă o piesă muzicală lentă şi duioasă este cântată la flaut (care emite sunete firave) sau la trombon (care are sunete puternice). De asemenea, una ar fi atunci când zgârienorii ar fi făcuţi din cărămidă şi ar avea aspect de turn şi altceva este atunci când sunt făcuţi din oţel şi sticlă, având aspect de cristal masiv. Acest aspect reprezintă principiul identităţii în Artă. Cel al opoziţiei este dat de cât mai depărtata poziţionare între ele a obiectelor fuzionate în Opera de Artă care. Un astfel de principiu este necesar realizării polivalenţei Artei şi receptivităţii sale în multiple sensuri de către publicul său. Cu cât această polivalenţă este mai puternică, cu atât emoţia artistică este mai puternică. Principiul opoziţiei susţine că cu cât subiectul Operei de Artă este tratat mai sumar sau mai îndepărtat de punctul culminant sau subiectul este redus la o trăsătură oarecare, cum ar fi Culoarea Evazivă pentru Pictură, Sunetul Evaziv pentru Muzică etc., cu atât polivalenţa şi emoţia artistică este mai mare. Statuile din ceară de la Londra nu pot emite pretenţie de a fi opere de artă doar pentru faptul că sunt copii identice ale originalelor tocmai pentru că principiul opoziţiei este ignorat. Acestea par să imite întocmai subiectul tratat şi se află în identitate perfectă cu acesta însă prin această forţare se taie libertatea de semnificaţie multiplă specifică artei. Nu erau departe de acest handicap nici grecii antici atunci când îşi pictau statuile executate realist. De aceea timpul cu factorul extern care a mai rupt câte o mână sau câte un picior acestor statui a avut un rol pozitiv în preluarea Artei greceşti în epoca modernă. De asemenea poate părea surprinzător dar Filmul şi Teatrul, care imită realitatea aşa cum este ea, fără să redea o metarealitate nu pot emite pretenţii de a fi Artă prin ele însele căci ele pot fi doar simple spectacole. Şi dacă Arta se poate totuşi găsi aici centrul ei de greutate poate consta în acomodarea Picturii, ca Cromatică, a Arhitecturii prin Volumetrică sau a Literaturii prin discursul specific al personajelor descrise. Iată că aceste presupuse arte sunt punctul de confluenţă a mai multe Arte. Însă cât se poate vedea din acestea, aici este o altă problemă.

Diferenţa dintre Artă şi Umor constă în faptul că ideile negative ale obiectului artistic nu sunt spuse clar, brut, ca la Umor, unde acesta sunt implicate direct, ci aici ele fac obiectul unor asociaţii mai lungi. Plus de asta, nu este necesar ca aceste idei să se contrazică şi de cele mai multe ori nici nu o fac deşi cele mai cunoscute opere de Artă au această calitate de în mod frecvent. Însă uneori Arta şi Umorul devin unul şi acelaşi lucru, cu condiţia ca Arta să aibă o desfăşurare temporală, cum este Muzica, Filmul, Teatrul, Literatura în general deoarece Umorul se prezintă în general în cel puţin două momente temporale, după cum s-a văzut. Caricatura, care se foloseşte de desenşi care pare să fie o Artă Statică, nu este totuşi aşa deoarece nu există nici o caricatură, oricât de reuşită ar fi, să nu fie tratată ca atare ea având de obicei un efect imediat, după care odată cu consumarea Umorului, devine agasantă şi plictisitoare. În general şi celelalte Arte temporale care folosesc Umorul au aceeaşi soartă. Căci Umorul este o Artă a Inteligenţei, deci a raportării mature la realitate pe când Arta este un Umor al emoţiei, al Pulsiunii şi vizează raportarea infantilă la realitate, după modelul infantil de a o înţelege. Această capacitate nu este deloc acceptată de gândirea matură, însă ea are particularitatea de a fi fixată deja în copilăria fiecăruia şi deci stă la baza gândirii mature de mai târziu pe post de condiţie a perceperii Umorului. Tocmai de aceea Arta poate fi percepută de oricine are o cultură specifică, căci ea se raportează la straturile mnezice profunde, în timp ce Umorul este perceput doar de cei ce posedă inteligenţă, adică de cele superioare. De asemenea, cel mai important lucru este că, spre deosebire de Umor, Arta nu prezintă o nevoie de reducere a tot ceea ce există la banal, la ambivalenţa de fiecare zi. Arta se prezintă mai degrabă în forma IP –P→DP, chiar dacă pot exista cumva şi conţinuturi cognitive negative. Însă specific Artei este nu banalizarea, umilirea, mercantilizarea specifice Umorului ci dimpotrivă, însufleţirea, divinizarea, chiar a ceea ce este cotidian, banal. Reunirea mai multor obiecte într-unul singur presupune tocmai acea Relaţie Pozitivă ce este facilitată de Realul Artei, de manifestarea sa materială, concretă.

2.2.4.8.2. Logica cognitivă a artei

Fenomenul Artei are comun cu Ştiinţa şi Religia faptul că Momentele sale se definesc în funcţie de rezonanţa lor la comunitate. Însă se deosebeşte de ambele în ceea ce priveşte statutul respectivei comunităţi. Dintre toate comunităţile cea ştiinţifică este cea mai restrânsă iar cea religioasă este cea mai largă. Cea artistică este la jumătatea celor două. Procesul de pozitivizare a negativităţii fenomenului Artei, consumarea sa se apropie cel mai mult de cea a Umorului. Repetiţia situaţiei comice are acelaşi efect şi pentru repetiţia artei însă aici rezultatul este ceva mai stabil. Ca şi pentru restul domeniilor intelectuale, pozitivizarea rezultatului se face odată cu pătrunderea produselor intelectuale adânc în conştiinţa comunităţii. Însă deşi acest lucru poate să dureze ceva mai mult pentru artist poate să dureze mai puţin iar apetitul său sau al altor artişti pentru altceva să se facă înainte de infuzia pozitivă în comunitate.

Mult timp s-a considerat că Arta este un fenomen obiectiv ca şi Ştiinţa, că produsele sale sunt universal gustate de întreaga umanitate. Totuşi privind retrospectiv se poate foarte clar vedea că primitivii îşi distrug unii altora cultura şi că rar se poate întâmpla ca elementele unei astfel de culturi să fie adoptată de o alta. Ideea universalităţii şi valabilităţii absolute a valorilor artei este o obsesie a mentalităţii clasice aristocratoide tributară militarismului, a caracterului său ordonator. Practic acceptarea modei culturale lansate de senior sau monarh era o literă de lege într-un stat imperial. Răzvrătirea culturală putea fi interpretată cu sfidare şi putea aduce marginalizarea, excomunicarea politică. Acest peisaj totalitarist al artei clasice s-a temperat vizibil în timpurile recente şi fiecare comunitate chiar a ajuns să fie încurajată de autorităţi să îşi păstreze cultura şi să şi-o afirme.

Logica cognitivă a Artei nu se referă universal la acel tip de artă primitivă sau clasică care explică alternativ comunităţii ceea ce Religia nu poate face prin predică sau percepte deşi ea se aplică parţial şi la acestea. Originar Arta a fost o hartă (la scară empirică) a Religiei (imuabile). Pe măsură ce corpul Religiei devenea mai robust şi mai complet în ea au început să apară sciziunile. Scindarea vieţii sociale în microcomunităţi pe care globalizarea contemporană a adus-o paradoxal cu sine a implicat un ritm de reforme spirituale accelerate prin care aceste microcomunităţi îşi definesc cultura şi elitele. La fel ca şi Filosofia sau Ştiinţa şi Arta s-a desprins din corpul acesteia specializându-se în redarea unor constructe religioase diferite. Practic fiecare curent artistic este secundar unor reforme religioase intrinseci care abia dacă devin cunoscute în sine dar care îşi cer acoperirea prin inovaţia artistică. De cele mai multe ori nici artistul însuşi nu îşi înţelege acest apetit de reformă religioasă. Însă odată ce comunitatea îi acceptă reformele el devine adulat asemenea profetului însuşi. Iată că logica cognitivă a Artei nu mai vizează banalitatea lumii în favoarea negativităţii (excepţionale) a divinităţii ci banalizarea corpului Religiei însuşi devenit complet şi endogam. Arta se desprinde total de acest endoganism conservator ce devine tipicar, mort. În locul acestui conservatorism ce frizează ritualul anancanst. Arta forţează moda, noutatea, reforma. Definirea Momentelor sale nu vizează decât o astfel de stagnare în care curentele de dinaintea ei par să cadă odată cu îmbătrânirea vechilor elite care le-au format. Iată că Arta este o Religie a cărei negativitate reformatoare se referă la însuşi corpul ei şi nu la pozitivitatea exteriorului ei, nu la banalitatea lumii.

Arta este domeniul de aplicare a principiilor psihologiei cognitive care depinde în bună măsură de puterea obiectelor sau a cuvintelor de a produce senzaţii speciale şi noi care să poată fi adoptate ca totem pentru comunitate. Schimbarea perpetuă a fondului tehnologic şi, după el, a mentalităţilor implică schimbarea de viziune globală asupra lumii a noilor generaţii care au nevoie urgentă de forme artistice noi care să le definească cultura. Nevoia de nou este dată şi de nevoia de consum a produselor artistice noi care pot oferi soluţii alternative faţă de stagnarea celor deja consacrate. Arta se află aşadar la jumătatea drumului între Ştiinţă cu nevoia ei de inovaţie şi Religie cu conţinuturile arhetipale manifeste. Este evident că orice nou curent ştiinţific sau nouă descoperire îndeplineşte în acelaşi timp şi rol artistic până în momentul în care este adoptat unanim de comunitate şi devenit deja desuet.

La fel ca şi în Vis nici în Artă nu se poate vedea în mod direct implicarea Pulsiunilor Fundamentale. Însă atunci când sunt atinse de influenţa artistică ele pot face diferenţa de ataşare a comunităţii faţă de arta în care apar. Arta e în măsură să ofere neutralizări narcisice speciale însă nu oferă pastile de neutralizare artificială a Complexului Narcis ci oferă respectul comunităţii. Deci satisfacţiile narcisice sunt ulterioare realizării produsului artistic.

Arta, Ştiinţa şi Filosofia sunt domeniile în care comunitatea generală nu poate decide caracterul Negativ sau Pozitiv al Momentelor sau Relaţiei ci doar microcomunitatea cunoscătorilor, ai exegeţilor. Aceste domenii pot exista şi la nivel de microcomunitate, adică la comunitatea de specialişti fără vreun fel de implicare a comunităţii generale. Artistul nu ignoră grosul comunităţii ci îşi stabileşte el însuşi planul de reformă numai şi numai relativ la acest fond cultural căruia îi aplică propria negativitate artistică. De aceea el singur poate spune în ce constă această negativitate dacă nu cumva a şi uitat-o. Nici măcar comunitatea artiştilor nu poate decide acest lucru deoarece mulţi dintre ei nu cunosc rezultatele colegilor lor din alte comunităţi. Cu toate astea evoluţia fiecăruia se face tot sub regulile pozitivizării formelor artistice negative şi reformalizarea negativă a artei lor. Dacă acest proces este foarte alert este posibil ca negativitatea şi pozitivitatea formelor artistice să ajungă să coincidă şi la artist şi la teoreticienii care constituie comunitatea specialiştilor fiecare ajungând la aceleaşi rezultate de apreciere pe căi diferite. Artistul ajunge la o astfel de dezvoltare intelectuală prin experienţa directă a formelor iar teoreticianul prin contactele foarte dese şi complete cu rezultatele a câtor mai mulţi artişti. Oricum, chiar dacă unii artişti nu vor fi ajuns la consumarea negativităţii unor forme demult consumate de comunitatea specialiştilor evoluţia lor se face tot după aceste reguli de conversiune a Negativităţii Momentului Final în Pozitivitate.

Aşadar definirea Momentelor logicii Artei vizează nu datele funcţionării lucrurilor ca în cazul Ştiinţei, coincidenţa sau nu a unei părţi din realitate cu dogmele religioase sau posibilitatea de legături logice între idei diferite ca în cazul Umorului ci vechile sau prezentele forme artistice adoptate de comunitate. Arta a devenit o Religie care se reformează perpetuu, o Religie reformatoare căreia nu îi pasă de vreo justificare din partea lumii reale ci doar de puterea ei de a oferi noi produse spirituale. Dacă la un moment dat artistul nu mai produce noul (transformându-se el însuşi într-un om cu mentalitate conservatoare) şi continuă acelaşi curent poate deveni maestru şi poate fi adulat de o comunitate oarecare ca profet al ei.

Ţinând cont de modul de definire a Relaţiei dintre cele două Momente în celelalte domenii de aplicaţie a principiilor psihologiei cognitive există riscul ca pozitivitatea sau negativitatea ei să fie stabilită în funcţie de capacitatea artei de a imita sau nu realitatea după cum Ştiinţa sau Religia se referă la această posibilitate de a o reflecta fidel. Pentru un astfel de scop există deja trei domenii respectiv Ştiinţa, Filosofia şi Religia. Fiecare dintre aceste domenii reflectă o anumită parte a realităţii respectiv ceea a argumentării maximale a ceea ce este posibil de argumentat şi demonstrat (Ştiinţa), cea a afirmării fără argument a ceea ce este imposibil de verificat şi argumentat (Religia) şi cea a argumentării a ceea ce este imposibil de argumentat şi verificat (Filosofia). Practic un alt domeniu care să se ocupe de reflectarea realităţii aşa cum o parte a esteticii clasice credea nu mai are nici o justificare din moment ce cele de mai sus vor fi epuizat toate posibilităţile intelectului de reflectare a ei. Iată că Relaţia din logica cognitivă a Artei nu trebuie să se refere la realitatea în sine ci la altceva.

Intriga Artei este altceva faţă de Intriga Umorului, Ştiinţei sau Visului. De exemplu creaturile condensate specifice suprarealismului vor rămâne oricând parte a Intrigii onirice Negative însă după consumarea suprarealismului pentru Artă o astfel de temă va fi una pozitivă. Pentru Deznodământ contează rezultatul final relativ la perceperea comunităţii. Cel Negativ aduce ceva nou la modul de a face artă. Cel Pozitiv este şi el nou ca produs obiectual însă este vechi ca produs artistic deoarece repetă forme deja consumate.

Relaţia Momentelor logicii cognitive a Artei nu vizează deducerea unor elemente din definirea Intrigii abstracte şi nici regăsirea nealterată a Intrigii concrete în Deznodământ aşa cum se vede în Umor. Relaţia Artei vizează raportul dintre nou şi vechi, dintre obişnuit şi inedit. Un astfel de rezultat pozitiv vizează repetarea tehnicii de lucru (total sau parţial) şi a materialelor/tehnicilor de lucru. Însă o Relaţie negativă presupune noutatea unuia dintre aceste două elemente.

Pozitivitatea şi Negativitatea Momentelor logicii cognitive a Artei pot fi convertite una în alta după reguli absolut subiective. Negocierea datelor estetice între comunitatea artistică grupată în jurul teoreticienilor artei şi artistul care driblează bunul gust al comunităţii în general se face în funcţie de posibilităţile de anticipare şi de corelare a intenţiilor fiecărora dintre aceşti factori. Arta îşi afirmă rolul său eminamente aristocratoid, dependent de propria voinţă creatoare ce nu dă socoteală nici legilor, nici regulilor şi nici ordinelor. Interesul creării unor pseudoreligii, a acompanierii cu date empirice obţinute din modificarea predilectă a realităţii şi a consumării acestora este singurul obiectiv al ei. Trebuie recunoscut că în şi acest domeniu posibilitatea de stabilirea clară a Negativităţii sau Pozitivităţii Momentelor este la fel de spinoasă ca şi teoria care încearcă să se substituie însăşi genezei sale adică fondul spiritual colectiv care selectează cu timpul ceea ce merită să fie păstrat. O astfel de operaţiune se poate face abia aposteriori, după ce deja arta în cauză a fost declarată valabilă de fondul cultural al comunităţii. Practic logica cognitivă a Artei se înscrie şi ea în rândul teoriilor inutile care acompaniază ermetic mersul cultural al istoriei artei.

Fenomenul artistic de tip 0) IPP→DP. Reprezintă arta lipsită de valoare şi de nerv. Este arta care se face cu temă şi materiale comune, în tehnică comună şi cu rezultate comune. Este o artă de duzină făcută inclusiv de neprofesionişti.

Fenomenul artistic de tip 1) IPP→DN. Este arta care îşi depăşeşte premisele şi educaţia dar care le duce mai departe şi nu renunţă la principiile lor. În fapt orice artist evoluează după această formulă încercând să îşi dezvolte cât mai prolific cunoştinţele. Orice curent artistic care derivă direct dintr-un altul se suprapune peste această formulă. De exemplu în pictură şcoala de la Barbizon derivă direct în impresionism. Particularităţile impresionismului se regăsesc în realismul de tip Barbizon. Este formula estetică ce denotă evoluţia unui curent sau unui gest artistic din altul anterior pe care însă îl depăşeşte aducând ceva nou. Realismul este cel mai clar exemplu aici. Practic mutarea atenţiei artei către realitatea cotidiană dinspre idealitatea neoclasicistă înseamnă o schimbare, o noutate tematică ce negativizează Intriga. Diferenţa formală a realismului faţă de neoclasicism redă Negativitatea Deznodământului.

Fenomenul artistic de tip 2) IN P→DP. Este arta care se face fără revoluţionări tehnice dar cu schimbarea subiectului. Hiperrealismul târziu al anilor 1980 prezintă tematica urbană a metropolei sfârşitului de secol XX tratată în stilul realismului epocilor trecute fără să aducă ceva nou în peisajul artistic deşi iniţial el a fost un curent inedit. Fotografiile făcute de amatori pentru subiecte de importanţă majoră pentru artă, eventual fără înţelegerea implicaţiilor estetice ale Intrigii. Orice fel de început de pozitivizare a unui suflu nou în artă, orice modă devine astfel uşor banalizată de cei care o adoptă doar formal.

Fenomenul artistic de tip 3) INP→DN. Această formulă este foarte asemănătoare cu cea de la exemplul precedent. Dacă formula estetică 2 se suprapunea peste hiperrealismul târziu aceasta se suprapune peste cel iniţial. Repetarea rezultatului nou al acestuia a dus la inflaţie, deci la Intriga Pozitivă din exemplul precedent. Însă apariţia hiperrealismului a consolidat un Deznodământ Negativ. Chiar dacă în secolele trecute s-a mai pictat hiperrealist totuşi noutatea temei îl făcea Negativ. La aceasta se adaugă şi fenomenul de cristalizare culturală care este acelaşi cu cea metabiologică.

Fenomenul artistic de tip 4) IP N→DP. Este formula artei amatorilor. Diferenţa dintre aceasta şi formula estetică 1) este noutatea materialelor sau tehnicilor. Rezultatul însă este unul minor, banal sau, cel puţin, deja experimentat.

Fenomenul artistic de tip 5) IN N→DP. Această formulă reflectă cultura snobilor. În principiu este efortul amatorilor de a se adapta la trend, la modă. Rezultatul Pozitiv al confruntării cu un subiect artistic nou reflect lipsa de identificare cu acesta.

Fenomenul artistic de tip 6) IP N→DN O astfel de formulă reflectă fie îmbunătăţirea tehnicii artistice fie schimbarea materialelor şi apariţia unei tehnici noi. Tema este una obişnuită, folosită şi de arta anterioară însă modul de realizare dă rezultate diferite şi surprinzătoare. Este formula care atestă reluare lunei teme clasice cu ajutorul unei tehnici au materiale de lucru noi. Teatrul şi muzica folosesc des această formulă estetică deoarece prezentarea unei lucrări de artă veche presupune o adăugare (sau regresie) de elemente personale ale artiştilor care pun în scenă vechea formă în care autorul a conceput-o. Însă şi lucrările noi de artă pot relua altfel o temă clasică. Orice fel de reinterpretare a temelor vechi se suprapune acestei formule cu condiţia să îi respecte standardele iar Intriga să rămână Pozitivă. În cazul în care de exemplu vechea temă a dragostei dintre Romeo şi Julieta este concepută pornografic Intriga este Negativă deoarece autorul nu a conceput-o astfel. Dar dacă acel sentiment specific acestei teme se regăseşte într-o piesă muzicală modernă şi poate fi identificat ca atare de cunoscători atunci formula va avea Intriga Pozitivă deoarece tema dragostei de acest gen a fost consolidată şi pozitivizată în conştiinţa comunităţii.

 

Fenomenul artistic de tip 7) IN N→DN. Este formula revoluţionării artei prin schimbarea radicală a tehnicii şi a interesului artistului. Schimbarea radicală şi şocantă de direcţie a artei unui artist este specifică acestei formule. Trecera lui Kandinsky de la o pictură figurativă la una abstractă este tipicul acestei formule. Ea se explică foarte bine apariţia dadaismului şi a oricărei aplicări ale sale în diferitele teme, şi stiluri ale artei. Tehnicile de dripping ale lui Jackson Pollock au condus la rezultate pe care istoria picturii nu le percepuse ca artă până atunci. Negativitatea Intrigii este dată de noutatea temei de analiză artistică, noutatea tehnicii şi noutatea rezultatului.

 

Notă asupra psihologiei cognitive Din cele expuse până acum este clar că o educaţie deschisă a viitorului va trebui să ţină seama nu doar despre ceea ce trebuie să fie un adult ci şi despre ceea ce este el. Modul în care educaţia sălbatică încă foarte răspândită în toate zonele lumii (inclusiv în cele presupus civilizate) încearcă mutilarea spirituală a individului prin descurajarea ideilor negative este neproductiv pentru societate în general. Pentru că oricât de mult ar costa societatea cultivarea acestor valori centrate pe individ până la urmă tot ea este cea care îşi va lua înapoi acest efort prin profitul incalculabil care reiese din socializarea acestor resorturi.

 

 

www.000webhost.com